Universitatea “Dunarea de Jos” Galați

Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice

Doctrine Juridice
Dreptul si Justiția în Roma Antică

Mocanu Ștefania-Cristina Prof. Indrumător

Niculescu Cosmina-Florina Andreea Matic

2017
 Cuprins

I. Diviziunile dreptului roman

II. Persoanele
1.1 Status libertatis- sclavia
1.2 Status civitates-cetățenii și necetățenii
i. Dobândirea și pierderea cetățeniei
ii. Latinii
iii. Peregrinii
1.3 Status familiae-familia romană
III. Justiția în Roma Antică
IV. Bibliografie
 Capitolul I

Diviziunile dreptului roman

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancționate de statul
roman, constituite într-un sistem extrem de vast si complex, format din numeroase ramuri și
instituții juridice. 1

Romanii concepeau dreptul în două:

a) Jus publicum- dreptul public reglementează organizarea statului, precum și raporturile

dintre particulari și stat
b) Jus privatum- dreptul privat se referă la instituțiile care interesează pe particulari,
persoane fizice.

La rândul său , dreptul privat se compune din trei părți:

a) Dreptul civil(Jus civile)- cunoscut si sub numele de drept quiritar, aceasta cuprindea
totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre cetățenii romani.
b) Dreptul ginților(Jus gentium)- cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează relațiile dintre cetățeni și peregrini. Întrucat au luat naștere pe terenul
relațiilor comerciale, actele de drept ale ginților nu presupun condiții de formă ci, se
încheie, de regulă, prin simpla manifestare de voință a părților; de aceea, se afirmă că
dreptul ginților marchează momentul maximei abstractizări și subiectivizări a
procedeelor juridice romane.
c) Dreptul natural(Jus naturae)- este un ansamblu ambiguu și variabil de principii
presupuse conforme cu ordinarea naturala2. Pentru Cicero, dreptul natural exista de
la începutul începuturilor, este potrivit cu natura, se găsește la toate popoarele, mereu
aceleași și etern. 3

1
Em. Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Ed. Naturismul, București, 1991
2
M. V. Jakotă. Drept roman, vol. I, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1992
3
M. V. Jakotă, Op. Cit.
 Capitolul II

Persoanele

Noțiunea de persoane este cunoscută și folosită încă din Antichitate, dar sensul acestui
termen diferă de accepțiunea sa modernă.

În sens juridic, invariabil, persoana este subiectul de drept, cel înzestrat cu calitatea de a
avea drepturi și obligații. Instituția persoanei este fundamentala în drept, întrucât ea constituie
rațiunea de a fi supus regulilor și normelor juridice, persoana fiind destinatara acestora în calitate
de titulara de drepturi și obligații. Potrivit dreptului roman, pentru ca o persoana fizică să poată
participa la viața juridică, trebuia să aibă capacitate sau personalitate(caput).

În statul roman, numai cei care aveau personalitate puteau să dobândească drepturi și să
își asume obligații. Personalitatea putea fi completă sau incompletă. Personalitatea deplină
presupunea existența a trei elemente: libertatea(status libertatis), cetățenia(status civitatis) și
familia(status familiae).

Status libertatis

Neavând personalitate, sclavul era considerat un lucru(res) și nu participa la viața juridică

în nume propriu. El făcea parte din patrimoniul stăpânului, care, având asupra lui dominica
potestas, îl putea vinde, închiria sau chiar omorî. Tot astfel, sclavul nu putea avea patrimoniu, nu
putea lăsa succesiune, nu putea contracta și nu putea sta în instanță.

Deși nu aveau personalitate juridică, sclavii puteau încheia, printr-o ficțiune juridică,
împrumutând personalitatea juridică a stăpânului, acte juridice ăn folosul stăpânului, acte
care,prin efectul lor, îmbunătațeau situația lui dominus.

În perioada Republicii, noul sistem a permis extinderea sferei de activitate a sclavului,

fără însă a i se recunoaște personalitatea. Statutul juridic al sclavului s-a modificat pe măsură ce
societatea romană a progresat:deși nu putea lăsa moștenire, putea veni la moștenirea altuia, putea
să aibă un patrimoniu, de care stăpânul putea dispune, dar pe care sclavul putea să îl folosească
pentru a se dezrobi. De asemenea, din patrimoniul sclavilor puteau face parte alți sclavi( vicarii),
al căror proprietar de fapt se numea servus ordinarius.
 Status civitates-cetățenii și necetățenii

Cetățenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice și civile. Astfel, ei se

bucurau de jus comercii sau dreptul de a încheia acte juridice în conformitate cu cerințele
dreptului civil roman. Se mai bucurau de jus connubii sau dreptul de a încheia o căsătorie civilă
romană. Jus militae sau dreptul cetățeanului de a fi soldat în legiunile romane. Jus suffragii era
dreptulde vot, iar jus honorum era dreptul cetățeanului de a fi ales magistrat.

