PATUL LUI PROCUST

CAMIL PETRESCU

Preliminarii
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează,
principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii romane cu literatura
europeană (europenizarea literaturii romane), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea,
substanțialitatea, anticalofilismul, relativismul și prin crearea personajului intelectual lucid și
analitic, în opoziție evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi
plângăreți”.
Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conștiință”, pentru care este
neapărată nevoie de un mediu social, în cadrul căruia acestea să se poată manifesta: „Eroul de roman
presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simț al răspunderii dincolo de
contingențele obișnuite. Său cel puțin, chiar fără suport moral, caractere monumentale, în real
conflict cu societatea” (Teze și antiteze. Eseuri alese).
Analizând estetica literară a lui Marcel Proust (Noua structură și opera lui Marcel Proust – titlul
conferinței și al articolului publicat) și luând ca operă exemplificatoare cel mai sugestiv roman al
scriitorului francez În căutarea timpului pierdut, Camil Petrescu propune o creație literară autentică,
bazată pe experiența trăită a autorului și reflectată în propria conștiință: „Să nu descriu decât ceea ce
văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu ... Aceasta-i singura realitate
pe care o pot povesti ... Din mine însumi, eu nu pot ieși ... Orice aș face eu nu pot descrie decât
propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi ...”.
Novator al autenticității, substanțialității și al relativismului în literatura română, Camil Petrescu
realizează în romanul Patul lui Procust adevărate dosare de existență, toate fiind confesiuni de
conștiință, pe care fiecare personaj-narator le face la persoana I, pe baza reflectării realității în propria
conștiință. Despre acest roman, Nicolae Manolescu opina că e o „formă de garantare a autenticității
realității și impresiilor, înrâurită de Stendhal și de Gide, creatorii «dosarului de existențe».”
Dacă în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, autorul se substituie personajului
Ștefan Gheorghidiu, ilustrând realitatea printr-o singură conștiință, în Patul lui Procust, vocea auctorială
se face auzita prin fluxul conștiinței personajelor-naratori care se confesează (Fred Vasilescu, G. D.
Ladima, Doamna T., Emilia Răchitaru), a celorlalte personaje secundare (Penciulescu, Cibsnoiu,
procurorul etc.) și a autorului însușii (in ineditele note de subsol), toate însă exprimând, într-o unitate
evidentă, viziunea artistică a lui Camil Petrescu.
Contextul apariției
În 1926 în revista „Cetatea Literară” sunt publicate o serie de scrisori imaginare semnate în mod
misterios „Doamna T”. Mai târziu, scriitorul Camil Petrescu va preciza paternitatea acestora, iar ulterior

1
ele vor constitui punctul de plecare al celui de-al doilea roman fundamental al acestuia Patul lui Procust
apărut în 1933.
În anii ’50 Camil Petrescu îi mărturisea criticului Lucian Raicu: „Ultima noapte de dragoste …
știu, a avut succes, asta m-a cam enervat, am văzut un căpitan tânăr, spilcuit, citind cartea în tren, asta
nu-mi plăcea deloc, devenisem un fel de Cezar Petrescu, și am scris apoi […] Patul lui Procust, cu
gândul să complic lucrurile, să fac o construcție mai dificilă, să nu mi poată fi citit, așa, de oricine, în
tren.”
Titlul
În sens denotativ, titlul romanului Patul lui Procust face trimitere la o povestea mitologică
amintind de tâlharul Procust care ataca trecătorii pe drumul între Atena şi Megara. El avea două paturi,
unul foarte mare şi unul foarte mic, unde îi aşeza pe trecătorii prinşi, pe cei înalţi în patul cel mic, pe cei
scunzi în patul cel mare, chinuindu-i până când ajungeau să se potrivească cu dimensiunea patului în care
erau aşezaţi. Procust îşi găseşte sfârşitul fiind ucis în acelaşi mod de către Tezeu.
În sens conotativ, Patul lui Procust este o metaforă sugerând imaginea societăţii ca pe un pat al lui
Procust, ca spaţiu limitat, dar şi incompatibilităţile relaţiilor interumane. Patul psihologic a lui Procust
devine un spaţiu al inadecvării pentru lumea personajelor romanului, un spaţiu al dilemelor existenţiale,
fie că este vorba despre planul sentimental, fie că este vorba despre planul social.
Astfel, acest roman închide în el două poveşti de dragoste tragice. Una, trăită de Ladima, care
trebuie să se coboare la nivelul Emiliei. Alta, a lui Fred, stăpânit, dimpotrivă, de sentimentul că i se cere
mai mult decât ar putea da, deci dă impresia de inferioritate in faţa femeii iubite. Cei doi eroi sunt prin
urmare victime ale unui pat al lui Procust.
Titlul romanului imaginează societatea ca pe un pat al lui Procust, ca spațiu limitat, în care valorile
intelectuale și orice aspirație către un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea impune tuturor
oamenilor un tipar fix de existență și oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus deformărilor
chinuitoare, cărora nu le rezistă.
După cum însuși autorul mărturisea într-un interviu, acțiunea romanului are loc, „în sens strict [...]
într-un pat, care constituie o ambianță pentru ilustrarea vieții literare, politice și financiare a societății
românești, între anii 1926-1928”.
Poezia lui Ladima intitulată sugestiv Patul lui Procust are în vedere imaginea conștiinței care
dimensionează în mod tragic existența ființei umane.
Tipologia romanului
Patul lui Procust este, după temă, roman psihologic, roman al experienței, după arta narativă,
roman modern, după locul unde se petrece acțiunea, roman citadin, după clasificarea lui Nicolae
Manolescu, roman ionic, după momentul publicării, roman interbelic, după formula împrumutată din
formula universală, roman proustian.
Tema

2
 Tema romanului ilustrează problematica fundamentală a prozei camilpetresciene, drama iubirii și
drama intelectualului lucid, inflexibil și intransigent, însetat de atingerea absolutului în iubire și în
demnitate umană.
Perspectiva narativă
În Patul lui Procust este folosit pluriperspectivismul, relatarea evenimentelor fiind realizată de
mai mulţi naratori subiectivi. Pentru a ordona ideile acestor naratori scriitorul se inventează pe șine în
notele de subsol, această instanţă fiind numită de N. Manolescu, în studiul amintit, Autorul. Este folosit
fluxul memoriei involuntare, astfel modul în care se relatează întâmplările păstrează ordinea în care ele
se succed în mintea naratorului. Scriitor modern, Petrescu este adeptul anticalofilismului, nefiind
interesat de stil său compoziţie.
Perspectiva narativă este „fărâmițată”, relativizată. Aceleaşi personaje şi evenimente sunt percepute
în mod diferit şi chiar antitetic de către naratorii care relatează întâmplările. Naratorul omniscient este
înlocuit de cel subiectiv, cu focalizare exclusiv internă – viziunea fiind ,,împreună cu”, punctul de
vedere actorial.
Naraţiunea subiectivă (autodiegetică) presupune existenţa unui narator implicat, punctul de
vedere astfel exprimat fiind unitar şi subiectiv, al personajului-narator. Situarea eului narativ în centrul
povestirii conferă autenticitate, faptele şi personajele fiind prezentate ca evenimente interioare,
interpretate, analizate, trecute prin filtrul propriei sale conştiinţe.
Punctul de vedere unic și subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor și celelalte
personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atât cât știu și personajele care relatează
întâmplările. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și
personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate.
Reprezentarea epică a unor evenimente exterioare (în romanul tradițional) face loc reprezentării
unor proiecții subiective în planul conștiinței naratorului (în romanul modern, psihologic, de tip
subiectiv).
Construcția discursului narativ este contradictorie și labirintică.
Compoziţional, romanul cuprinde trei planuri:
 primul este constituit din scrisorile doamnei T., adresate autorului, prin intermediul cărora este
reconstituită o parte din existenţa acesteia, inclusiv relaţia ei pasională cu un anume X, care este dezvăluit
în notele de subsol ca fiind Fred Vasilescu, un tânăr de o frumuseţe sportivă, bogat, aviator şi fost secretar
de legaţie, fiul industriaşului Tănase Vasilescu Lumânăraru;
 al doilea plan fiind jurnalul lui Fred, intitulat „Într-o după-amiază de august”, şi „Epilog I”, povestit
de tânăr, unde acesta descrie cum a cercetat cu minuţiozitate împrejurările morţii lui Ladima. Jurnalul
cuprinde şi scrisorile lui G.D. Ladima adresate actriţei Emilia Răchitaru;
 cel de-al treilea plan este cel al autorului, devenit personaj prin intermediul notelor de subsol şi prin
„Epilog II”, în care acesta încearcă să desluşească misterul existenţial al lui Fred Vasilescu. Deşi rolul

