Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Religia geto-dacă a iscat şi iscă numeroase controverse în rândul istoricilor, care susţin
fie o religie politeistă, fie o religie monoteistă sau chiar dualismul religios, în ciuda
faptului că, din antichitate, nu ne-au parvenit suficiente surse pentru a ne forma o imagine
clară referitoare la religia care îi atrăgea atenţia marelui istoric, Herodot.
Dualismul este susţinut de către A.D. Xenopol, W. Bessel şi Roesler, însă Pârvan afirma
– „căci părerea că la ei am avea de-a face cu un dualism, analog celui iranian, nu se poate
întemeia pe absolut nici un document”[8]. Împotriva dualismului religiei geto-dacice s-a
pronunţat şi I.I. Russu – „de asemenea, nici de un dualism de tip iranian sau de alt fel nu
poate fi vorba”[9].
Fiecare teorie are, în principal, la bază textul lui Herodot -„ei cred că nu mor, ci că cel
ce-şi dă sfârşitul se duce la zeul Zalmoxis;unii dintre aceştia cred că este Gebeleizis… a
pus să i se zidească o sală pentru primirea şi ospătarea celor mai de frunte concetăţeni ai
săi, unde să-i înveţe că nici el, nici oaspeţii săi şi nici cei ce se vor naşte vreodată dintre-
înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor vieţui veşnic, bucurându-se de toate
cele bune. Pe când ei făceau toate câte le-am spus şi vorbeau astfel, el îşi săpă o locuinţă
subterană. Şi îndată ce-şi termină această locuinţă se făcu nevăzut pentru traci.
Coborându-se în locuinţa subterană rămase acolo timp de trei ani. Tracii îl regretară şi îl
jeliră ca pe un mort. În al patrulea an însă el li se arătă, astfel că ei văzură adeverindu-se
toate cele spuse de Zalmoxis…”[10].
Conform lui Tocilescu „Herodot este singurul care vorbeşte despre Zalmoxis din propria
sa informaţie, pe când toţi ceilalţi nu fac decât a reproduce lucruri rău înţelese, confuze,
cele mai multe deduse din propria-le imaginaţiune sau din sorginţi cu totul nesigure,
stricate”[11], ceea ce ne face să credem faptul că acest text rămâne singura sursă credibilă
despre religia geto-dacă. Astfel este foarte probabil ca reformatorul Zamolxis, cel care
aducea dacilor o învăţătură nouă, o învăţătură originală, diferită de tradiţia lor de până
atunci, o învăţătură ce a incitat prin unicitate şi originalitate – viaţa de după moarte,
existenţa unui singur Dumnezeu, acesta fiind şi esenţa religiei date de Zamolxe dacilor,
să fie el însuşi zeificat.
Alături de cele doua zeităţi, istoricii „au mai identificat” vestigii aparţinând altor zeităţi:
Creştinismul românesc
După întemeierea Bisericii Creştine, în anul 33, creştinismul s-a răspândit, de la Ierusalim
mai întâi în Asia Mică şi apoi în Europa, datorită misiunii Sfinţilor Apostoli şi uceniciilor
lor. Situaţia politică a lumii are şi ea un rol important în răspândirea creştinismului;astfel
romanii începuseră să cucerească, încă din secolele II-I î.Hr. unele regiuni sud-dunărene,
aflate în vecinătatea Daciei. La nord de Dunăre, regatul dac devenise o mare putere şi un
pericol pentru statul roman, mai ales sub Burebista (c. 80-44 î.Hr.), ce unise triburile
geto-dacice şi îşi formase un imperiu ce se întindea de la Marea Neagră până în Munţii
Tatra şi din sudul Ucrainei până în Munţii Haemus, acest imperiu s-a destrămat sub
urmaşii lui Burebista:Deceneu (marele preot şi sfetnic al lui Burebista);Comosius, Scorilo
(tatăl lui Decebal) şi Duras-Diurpaneus. În secolul I î.Hr. – I d.Hr. Dacia cunoaşte o mare
înflorire a culturii materiale şi spirituale, iar în anul 80 imperiul Roman era într-o acută
criză economică, iar singura provincie care îi putea salva din această situaţie era Dacia,
fapt pentru care Domiţian a hotărât cucerirea şi transformarea Daciei în provincie
imperială[18], acest lucru întâmplându-se în urma războaielor din 101-102 şi 105-106
d.Hr., dintre Traian şi Decebal.
