1

4. LIMFOCITELE

Limfocitele sunt celule cu rol esenţial în cadrul sistemului imun, fiind implicate în
imunitatea adaptativă (specifică), cu roluri importante atât în răspunsul imun celular cât şi în cel
umoral.
Limfocitele sunt singurele celule care prezintă trăsăturile caracteristice sistemului imun
adaptativ: diversitate, specificitate, memorie imunologică.
Majoritatea limfocitelor secretă diverse molecule proteice numite citokine, care sunt
hormoni cu rol imunomodulator.
Există şi limfocite care aparţin sistemului imun înnăscut - celulele natural killer (NK).
Din punct de vedere histologic, limfocitele fac parte din ţesutul limfoid.
Sistemul imun este format din organe şi ţesuturi distribuite în diverse regiuni ale corpului.
Acestea se împart în organele limfoide primare și secundare:
 Organele limfoide primare – în care se formează şi se maturează limfocitele. Organele limfoide
primare sunt măduva hematogenă şi timusul. Măduva hematogenă este sursa tuturor
limfocitelor care populează ţesuturile limfoide.
 Organele limfoide secundare – unde antigenele sunt prezentate spre limfocite. Acestea sunt:
 Splina
 Ganglionii limfatici
 Ţesutul limfoid asociat mucoaselor – MALT (mucous associated lymphoid tissue)
 Ţesutul limfoid de la nivel cutanat – SALT (skin associated lymphoid tissue).

Limfocitele reprezintă 20-40% din totalul leucocitelor din sânge, sau în cifre absolute între
1500-3000/mmc, în medie 2500/mmc. În limfă 99% dintre celule sunt limfocite.
Limfocitele au capacitatea de a migra în ţesuturi şi organele limfoide.

LIMFOCITELE IMPLCATE ÎN IMUNITATEA ADAPTATIVĂ

Limfocitele apar la microscopul optic cu două morfologii: limfocite mici şi mari. Cele mari
sunt NK, cu rol în imunitatea înnăscută (nespecifică), care distrug celulele infectate viral şi celulele
tumorale. NK reprezintă 10% din totalul limfocitelor din sânge.
Limfocitele implicate în imunitatea specifică (adaptativă) sunt cele mici - LT şi LB.

Limfocitele T sau B care nu au venit în contact cu antigenul se numesc naive. Limfocitele

naive sunt celule aflate în faza G0 a ciclului celular şi prezintă următoarele caracteristici:
 Au diametrul de 6-7 microni.
 Au un nucleu ovoid sau reniform, care ocupă 90% din suprafaţa celulei şi prezintă cromatină
nucleară densă.
 Perinuclear apare un inel de citoplasmă colorat albastru deschis.
 Citoplasma conţine puţine organite celulare.
 Reticulul endoplasmic este slab dezvoltat.

Interacţiunea cu antigenul determină activarea limfocitelor naive, cu intrarea în ciclul

celular prin progresia către faza G1 şi apoi S, G2 şi M.
Pe măsură ce avansează în ciclul celular, diametrul se dublează (15 microni) şi limfocitele
se transformă în limfoblaşti. Limfoblaştii sunt celule metabolic active, cu organite dezvoltate și cu
mai multă citoplasmă.
Limfoblaştii proliferează şi în final se diferenţiază în celule efectoare sau în celule de
memorie. Celulele efectoare contribuie la eliminarea antigenului:
 Plasmocitele sunt celulele rezultate prin diferenţierea şi maturarea LB. Plasmocitele
 2

sintetizează anticorpi. Au un reticulul endoplasmic abundent, care facilitează rata înaltă de

sinteze proteice, şi un aparat Golgi bine reprezentat.
 Celulele efectoare de pe linia T cuprind limfocitele T helper (LTH) care secretă citokine şi
limfocitele T citotoxice (LTC), care distrug celulele țintă.

