CRIMINOLOGIE

Curs 1

1. Noțiunile introductive: origine, obiect, scop, funcții, definiția criminologiei

2. Metodologia cercetării criminologice. Metode și tehnici de cercetare criminologică
3. Teoriile clasice ale criminologiei. Marile curente:
-orientarea biologică
-orientare psihologică
-perspectiva sociologică
-tendințe actuale

4. Cauzele fenomenului social al criminalității (macrocriminologie)

5. Cauzele crimei ca act indivudual (microcriminologia)

6. Modele de reacție socială împotriva criminalității

7. Rolul preventiv și modele de prevenire a criminalității

8. Resocializarea infractorului și introducere in criminologia clinică a principalelor forme istorice și moderne

de criminalitate organizată, respectiv de „gulere albe”

BIBLIOGRAFIE:

- Aurel Dincu, Criminologie, București, 1984

- Ion Oancea, Probleme de criminologie, All Educational, București, 1998
- Octavian Loghin, Curs de criminologie și știință penitenciară, Iași, 1970
- Rodica Mihaela Stanciou, Criminologie, Oscar Print, 1998
- Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Europa Nouă, București, 1996
- Enrico Ferri, Principii de drept criminal, Revista Pozitivă Penală, Buc, 1940
- Cesare Lombroso, Omul delicvent, ed. Măiastră, Buc, 1996
- Raffaele Barone Garafalo, Criminology, Hard Press Miami

Noțiuni introductive

Etimologic crimen și logos

Criminologia a apărut ca fiind știința crimei. Trebuie să înglobeze toate ramurile de drept.

Criminologia este autonomă, interrelaționează cu celelalte discipline ale dreptului penal.

Este știința care studiază criminalitatea în scopul prevenirii și combaterii ei.

Ca fenomen social împreună cu noțiunea de infracțiune, infractor, victimă și reacție socială.

Reprezintă un sistem dinamic cu proprietăți și funcții însă care rezumativ poate fi restrâns la totalitatea
infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu într-o perioadă dată de timp. Criminalitatea poate fi: reală,
aparentă si legală.

Criminalitatea reală presupune totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă
de timp determinată.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate sistemului justiției penale și

înregistrate ca atare.

Criminalitatea legală sau decată reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri
definitive de condamnare.

Diferența dintre criminalitatea reală și cea aparentă este reprezentate de ansamblul de fapte care din
diferite motive rămân necunoscute oragnelor judiciare (cifra neagră).

Factori care determina cifra neagră:

1. Abilitatea infractorilor: există fapte penale care presupun inexistența oricăror urme materiale dar și
al rezultatului socialmente periculos
2. Ineficiența organelor de urmărire penală (organe de cercetare ale poliției judiciare cu competență în
materie și care de regulă iau primul contact cu ceea ce ar trebui să însemne teritoriu desfășurării
infracțiunii). 3 cauze în această situație: organizarea deficitară, incompetența profesională și
incorectitudinea persoanelor care fac parte din corpul de cercetare.
3. Pasivitatea victimelor: persoanele care au suferit un prejudiciu sau o vătămare de pe urma săvârșirii
unei infracțiuni, nu sesizează organele judiciare competente din diferite motive (infr. Contra
patromoniului – paguba este neînsemnată sau pagubă însemnată dar victima are convingerea că nu
se poate repara prejudiciul. Alt exemplu sunt infr. Contra vieții sexuale)

Infractorul. Până în prezent nu s-a dovenit existența unei legături între trăsăturile de ordine
bioantropologică care să diferențieze infractorul de non infractor. O asemenea distincție putând fi făcută pe
baza unei condiționări biopsihosociale care îl determină pe om să încalce legea.

Victima infracțiunii. S-a dovedit că există o rotație complexă între făptuitor și victimă, nefiind rare cazurile
când contribuția victimei nu poate fi exclusă dintr-o cauzalitate complexă.