Cetățenii romani se bucurau se mai multe semne distinctive, dintre care menționam toga și
numele. Numai cetățeanul roman avea dreptul de a purta toga, iar numele cetățeanului era atât de
bine elaborat încât putea ține loc și de adresă. El cuprindea cinci elemente:indicațiunea filiațiunii,
indicațiunea tribală și tria nomina- praenomen, nomen gentilicum, cognomenul.

i. Dobândirea și pierderea cetățeniei

Cetățenia romană se putea dobândi ăn două moduri:

a) Prin naștere, copilul născut din părinți cetățeni romani dobândea cetățenia
romană.
b) Printr-un fapt posterior nașterii se putea dobândi cetățenia prin eliberarea din
sclavie a celor adoptați de către foștii stăpâni.

Calitatea de cetățean roman se pierdea în situații expres prevăzute de lege:

a) Prin pierderea libertății

b) Prin renunțarea la calitatea de cetățean în cazul naturalizării într-o cetate străină
c) Dacă un cetățean roman era sancționat cu exilarea, pierdea cetățenia romană
deoarece suferea o capitis deminutio media
d) Ca efect al unor condamnări penale pentru săvârșirea unor fapte foarte grave, cum
ar fi dezertarea la inamic, incestul, ș.a.

ii. Latinii

Latinii au fost la origine locuitorii provinciei Latium și, mai târziu, locuitorii coloniilor fondate
de romani, latini și hernici. Cuvântul latin însemna atât condiția juridică a unei persoane, cât și
originea sa etnică. Aceștia se bucurau de jus connubi , jus comercii și jus suffragi. Latinii puteau
dobândi cetățenia fie stabilindu-se la Roma, fie căpătând o magistratura anuală în orașul lor.

iii. Peregrinii
În dreptul clasic, străinii, oamenii liberi, care nu erau nici cetățeni, nici latini, intrau în categoria
peregrinilor. Peregrinii erau, în cele din urmă, romani de o condiție juridică inferioară cetățenilor
și latinilor. Peregrinii puteau deveni cetățeni prin naturalizare, ca recompensă pentru serviciile
militare aduse statului roman, prin lege.

Status familiae-familia romană

Familia romană este familia patriarhală tipică în toate caracteristicile ei: autoritatea absolută a
părintelui, dependența față de acesta a soției și copiilor, rudenia numai in linie paternă.

Aceste trăsături specifice se reflectă chiar în unul dintre cele trei sensuri atribuite de romani
cuvântului familia: desemna totalitatea sclavilor aflați în proprietatea cuiva, un grup de persoane
aflate sub aceeași putere, totalitatea bunurilor și persoanelor aflate în puterea lui pater familis.

Șeful familiei nu depinde de nimeni, este sui juris, în timp ce membrii familiei, care depind de
el, sunt alieni juris.

Puterea părintească se exercita asupra fiiilor, fiicelor, nepoților și strănepoților de fiu. Copilul
făcea parte din familie doar cu încuviințarea lui P.F. Nu era suficient să fii născut în mod legat
dintr-o căsătorie pentru a face parte din familie. Tatăl trebuia să-l accepte ridicându-l în brațe, ori
să nu-l accepte, lăsându-l la picioarele sale.

Rudenia pe linie directă se calcula pe grade, fiecare generație de descendenți reprezentând câte o
treaptă, iar rudenia colaterală se stabilea prin gradele până la autorul comun. Cognațiunea sau
rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un autor comun, indiferent dacă se găseau sau
nu sub aceeași putere. Agnațiune era legătura dintre persoanele care se aflau la un moment dat
sub aceeași putere, dintre persoane care au fost sub aceeași putere în trecut sau din persoane care
s-ar fi aflat sub aceeași putere dacă P.F. ar fi trăit în momentul nașterii lor. Dreptul civil cunoștea
așadar trei categorii de agnați:

I-soția, copiii și nepoții de fii aflați sub puterea P.F.

