1.Principalele evenimente sunt evidențiate cu verde (-) în sursă.

2. Războiul ruso-japonez (1904–1905) a fost un conflict generat de

ambițiile imperialiste ale Imperiului Rus și ale Imperiului Japonez
în privința Manciuriei și Coreii. Principalele teatre de război au fost
Port Arthur și Peninsula Liaodong, împreună cu calea ferată care
lega Port Arthur de Harbin. Rușii căutau de multă vreme un port
ale cărui ape să nu înghețe în timpul iernii. Japonezii au intrat în
război datorită nevoii strategice de stăvilire a expansiunii rusești
către Coreea.
3. La începutul secolului al XIX-lea, Imperiul Rus se întindea de la
Oceanul Arctic (în nord) până la Marea Neagră (în sud), și de la
Marea Baltică (în vest) până la Oceanul Pacific, și, până în 1867,
cuprindea teritoriul Alaska, din America de Nord (în est).
TEMA: Specificul imperiului colonial țarist.
Suport pentru ora
Sarcini:
1. Evidentiati principalele evenimente
2. Caracterizati razboiul ruso-japonez
3. Identificati teritorile Imperiul Rus
 Imperiul Rus a fost un imperiu care a existat din 1721 până
la revoluția din 1917  Unul dintre cele mai mari imperii din istorie, întinzându-se
pe trei continente, Imperiul Rus a fost întrecut doar de
imperiile Britanic și Mongol. A avut un rol important în distrugerea ambițiilor
lui Napoleon din 1812–1814, iar din cauza acestui lucru, s-a extins în vest și sud.
Era, mai mereu, în conflict cu Imperiul Otoman (care era aliat cu cel britanic).
La începutul secolului al XIX-lea, Imperiul Rus se întindea de la Oceanul
Arctic (în nord) până la Marea Neagră (în sud), și de la Marea Baltică (în vest)
până la Oceanul Pacific, și, până în 1867, cuprindea teritoriul Alaska, din America
de Nord (în est).
Cu o populație de 125,6 de milioane de locuitori la recensământul din 1897,
era a treia cea mai mare țară după populație, după China și Imperiul Britanic.
Asemenea altor imperii, avea o gamă largă în termeni economici, etnici, și
religioși. Conținea numeroase elemente disidente, ceea ce ducea, uneori, la revolte
și asasinate; fiind urmăriți îndeaproape de poliția secretă, mulți erau trimiși în exil,
în Siberia.
Economic, imperiul era, în mare parte, rural, productivitatea fiind joasă în
rândul șerbilor, până la eliberarea lor din 1861. Economia era ușor industrializată
cu ajutorul investitorilor străini în domeniul căilor ferate și făbricilor. Statul era
controlat de o nobilitate numită boieri, începând cu secolul ak X-lea și terminând
cu secolul al XVI-lea, atunci când a venit la putere un împărat intitulat „Țar”. Ivan
al III-a (1462–1505) a pus bazele unui imperiu care avea să apară mai târziu. El a
triplat suprafața statului său, a încheiat dominația Hoardei de Aur, a
renovat Moscova, și a început expansiunea teritoriului rus. Țarul Petru cel
Mare (1682–1725) a luptat în numeroase războaie și a condus un imperiu ce a
devenit o putere majoră europeană. A mutat capitala de la Moscova la St.
Petersburg, și a condus o revoltă ce a distrus sistemul tradițional, medieval, și a
început unul științific, european, modern și raționalist.
Ecaterina cea Mare (1761–1796) a condus imperiul într-o epocă de aur. Ea a extins
națiunea prin cuceriri, colonizări și diplomație. Ea a continuat politica de
modernizare a legăturilor cu Europa de Vest începută de Petru cel Mare.
Țarul Alexandru al II-lea (1855–1881) a promovat numeroase reforme, cea mai
dramatică fiind emanciparea tuturor celor 23 de milioane de șerbi din 1861.
Politica sa era protejarea religiei ortodoxe din Europa de Est
împotriva islamului otoman. Implicarea Rusiei în primul Război Mondial a început
în 1914, de partea Franței, Marii Britanii, și Serbiei, împotriva
imperiilor German, Austro-Ungar și celui Otoman. Rusia a fost o monarhie
absolutistă până la revoluția din 1905, după aceea devenind monarhie
constituțională. Imperiul a decăzut în timpul revoluției din 1917, din cauza
eșecurilor făcute în timpul primului Război Mondial.