3
notelor de subsol este de a da credibilitate celorlalţi naratori implicaţi, autorul lor este de asemenea un
personaj-narator subiectiv şi nu poate elucida toate tainele naraţiunii.
Stilul epistolar și pretextul romantic al jurnalului dat autorului înainte de moarte de Fred
Vasilescu aparțin romanului tradițional. Camil Petrescu le preia și le argumentează estetic în termeni
moderni, într-o operă originală. Scriitorul apelează la formula romanului epistolar pentru ca impresia de
autenticitate, ce se desprinde din scrisori, să se constitute într-o confesiune cuprinzătoare a adevărului, ca
experiență trăită, ca valoare esențială a vieții (substanțialitatea), așa cum a fost percepută de către fiecare
personaj în parte, autorul realizând o creație literară după formula romanului în roman.
Relații temporale și spațiale
Acţiunea se desfăşoară între anii 1926-1928 şi este localizată în Bucureşti şi Techirghiol.
Perspectiva temporală este discontinuă bazata pe alternanța temporală a evenimentelor, pe dislocări sub
forma de flashback/ analepsă (reîntoarcerea în trecut) și flashforward/ prolepsă (plonjări în viitor).
Perspectiva spațială reflectă un spațiu real, casă Emiliei, redacția ziarului, etc., dar mai ales un spațiu
imaginar închis, al frământărilor, chinurilor și zbuciumului din conștiința personajelor.
Cea mai mare parte a romanului constă în jurnalul lui Fred Vasilescu, pe care acesta îl scrie la
cererea autorului, dar în primul rând din dorinţa de a-şi răspunde propriilor întrebări. Aici sunt puse în
evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării, timpul cronologic/
obiectiv/ povestirii şi timpul narat, timpul psihologic/ subiectiv/ povestit. Acţiunea propriu-zisă se
petrece, după cum indică titlul jurnalului, într-o singură după-amiază.
Trecerea de la timpul cronologic la cel psihologic se face prin intermediul fluxului memoriei
involuntare, tehnică proustiană preluată de Camil Petrescu şi utilizată pentru a crea impresia de
autenticitate, lanţul amintirilor fiind spontan, nedirijat. Astfel, pe măsură ce Fred citeşte scrisorile lui
Ladima şi ascultă comentariile Emiliei, retrăieşte anumite momente legate de relaţia să cu doamna T. său
momente petrecute cu Ladima. Fred îşi aduce aminte de modul în care l-a cunoscut pe poet, în timpul
unei excursii.
Construcția subiectului
Incipitul este realizat printr-o adresare directă, constând în mustrările pe care doamna T. le face
autorului și pe care acesta le explică în subsolul primei pagini. Romanul începe cu cele trei scrisori ale
doamnei T. și cu notele explicative – din subsolul paginilor – ale autorului, care o îndeamnă să facă
publică experiența nefericită a sentimentului de iubire neîmplinită, cu scopul de a crea „un dosar de
existențe”. Ea refuză și scriitorul o convinge să se confeseze în scris, recomandându-i un stil precis și
concis, „Fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.”, concepție ce susține, de
altfel, anticalofilismul lui Camil Petrescu.
Finalul deschis mai mult încifrează ceea ce ne-am aștepta să descifreze. Practic, prozatorul denunță
ambele posibilități narative – obiectivitatea și subiectivitatea – deoarece epilogurile nici nu sintetizează
acțiunea, nici nu acreditează vreo interpretare a situațiilor epice.

4
 Scrisorile doamnei T. narează suferința și dezamăgirea produse de faptul ca amantul ei, X, nu o mai
iubește și nu-i da nicio explicație privind această atitudine, deși ea suferise „din cauza lui aproape
mortal” și se întreabă cum poate el s-o prefere pe alta, să aibă metresă și să trăiască „o viață completă
fără mine”, ce-i pot oferi lui celelalte femei și ea nu. Suferința doamnei T se amplifică din cauza umilirii,
a mândriei rănite care „îmi măcina corpul”, mai ales că îl întâlnește în tren pe fostul iubit care se ducea cu
amanta la munte, așa cum altă dată mergeau împreuna ei doi.
Jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai întinsă și complexă parte a romanului și are titlul Într-o
după-amiază de august, cuprinzând confesiunea tânărului privind iubirea pentru doamna T., scrisorile de
dragoste ale lui George Demetru Ladima către Emilia, precizările lămuritoare ale acesteia și notele de
subsol ale autorului.
În acest capitol, Camil Petrescu ilustrează și o imagine complexă a vieții economice, politice și
financiare din Romania, între anii 1926 - 1928. La rugămintea autorului, Fred Vasilescu consemnează în
jurnalul său iubirea pentru doamna T. și scrisorile lui George Demetru Ladina, din ambele confesiuni
reieșind două puncte de vedere diferite asupra aceleiași pasiuni, adică „doua romane subiective despre
aceeași poveste de dragoste”, la care se adaugă și „comentariile autorului, care reușește să creeze niște
veritabile dosare de existență” (Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic), toate
acestea concretizând noua formula estetică a relativismului.
În primele note de subsol, prozatorul îl prezintă pe Fred Vasilescu, „acel enigmatic X.”, care era fiul
lui Tănase Vasilescu, personaj întâlnit și în romanul precedent, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război. Tânărul era chinuit de o poveste de iubire, despre care autorul aflase întâmplător și-l roagă să
scrie un jurnal în care să se confeseze asupra tuturor stărilor și sentimentelor trăite. Ca timp, întâmplările
relatate de jurnalul lui Fred Vasilescu încep într-o după-amiază călduroasă de august, iar spațiul real este
patul Emiliei Răchitaru, o semiprostituată cu pretenții de artistă, căreia tânărul îi face o vizită. Fred are 25
de ani, este spirit modern, cu o educație aleasă, diplomat și aviator, fiul unui foarte bogat om de afaceri,
Tănase Vasilescu Lumânăraru.
Încercând să-l impresioneze, Emilia îi povestește despre unul, Ladima, „care m-a iubit îngrozitor,
săracul” și care murise acum trei luni, dându-i să citească scrisorile de dragoste pe care acesta i le
trimisese în ultimii doi ani. Fred Vasilescu citește pe rând și în ordine fiecare scrisoare din teancul legat
cu funda roz.
Ladima fusese gazetar și poet talentat, iar Fred este uimit cum un astfel de om nu se gândise că se
compromite scriindu-i unei astfel de femei, o cocotă de lux pe care o vizitau și alți bărbați. Scrisorile lui
Ladima creionează un îndrăgostit sensibil și sentimental, preocupat ca iubita lui să obțină un rol într-o
piesă, apoi fericit că Emilia debutase, în sfârșit, într-un spectacol la Teatrul Național, fiind convins de
talentul actoricesc al femeii. Emilia îi relatează lui Fred despre relațiile ei cu alți bărbați, printre care
deputatul Nae Gheorghidiu, și strădaniile ei de a evita orice întâlnire a acestora cu Ladima. Cu toate
acestea, el aflase întâmplător că Emilia avea un amant, pe Traian Justiniu și-i scrie, cu o tristețe