Reacția socială împotriva criminaliății:

- Reacții care intervin antefactum (programe și măsuri de prevenire a criminalității), cât și postfactum
(tratament, resocializare, reinserție socială)

Scopul: o politică eficientă care să aibă la bază o doctrină preventivă și represivă fundamentată amplu în
cauzele criminalității și un scop imediat ce constă în motivele care determină producerea criminalității.

Criminologia are 4 funcții: - descriptivă, care presupune o simptomatologie a crimei (colecatre date
referitoare la criminali și criminalitate; tipologii de infractori și comportmente starea și dinamica faptelor
antisociale comise);

1. Mediul: geografic; social; personal

 2. Terenul: trăsăturile de ordin bioconstituțional ale individului (moștenirea ereditară, mutații
genetice, eventuale modificari care intervin la naștere sau la creștere sau pe parcursul vieții);
3. Personalitatea
4. Actul infracțional: din perspectivă criminologică- răspunsul pe care personalitatea îl dă unei
anumite situații precriminale.

Funcția explicativă cu rol în explicarea naturii cauzelor și condițiilor care favorizează fenomenul infracțional.

Cauza: element declanșator.

Condiția: element favorizant.

Funcția predictivă (anticipativă): vizează culegerea de date statistice care analizate prin similitudine,
probabilitate și prognoză, pot da rod unor tipologii de comportamente infracționale în funcție de care poate
fi identificată mai ușor o serie de infractori.

Funcția preventivă (profilactică): sinteză a rezultatelor privind etiologia criminalității; o înlănțuire logică a
acestora finalizată prin transpunerea într-un sistem coerent de măsuri de prevenire și combatere a
fenomenului infracțional care în mod ideal ar trebui să îmbrace haina politicii penale.
 CRIMINOLOGIE – CURS II

Metodologia cercetării criminologice

Cuvântul „metodă” are origine greacă „metha” care înseamnă „spre” și „odos” care înseamnă „cale”, ceea
ce poate poate fi definit ca „calea ce trebuie urmată”.

Metoda științifică este ansamblul procedeelor care conduc gândirea spre cunoaștere.

Cuvântul „tehnică” are origine greacă și înseamnă „vicleșug” sau „procedeu”, iar prin „tehnică de cercetare”
înțelegem „felul practic prin care se utilizează o metodă” sau „procedeul concret prin care se obțin date
asupra unui obiect sau asupra realității studiate”.

Definiția metodologiei criminologice este „acea parte din criminologie care se ocupă cu studiul metodelor
și tehnicilor de investigare a fenomenului infracțional, urmărind integrarea acestora într-un sistem logic și
coerent care să permită îndeplinirea scopului acestei științe”.

De-a lungul timpului au existat mai multe modalități de cercetare în criminologie, iar elementele care țin
de cercetarea fundamentală, presupun trei etape:

a) Documentarea: care presupune observarea faptelor, colectarea datelor și clasificarea acestora,

toate însoțite de o pregătire teoretică complexă a acelui care efectuează cercetarea;

b) Elaborarea unor ipoteze explicative. Prin ipoteză înțelegem „o construcție deductivă elaborată pe
baza faptelor observate și destinată unei verificări ulterioare”;

c) Verificarea ipotezelor formulate

Aceste trei etape sunt necesare pentru formularea unei teorii criminologice. O teorie criminologică, nu
este doar o ipoteză verificată, ci un ansamblu structurat de concepte și judecăți de valoare care are ca scop
explicarea sintetică a realității din perspectiva criminalității ca fenomen social.

Mai mult decât atat, această cercetare fundamentală care presupunea aceste trei etape, gândindu-ne la
scopul criminologiei care presupune identificarea cauzelor criminalității și ca apoi pentru a putea propune
modele de reprimare a ei, această cercetare trebuie să devină una aplicată.