II-frații, după moartea lui P.F. deveniți siu juris

III-verii primari după moartea bunicului

Căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea bărbatului, reflex al spiritului
individualist, generat de proprietatea privată. Căsătoria era de două feluri:
a) Cum manu- care se realizează în trei forme:

 Confarreatio-rezervată patricienilor, lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter și a 10

martori, plebeii neavând acces la acest tip de căsătorie
 Usus-care consta în coabitarea vreme de un an a celor doi viitori soți
 Coemptio-apare pentru surmontarea inconveniențelor ce decurgeau din cele două tipuri
de căsătorie enumerate mai sus

b) Sine manu- era căsătoria care se realiza prin instalarea femeii în casa bărbatului, urmată de o
petrecere. Fiind mai simplă, a ajuns în cele din urmă unicul mod de a încheia o căsătorie. Ea a
impus idei noi în relațiile dintre soți, inclusiv tendința spre egalitate între aceștia.

Condițiile de fond ale căsătoriei romane erau:

a)Connubium- desemna aptitudinea unei persoane de a se căsători conform lui Jus civilae

4
b)Consimțământul (affectio maritalis) -se cerea consimțământul soților când aceștia erau sui
juris. Când erau alieni juris, se ținea cont de consimțământul celor doi pater familis,
consimțământul soților nu conta.

c) Vârsta- necesară căsătoriei a fost fixată la 12 ani pentru fete și 14 pentru băieți, în timpul lui
Justinian. Anterior, era apreciată de părinți, având în vedere finalitatea căsătoriei, procrearea.

4
C. St. Tomulescu, Curs de drept privat roman, tipărit la Universitatea Bucuresti, 1958
 Capitolul III

Justiția în Roma Antică

 Justiţia civilă

Actul de justiţie la romani începe prin numirea de către un magistrat a unei instanţe de
judecată competentă şi alegerea unui judecător care să conducă procesul şi să dicteze sentinţa.
Justiţia civilă în timpul Republicii Justiţia civilă are ca domeniu de ocupaţie conflictele dintre
persoane (succesorale, comerciale, etc.) şi unele delicte, precum furtul, lezarea unei persoane
libere (iniuria).

Primul act se desfăşoară în faţa praetorului care se ocupă cu un anumit tip de cauze:

• edilul curuli – pentru dispute comerciale;

• cenzor, consul sau cvestor – pentru cauze în care statul se află în opoziţie cu un particular)

• marele pontif – pentru probleme de natură religioasă

Magistratul alege de pe o listă un judecător cu rol de arbitru, care trebuie să fie un

cetăţean peste 30 de ani cu o moralitate ireproşabilă. Judecătorii sunt aleşi până în anul 123 î.Hr.
dintre senatori, între anii 123-81 î.Hr. dintre cavaleri şi între 81 î.Hr. – 70 î.Hr. iar dintre senatori.
Statul social al judecătorilor presupunea să aibă cel puţin un venit minim de 300.000 de sesterţi.

Tribunalele au în componenţa lor între 3 şi 10 membrii, aleşi dintr-o listă de cetăţeni ce

aparţin clasei superioare.

Pentru unele dispute particulare se apelează la judecători permanenţi, precum:

centumvirii (de fapt erau 105 membrii, 3 pentru fiecare trib) în cazurile de succesiune şi de
proprietate; decemvirii pentru problemele apărute între persoane.

Procedurile de judecată îmbracă două forme:

- una mai veche, simbolică şi formală, numită „efecte ale legii” (per legis actiones), ce aduce
câştig de cauză dacă este respectată întru totul (dispare la sfârşitul Republicii)

- alta mai simplă în care părţile aflate în dispută îşi expun unui magistrat problema. Dacă
magistratul este convins acesta acordă reclamantului un „formular de plângere” în care sunt
scrise numele judecătorului, rezumatul disputei, pretenţiile reclamantului şi angajamentul
acestuia de a respecta decizia judecătorului. Praetorul pronunţă trei cuvinte simbolice: do, dico,
addico (desemnez - judecătorul, spun - legea, hotărăsc – obiectul litigiului). La tribunal
jurisconsulţii şi avocaţii pledează (teoretic gratuit), sunt prezentate dovezile, sunt audiaţi
martorii, apoi este dată sentinţa de către judecător.