Celulele efectoare au o durată de viaţă relativ redusă (zile – săptămâni). Unii dintre
limfoblaştii B şi T se transformă în celule de memorie. Acestea sunt responsabile de imunitatea pe
termen lung faţă patogenul respectiv. Limfocitele de memorie sunt similare morfologic cu
limfocitele inactive, de care se deosebesc prin prezenţa anumitor receptori membranari.

Limfocitele mici se împart funcţional în LB şi LT. Aceste două tipuri de limfocite nu se pot
diferenţia morfologic, prin microscopie optică, ci prin receptorii de membrană. Aceștia pot fi
recunoscuţi de anticorpi monoclonali specifici. Acești receptori se numesc CD (cluster of
differentiation). Până acum au fost descoperiţi aproximativ 200 de receptori, care sunt folosiţi
pentru caracterizarea fenotipică a diferitelor limfocite.

LIMFOCITELE T

Limfocitele T (LT) au fost numite așa pentru că se maturează în timus. Subclasele de LT

seamănă morfologic și se pot diferenția prin receptorii sau markerii de suprafaţă, care se
evidenţiază cu anticorpi monoclonali.

LT sunt produse în măduva hematogenă şi se maturează în timus. Timusul stimulează

dezvoltarea limfocitelor care au pe membrană receptori care recunosc structuri non-self.
Limfocitele care recunosc structuri self sunt distruse prin apoptoză (circa 95%).
Timusul eliberează limfocite T mature, dar care nu au venit încă în contact cu antigenul
(limfocite naive). LT naive sunt transportate de către circulaţia sangvină la organele limfoide
periferice. După o perioadă LT naive migrează în circulaţia limfatică, prin intermediul căreia ajung
din nou în cea sangvină. Astfel se realizează un circuit prin care LT sunt recirculate, pentru a creşte
probabilitatea întâlnirii cu antigenul specific.

O caracteristică definitorie pentru LT este faptul că nu pot recunoaşte antigene libere, în

stare nativă. LT recunosc doar antigene prezentate de diverse celule: fie celule bolnave, fie celule
ale sistemului imun specializate în prezentarea antigenelor, numite celule APC. Aceste celule
prezintă antigenele cu ajutorul unor proteine membranare specializate, numite molecule ale
complexului major de histocompatibilitate (major histocompatibility complex - MHC).

Din punct de vedere funcţional, limfocitele T se împart în:

 Limfocite T citotoxice (LTC) – au pe suprafaţă coreceptorul specific CD8. Recunosc peptidele
antigenice rezultate din degradarea agenţilor patogeni intracelulari, peptide care sunt prezentate
către LT citotoxice împreună cu moleculele complexului major de histocompatibilitate de tip I
(MHC I). Rolul acestor limfocite este de a distruge celulele ţintă infectate.
 Limfocitele T helper (LTH) – prezintă pe suprafaţă coreceptori CD4. Pot să recunoască peptide
antigenice care rezultă în urma prelucrării agenţilor patogeni extracelulari, prezentate împreună
cu molecule MHC II.

Receptorii de suprafaţă ai limfocitelor T sunt:

 Receptorul pentru antigen al limfocitelor T, denumit TCR (T-cell receptor). TCR este cuplat pe
membrană cu receptorul CD3, cu care formează un complex funcţional. Complexul TCR-CD3
recunoaşte epitopul şi este prezent pe toate subtipurile de LT.
 3

 CD4 şi CD8 sunt coreceptori care recunosc moleculele MHC aşezate pe celele prezentatoare de
antigen (APC) sau pe celulele somatice.
 Receptori cu rol accesor în activarea LT.
 Receptorii cu rol în adeziunea intercelulară permit LT să adere intim de alte celule.

Receptorii cu rol în recunoaşterea epitopului

Un limfocit prezintă pe membrană un număr de aproximativ 10 5 TCR. Receptorul pentru
antigen al LT face parte din superfamilia imunoglobulinelor.
TCR este asociat pe membrană cu receptorul CD3, care are rolul de a transmite semnale de
activare în interiorul celulei.