Cercetarea aplicată are drept scop aprecierea valorii științifice, a mijloacelor de luptă contra delicvenței,
descoperirea modalităților de îmbunătățire a acestora și de identificare a unor modalități cu caracter de
noutate. În această cercetare aplicată există trei etape:

a) Documentarea: presupune analiza conținutului teoretic al domeniului studiat. Rațiunea care a stat
la baza adoptării mijlocului respectiv de luptă împotriva criminalității, măsura și modalitățile în care
acest mijloc este efectiv aplicat;

b) Diagnosticarea: care reprezintă o consecință logică a documentării și are ca obiectiv aprecierea

științifică asupra efectivității mijlocului de luptă studiat. În această etapă se analizează cât de
 eficient este mijlocul respectiv, dacă trebuie schimbat, dacă mai corespunde sau nu realității, dacă
trebuie corelat cu alte modalități;

c) Eventuala propunere de schimbare: aceasta există în măsura în care, din datele obținute rezultă că
mijlocul de luptă împotriva criminalității nu mai este eficient, iar, de regulă, se finalizează cu un
studiu adresat la nivel instituționalizat al politicii penale și recomandabil îmbracă forma unei forme
de lege ferentă.

I. Izvoarele cercetării criminologice

1. Statisticile criminalității: o înregistrare sau o colectare de date factuale. Aceasta poate avea mai
multe forme:

a) Internațională: statistici realizate de Interpol sau de Organizația Națiunilor Unite;

b) Națională: statistici realizate de Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Public.

2. Sondajele:

a) Sondajele de victimizare: chestionarea unui grup aleatoriu constituit prin adresarea

întrebărilor: „dacă vreo persoană a fost victima uneia sau mai multor infracțiuni”, „dacă au
reclamat aceste fapte” și „dacă nu le-au reclamat, de ce s-au abținut sau ce le-a împiedicat,
după caz”;

b) Sondajul criminalității autoraportate: în chestionarea unui grup similar sau uneori poate fi
grupul care a făcut obiectul sondajului de victimizare: „dacă au comis fapte penale”, „în ce
au constat aceste infracțiuni”, respectiv „dacă autorii au fost sau nu descoperiți”;

c) Sondajul de opinie asupra sentimentelor de insecuritate

II. Metodele cercetării criminologice

Criminologia utilizează o serie de metode de lucru care pot avea un grad mai mare de generalitate pentru
că sunt utilizate de o serie întreagă de științe, respectiv anumite metode provin sau sunt specifice, la care
apelează doar anumite discipline care concură la obținerea unor rezultate care profită inclusiv criminologiei.

III. Metodele generale ale cercetării criminologice

1. Observarea

Observarea reprezintă una dintre principalele căi de cunoaștere a fenomenului infracțional prin caracterul
său cuprinzător, prin calitatea sa de a decela frecvența unor fenomene, prin calitatea de a surprinde
fenomenele în stare pură (naturală), dar și prin sesizarea dependențelor și a condiționărilor factoriale.

Principala modalitate de observare este una empirică, care ia naștere spontan în contactul zilnic dintre
individ și realitatea înconjurătoare. Această modalitate are un caracter limitat de cuprindere pentru că se
rezumă la sfera de interese a individului, la grupul social din care face parte fiind traversată și de un
pronunțat caracter subiectiv. Această modalitate are un caracter de superficialitate și insuficiență, de aceea
este completată de următoarea metodă.

Observarea științifică: reprezintă o contemplare intenționată și metodică a realității fiind orientată spre
un scop bine determinat, dar care depinde în mod fundamental de modul în care autorul acestei observări
stăpânește aparatul teoretico-conceptual.

În concluzie, observarea ca și metodă în criminologie are întotdeauna ca obiect domeniul

comportamentului delicvent individual și de grup, acțiunile în care și prin care se manifestă, dar și reacțiile
pe care le provoacă faptele antisociale în rândul membrilor comunității.