Justiţia civilă în timpul Imperiului

În timpul lui Augustus apare dreptul la recurs, care nu a fost disponibil până atunci. Împăratul are
rolul de judecător suprem. El poate judeca personal sau poate delega puterea unui magistrat, unui
praefect sau unui funcţionar. Îşi face apariţia procedura petiţiei către împărat (libellus) prin care
un reclamant se poate adresa direct suveranului. Răspunsul la petiţie poate fi personal al
suveranului sau prin cancelaria care numeşte un judecător.5

 Justiția penală

Criminalitatea, în special cea violentă, a crescut în timpul războaielor punice când micii
fermieri au sărăcit în detrimentul marilor proprietari, fiind siliţi să se mute în Roma. Numărul
mare de sclavi, obţinuţi în urma războaielor purtate de romani, au mărit numărul cetăţenilor
romani care nu aveau un loc de muncă la Roma. Lipsa unor ocupaţii a acestora a condus la
creşterea infracţiunilor.

Justiţia penală în timpul Republicii

Justiţia penală (iudicia publica) se ocupă cu problema crimelor clar definite, fiind la
început atribuţia comiţiilor centuriate.

Fiecare cetăţean roman are dreptul de a face apel la popor în procesele penale (ius
provocationis). Durata prea lungă necesară derulării procedurilor de judecată şi incompetenţa
comiţiilor au făcut ca problemele penale să intre în atribuţia tribunalelor (quaestiones), la început
celor extraordinare, iar mai târziu celor permanente (din secolul al II-lea î.Hr.).

Crimele ce ţin de dreptul penal roman au fost fixate în secolul I î.Hr. la opt: omorul şi
otrăvirea (de secariis et venificiis), delapidarea (de repetundis), falsul (de falsis), deturnarea
banilor publici (de speculatu), violenţa (de vi), corupţia şi intrigile electorale (de ambitu), crima
de lezmajestate (ofensa adusă demnităţii statului sau demnităţii reprezentanţilor săi),
prejudicierea dreptului de vot (de sodaliciis).

5
http://istorie-edu.ro/istorie-universala/Roma/roma_11just1.html
 Tribunalul este compus dintr-un preşedinte (praetor sau un magistrat cu această funcţie)
şi juraţi aleşi prin tragere la sorţi de pe lista judecătorilor (între 3 şi 11 membrii). Procesul se
judeca în Forum sau într-o bazilică.

Acuzatorul era pus să jure că va merge până la capăt cu învinuirile, astfel va fi pasibil de
pedeapsă. După ce este ascultat acuzatorul, este audiat şi cel acuzat, după care urmează avocaţii
acestora. După prezentarea dovezilor şi a martorilor urmează dezbaterile juriului. La finalul
dezbaterilor preşedintele tribunalului îi întreabă pe juraţi dacă au ajuns la o concluzie. Dacă
răspunsul este da, se trece la vot folosindu-se tăbliţe inscripţionate cu litera A (pentru Absolvo) şi
C (pentru Condamno). În caz de egalitate cel acuzat este absolvit de vina pentru care a fost
acuzat. Judecata nu are posibilitatea de recurs.

Pedepsele sunt cuprinse în lege: închisoare, expulzare, pierderea drepturilor politice,

biciuire, amenzi, „interdicţia apei şi a focului” (este moartea civilă prin care omul este blestemat
– sacer). Cel găsit vinovat putea fi decapitat, spânzurat sau aruncat de pe Stânca tarpeiană.

Justiţia penală în timpul Imperiului

Rolul de judecător suprem îi revine tot împăratului. Puterile sale pot fi delegate ca şi în
cazurile de drept civil. Senatul are un rol în acest domeniu, dar de cele mai multe ori el este
nesemnificativ. Apar noi pedepse: crucificarea, muncă forţată în mină, deportarea pe o insulă din
Marea Mediterană, moartea în arenă (aruncat fiarelor sălbatice sau ca gladiator. 6

Capitolul IV

Bibliografie

6
http://istorie-edu.ro/istorie-universala/Roma/roma_11just1.html
1. Drept privat roman- elemente comparative cu dreptul civil și dreptul procesual civil
român contemporan. Ed. Universul juridic- Romulus Gidro, Aurelia Gidro. București.
2014
2. Drept privat roman-note de curs. Ed. Universul Juridic- Emil Molcuț. București. 2003
3. http://istorie-edu.ro/istorie-universala/Roma/roma_11just1.html
4. Drept privat roman- Drept privat roman.
5. C. St. Tomulescu, Curs de drept privat roman, tipărit la Universitatea Bucuresti, 1958
6. M. V. Jakotă. Drept roman, vol. I, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1992