Legenda lăcrimioarelor

Legenda spune că trăiau odinioară,

în mijlocul unui castel din basme doi
copii de rege: un băiat și o fată. La
naștere, cei doi copii primiseră de la
Zâna cea Bună cele mai minunate
daruri: frumusețe, înțelepciune, cumințenie.
Cei doi copii crescuseră
împreună și își petreceau tot timpul,
jucându-se în grădinile castelului,
grădini pline de flori.
Din păcate, atunci când copiii au
150
împlinit 10 ani, o boală
nemiloasă a venit peste
ținutul în care locuiau și
întregul lor regat a fost
cuprins de jale. Era o boală
ciudată: Oamenii adormeau
şi nu se mai puteau trezi.
Într-o dimineaţă însăşi
fiica regelui nu s-a mai putut
trezi. Atunci fratele ei, sfâşiat
de durere a plecat în lumea
mare ca să găsească un leac
pentru draga lui surioară. A
colindat mări şi ţări, dar în
zadar... nimeni nu ştia ceva
despre leacul acestei boli.
Văzând că nu are cum să-şi ajute sora, fiul împăratului începu să plângă.
Şi plânse zile şi nopţi întregi. După un timp, în jurul lui au început să crească
nişte plante pe care nimeni nu le mai văzuse până atunci: aveau frunzele
destul de late şi nişte tulpiniţe delicate, pe care se înşirau, ca nişte mărgeluşe
albe, floricele de o deosebită gingăşie. Dar ce uimea cel mai tare la aceste
flori, era mirosul lor pătrunzător şi deosebit de plăcut.
Băiatul se opri din plâns, culese un bucheţel cu gând să-l ducă la căpătâiul
surioarei lui, care nu mai avea mult de trăit.
Se apropie de pat, puse bucheţelul şi privea la chipul frumos al tinerei
prinţese.
Deodată, fata trase aer adânc în piept şi deschise ochii, întrebând:
– De unde vine acest miros dumnezeiesc?
Prinţul, fericit şi uimit, îi întinse bucheţelul de flori şi zise:
– Acestea sunt lacrimile mele de durere. Zâna Bună mi-a ascultat ruga
neîntreruptă şi ţi-a redat firul vieţii.
De atunci acele flori s-au numit lăcrimioare. Oamenii le-au plantat în
grădinile lor ca să-şi bucure ochii şi sufletul.

(Poveste populară)