5
sfâșietoare, rupând orice legătura cu ea: „S-a făcut în mine ca o lumină de moarte și înțeleg acum,
neașteptat, toate întâmplările și toate faptele omenești ale acestui an de delir, de când te cunosc...”.
Aflând că Ladima este foarte rău bolnav, „merge spre moarte...”, Emilia nu se putuse duce la el,
deoarece însoțea, ca să-l distreze, un alt bărbat, dar Valeria îl găsise zăcând într-o mizerie cruntă, neras și
foarte slăbit. Vestea căsătoriei Emiliei cu Arghiropol îl aruncă pe Ladima într-o disperare fără margini,
dar când logodna se anulează, el îi trimite o scrisoare tulburătoare în care descrie chinurile îngrozitoare
care-l mistuiau și „o suferință care întrece puterea de rezistență a nervilor mei”, rugând-o să-l
reprimească. De atunci se întâlneau din nou în fiecare seară, ieșeau împreună, dar nu a fost niciodată a lui
pentru că Ladima „altminteri era idealist. [...] Îi plăcea, așa, să stea aici”, spune Emilia „tot senină,
mare și goală”.
Dintr-o altă scrisoare, adresata „Emy scumpă”, reiese mândria lui Ladima pentru „logodnica” lui,
așa cum o prezintă pe Emilia celor mai buni prieteni ai săi, Bulgăran, Cibănoiu și Penciulescu, invitându-i
pe toți într-o seară la masă, dar Emilia pleacă devreme pentru că se plictisise îngrozitor, deși unul era
mare savant, altul teozof și celălalt un om de mare cultură. Dintr-o altă perspectivă narativă, Fred
rememorează toate întâmplările legate de Ladima, în care se implicase în mod direct și își amintește faptul
că îl cunoscuse în iulie 1926, într-o împrejurare foarte personală, deoarece el venise la Techirghiol ca să
se afle – neobservat și nebănuit de nimeni – în apropierea doamnei T, pe care o iubea în taină. Ladima
este prima persoana căreia Fred îi destăinuiește chinurile prin care trece iubind-o atât de total pe doamna
T., simțind o pornire inexplicabilă pentru confesiune: „Era singurul pe lume căruia i-as fi încredințat
taina, pe care n-o știu nici părinții mei, faptul cumplit care e cancerul vieții mele, care mă face să fug de-
o femeie iubită”.
Fred îl recomandă pe Demetru Ladima tatălui său, Tănase Vasilescu, pentru a-l lua director la
„Veacul”, ziar înființat împreună cu Nae Gheorghidiu, pentru a stăvili o campanie de presă pornită
împotriva deputatului, prin care se dezvăluiau afacerile necinstite privind fabrica de muniții din Ardeal și
recepția unor avioane, din care cauză fusese remaniat din funcția de ministru. Tânărul director s-a ocupat
cu pasiune și înfrigurare de organizarea gazetei, pe care o scria aproape singur și timp de doua săptămâni,
„Veacul” a dezlănțuit o campanie furibundă, „aproape sălbatică” împotriva celui care-l atacase pe
Gheorghidiu pentru, „afaceri veroase”, făcându-l să apară în fața opiniei publice „un imbecil ridicol”.
Atacurile virulente ale noii gazete, „Veacul”, se îndreptau acum împotriva întregii clase politice,
împotriva conducerii tineretului liberal, astfel ca Nae Gheorghidiu ajunsese să fie „temut și ascultat”, iar
gazeta „semăna teroare, mai ales [...] în partidul liberal"”. Ziarul are și un succes financiar, atingând în
doua luni tirajul „excepțional de 14 mii de exemplare”, izbânda fiind posibilă și pentru că Ladima era
„absolut invulnerabil – și se făcuseră investigații la tribunalul din orașul lui de naștere, detectivii îi
urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră viața”, dar, negăsind nimic de care să se agațe, nu se putea
riposta în niciun fel campaniilor lui de presă, care deveniseră extrem de aprige.

6
 Notele de subsol ale autorului prezintă o alta perspectivă narativă și se constituie într-o satiră
vehementă privind statutul omului în societatea vremii, unde toate șansele sunt de partea afaceriștilor
veroși, pe când cei cinstiți, ca Ladima, trăiesc mizerabil și în umbra celorlalți. Astfel că talentul, cinstea și
demnitatea gazetarului Ladima nu pot învinge păienjenișul afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu și
Lumânăraru. El descoperă întâmplător neregulile dintr-o afacere a industriei miniere și C.F.R., care
păgubea statul roman cu un miliard de lei anual, fără să bănuiască implicarea totală a patronilor săi în
această fraudă.
Ceea ce a dus la ruperea definitiva a acestei colaborări, a fost apariția unui articol de o violență
deosebită, prin care Ladima acuza puterea politica de matrapazlâcuri în domeniul financiar-bancar. În
notele de subsol, autorul relatează antipatia profundă pe care Ladima o avea pentru economiști, pe care-i
numește „corbii matematici ai mizeriei” ori „improvizați medici financiari”, considerându-i vinovați
direct de criza financiară și economică în care se afla țara, demonstrând că nimeni dintre cei bogați nu-și
plătește impozitele, ci numai cei săraci și funcționarii le achită.
Citind scrisoarea în care Ladima o anunța pe Emilia că își dă definitiv demisia de la gazetă, pentru
că nu poate scrie ceea ce i se comandă, ci numai ceea ce gândește el (autenticitatea), mai ales că este și
prost plătit, Fred își amintește că îl rugase pe Ladima să renunțe la demisie, dar acesta refuzase categoric:
„Nu sunt în stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă”. Privind la „această
Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc”, Fred Vasilescu
este uluit de imaginea pe care o are îndrăgostitul, cum vede el în femeia iubită perfecțiunea fizică și
integritatea morală.
Plecat de la gazetă, Ladima o duce din ce în ce mai greu, încearcă să publice în gazete poezii și
foiletoane, nu mai putea ieși nicăieri, iar când își dă seama ca Emilia are relații cu un grec, Micropolu, îi
scrie pentru ultima data și, plin de amărăciune, îi cere înapoi scrisorile pe care i le trimisese. Ea refuză,
socotind ca nu este un om bine crescut și-l minte că le-a pierdut. Peste doua săptămâni Ladima s-a sinucis
și Emilia spune ca a recurs la acest gest „din mizerie”, pentru că „nu mai manca poate nici o dată pe zi”.
Fred Vasilescu își dă seama că scrisorile nu trebuie să mai rămână „în mâna Emiliei”, întrucât
acestea puteau compromite amintirea lui Ladima, statutul său de poet talentat și de gazetar intransigent,
așa că se hotărăște să le fure. Epilogul I relatează înfrigurarea cu care Fred Vasilescu cercetează, chiar de
a doua zi de după vizita la Emilia, împrejurările sinuciderii lui George Demetru Ladima. Necrologurile
erau surprinzător de elogioase, Ladima fiind considerat „un strălucit talent”, „o mare pierdere pentru
literatura românească”, dar unul singur îl impresionează profund „Unul dintre cei mai mari poeți ai
timpului... hrănit cu oțet, fiere și dezgust de contemporani, a dus tăcut țeava rece pe inima caldă și
stupidă și a domolit-o, sfărâmând-o. Noapte bună, poet smintit și cumsecade”.
Deși pare absurd ca un om ca Ladima să se sinucidă din cauza „unei femei atât de vulgare ca
Emilia”, Fred știe ca acest soi de cocote provoacă adevărate drame de amor, sinucideri sau crime, pe când