În secolul al treilea împăratul Aurelian este nevoit să retragă din Dacia întreaga
administraţie (anii 271-275), aici rămânând o populaţie romanizată.
poetul latin Ovidiu afirmă că a fost exilat la Tomis printre sciţi, în „Tristele” şi „Ponticele”;
geograful grec Strabo, în „Geografia”, afirmă că Tomisul este capitala Scythiei;
portulanele alcătuite de navigatori aşează Scythia în Dobrogea;
După cucerirea Daciei de către romani învăţătura creştină s-a putut răspândi în nordul
Dunării pe mai multe căi:
prin coloniştii aduşi de Traian, din toate părţile imperiului, în Dacia bineînţeles că erau şi
creştini, ce au vorbit localnicilor de noua învăţătură;
prin ostaşii din armata romană, care la sfârşitul stagiului militar rămâneau în Dacia;
prin sclavii coloniştilor înstăriţi sau ai funcţionarilor de stat;
prin negustorii care vindeau sau cumpărau în părţile noastre;
prin captivii aduşi de goţi în Dacia – la jumătatea secolului al treilea;
Pe lângă aceste argumente, de ordin logico-istoric, se pot prezenta şi câteva mărturii ale
unor scriitori creştini din primele secole creştine, cum ar fi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful,
Tertulian, Origen din Alexandria etc. Deoarece în secolul patru se cunosc nume de
martiri, iar pe malul drept al Dunării existau numeroase scaune episcopale, ne face să
credem că aici exista o bogată activitate creştină, iar un argument puternic pentru
vechimea creştinismului la daco-romani este şi cel lingvistic, numeroase cuvinte cu
înţeles bisericesc din limba noastră fiind de origine latină –
exemplu:biserică=basilica;Dumnezeu=Domine Deus;crăciun=calatio;Floriile=Floralia
sau Florilia;sărbătoare=servatoria;altar=altare;duminică=dies dominica;preot=presbiter
etc);
Trebuie reţinut faptul că lipsa dovezilor clare despre creştinarea dacilor se datorează
faptului că aceştia au primit creştinismul în mod oficial, iar despre o creştinare masivă a
dacilor se poate vorbi după retragerea aureliană (271-275). O organizare bisericească
incipientă a trebuit să ia naştere odată cu constituirea primelor nuclee creştine pe
pământul Daciei, deoarece propovăduirea învăţăturilor creştine fără cult şi fără slujitori
(organizare) nu a putut fi concepută;admițând că Sf. Ap. Andrei a predicat în teritoriul
dintre Dunăre şi Mare trebuie să admitem că el a lăsat acolo preoţi şi diaconi, poate chiar
şi episcopi.
La Sirmium (azi Mitrovita, Serbia) avem pe preotul Montanus şi soţia sa Maxima – au fost
martirizaţi din ordinul guvernatorului provinciei Panonia Inferior, Probus, fiind înecaţi în râul
Sava la 26 martie 304;episcopul Irineu şi diaconul său Dimitrie (Sfântul Dimitrie, prăznuit azi
la 26 octombrie) – primul a fost decapitat, iar al doilea străpuns cu suliţa, la 6 respectiv 9
aprilie 304;au mai pătimit, mai multe tinere, în aceiaşi zi cu Dimitrie;la 20 iulie 304,
Secundus;la 29 august 304 fecioara Basilla;la 25 decembrie 304 fecioara Anastasia, precum
şi grădinarul Sineros, cioplitorii de piatră Simpronianus, Cladius, Castorius, Nicostratus şi
Simplicius, ce au fost închişi de vii în sicrie de plumb şi aruncaţi în Dunăre;La Cibalae (azi
Vinkovce-Serbia) – a fost martirizat la 28 aprilie 304 Pollion, şi probabil alţi clerici din părţile
Sirmiumului;
La Singidunum (azi Beograd-Serbia) – au suferit martiriul diaconul Ermil şi temnicierul
Stratonic, se pare la 13 ianuarie 307;
Au mai fost martiri în provincia Dacia Ripensis (Agheu, Gaius şi Hermes din Bononia-azi
Vidin, Bulgaria), ăn Dacia Mediterranea (fraţii pietrari Fluor şi Lavru, în Dardania), precum şi
în Moesia Inferior (Lupus la Novae, însă cei mai mulţi au fost la Durostorum – azi Silistra,
fiind mulţi ostaşi, ce au pătimit în anul 298)
La Ozovia au fost decapitaţi trei creştini ţărani, la 28 aprilie 304, din care amintim pe Dadas,
ce pare să fie dac;
Foarte mulţi martiri au fost şi în Scythia Minor (Dobrogea de azi), la Tomis – azi Constanţa
(episcopul Efrem al Tomisului, la 7 martie300;Macrobiu şi Gordian, la 13 septembrie 320-
323, originari din Asia Mică, au fost surghiuniţi şi arşi de vii, iar alături de ei au fot ucişi şi
câţiva localnici);la Axiopolis – azi Hinog (au fost martirizaţi, prin 303, Chiril, Chindeas şi
Tasius – care se pare că este acelaşi cu Dasius);la Halmyris – azi Dunavăţ (preotul Epictet şi
Astion, prin anii 298-303, ce erau originari din Asia Mică);la Noviodunum – azi Isaccea, iar la
Niculiţel, nu departe de Isaccea, în 1971 a fos descoperită o bazilică, din sec. IV, cu
moaştele a patru martiri – Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos, iar sub nivelul criptei s-au
decoperit resturi dintr-un mormânt martiric mai vechi, care găzduia moaştele a doi martiri
necunoscuţi, ce se pare ca au suferit martirajul în timpul persecuţiei lui Decius (249-251),
acestea fiind singurele moaşte de martiri, descoperite pe teritoriul patriei noastre.