2. Experimentul

Experimentul are un grad mare de generalitate și care ca metodă criminologică, nu reprezintă altceva
decât o observare provocată în condițiile alese de cel care efectuează experimentul.

Pentru ca experimentul să funcționeze este obligatoriu să existe alegerea unei probleme mare de studiu,
să se elaboreze ipoteze al căror adevăr sau falsitate să fie dovedite sau infirmate în cusul cercetării
științifice.

Există mai multe tipuri de experiment care au fost utilizate de-a lungul timpului în metodologia
criminologică:

a) În funcție de locul de desfășurare se face disticție între experiment de teren și experiment de

laborator;

b) În raport de natura variabilei independente care influentează grupul supus experimentului:

- experiment provocat: variabila este introdusă de autorul experimentului;

- experiment invocat: variabila care influențează natura experimentului preexistă sau eventual
face parte din factorii social în care respectivii membri supuși experimentului trăiesc zi de zi -
este o variabilă natural cu care ei se confruntă în fiecare zi.

c) Modalitățile concrete de manipulare a variabilelor:

- experiment anterior sau înainte;

- experiment de tipul după sau ulterior.

3. Metoda clinică

Metoda clinică cercetează cazul individual procedându-se la fragmentarea personalității acestuia în

elemente singulare, izolate, dar privite întotdeauna în dinamica personalității individuale.

De reținut că în abordarea acestei metode, nu se operează cu variabile sau influențe, ci această metodă se
bazeaza pe „anamneză” ceea ce înseamnă „studiul de caz privind individul respectiv”.

Criminologia clinică își propune să orienteze regimul de executare a sancțiunilor penale și programul de
resocializare a infractorului în raport cu concluziile ce rezultă din examenul clinic al infractorului. Presupune
pe de o parte în prima etapă: formularea unui diagnostic pe baza căruia utilizatorul clinician evaluează
conduita viitoare a individului și formulează ceea ce numim un „prognistic social”.
 Ceea ce este mai important este că pe baza diagnosticului și apoi a prognosticului social se procedează la
elaborarea unui program adecvat de tratament. Acesta poate îmbraca două accepțiuni:

a) Acesta se referă la modul de a acționa față de un delicvent ca urmare a pronunțării unei sentințe,
mod condiționat însă de natura sancțiunii aplicate (pedeapsă, masură de siguranță, masură
educativă), dar și de cadrul legal care stabilește modul de executare a respectivei sancțiuni;

b) Noțiunea de tratament desemnează o acțiune individuală desfășurată față de subiectul delicvent în

vederea remodelării personalității acestuia cu scopul de a înlatura incidența factorilor de recidivă,
dar mai ales de a favoriza reinserția socială a individului.

4. Metoda tipologică

Metoda tipologică este una dintre cele mai vechi metode de cercetare criminologică și care, de-a lungul
timpului, a servit pentru descrierea unui așa numit „tip criminal” în contrast cu „tipul non-criminal” sau a
contribuit la descrierea anumitor tipuri particulare de criminali. Aici vorbim despre: criminalul de ocazie,
criminalul pasional, escrocul, criminalul violent. Nu în ultimul rând, această metodă tipologică a stabilit după
cum spune și numele, o tipologie criminologică a actului infracțional.

Această metodă are la bază „conceptul de tip” care este o combinație de trăsături caracteristice pentru
fenomenul studiat, iar o grupare de tipuri între care se repartizează diferitele trăsături caracteristice pentru
fenomenul studiat constituie o tipologie. Orice tipologie operează o selecție, adică se oprește la anumite
trăsături care prezintă nu doar importanță, dar și simbilitudinea mai multor tipuri, de aceea nu putem
descrie fenomenul și nu putem propune soluții.

Lombroso a descris trei tipuri de criminal:

a) Criminalul passional;

b) Bolnavul mintal;

c) Epilecticul.