7
cele superioare, inteligente și distinse provoacă suferințe mult mai adânci, dar pe un alt plan spiritual:
„Toate dramele din toți anii, de când sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufletească”.
Ladima își trăsese un glonț în inimă, înăbușind zgomotul cu o pătură, iar în buzunarul hainei s-a
găsit o mie de lei și o scrisoare adresată unei doamne, Maria Mănescu, în care Ladima își destăinuia
profunda suferință provocată de „iubirea aceasta eternă și otrăvitoare”. De aceea procurorul respinge
cauza sinuciderii ca fiind mizeria în care ar fi trăit poetul și considera că el s-a împușcat din pricina acelei
femei, căreia îi lăsase scrisoarea.
Fred își da seama că orgoliul lui Ladima a determinat această punere în scenă a împrejurărilor. Fire
hipersensibilă, Ladima se simțea rușinat de iubirea înjositoare pentru vulgara Emilia și împrumutase cei
1.000 de lei pe care-i pusese în buzunar, astfel ca demnitatea lui de om să rămână neștirbită, fiind unica
lui mândrie în viață, singurul ideal: „nu trebuie să se știe că am iubit asemenea femeie și că în viață am
suferit de foame. [...] Am trăit patruzeci de ani, inutili”.
Epilogul II, subintitulat Povestit de autor, naratorul relatează la persoana I despre ciudatul accident
de avion suferit de Fred Vasilescu, a doua zi după ce îi predase caietele. Finalul romanului cuprinde
discuția doamnei T cu naratorul, din care reiese că ea fusese tot timpul frământată de incertitudinea
iubirii, „uneori și mie mi se părea că mă iubește... [...] o iubire pătimașă ascunsă” și mărturisirea ei că l-a
iubit pe Fred cu pasiune, cu voluptate și nu a înțeles niciodată de ce el întrerupsese această relație.
Naratorul renunță definitiv la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea ciudată
dintre cei doi, deoarece adevărurile nu pot fi limitate: „Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea
universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, așa cum singur a spus-o parcă, un afluent urmează
legea fluviului”.
Romanul Patul lui Procust este construit pe axa fundamentală a autenticității, Camil Petrescu
ilustrând substanța vieții, fie prin valori existențiale ca iubirea și demnitatea, fie prin prezentarea
realităților sociale, culese din banalitatea cotidiană, conturând un tablou convingător al lumii politice,
economice și financiare din România anilor 1926-1928.
Destinele celor două personaje masculine – Fred și Ladima – sunt, în concepția lui Nicolae
Manolescu, doua enigme care stau față în față, una fiind imaginea răsturnată a celeilalte: „dacă Ladima
își pierde cu desăvârșire capul pentru o femeie vădit inferioară și se sinucide probabil din cauza ei,
făcând însă totul spre a masca acest lucru, Fred se dovedește capabil să părăsească o femeie care-i este
superioară, deși nu e deloc exclus să se sinucidă din cauza ei, mascând motivul la fel de grijuliu ca și
Ladima. [...] Dragostea (și cu atât mai mult dragostea pasiune) transforma pe cel ce iubește în sclavul
celui iubit: iar Fred n-a vrut să devină sclavul erotic al doamnei T.” Fred sacrifică iubirea din vanitate,
iar Ladima din demnitate.
Caracterizarea personajelor
În concepţia lui Mihai Ralea, în roman personajele sunt complexe, originale şi unice şi nu
reprezintă ideea de tip. Viaţa complexă a acestor personaje duce la apariţia unui conflict în conştiinţa lor,

8
din cauza îndepărtării de modul în care ceilalţi concep viaţa. Pentru că îşi pun probleme, aceste personaje
dilematice, problematizante, conştientizează rând pe rând o serie de discrepanţe ce apar de-a lungul
existenţei. Conştientizarea le face să fie „torturate” de imposibilitatea înţelegerii ideilor despre viaţă ale
celorlalţi. Personajele de roman psihologic au o gândire profundă şi complexă, pentru a putea fi capabili
să analizeze concepţiilor celor din jur. De aici, apariţia conştiinţei.
Personajul romanului psihologic apare descris în noua structură a romanului modern ca fiind o
individualitate, se respinge ideea de tipologie specifică romanului tradiţional. Personajele sunt
caracterizate printr-o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe perspective, ca într-un sistem de
oglinzi paralele. La nivelul textului, imaginea fiecărui personaj e relativă şi multiplă, fiind definite pe
baza focalizării interne, imaginea acestuia fiind redată din mărturisirile proprii său din relatările celorlalţi.
Personajele se constituie antitetic împletindu-și destinele: doamna T. și Emilia Răchitaru, Fred
Vasilescu și Ladima. Această tehnică narativă pe care scriitorul modifică parțial conceptul de
personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mărturisire
sau care este „reflectat în conștiința celorlalți”. Atât doamnei T., cât și lui Fred Vasilescu, Autorul le cere
să se confeseze, el creând în felul acesta adevărate dosare de existență.
Fred Vasilescu
Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Lumânăraru, industriașul multimilionar asociat în diferite afaceri
cu politicianul liberal Nae Gheorghidiu (personaje conturate în romanul Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război și definit de Pompiliu Constantinescu ca fiind „un fel de intersecție a tuturor
celorlalte personaje”.
Ca personaj realist-modern, Fred recompune – prin memorie afectivă – viața celorlalte personaje,
a Emiliei, a doamnei T., destinul lui Ladima, precum și imaginea socială, politică și economica a
României interbelice, prin prezentarea manifestărilor politicianului Nae Gheorghidiu și a omului de
afaceri Tanase Vasilescu, zis Lumânăraru (porecla ce provine de la prima să afacere, o prăvălie de
lumânări).
Întâmplările relatate în jurnalul lui Fred Vasilescu încep într-o după-amiază călduroasă de august
(perspectiva temporală), iar spațiul real este patul Emiliei Răchitaru, o semiprostituată cu pretenții de
artista, căreia tânărul îi face o vizită. Fred are 25 de ani, este spirit modern, cu o educație aleasă, diplomat
și aviator, ceea ce-l motivează ca personaj rotund (tridimensional) („care nu poate fi caracterizat
succint și exact”, E. M. Forster).
Emilia încearcă să-l impresioneze povestindu-i despre unul, Ladima, „care m-a iubit îngrozitor,
săracul” și care murise acum trei luni. Ea îi dă să citească scrisorile de dragoste pe care ziaristul i le
trimisese în ultimii doi ani. Fred Vasilescu parcurge, pe rând și în ordine, fiecare scrisoare din teancul
legat cu funda roz.
Autorul romanului insistă, în notele de subsol, ca Fred să-și exprime în scris impresiile care 1-au
marcat profund în urma citirii scrisorilor de dragoste ale lui George Demetru Ladima adresate Emiliei,