Fiecare TCR este format din 2 lanțuri proteice – α și β aşezate faţă în faţă. Fiecare dintre
lanţuri are un segment intracitoplasmatic foarte scurt, un segment transmembranar şi câte două
domenii extracelulare. Domeniile dinspre exterior sunt variabile şi se notează cu V. Domeniile
situate spre membrană sunt constante şi se notează cu C.
Cele două domenii variabile se asociază şi formează o cavitate numită situsul de
recunoaştere pentru antigen, sau paratop, asemănător cu paratopul imunoglobulinelor. Genele care
codifică domeniile variabile ale TCR seamănă cu genele care codifică domeniile variabile ale
imunoglobulinelor. Variabililitatea este obţinută tot prin procese de recombinare genică.
În mod caracteristic, TCR nu pot recunoaşte antigenele în forma lor din natură (native), ci
numai fragmente peptidice prelucrate de celulele APC. De asemenea, TCR recunosc epitopii
numai dacă aceştia sunt prezentaţi în complex cu moleculele prezentatoare MHC, de pe
membranele APC sau a celulelor somatice.
Funcţiile TCR sunt de recunoaștere a antigenului și de activare a LT.
TCR nu poate să transmită singur semnalul activator pentru că TCR are un segment
intracitoplasmatic foarte scurt, iar enzimele care activează LT sunt aşezate profund în citoplasma
LT. De aceea transmiterea semnalului se face prin intermediul receptorului CD3.

Coreceptorii CD4 şi CD8

În funcţie de prezenţa pe suprafaţa membranei a coreceptorilor CD4 sau CD8, limfocitele T
se împart în LTH și LTC:
 LTH sau LT CD4 – au pe suprafață CD4. LT CD 4 pot recunoaşte doar antigenul care este
prezentat împreună cu molecule MHC II, pe celulele APC. CD4 este şi receptorul de care se
ataşează virusul HIV.
 LTC sau LT CD8 – au pe suprafață CD8. LT CD8 recunosc peptidele antigenice prezentate
împreună cu MHC I, pe celulele bolnave.

Receptorii de adeziune intercelulară

Aceşti receptori permit stabilirea de contacte între LT şi APC sau celulele somatice şi
permit cooperarea dintre ele. Principalii receptori implicaţi în aderarea LT sunt: LFA1, CD2, VLA.
Receptorii LFA1 și VLA fac parte din familia integrinelor. Integrinele sunt receptori
celulari care permit aderarea de endoteliu, de proteinele matricei extracelulare şi de alte celule
(APC, celulele ţintă). Ele dau LT posibilitatea să se deplaseze prin ţesuturi şi să se concentreze
intratisular în zona unde se găsesc antigenele.
Receptorul CD2 face parte din superfamilia imunoglobulinelor.

Moleculele de adeziune au o serie de funcţii esenţiale pentru răspunsul imun:

 Prin aceste molecule LT stabilesc permanent contacte cu APC sau cu celulele somatice pe care
le controlează dacă prezintă sau nu antigene. Contactele sunt antigen-independente, adică se
fac indiferent dacă APC sau celula somatică prezintă sau nu antigene pe suprafaţă.
 4

 Receptorii de adeziune nu participă direct la recunoaşterea epitopilor, dar au un rol esenţial în

recunoaştere pentru că realizează un contact intim între LT şi APC. Contactul se face pe
suprafeţe mari de membrană şi durează mult, favorizând contactul moleculelor MHC şi TCR,
care sunt aşezate în locuri diferite pe membrane şi fac mişcări de difuzie laterală.
 Cuplurile de adeziune se desfac după recunoaşterea antigenelor, sau dacă celula respectivă nu
prezintă antigene. Astfel LT îşi poate continua circuitul prin organism.