Mai târziu, un alt criminolog austriac a realizat o tipologie specific în care a împărțit 8 tipuri de criminali:

a) Criminalii profesioniști care evită în general să muncească și au ca principală sursă de venit

infracțiunea;

b) Criminalii contra proprietății care evitau agresiunea fizică/verbal, dar care au ca scop îmbogățirea
prin orice mod posibil;

c) Criminalii agresivi;

d) Criminalii cărora le lipsește controlul sexual;

e) Criminalii care în situații de criză nu identifică decat soluții criminale;

f) Criminalii caracterizați prin lipsă de disciplină socială: oameni neintegrați și care nu suportă să aibă
rigoarea unui program;
 g) Criminalii dezechilibrați psihic;

h) Criminalii care acționează în baza unei reacții primitive: persoane ale căror instinte primitive sunt
exacerbate și care au cauzalitate diversă, ori raportat la educația primită, ori raportat la nivelul
genetic etc.

5. Metoda comparativă

Procedeele de comparare:

a) Procedeul concordanței: avem în vedere faptul că atunci când producerea unui anumit fenomen
este precedată în timp de acțiunea altor fenomene aparent fără legatură între ele pentru a putea
determina cauza, se determină elementul comun al acestora;

b) Procedeul diferențelor: care se presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în situația
întrunirii anumitor condiții și nu se mai produce când lipsește vreuna dintre condiții, atunci condiția
lipsă este cauza fenomenului;

c) Procedeul varianțiilor concomitente: în măsura în care mai multe fenomene precedă un alt
fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în același mod cu ultimul fenomen,
constituie cauza.

6. Metoda de predicție

Metoda de predicție unde trebuie avute în vedere următoarele aspecte: raportul dintre legitățile statistice
și prognosticul fenomenului infracțional, opțiunea cu privire la factorii de predicție de natura individuală și
activitatea de planificare în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului infractional.

Această metodă, de principiu, prin raportare la legătura dintre statistică și prognostic, respectiv la modul
în care se fac predicții în legătură cu individul respectiv, adică prognosticul său social (dacă poate recidiva,
dacă se poate reinsera social), cât și prin raportare la faptul că există o activitate continuă de îmbunătățire,
respectiv de analiză a eficienței prevenirii fenomenului infracțional. Există doar două obiective mari care se
urmăresc prin cadrul acestei metode, iar aceste fenomene criminologice tind să ducă la o concluzie care să
îmbunătățească legislația de natură penală și nu numai:

a) Formularea unor previziuni cu privire la evoluția fenomenului infracțional pe o perioadă de timp

determinată, de regulă undeva la 5-10 ani, deoarece dacă se face previziunea pe o perioadă mai
mare, s-ar putea să nu mai corespundă previziunile luate cu măsurile respective;

b) Evaluarea probabilităților de delicvență:

- să se identifice semnele unei delicvențe juvenile (modul în care este posibil să apară un
comportament deviant la o vârstă fragedă);

- evaluarea probabilității recidivei la persoanele care deja posedă un comportament delicvent.

IV. Tehnici de cercetare criminologică

1. Observarea
 Observarea este o tehnică fundamentală de percepere sistematică și planificată a fenomenului
infracțional. Această tehnică, ridicand anumite probleme legate de adaptarea la obiectivele concrete ale
cercetării criminologice, de adecvare a ei la eșantioanele studiate, dar și de cadrul relației dintre observatori
și observați.

Observarea presupune surprinderea, urmărirea și examinarea manifestărilor comportamentale care se

poate realiza asupra unor subiecți sau asupra unor grupuri de subiecți, după caz, aflate fie în stare de
detenție, fie în stare de libertate. Avem mai multe tipuri de observare:

a) dupa relația observatorului cu realitatea observată:

- observare directă sau nemijlocită

- observare indirectă

b) în funcție de etapa cercetării:

- observare globală: priveste un complex de situații

- observare parțială: axată pe o anumită tematică

c) obiectivele și scopurile urmarite:

- observare sistematizată sau de tip cantitativ

- observare nesistematizată sau observare de tip calitativ

d) poziția observatorului față de obiectul de studiu:

- observare externă: în situația în care observatorul se află în afara sistemului studiat

- observație internă (observație participativă): când observatorul se află în cadrul grupului studiat
și chiar participă la viața acestuia

De asemenea, avem mai multe tipuri de observatori, observația putându-se realiza de către un cercetător
individual sau de către o echipă sau un grup de cercetători. Observatorul poate rămâne anonim sau poate fi
cunoscut de către membrii grupului observat.