9
precum și propriile marturii în legătură cu iubirea pentru doamna T, acesta intuind în tânărul monden „un
soi de loialitate și delicatețe, de sinceritate a vieții”.
Portretul fizic (prosopografia) este conturat în mod direct abia în epilogul al II-lea din finalul
romanului, cu prilejul morții impresionante a pilotului, când nu mai rămăsese nimic din „tânărul blond,
cu obrazul limpede, cu trăsături regulate și evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea
puțin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci”, al cărui „corp vânjos” avusese „mișcări mlădioase de
haiduc tânăr, afemeiat și gânditor”.
Portretul moral se fundamentează, indirect, pe îmbinarea subtilă dintre esență și aparență, dintre
profunzimea spirituală și o mediocritate afișată, fiul milionarului părând să nu aibă alte preocupări decât
sportul, moda, chefurile și femeile, dar fiind, în fondul său, un tânăr sensibil, inteligent și serios.
Sub aparenta unui tânăr superficial, pe care „banda” îl considera valoros pentru că era plin de bani,
boem, snob și prost, Fred este un intelectual lucid, introvertit, inteligent, ale cărui sondări interioare
dezvăluie „acea vibrație melodioasă, calmă, pe care o au toți oamenii, fruntași adevărați în activitatea
lor, orișicare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobație, dans modern, destin de Don Juan sau box”.
Cu o bogată experiență de viață, fost diplomat, pilot ambițios, sportiv talentat, cu succese
răsunătoare la femei, Fred considera că trebuie să trăiască în mod direct tot ceea ce i-a comandat amorul
propriu, experiența trăită constituind un adevărat „memoriu de carieră”: „Toate le-am făcut în viață și tot
ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră”. El își ascunde
adevărata natură spirituală, întrucât, în esență, contrastează flagrant cu mediul înconjurător, cu lumea
superficială al cărei stil l-a adoptat, prefăcându-se că aparține societății mondene, meschine și dominate
de parvenitism.
Încadrându-se perfect în tipul personajului camilpetrescian și modern, Fred Vasilescu este
intelectualul lucid, care analizează și se autoanalizează, analitic, hipersensibil, asemenea lui Ladima și
Gheorghidiu. Cu toate că este îndrăgostit total și definitiv de doamna T., Fred o evită, fiind capabil să
părăsească o femeie care-i este superioară, probabil din cauza aceluiași orgoliu ce individualizează
personajele lui Camil Petrescu: „Sacrifica definitiv pasiunea pe altarul vanității: în loc să se piardă pe
sine, prefera s-o piardă pe ea. [...] Fred n-a vrut să devină sclavul erotic al doamnei T.” (Nicolae
Manolescu, Arca lui Noe).
Dragostea pentru doamna T. rămâne o enigmă, iar moartea lui în accidentul de avion poate fi și o
sinucidere, motivul fiind ascuns cu grijă, ca și în cazul lui Ladima. Ambele destine, al lui Ladima și al lui
Fred, sunt dramatice prin intensitatea iubirii, deși una reprezintă imaginea răsturnată a celeilalte: Ladima
trebuie să-și diminueze capacitatea spirituală, să coboare la nivelul vulgarității Emiliei, Fred, dimpotrivă,
simte că este sub iubirea superioară a doamnei T., temându-se că n-ar putea da atât de multă dragoste câtă
i se cere.
Legătura celor două destine este întâmplătoare, prin scrisorile lui Ladima, pe care Fred le citește
cutremurat, înțelegând dincolo de cuvinte tragedia prietenului său, cu care, de altminteri, comunicase

10
printr-un flux spiritual, dincolo de rațiune: „Era singurul pe lume căruia i-as fi încredințat taina, pe care
n-o știu nici părinții mei, faptul cumplit care e cancerul vieții mele, care mă face să fug de-o femeie
iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi ușurat poate ca filtrarea sângelui”.
Reacția lui de a fura scrisorile lui Ladima, care, chiar după moartea acestuia, l-ar fi putut
compromite, este determinată de simțul onoarei de a păstra secretul rușinos al omului pe care-l cunoscuse
demn și incapabil de compromisuri, inflexibil. Personalitatea lui Fred Vasilescu se menține enigmatică,
sfârșitul său pendulând între accident de avion și sinucidere.
El moare brusc, a doua zi după predarea caietelor în care confesiunile lui sunt o permanentă
introspecție, ca și când scrisul l-ar fi ajutat să se izbăvească de suferință prin analiza lucidă a „cancerului”
vieții lui, iubirea. Taina iubirii lui reintră, prin moartea eroului, în circuitul marilor taine ale Universului:
„Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală fără niciun moment de sprijin adevărat, așa
cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului”, fraza care încheie romanul, ca o
concluzie ideatică sugestivă pentru concepția estetică a lui Camil Petrescu.
Modernismul romanului e definit de subtilitatea și profunzimea analitică a conștiințelor, de
dramele interioare suferite din iubire și demnitate, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel
obiectiv, de faptul ca personajele sunt în același timp și naratori.
Camil Petrescu, romancier prin excelență citadin modern, realizează o literatura intelectuală,
situându-se pe linia ideii ca actul scrisului este, în primul rând, „o experiență spirituală, o formă de
confesiune destinată să atingă suprema sinceritate și să ducă la o revelație existențială” (Ov. S.
Crohmălniceanu, Literatura română între cele doua războaie mondiale).
George Demetru Ladima
George Demetru Ladima este personajul absent din roman, portretul său fiind conturat prin cele
mai variate mijloace artistice, cum ar fi confesiunea sentimentelor și concepțiilor proprii reieșite din
scrisorile adresate Emiliei, prin impresiile puternice pe care le produc aceste destăinuiri asupra lui Fred
Vasilescu, prin comentariile complementare ale Emiliei Răchitaru, prin notele de subsol ale autorului,
prin articolele reproduse în aceste note, prin opiniile altor personaje, cum este procurorul care anchetase
sinuciderea ori mărturiile prietenilor lui de cafea.
Procedeele moderne de caracterizare indirectă includ: monologul interior, dialogul,
introspecția conștiinței și a sufletului, retrospecția, autoanaliza, care scot in evidență zbuciumul și
chinurile lăuntrice ale personajului. Ladima este poet talentat și gazetar intransigent, care cumulează toate
celelalte trăsături generale ale personajului camilpetrescian: intelectual lucid, analitic, inadaptat social,
hipersensibil, însetat de adevăr și demnitate. El trăiește în lumea ideilor pure, având iluzia unei iubiri
ideale și aspirând către demnitate umana absolută în profesia de ziarist, ca esențe existențiale.
Portretul fizic se conturează din puncte de vedere diferite și subiective, având la bază principiul
estetic al relativismului/ pluriperspectivism/ tehnica oglinzilor paralele. Fred Vasilescu vede la
început „un tip de lăutar sau doctor, așa ceva, cu mustață de plotonier, cu manșete scrobite ca două