Teritoriul
La sfârșitul secolului al XIX-lea, suprafața imperiului era de aproximativ
22.400.000 km². În conformitate cu rezultatele recensământului din 1897,
populația imperiului era de 128.200.000 oameni, cu majoritaea lor (93,4 milioane)
trăind în partea europeană a Rusiei. În imperiu, trăiau mai mult de 100 de grupuri
etnice, în condițiile în care rușii reprezentau cam 45% din populație. Populația
băștinașă din Siberia și Asia Centrală era înregistrată într-o clasă separată,
numită inorodțî , adică „născuți străini”.
Față de teritoriul de astăzi al Rusiei, până în anul 1917 erau cuprinse și
țările și teritoriile de azi: Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Belarus, o parte
a Poloniei, Basarabia, Caucazul, Finlanda, și cea mai mare parte a Asiei Centrale.
În 1914, statul era împărțit în 81 de provincii (denumite oficial „gubernii”) și 20
de regiuni (sau „oblasturi”).
După înfrângerea suferită în Războiul Crimeii, Rusia a căutat să promoveze
o politică externă prudentă și bine calculată până când pasiunile naționaliste și
crizele balcanice aproape că au cauzat un război catastrofal la sfârșitul celui de
al optulea deceniu al secolului al XIX-lea. Tratatul de la Paris, semnat la încheierea
războiului Crimeii, a dus la demilitarizarea Mării Negre și i-a luat Rusiei controlul
asupra gurilor Dunării, retrocedând Moldovei trei județe din sudul Basarabiei.
Tratatul le-a dat puterilor vest-europene puteri oficiale în ceea ce privește protecția
creștinilor trăitori în Imperiul Otoman, îndepărtând Rusia de acest rol, obținut de
Imperiul Țarist după semnarea în 1774 a Tratatului de la Kuciuk-Kainarji.
Principala realizare din primii ani ai domniei lui Alexandru al II-lea a fost
modificarea prevederilor Tratatului de la Paris, în sensul obținerii dreptului de
reconstituire a flotei militare a Mării Negre. Oamenii de stat ruși
considerau Regatul Unit și Austria (devenită după 1867 Austro-Ungaria) ca
principalii inamici ai aspirațiilor ruse, astfel încât relațiile externe s-au concentrat
pe stabilirea unor relații bune cu Franța, Prusia și Statele Unite. Prusia (Imperiul
German după 1871) au devenit principalele puteri finanțatoare ale Rusiei,
înlocuind Regatul Unit în această privință.
După Războiul Crimeii, Imperiul Rus a reluat politica expansionismului
extern. Trupele ruse și-au intensificat eforturile pentru controlul
regiunilor caucaziene, unde populațiile musulmane – cecenii, circazienii și cele
din Daghestan – au continuat să se revolte, în ciuda numeroaselor campanii
militare ruse. După ce rușii sub conducerea lui Alexandr Bariatinski au reușit să-l
captureze în 1859 pe liderul legendar al cecenilor, Șamil, armata imperială a reluat
expansiunea în Asia Centrală, expansiune care începuse pe vremea țarului Nicolae
I. În 1866, rușii au anexat o parte a Hanatului Kokand și Tașketul. În 1867 rușii
cucerisere suficient teritoriu pentru a forma gubernia Turkestan, cu capitala
la Tașkent. Hanatul Buhoro (Buhara) a pierdut zona orașului Samarkand în 1868.
Pentru a nu intra în conflict cu britanicii, care aveau interese de prim rang în India,
Rusia au lăsat formal independente teritoriile Hanatului Buhara aflate imediat la
granițel cu Afganistanul și Persia. Hanatele din Asia Centrală au avut un anumit
grad de autonomie până în 1917.
Rusia au stabilit relații diplomatice cu Japonia, după Statele Unite, Regatul Unit și
Franța, și împreună cu Franța și Regatul Unit, a obținut concesiuni în China după
înfrângerea acestei din urmă în al doilea război al opiului (1856-1860). După
semnarea tratatelor de la Aigun (1858) și Beijing (1860), China a cedat Rusiei
importante drepturi comerciale și regiunile adiacente râurilor Amur și Ussuri. În
plus, a permis Rusiei să înceapă construcția portului și bazei navale de
la Vladivostok. Între timp, în 1867, costurile dezvoltării regiunii Amur-Ussuri și
necesitatea păstrării balanerilor a impus Rusiei vânzarea către Statele Unite a
regiunii Alaska.