De-a lungul timpului, experimentele care au fost făcute în cadrul cercetărilor criminologice, s-a remarcat
faptul că observatorul anonim poate să pătrundă mai ușor în viața unui grup. Situație asemănătoare cu a
investigatorului sub acoperire, când acesta se infiltrează într-un grup infracțional pentru a putea înțelege
legitățile grupului infracțional.

Caracteristica principală a acestei tehnici de cercetare criminologică rezidă în faptul că principalul

instrument de culegere, dar și de evaluare a datelor, este chiar instrumentul uman și anume observatorul
cercetător.

Alte aspecte interesante privesc relația între observator și grupul de observație. Una dintre cele mai
dificile probleme care s-a ridicat în această tehnică de cercetare privește stabilirea contactului cu subiecții
observați: mediul infracțional este un sistem cu legități în care este foarte greu de pătruns.
 Însă, de obicei, criminologul ia contact cu subiecții observați atunci când aceștia (infractorii) sunt
descoperiți de organele competente și, de regulă, observarea criminologică se realizează ori în mediu închis
(centru de detenție, penitenciar, școli de reeducare) sau în mediu deschis (atunci când există sancțiuni care
nu trebuiesc săvârșite într-un mediu de detenție).

În cadrul observării cu un mediu închis, avem un univers restrâns de observație care practic reduce
nevoile și aspirațiile subiectului observat, modifică reacțiile acestuia, astfel încat pentru a avea o imagine
completă a unui studiu de observație, este necesar ca observarea în mediul închis să se completeze cu cea
din mediul deschis.

2. Chestionarul

Chestionarul una dintre ele mai des utilizate modalități de cercetare criminologică deoarece ea poate fi
utilizată nu doar în cele mai diferite scopuri, ci și pe eșantioane mari, dar și cu o structură eterogenă și
dispersate foarte larg din punct de vedere teritorial.

Chestionarul este aplicat de principiu în cazul studiilor privind reintegrarea postcondamnatorie, în

predicția comportamentului delicvent, dar și pentru a masura reacția socială față de comportamentele
ilicite. Avem mai multe tipuri de chestionar:

a) după natura informației cerute:

- chestionar de date factuale: cuprinde întrebări ce se referă la date, fapte, evenimente,

împrejurări de natură obiectivă prin care se urmărește fie identificarea persoanelor chemate să
raspundă la întrebari, fie determinarea nivelului de cunoaștere a acestora;

- chestionar de opinie: este mai greu de realizat fiindcă privește investigarea unor factori de
natură subiectivă

b) momentul codificarii informatiei:

- chestionare precodificate sau închise: limitează opțiunea subiectului la una din variantele fixate
de răspuns: „da”, „nu”, „nu stiu”;

- chestionare postcodificate: care lasă libertate subiectului în a-și formula continuțul răspunsului,
cât și forma de exprimare;

- chestionare mixte: care folosesc ambele tipuri de întrebări (chestionare precodificate și

chestionare postcodificate).