11
burlane”, apoi, după ce devin cunoștințe apropiate, tânărul își amintește de Ladima ca de un bărbat în jur
de 40 de ani, „Înalt, slab, cu ochi rotunzi și orbitele mari, adâncite ... cu o mustață de sergent major și
cărare de frizer, cu haina lui neagră, de alpaca, iar cămașa albă și cu gulerul totdeauna prea larg,
scrobită, cu manșetele mari, rotunde, ca niște burlane, prinse cu butoni roz de cămașă, pe când ceilalți
butoni erau mici bețigașe, desigur de aur – cine știe ce amintire, [... ] care era grav ca un profesor
universitar, de o politeță de ambasador pensionar, surâzând puțin îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele
prea mari...”. Fred este conștient ca el apărea în ochii celorlalți „prea puțin prezentabil ... se îmbrăca
prost [...] era ceva ridicol în silueta demodată ca o figură dintr-un catalog vechi, prăfuit [...] Prea avea
aerul unui profesor, înăcrit de geografie, de provincie”.
Fred consemnează în caiete o lungă discuție pe care o avusese cu Ladima despre moda bărbătească,
încercând să-1 convingă să-și comande un costum la croitor, dar poetului i se pare o problemă minoră, „o
vanitate puerila”, deși tânărului i se părea infantilă „vanitatea asta a mustății lui imperiale, care atrăgea
luarea-aminte”.
Totuși, când i-l prezintă pe Ladima lui Tănase Vasilescu, Fred este încântat că acesta emana
încredere, cu apariția lui de „om în toata firea, cu reală prestanță, ca să zic așa, a făcut o foarte buna
impresie ... Mustața blondă, întoarsă în sus, bărbăția lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au
impresionat pe tata”. Emilia și-l amintește ca pe un tip „blond și foarte înalt [...], dar era simpatic”.
Intelectual sensibil, Ladima este un poet recunoscut de unii ca genial (procurorul care anchetează
sinuciderea îl socotea „unul dintre cei mai de seama poeți ai noștri, de la Eminescu încoace”), ignorat de
alțiii (Nae Gheorghidiu și Tănase Vasilescu Lumânăraru îl credeau „un om de paie”) său negat cu
fermitate de alții (Cibănoiu considera ca „n-avea talent... Scria și el așa...”).
Ca ziarist, George Demetru Ladima este intransigent și inflexibil, cinstit și însetat de adevar, nu se
manifestă nici pe departe ca „un om de paie”, neputând fi manevrat de patronii săi în a servi interesele lor
meschine, devenind chiar periculos pentru aceștia. Numit director la „Veacul”, gazeta finanțată de Tănase
Vasilescu și controlată ideologic de Nae Gheorghidiu, Ladima reușește ca, în scurt timp și cu personal
puțin, plătit mizerabil, să aibă un succes rapid, iar ziarul să devină un organ de presă temut, prin
campaniile aproape sălbatice, dezlănțuite împotriva politicienilor corupți, a afacerilor necinstite,
constituindu-se într-un scut de apărare a statului român împotriva jafurilor: „O tribuna pentru promovat
tot ce e dorința de reînnoire în moravurile noastre politice...”.
Din păcate, talentul, onestitatea și demnitatea gazetarului Ladima nu pot învinge păienjenișul
afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu și Lumânăraru. El descoperă, întâmplător, neregulile dintr-o
afacere a industriei miniere și a C.F.R-ului, care păgubeau statul roman cu un miliard de lei anual, fără să
bănuiască implicarea totală a patronilor săi în această fraudă. Ceea ce a dus la ruperea definitivă a acestei
colaborări, a fost apariția unui articol de o violență deosebită, prin care Ladima acuza puterea politică de
matrapazlâcuri în domeniul financiar-bancar.

12
 Ladima pune în articolele sale pasiunea și convingerea intelectualului care gândește profund și care
are ceva de transmis cititorilor, mărturisindu-i lui Fred (atunci când patronii încearcă să-i tempereze
indignarea manifestată în legătură cu afacerile veroase demascate) crezul său gazetăresc: „Eu sunt un om
care scrie... și dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.” Ladima își dă definitiv
demisia de la gazetă, pentru că nu poate scrie ceea ce i se comandă, ci numai ceea ce gândește el
(autenticitatea), mai ales ca este și prost plătit.
Fred își amintește că îl rugase pe Ladima să renunțe la demisie, dar acesta refuzase categoric: „Nu
sunt în stare să scriu două rânduri care să nu vie dintr-o convingere adâncă”. Ca toate personajele
camilpetresciene, Ladima este un inadaptat superior, incapabil să accepte compromisurile
(intransigent), un om cinstit, care, neputând să demaște această „adunătură de jecmănitori ai statului”,
între care se aflau și patronii săi, preferă să-și dea demisia cu demnitate, chiar daca ajungea, ca urmare a
acestei decizii, muritor de foame.
Hipersensibil, Ladima este însetat de a trăi în profunzime pasiunea iubirii și se autoiluzionează în
dragostea lui pentru Emilia, pe care o vede ca pe femeia ideală, pură, candidă, copilăroasă, refuzând
structural evidențele. Vestea căsătoriei Emiliei cu Arghiropol îl aruncă pe Ladima într-o disperare fără
margini, dar când logodna se anulează, el îi trimite o scrisoare tulburătoare în care descrie chinurile
îngrozitoare care-l mistuiau și „o suferință care întrece puterea de rezistență a nervilor mei”, rugând-o
să-l reprimească. De atunci se întâlneau din nou în fiecare seară, ieșeau împreună, dar nu a fost niciodată
a lui pentru ca Ladima „altminteri era idealist. [...] Îi plăcea, așa, să stea aici”, spune Emilia.
Dintr-o altă scrisoare, adresată Emy scumpă, reiese mândria lui Ladima pentru logodnica lui, așa
cum o prezenta pe Emilia celor mai buni prieteni ai săi, Bulgăran, Cibănoiu și Penciulescu, invitându-i pe
toți într-o seara la masă, dar Emilia pleacă devreme pentru că se plictisise îngrozitor, deși unul era mare
savant, altul teozof și celalalt un om de mare cultură.
Uimirea lui Fred, la citirea scrisorilor de dragoste ale lui Ladima adresate Emiliei, este din ce în ce
mai mare, deoarece el nu poate să înțeleagă cum „un om atât de serios, un profesor ca înfățișare, [...] de
reală distincție, [...] pedant de binecrescut și atât de lipsit de orice familiaritate” poate să iubească o
femeie vulgară ca Emilia, pe care orice bărbat putea să o aibă contra unei sume de bani.
Tânărul se întreabă, uluit, cum un intelectual rasat ca Ladima nu s-a gândit „nici o clipă că faptul
acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite...”. Puternic impresionat de dragostea ziaristului pentru cocota
vulgară, Fred Vasilescu încearcă să găsească explicații logice acestei pasiuni degradante și presupune că
Ladima „se amăgea cu oarecare luciditate”, părându-i-se incredibilă sinceritatea îndrăgostitului, care este
cu totul în dezacord cu însușirile deosebite ale intelectualului, ba, mai mult, considerată absurdă ideea ca
Ladima să creadă în această dragoste.
Frământările și tristețea profundă care-l chinuiește pe Ladima, stări amare provocate de prea desele
și evidentele relații ale Emiliei cu diverși bărbați, îl fac pe Fred să-i înțeleagă durerile iubirii și să-l simtă
pe poetul hipersensibil ca pe un frate întru suferință: „frate adevărat, din același altoi de suferință”.