Ca o parte a scopurilor politicii externe în Europa a regimului, Rusia a
acordat un sprijin limitat diplomației antiaustrice a Franței. Alianța slabă franco-
rusă s-a răcit în momentul în care Franța a sprijinit răscoala poloneză împotriva
stăpânirii rusești din 1863. După acest moment, Rusia s-a apropiat mai mult de
Prusia, aprobând unificarea statelor germane în schimbul revizuirii prevederilor
Tratatului de la Paris și a remilitarizării Mării Negre. Aceste străduințe diplomatice
și-au găsit încununarea la conferința de la Londra din 1871, după înfrângerea
suferită de Franța în războiul franco-prusac. După 1871, Germania unită a devenit
cea mai mare putere continentală. În 1873, Germania a însăilat o alianță slabă
– Liga celor trei împărați – alături de Rusia și Austro-Ungaria, pentru a împiedica
aceste state să se alieze cu Franța. Însă interesele austro-ungare și ruse s-au ciocnit
până la urmă în Balcani, care fierbeau de naționalismul națiunilor slave și de
sentimentele antiotomane.
În deceniul al optulea al secolului al XIX-lea, naționalismul rus a devenit un
factor important în sprijinirea luptelor creștinilor balcanici pentru eliberare de sub
jugul otoman și transformarea Bulgariei și Serbiei în protectorate de facto ale
Imperiului Țarist. Din 1875 până în 1877, criza balcanice a fost agravată neîncetat
de răscoalele din Bosnia, Herțegovina și Bulgaria, pe care turcii otomani le-au
înăbușit cu o asemenea duritate, încât Serbia a declarat război. Nicio națiune vest
europeană nu a declarat război Imperiului Otoman. Imperiul Rus s-a alăturat
efortului sârb de război, din solidaritate panslavă declarată.
La începutul anului 1877, armatele ruse au intervenit pentru salvarea sârbilor
aflați într-un mare impas în războiul cu otomanii. În acest război au intervenit de
partea rușilor și sârbilor și trupele române sub conducerea pricepelui Carol I. După
aproximativ un an de lupte, rușii erau sub zidurile Istambulului, iar tucii s-au
predat. Diplomații naționaliști și generalii ruși l-au convins pe tarul Alexandru al
II-lea să-i forțeze pe otomani să semneze Tratatul de la San Stefano din
martie 1878, prin care era creată o Bulgarie independentă, care se întindea în tot
sud-vestul Balcanilor. Când englezii au amenințat sclare război Rusiei dacă nu se
revizuiesc prevederile tratatului, Rusia sleită de lupte s-a văzut nevoită să dea
inapoi. La Congresul de la Berlin din iulie 1878, Rusia a fost de acord cu
restrângerea granițelor Bulgariei. Naționaliștii ruși erau foarte furioși datorită lipsei
de sprijin a austro-ungarilor și germanilor pentru interesele tariste, dar, în schimb,
împăratul Alexandru al II-lea a acceptat revigorarea și întărirea Aleintei celor trei
împărați și creșterea influenței austriece în vestul Balcanilor.
Interesul militar și diplomatic al Rusiei s-a concentrat încă o dată asupra Asiei
Centrale, unde au fost zdrobite o serie de răscoale antițariste și în plus a încorporat
cele câteva emirate și hanate care fuseseră formal independente până în acel
moment. Regatul Unit s-a simțit amenințat de vecinătatea Rusiei, după ce aceasta a
ocupat toate ținuturile tukmene de la granița Persiei și Afganistanului. În 1881,
numai eforturile diplomatice ale Germaniei, care și-au exprimat deschis sprijinul
pentru Rusia a împiedicat izbucnirea unui război ruso-englez. Între timp, ajutorul
rus dat bulgarilor în lupta pentru independență a dat rezultate negative neașteptate,
de vreme ce la Sofia, politicienii, supărați pe continua implicare a rușilor în
afacerile interne ale Bulgariei, s-au orientat spre apropierea de Austro-Ungaria. În
disputa dintre ruși și austro-ungari, Germania a luat încă o dată partea Rusiei,
liniștindu-l pe țar odată cu semnarea tratatului de reasigurare germano-
rus din 1877. Dar cu toate acestea, în mai puțin de un an, fricțiunile germano ruse
au dus la hotărârea lui Otto von Bismarck de a interzice orice imprumuturi pentru
Rusia, ceea ce a lăsat drumul liber Franței să devină noul finanațator al țarilor.
Când Wilhelm al II-lea l-a demis pe Bismarck în 1890, alianța slăbită ruso-prusacă
s-a destrămat după mai bine de 25 de ani de cooperare. După trei ani, Rusia s-a
aliat cu Fanța din punct de vedere militar și politic, care era contrapartida alianței
formată în 1879 între Germania și Austro-Ungaria.

