Alexandru Averescu

 (n. 9/21 martie 1859, Babele, Principatele Unite – d. 2 octombrie 1938, București, România) a

fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război
Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-
ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada
ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de
memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române din iunie 1923 și decorat
cu Ordinul Mihai Viteazul.
Viața militară[modificare | modificare sursă]
Alexandru Averescu a fost o figură atipică pentru viața politică a României interbelice. S-a născut în satul
Babele, lângă Ismail, (regiunea Odesa, azi în Ucraina) în Principatele Unite. Cariera sa militară a avut o
traiectorie constant ascendentă. În 1881 a absolvit cursurile Școlii militare de la Mănăstirea
Dealu (Târgoviște) și a dobândit gradul de sublocotenent.
A urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război din Torino, Italia, al cărei absolvent devine în 1886, an
în care obține și brevetul de ofițer de stat major. După întoarcerea în țară are o remarcabilă carieră militară.
În 1892 este profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al escadronului de elevi.
Devine căpitan în 1889 și maior în 1894. Între 1894 -1896 a fost comandant al Școlii Superioare de
Război (Școala Superioară de Resbel, după ortografia vremii), având pe atunci gradul de maior.[6] Ca
profesor la Școala Superioară de Război a elaborat numeroase cursuri de tactică, strategie, organizare-
mobilizare, geometrie militară.
A fost apoi atașat militar al României la Berlin (1896-1898) și șef al Marelui Cartier General (1911-1913).
Funcția de atașat militar la Berlin era una dintre cele mai importante pentru relațiile militare ale României,
având în vedere tratatul secret de alianță cu Tripla Alianță din 1883 și faptul că Germania era, la acea dată,
principalul nostru furnizor de armament.
Devine locotenent-colonel în 1898 și se află pentru un an la comanda Regimentului 4 roșiori. Între 1899 și
1904 este în fruntea Secției Organizare-Mobilizare din Marele Stat Major. În anul 1906 este avansat la
gradul de general de brigadă. La 13 martie 1907, Alexandru Averescu este numit în funcția de ministru de
Război de proaspătul președinte al Consiliului de Miniștri, Dimitrie A. Sturdza. A participat la
reprimarea mișcărilor țărănești din 1907. La 1 aprilie 1912 devine general de divizie, iar în 1913 a luat parte
la Al Doilea Război Balcanic, conducând ofensiva română pe teritoriul Bulgariei, până la Sofia.
Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de
comandant al Armatei a II-a (14 - 26 august 1916, 26 septembrie 1916 - 30 ianuarie 1918). S-a remarcat
printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a dus la conflicte cu Marele Cartier General, condus
de generalul Prezan.
A inițiat cunoscuta manevră de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie 1916) care însă a fost o operație
ratată, deoarece trupele trecute la sud de Dunăre au fost retrase fără a se fi confruntat cu inamicul; a
condus Armata a II-a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917).
Un episod interesant din timpul războiului, cu implicații politice: apăruse zvonul că Averescu ar vrea să-l
răstoarne pe rege și să preia puterea, de aceea, jignit de neîncrederea suveranilor, generalul și-a dat
demisia. Peste câteva zile regina Maria îl chema în audiență, declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele."
Pentru activitatea din timpul Primului Război Mondial a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale
prevăzute de legea promulgată prin Decretul Regal nr. 1678/1927, iar pe 14 iunie 1930 i s-a conferit
demnitatea onorifică de mareșal.
Bastonul de mareșal a lui Alexandru Averescu a intrat în colecția Muzeului Militar Național în anul 1960,
fiind confiscat de Ministerul Afacerilor Interne, care comunica muzeului că trimite un baston de metal
galben, îmbrăcat în pluș roșu și o cutie de carton roșie ce au aparținut fostului mareșal Averescu, acesta
fiind confiscat de la numitul Ion Iliescu (nu același cu demnitarul comunist și viitorul președinte al României.
Constantin Argetoianu îl considera pe Averescu o personalitate duplicitară, plină de calități dar urmărind
idealuri mărunte. În „Memoriile” sale, controversatul politician îi face mareșalului un portret sugestiv și
subiectiv: „Ființă complexă mai mult în aparență decât în realitate, Averescu n-a avut pe lume decât două
patimi: femeile și galoanele. Nu femeia, ci femeile - nu ambiția marilor înfăptuiri, ci galoanele. Pentru
satisfacerea acestor două patimi, în serviciul cărora punea o inteligență, o șiretenie și o forță de voință
incontestabile, era în stare să sacrifice orice, până și convingerile pe care le avea și pentru a ajunge la
ținta zilei să apuce orice cale. Drumuri piezișe, poteci ascunse, cotituri neașteptate, nimic nu-l oprea.
Omul cel mai popular în țara sa din Europa n-a avut nici un moment gândul să clădească, n-a urmărit
decât postul de prim-ministru! Toate planurile și programele pe care le debita erau numai paradă, după
cum s-a văzut după ce a fost chemat la Guvern. Galoanele! Galoanele și nimic mai mult. Le pierduse în
armată prin nedibăcie, și voia acum să le recâștige în politică, prin toate felurile de dibăcie! […] Averescu
era în stare să primească puterea oricând, de la oricine și oricum.” [

Viața politică

Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri
prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga
Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului, la Congresul general al Ligii din 16 și 17 aprilie). Partidul
era constituit inițial din conservatori, oameni politici din Basarabia, Bucovina și Transilvania, din generali și
ofițeri superiori și se baza pe prestigiul lui Averescu.[4]. La Congresul Ligii din 16-17 aprilie 1920, s-a făcut
fuziunea cu gruparea lui Octavian Goga din Transilvania, cu Uniunea națională a bănățenilor în frunte cu A.
Imbroane, cu gruparea lui Iancu Flondor din Bucovina și a lui Sergiu Niță din Basarabia.
Despre începuturile vieții sale politice, același Constantin Argetoianu, care i-a fost cel mai apropiat
colaborator în acea perioadă spunea: „Până la chemarea noastră la Guvern, în martie 1920, Averescu
făcea pe Dalai Lama, citea autori perimați de economie politică. Își pierdea vremea cu fleacuri și cu fuste,
primea pe toți intriganții și asculta toate lichelele. Rezultatul era câte un bilețel prin care îmi cerea măsuri
ce încurcau toate lucrurile. N-am cunoscut un spirit mai apolitic decât al lui și în primele timpuri ale noii sale
cariere călca în toate străchinile, dar absolut în toate.” 
Viața sa politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând, Alexandru Averescu a fost loial casei regale și
s-a luptat să-și păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în fața declinului. A fost prețuit de
către regele Ferdinand. Când regele se afla pe patul de moarte l-a chemat pe Averescu la el ca să-i
vorbească: „Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac
această mărturisire ca să intru ușurat în groapă”. În anul 1930 generalii Constantin Prezan și Alexandru
Averescu sunt ridicați la cel mai înalt rang: mareșal al României, din dispoziția regelui Carol al II-lea.
Spre finele vieții sale, bătrân și bolnav, se retrage din viața politică. Mareșalul Averescu a murit în urma
unei crize cardiace, în noaptea de 2/3 octombrie 1938, în locuința sa din Șoseaua Kisseleff, din
București. A fost membru de onoare al Academiei Române.