13
 Plecat de la gazetă, Ladima o duce din ce în ce mai greu, încearcă să publice în gazete poezii și
foiletoane, nu mai poate ieși nicăieri, iar când își dă seama că Emilia are relații cu un grec, Micropolu, îi
scrie pentru ultima dată și, plin de amărăciune, îi cere înapoi scrisorile pe care i le trimisese. Ea refuză,
socotind că nu este un om binecrescut și-l minte că le-a pierdut, iar peste două săptămâni află că Ladima
și-a pus capăt zilelor.
Sinuciderea lui Ladima este privită cu același subiectivism al punctelor de vedere diferite
(relativismul). Fred consideră sinuciderea ca urmare a vieții mizerabile, vulgare, din vârtejul căreia
Ladima nu are puterea să se smulgă; procurorul care anchetează cazul crede ca ziaristul făcuse un gest
pasional din cauza doamnei T., deoarece scrisoarea sinucigașului îi era adresată acesteia; Cibănoiu
opinează că prietenul său ăși pierduse credința în Dumnezeu, neputându-se ridica deasupra mizeriei
cotidiene; Emilia susține ca a recurs la acest gest „din mizerie”, pentru că „nu mai manca poate nici o
dată pe zi”.
George Demetru Ladima încearcă să evadeze din această lume, pe care o detestă și cu care nu are
nicio legătură spirituală, creându-și himere asupra realității pe care o convertește într-o zonă existențială
superioară. Astfel, el atribuie Emiliei trăsături nobile, de puritate și candoare, apoi iubește la această
femeie calitățile cu care a aureolat-o: „Ladima împrumută tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi și o
iubește anume, pentru ceea ce i-a împrumutat”.
Mai mult decât orice, el nu vrea să afle adevărul despre Emilia, deoarece are o permanentă nevoie
de autoiluzionare, de automistificare pentru a-și construi universul imaginar de afecțiune, de calm și de
curățenie sufletească, fără de care n-ar putea trăi.
Ca și Stefan Gheorghidiu, Ladima percepe intens drama jalnică, strivitoare în propria conștiință,
amăgindu-se cu luciditate pentru a putea supraviețui, dar este conștient de incapacitatea lui de adaptare în
lumea plină de constrângeri materiale, de statutul său social inferior într-o existență a ipocriziilor
lustruite, cu care nu se potrivește, simțindu-se stânjenit ca într-un pat procustian.
Intelectualul Ladima este un învins, refuzând – din orgoliu – să-și accepte toata mizeria vieții,
experiența umilitoare a traiului zilnic și de aceea împrumută bani, care să fie găsiți in buzunarul său după
sinucidere, ca nu cumva să se creadă că și-a pus capăt zilelor din cauza sărăciei, lăsând o scrisoare
adresată unei femei distinse, culte, delicate (doamnei T.), pentru a înlătura bănuiala ca ar fi fost în stare să
se omoare pentru o prostituată vulgară. Faptul ca Ladima se îndrăgostise de „o femeie ordinară, o semi-
prostituată, pe care el o crede întruchiparea purității și bunătății, e o consecință a condiției sale jalnice
sociale și materiale”. (Ov. S. Crohmălniceanu).
Doamna T.
Doamna T. este numele enigmatic pe care Camil Petrescu îl da eroinei Maria T. Mănescu, cititorul
făcând cunoștință cu acest detaliu din notele de subsol ale autorului, care explică inițiala cu care este
semnată prima scrisoare, dintre cele patru, ce compun începutul romanului: „Acest T. nu este o inițială
cum s-ar părea, căci a devenit un adevărat nume, și nu știu dacă n-ar fi trebuit să fie scris Te”.

14
 O altă menționare a numelui întreg al eroinei este amintită în trecere de Fred Vasilescu, atunci când
își scrie testamentul și, mai accentuat, în scrisoarea de adio pe care George Demetru Ladima i-o adresează
femeii înainte de sinucidere.
Doamna T reprezintă tipul de feminitate modernă, mai întâi pentru că se distinge printr-un farmec
aparte, prin misterul fascinant pe care-l emană, apoi pentru că ea întruchipează, pentru prima oară într-o
viziune romanescă, un spirit feminin intelectualizat și, totodată, femeia independentă din punct de
vedere material, ea foind proprietara unui magazin de mobila stil.
Prima secvență narativă din roman este reprezentată de cele trei scrisori ale eroinei, numerotate cu
cifre romane. Autorul o rugase pe doamna T. să primească un rol într-o piesă a lui, „să apară pe scenă”,
deoarece ea ar fi putut să exprime convingător „cum se gândește, cum se iubește, cum se suferă”,
sentimente pe care nu le poți învăța „în orele de curs”, așa cum procedează actorii profesioniști și nici
„atesta prin certificat de absolvire”.
Refuzul doamnei T. reliefează, indirect, discreția și distincția acesteia: „- N-am nimic în mine de
arătat, pe scenă, lumii”. După discuții prelungite, din care reiese ideea că numai scriitorul este acela care
are capacitatea de a exprima, cu sinceritate, „ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în
viață, lui și celor pe care i-a cunoscut”, ea îi trimite trei scrisori în care-și dezvăluie sentimentele,
concepțiile despre iubire, despre relațiile cu oamenii, despre viață, în general.
Tot în notele de subsol autorul îi face, în mod direct, portret fizic detaliat: „Nu înaltă și insultător
de slabă, palidă și cu un păr bogat de culoarea castanei [...] era poate prea personală ca să fie frumoasă
în sensul obicinuit al cuvântului. Avea orbitele puțin neregulate, ușor apropiate, pronunțate, cu ochii
albaștri ca platina, lucind, fremătând de viață, care, când se fixau asupra unui obiect îl creau parcă.
Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era
lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare plină. Gâtul lung, robust, cu tendoane
lămurite la orice întoarcere a capului [...] un soi de frumusețe, incertă, am spune «pe muche de cuțit»”.
Inteligentă, rasată și cu o profundă cultură, ea își pune pe picioare o afacere proprie, deschizând
un magazin cochet și discret de mobila stil, în care piesele rare, de valoare autentică îi satisfac nevoia de
frumos, de sensibilitate pentru arta adevărată, față de care are o atracție și o pasiune de critic de artă.
Camil Petrescu creează un model de feminitate, de delicatețe și sensibilitate, calitățile spirituale
și intelectuale ale doamnei T. constituind un adevărat și înalt omagiu al ideii de femeie ideală: „extrem de
emotivă, alternând o sprinteneală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice [...] De o tulburătoare feminitate
uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mângâieri de violoncel [...] o voce cu inflexiuni
sexuale, care dau unui bărbat amețeli calde și reci”.
Relativismul, principiul estetic romanesc pe care Camil Petrescu l-a introdus în proza modernă, se
reflectă și în construirea doamnei T, a cărei personalitate se răsfrânge diferit în opinia celorlalte personaje.
Unul dintre prietenii lui Fred, mirat de fascinația pe care doamna T. o exercita asupra tânărului monden,
cu succese legendare la femei „N-oi fi pus gând rău urâtei aceleia care stă de vorba cu Ladima? Sefule,