Imperialismul în Asia și războiul ruso-japonez

La cumpăna secolelor, Rusia a căpătat libertate de mișcare în Asia datorită
alianței cu Franța, ca și datorită tot mai marii rivalități
dintre Anglia și Germania. Țarul Nicolae al II-lea nu a reușit să coordoneze un plan
coerent pentru politica față de Orientul Îndepărtat datorită conflictelor dintre
ministere. Însă, mișcările necorelate și agresive în această regiune au dus în cele
din urmă la izbucnirea războiului ruso-japonez (1904-1905) la care Rusia a fost
înfrântă.
Din 1895, Germania a intrat în competiție cu Franța pentru a câștiga
prietenia Rusiei, iar politicienii britanici sperau să negocieze cu rușii
demarcarea sferelor de influență în Asia. Această situație i-a permis Rusiei să
intervină în Asia de nord-est după victoria japonezilor în războiul cu
China din 1895. În urma negocierilor de pace care au urmat, Japonia a fost forțată
să facă unele concesii teritoriale în peninsula Liaotung și în Manciuria de sud și în
portul Porth Arthur. În anul următor, Serghei Witte a folosit capitaluri franceze
pentru a deschide o bancă ruso-chineză. Scopul băncii era să finanțeze construirea
unei căi ferate prin nordul Manciuriei, care să scurteze calea ferată trans-siberiană.
În doi ani, rușii au reușit să obțină suficienți bani pentru a deschide șantierul pentru
o linie ferată care să lege orașul Harbin din Manciuria centrală cu Port Arthur pe
coasta pacifică.
În 1900, chinezii a reacționat la încălcările repetate ale teritoriului național
de către străini printr-o revoltă armată populară, răscoala boxerilor. Unități militare
rusești și-au unit forțele cu cele ale unor puteri europene, cu cele ale Japoniei
și Statelor Unite ale Americii pentru a readuce ordinea în nordul Chinei.
Contingentul rusesc număra peste 180.000 de militari, care au luptat pentru
pacificarea unei părți a Manciuriei și pentru a-și proteja căile ferate din zonă.
Japonezii, sprijiniți de britanici și de americani, au insistat ca rușii să evacueze
Manciuria. Witte și unii dintre diplomații ruși au încercat să obțină un compromis
cu japonezii și să dea la schimb Manciuria pentru Coreea, dar inamicii politici ai
lui Witte, apropiați ai curții imperiale, și șefii armatei și marinei au refuzat
aranjamentul. Țarul a fost de acord cu punctul de vedere al celor din urmă.
Disprețuind amenințarea japoneză și în ciuda alianței acestora cu britanicii,
guvernul rus a tergiversat orice aranjament până când Japonia a declarat război
în 1904, Imperiului Rus.
În războiul care a urmat, amplasarea mai bună în teritoriu a armatei,
superioritatea tehnologică și a moralului trupelor i-au dat Japoniei controlul asupra
mărilor, iar delăsarea și incompetența comandanților ruși au făcut ca armata țaristă
să se retragă în continuu. În ianuarie 1905, după opt luni de asediu, garnizoana rusă
din Port Arthur a predat orașul japonezilor, iar în martie, rușii au fost siliți să se
retragă la nord de Mukden. În mai, în strâmtoarea Țușima, japonezii au distrus
ultima speranță a rușilor în câștigarea războiului, prin scufundarea flotelor reunite
ale Balticii și Mediteranei. Cel puțin din punct de vedere teoretic, întăririle armatei
ruse ar fi putut să-i scoată pe japonezi din zonele ocupate din Asia,
dar revoluția izbucnită în Rusia europeană și presiunile diplomatice l-au forțat pe
țar să accepte pacea. Rusia a acceptat medierea președintelui american Theodore
Roosevelt, a cedat Japoniei sudul insulei Sahalin și i-a recunoscut acesteia
influența asupra Coreei și sudului Manciuriei.
Războiul ruso-japonez a fost un punct de cotitură în istoria Rusiei. A dus la o
revoltă populară împotriva guvernului și a dus la adoptarea unor reforme
economice și politice. În aceeași perioadă, grupurile antireformiste și de interese și-
au lărgir influența asupra politicii regimului. În ceea ce privește politica externă,
Rusia a devenit tot mai implicată în afacerile balcanice și în intrigile politice dintre
marile puteri europene. Ca o consecință a politicii sale externe, Rusia a fost târâtă
în primul război mondial, în condițiile în care, în interior, imperiul nu era pregătit
pentru o asemenea conflagrație. Slăbită în interior de mișcările contestatare și de
lipsa unei conduceri eficiente, regimul a eșuat în încercarea de a depăși
evenimentele tragice care au dus în cele din urmă la prăbușirea țarismului și a făcut
loc unor noi forțe politice pe scena istorie rusești și mondiale.