Difracţia Fraunhoffer

Fraunhoffer a aşezat în faţa unei lunete diafragme de forme şi dimensiuni diferite. Sursa
de luminг S trimite lumină pe fanta de intrare îngustă D 1, aşezată în focarul obiectiv al lentilei
L1 . Fasciculul de lumină paralel ce iese din lentila L1 este limitat de fanta D. Punctele acestei
fante devin izvoare secundare de lumină şi emit fascicule izocentrice de raze. Ele pot fi grupate
în fascicule paralele cu direcţia iniţială unghiuri . Aceste fascicule sînt strînse de lentila L 2 în
focarele conjugate direcţiilor  corespunzătoare, unde are loc fenomenul de interferenţă.
Amplitudinea undei rezultante în punctul F obţinîndu-se din compunerea vectorială a
amplitudinilor undelor componente.

În acest scop se оmparte deschiderea fantei în n subfante egale şi suficient de mici ca în

direcţia toate punctele unei subfante să emită în fază. Contribuţia unei subfante poate fi
reprezentată sub forma unui mic vector Ai.

Оntre primul şi ultimul vector este o diferenţг de fază de mărime:

2 πδ 2 πa sin α
ϕ= =
λ λ

iar între doi vectori succesivi:

ϕ
Δϕ=
n

Dacă n tinde spre infinit, vectorii Ai se micşoreazг şi descriu un arc de cerc cu unghi la centru.

Astfel intensitatea este:

2 2
ϕ πa sin α
I =I 0
[ ][ ]
sin
ϕ
2
2
=I 0
sin
λ
πa sin α
λ

care pentru α=0 dг I=I0, deci o franjă de interferenţă de intensitate maximă denumită maxim
maximorum.

În acele direcţii  оn care  /2=k, sau ceea ce este acelaşi lucru, a *sin α / λ=k ,unde
k=1,2,...n; adică a*sin=k amplitudinea rezultantă este nulă deoarece numărătorul relaţiei
pentru intensitate se anulează.