Chipul lui Dumnezeu in om

Relaţia conştientă a omului cu Dumnezeu şi înrudirea sufletului cu El, se arată în chipul lui
Dumnezeu în om.

Omul este după chipul lui Dumnezeu pentru că tinde spre o relaţie vie cu El. Relaţia aceasta, are
un caracter conştient şi liber fiind dată prin insuflarea sufletului (I Cor. 15,45, unde omul e numit
suflet viu: "Precum şi este scris: «Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel
de pe urmă cu duh dătător de viaţă»").

Sfinţii Părinţi arată că prin această insuflare e sădit în om nu numai sufletul, ci şi harul ca relaţie
a omului cu Dumnezeu. Aceasta trezeşte în om răspunsul la chemarea lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama spune privitor la acest aspect: "Au văzut atunci ochii îngerilor sufletul
omenesc unit cu simţire şi cu trup, ca pe un alt dumnezeu nefăcut pe pământ minte şi trup numai
pentru bunătatea dumnezeiască ci pentru prisosinţa acesteia şi configurat după harul lui
Dumnezeu" (Despre purcederea Sfântului Duh).

Odată cu sufletul Dumnezeu îi dă omului conştiinţa că-i vorbeşte şi că el trebuie să-I răspundă.
Dialogul acesta e menit să dureze mereu, însă păcatul a întunecat această comuniune clară.
Datorită faptului că sufletul este raţional, rămâne în om şi o anumită relaţie cu Dumnezeu, chiar
dacă prin păcat El nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca un bine impersonal. După
învăţătura ortodoxă, fiinţa umană în calitate de chip al lui Dumnezeu rămâne permanent
participantă la divin sau la lumina dumnezeiască aşa cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz când
vorbeşte despre oameni ca fiind din neamul lui Dumnezeu (Fapt. 17,26: "Şi a făcut dintr-un
sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de
mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor").

Participarea se cere şi dezvoltată, nu şi numai dată. Sfântul Grigorie de Nyssa leagă această
participare de înrudirea omului cu Dumnezeu, patriarhul Calist o leagă şi de dialogul în iubire.
Părinţii văd chipul lui Dumnezeu în om manifestându-se în toate funcţiile şi mişcările sufletului.
Toate se împărtăşesc de relaţia cu Dumnezeu. Vladimir Lossky arată că chipul lui Dumnezeu se
atribuie când demnităţii împărăteşti a omului, a superiorităţii lui în cosmosul sensibil, când e
văzut în natura lui spirituală (înţelegere, raţiune şi libertate). Uneori chipul este asimilat unei
calităţi a sufletului, alteori e văzut ca locuire a Duhului Sfânt în el (Sf. Macarie Egipteanul,
Omilii duhovniceşti). Important de menţionat e faptul că mulţi Sfinţi Părinţi (Sf. Irineu, Sf.
Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie Palama) arată că nu numai sufletul participă la chip, ci şi trupul
omenesc. Numai omul întreg (trup-suflet) are astfel calitatea de chip, iar această calitate este dată
omului pentru unirea maximă a lui cu Dumnezeu.

În acest sens Sfânţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz spun că "Omul este o făptură care a
primit porunca să devină Dumnezeu".

Sfântul Vasile cel Mare arată că chipul implică destinaţia omului spre îndumnezeire. Pentru
Sfântul Ioan Damaschin expresia scripturistică "după chipul" înseamnă mintea şi libertatea;
asemănarea = asemănarea în virtute. Pe baza acestei deosebiri Sfinţii Părinţi au arătat că chipul s-
a păstrat în om şi după cădere, trăsăturile lui au rămas dar s-au strâmbat parţial.

Sfântul Grigorie Palama arată că omul n-a pierdut chipul, ci numai asemănarea sau stabilitatea
lui. Chipul fără asemănare nu se împlineşte cu totul, ci în mod alterat, pentru că în el este
introdusă o anumită duplicitate. Chipul dumnezeiesc se dezvoltă însă şi se face actual în
comuniune, iar comuniunea între persoane e un chip al Sfintei Treimi şi o participare la ea.
Chipul dumnezeiesc în om e un chip al Sfintei Treimi şi el se arată în relaţia şi comuniunea cu
ceilalţi oameni.

Omul reflectă astfel în sine, în viaţa sa spirituală viaţa Sfintei Treimi. Semnificativ în acest sens
este faptul că în Geneză se vorbeşte de chip al lui Dumnezeu în legătură cu crearea omului ca
pereche (Fac. 1,27: "Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; a făcut bărbat şi femeie"). Tot aici semnificativ e faptul că Facerea prezintă pe Dumnezeu
vorbind la plural în hotărârea de a crea pe om după chipul Său. Privitor la aceasta Vladimir
Lossky spune: "Aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura una să se exprime în
diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu, natura umană nu poate
exista în posesiunea unei monade. Ea cere nu singurătatea, ci comuniunea sau diversitatea cea
bună a iubirii" (Teologia mistică a Bisericii de Răsărit).

Dar omul e văzut de Sfinţii Părinţi şi ca chip al Logosului divin. Prin aceasta se află într-o relaţie
tot cu persoanele trinitare, deoarece fiind după chipul Cuvântului el este în relaţie şi cu Tatal.