15
te știam om de gust” stârnește în tânărul îndrăgostit contradicțiile personajului hipersensibil, înclinat spre
analize amănunțite, care-i provoacă în conștiință percepții profunde ale unei feminități tulburătoare, căreia
„nu-i plăcea nici o perversiune, nici o «rafinerie» așa-zisă de femeie modernă [...] mă măgulea gândul
de a ști că e frumoasă numai cu mine și mai ales numai prin mine”.
Pentru Fred este femeia unică, iubirea vieții lui, sentimentele fiind la aceleași înalte cote și din
partea doamnei T. Dragostea lor este devorantă, îi duce pe amândoi la o uitare totală de sine, bărbatul
întrebându-se uneori dacă mai sunt „în toate mințile”. Iubirea lor tainică, ascunsă de privirile lumii „atât
de rea ... neînțelegătoare”, păstrând cu strășnicie trăirea intensă numai pentru ei, conturează femeia
enigmatică, care atrage prin eternul mister feminin.
Pentru D. doamna T. este fascinantă, farmecul ei supunându-l total pe bietul ratat, care o iubea
necontenit de cincisprezece ani și căruia, convins ca este iubită „de toți bărbații”, i se pare imposibil ca
cineva să rămână insensibil la frumusețea distinsă, delicată și elegantă a femeii.
Doamna T. emană sensibilitate și mister, este înzestrată cu o spiritualitate superioară, înclinată spre
meditație, ca urmare a preocupărilor ei pentru artă și literatură, având „acea permanentă tensiune
intelectuală”, fiind adesea „absentă și gânditoare, înregistrând interior și lin cele mai mici nuanțe ale
clipei”.
George Calinescu afirma că nu există în viața reală decât femei ca Emilia,„femeia de toate zilele” ce
se poate caracteriza, pe când „Doamna T. este fantoma romanului, aspirațiunea lui Fred, obscură și
enigmatică, tocmai prin aceasta, și dacă autorul n-a știut să-i dea tonuri de ulei, este pentru că n-a putut
s-o scoată din mediul ei aerian”.
Emilia Răchitaru
Emilia Răchitaru este cocota de lux și actrița fără talent care stârnește o pasiune mistuitoare și
inexplicabilă în sufletul sensibil al intelectualului George Demetru Ladima, pentru care ea este frumoasă,
pură și candidă. Vulgara actriță deținea toate scrisorile de dragoste în care Ladima pusese tot sufletul său
sensibil, toată puritatea și profunzimea simțirii, pe care le citește, consternat, Fred Vasilescu. El decide să
subtilizeze aceste mărturii ale unei iubiri sublime, care impietau memoria ziaristului Ladima.
Relativismul reflecta opiniile diferite ale personajelor despre eroină, fiecare percepând cu
subiectivism trăsăturile fizice și morale ale acesteia. Ladima o divinizează, îi pare talentată ca actriță, o
aureolează cu calități pe care le-ar dori la ea și iubește aceste nobile trăsături. Pentru Fred, Emilia este
proastă și insensibilă ca femeie, total lipsită de talent ca actriță, pe scena fiind „dezastruoasă ca o
bucătăreasă patetica”. Pentru Cibănoiu, Emilia este „o femeie fără suflet, o actriță, fire netrebnică, în
carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului”, care l-a și distrus pe intelectualul rasat și hipersensibil,
Ladima, acesta neavând forța de a i se încredința total lui Dumnezeu, singurul care l-ar fi putut salva.
Trăsăturile fizice conturează o femeie a cărei frumusețe „caligrafică e uneori jignitoare. Are capul
rotund de tot, cu părul pieptănat lipit, cu o frunte ca un fragment de sferă [...] așa de limpede”. Fred vede
o blondă spălăcită, grăsuță și vulgară atât în gesturi, cât și în vocabular.

16
 Emilia este de o gravitate prostească, mereu încruntată, solemnă și impozantă, dându-și o
importanță specifică celor săraci cu duhul, neputincioși să înțeleagă ceva în profunzime. De aceea,
indiferent de rolul care i se dădea, ea interpreta la fel, cu un fel de dramatism ridicol, „un fel de suferință,
fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume”. Dragostea ei este pentru Fred penibil de
dramatică, de serioasă și calculată, Emilia având „conștiința valorii animalității ei ... exploatează totul la
rece, cu rânduială și socoteală; gândește vulgar și grijuliu despre sexul ei, ca un țăran despre marfă și
hambar”.
Cocota de lux este înnobilă de bărbatul care o iubește cu puritatea sufletului de copil, Ladima
văzând în ea idealul de femeie, care n-are însă nicio legătură cu femeia reală. Dominată de interes, relația
ei cu Ladima se justifică prin eventualele servicii pe care acesta i le-ar fi putut face, fie favoarea unei
notițe laudative strecurate în vreun ziar, fie un bilet de favoare la spectacol ori chiar obținerea unui rol,
prin influența pe care o exercita asupra directorului teatrului, mai ales când era un director de temut la
„Veacul”.
Incapabila de gânduri profunde, Emilia nu-și da seama de răul pe care i-l face lui Ladima,
considerându-se miloasă pentru ca nu-l „arunca„ afară din casă, deși o plictisea cu grija lui exagerată, o
obosea cu atitudinile lui ridicol de sentimentale.
Fred meditează la structura sufletească a femeii, concluzionând că „răutatea Emiliei nu e agresivă,
ci probabil, crâncen defensivă. Dacă nu-i sunt interesele în joc, e desigur miloasă”. Insensibilă la
sentimente puternice, iubirea ei „jignește, cum jignește conversația ei atunci când vorbește cu importanță
și cu «radicale»”, fapt ce-l face pe George Călinescu să o numească „bestie incultă”, afirmând totodată că
Emilia întruchipează „femeia de toate zilele”.
Camil Petrescu, romancier prin excelență citadin, realizează o literatura intelectuală, situându-se pe
linia ideii că actul scrisului este, în primul rând, „o experiență spirituală, o formă de confesiune destinată
să atingă suprema sinceritate și să ducă la o revelație existențială” (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura
română între cele doua războaie mondiale).

17