Concluzii
Analizând cele de mai sus nu putem să nu ne întrebăm dacă Zamolxe, alături de Moise şi
alţii, nu este unul dintre întemeietori de religii, precursor al creştinismului, iar zeităţile
religiei daco-getice, despre care nu avem foarte multe informaţii nici din izvoarele
arheologice, nici din izvoarele literare nu au fost cumva doar simpli slujitori ai unui zeu
suprem. De altfel ne punem, fireasca întrebare, dacă religia dacilor nu ar fi incitat, prin
elementele diferenţiatoare, de ce grecii ar fi fost impresionaţi de o religie asemănătoare, o
religie cu un panteon bogat, asemenea religiei lor, Herodot negăsind, ca în cazul altor
religii ale vremii, corespondente zeităţilor autohtone în panteonul grecesc.
Herodot, prin acordarea importanţei unei simple „poveşti”, demonstrează faptul că religia
strămoşilor noştri era una diferită, una care incita şi uimea prin originalitatea sa,
originalitate care nu putea să constea decât într-un monoteism primar, pentru că altfel
grecii nu ar fi luat în seamă o religie politeistă, fără să o identifice cu a sa, lucru pe care
se pare că îl întrevede şi istoricul C. Giurăscu:„Elementul esenţial al culturii geto-dacice a
fost religia. Ea a impresionat profund [– prin frumuseţea şi superioritatea principiilor sale
–] pe toţi scriitorii lumii vechi care au cunoscut-o”[22]. Acelaşi autor referindu-se la
religia geto-dacă şi la creștinism, afirmă:„de pe acum, că sunt o sumă de puncte
asemănătoare, unele chiar identice, între cele două religii. Primul este credinţa în
nemurire. …”[23]
Bibliografie
Bărbulescu, Mihai, ş.a. Istoria României.Bucuresti:Corint, 2007.
Biblia sau Sfânta Scriptură.Bucureşti.
Crişan, Ion Horaţiu. Burebista şi epoca sa.Bucureşti, 1977.
Crişan, Ion Horaţiu.. Civilizaţia geto-dacilor (2 vol.).Bucureşti:Dacica, 2008.
Crişan, Ion Horaţiu.. Spiritualitatea geto-dacilor.Bucureşti:Albatros, 1985.
Culanu, Petre I. Cult, magie, erezii.Iaşi:Polirom, 2003.
Daicoviciu, Hadrian. Dacii.Bucureşti:Enciclopedică Română, 1972.
Dan, Dana. Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al
pretextului.Iaşi:Polirom, 2008.
Eliade, Mircea. De la Zamolxis la Gingis-Han.Bucureşti:Humanitas, 1995.
Eliade, Mircea.. Istoria credinţelor şi ideilor religioase (3 vol.).Chişinău:Universitas,
1994.
Eliade, Mircea.. Tratat de istorie a religiilor.Bucureşti:Humanitas, 1992.
Eusebiu, De Cezareea. Istoria bisericeasca.Bucuresti:Institutului biblic si de misiune al
BOR, 1987.
Giurăscu, C. Formarea poporului român.
Giurescu, Constantin C. Istoria românilor.Bucureşti:Fundaţia Regală pentru Literatură
şi Artă, 1946.
Herodot. Istoriii (2 vol).Bucuresti:Ştiinţifică, 1961, 1964.
Pârvan, Vasile. Getica-o protoistorie a Daciei.Bucureşti:Cultura Naţională, 1926.
Postica, Gheorghe. Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean (secolele V-
XIII).București:Academiei Române, 2007.
Postica, Gheorghe.. Civilizația veche românească din Moldova.Știința:Chișinău, 1995.
Rusu, Ioan I. Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase.Bucureşti:Dacica,
2009.