Cooperare APC-LTH. Rolul CD4

EPITOP MHC II

Celulă
LTH dendritică
interdigitată

TCR CD4

Recunoașterea celulei țintă de către LTC. Rolul CD8

TCR CD8

LTC

Celulă
infectată sau
neoplazică

EPITOP MHC I
Granulații cu
perforină și
granzime

LIMFOCITELE B

Denumirea de limfocite B provine de la bursa lui Fabricius, un organ al păsărilor, unde au

fost descoperite prima dată şi care reprezintă locul unde aceste limfocite se maturează. Această
denumire a fost menţinută, deoarece la mamifere și la om LB se maturează în măduva hematogenă
(bone marrow).
 5

LB reprezintă 15-30% din totalul limfocitelor mici circulante și au o serie de caractere:

 LB au durata de viaţă scurtă, de câteva săptămâni.
 LB sunt celule puţin recirculante, adică în general stau în organele limfoide secundare –
ganglionii limfatici, splină, MALT, SALT.
Limfocitele B se caracterizează prin sinteza şi prezenţa pe membrană de monomeri de
imunoglobuline. Acestea intră în structura receptorului pentru antigen al limfocitelor B (B-cell
receptor – BCR). Fiecare limfocit B prezintă aproximativ 105 molecule de BCR pe membrană.

Structura BCR
BCR este format din:
 monomeri de imunoglobuline – IgM sau IgD
 heterodimerul Igα/Igβ
Imunoglobulinele care intră în structura BCR au fost denumite mIg (membrane bound
immunoglobulin). Moleculele de mIg au aceeaşi specificitate pentru antigen ca şi anticorpii
produși de plasmocitele care vor rezulta prin activarea LB.
Structura anticorpilor circulanți şi cea a imunoglobulinelor de membrană este similară.
Recunoaşterea antigenelor de către LB are o serie de caractere:
 LB recunosc antigene solubile native, adică neprelucrate de celulele prezentatoare de antigen.
 Nu este necesară prezentarea antigenelor pe moleculele MHC.

Bacterie
Epitopi

Igα/Igβ
Monomer
IgM / IgD

LB

PLASMOCITELE

Plasmocitele apar prin activarea LB şi diferenţierea lor în urma stimulării antigenice şi de

către LTH. Procesul de diferenţiere implică modificări morfologice şi imunofenotipice. LB trec
prin stadiile succesive de: imunoblast B, plasmoblast, pre-plasmocit şi plasmocit.
Diferenţele morfologice şi structurale ale plasmocitelor faţă de LB se explică prin funcţia
lor de sinteză şi de secreţie a imunoglobulinelor, care asigură RIU.
 6

Caracterele morfologice sunt:

 Au formă ovală şi diametrul între 7 şi 25 de microni.
 Nucleul este sferoidal, cu zone dense de heterocromatină orientată în « spiţe de roată ».
 Citoplasma este abundentă şi intens bazofilă, datorită conţinutului mare de ARN. Citoplasma
conţine mulți ribozomi, în care se sintetizează anticorpii.

CELULELE NATURAL KILLER (NK)

NK au rol în imunitatea înnăscută sau nespecifică. Intervin în primele momente ale unei
infecţii virale şi elimină o parte dintre celulele self infectate. În acest mod se oferă organismului
răgazul pentru proliferarea clonelor de LB şi LT antigen-specifice, care vor eradica infecţia.
De asemenea, celulele NK recunosc nespecific şi distrug celulele tumorale.

Celulele NK au următoarele caractere:

 Au diametrul de 10-15 microni.
 Au mai multă citoplasmă, care conţine granulaţii dense.

Celulele NK pot recunoaşte antigenele prin intermediul mai multor receptori:

 Receptorul NK-R
 Receptori de tip lectinic
 FcR (recunoaştere mediată de anticorpi - ADCC)

ADCC
Enzime litice
Eozinofil
TNF
Perforină
Granzime

Celulă
țintă

Neutrofil
Macrofag

NK