Un element care reprezintă mare interes în această tehnică este reprezentat de alcătuirea chestionarului
care, pentru a avea eficiență, trebuie să aibă o formă atrăgătoare din perspectiva subiectului, cu întrebări
formulate cât mai concis și mai simplu, cu o dimensionare cât mai echilibrată, dar și cu un mod de formulare
a întrebarilor cât mai accesibil, mai apropiat de limbajul comun și fără a se folosi termeni de specialitate sau
cu înțeles echivoc și, de asemenea, întrebările nu trebuie să fie sugestive. De principiu un chestionar trebuie
să aibă urmatoarea formulă:

- întrebări introductive sau de contact: pregătesc subiectul să ia contactul cu problema

investigată;
 - întrebări de trecere: pregătesc abordarea problemelor ce constituie de fapt tema
chestionarului;

- întrebări de tip filtru: au drept scop o selecție dintre subiecții destinatari ai chestionarului;

- întrebări bifurcate: separă răspunsurile pozitive de cele negative și operează o nouă selecție a
subiecților, întrebari de identificare care ajută la separarea și identificarea subiecților în funcție
de date de ordin personal;

- întrebări de control: resupun o anumită recurență și o eventuală reformulare a unor întrebări

anterioare pentru a verifica dacă subiectul a înțeles sensul întrebărilor, respectiv dacă există
contradicții în răspunsurile date.

3. Interviul

Acesta este o tehnică mai flexibilă de investigare și aprofundare a unor trăsături legate, nu doar de
aspecte factuale, cât și de aspecte ce țin de persoana infractorului, anume: opinii, motivații, atitudini.

Această tehnică se deosebește de chestionar pentru că reprezintă o tehnică de cooperare verbală între
două persoane care din perspectiva criminologică se numesc „anchetator” și „anchetat” și care permite
primului să culeagă ex propriis sensibus date de la persoana anchetatului.

De-a lungul timpului s-au folosit mai multe tipuri de interviu:

a) în funcție de gradul de formalism al interviului:

- interviu formal: se caracterizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea și formularea lor
sunt prestabilite, relația de comunicare între cei doi fiind destul de limitată sub acest aspect;

- interviu flexibil sau neformal: presupune lipsa unor întrebări prestabilite, dar și o libertate mult
mai mare a anchetatorului în dirijarea cursului interviului;

- interviul conversație sau cazual: se desfășoară ca o convorbire, un schimb permanent de păreri

între intervievați și anchetatori, în care, de asemenea, rolul activ este al anchetatorului;

- interviul ghidat sau concentric: se aproprie de interviul formal, însă nu are rigiditatea acestuia,
presupunand o listă de probleme abordate, sistematizate de către operator și supusă atenției
anchetatului îmbinându-se în practică atât elemente formale, cât și informale.

b) modalitatea în care sunt culese si interpretate datele:

- interviul direct: presupune o modalitate directă de adresare a întrebărilor și apoi de

interpretare a rezultatelor. În sensul în care subiectul intervievat înțelege cu claritate care este
subeictul, care este tema și ce se vrea de la el;

- interviul indirect: reprezintă o modalitate ocolită de culegere a datelor, urmărindu-se obținerea

informațiilor atât din reacția anchetatului, cât și din modul de formulare al raspunsului fără a
exista o precizare clară a formulării întrebărilor;
 - interviul clinic: utilizat cu precădere în psihiatrie, examenul psihiatric al infractorului fiind
relevant sub aspectul prevelării personalității acestuia. Scopul acestui interviu fiind acela de a
reconstitui trecutul său pe baza marturiilor sale.

c) anchetatorul și persoana intervievată:

- interviul sensibil: caracterizat printr-un comportament de simpatie din partea operatorului, de

înțelegere și de încurajare al subiectului anchetat;

- interviul neutru: presupune o atitudine de indiferență din partea anchetatorului;

- interviul sever: se aseamănă cu un interogatoriu, iar această metodă se recomandă a fi evitată

deoarece rezultatele sunt indubitabile

Realizarea interviului presupune mai multe etape, între care priza de contact, adică momentul solicitării
interviului și este un moment foarte important pentru că atunci se poate observa reflexia de apărare a
subiectului intervievat. de principiu subiectul intervievat manifestă neîncredere, suspiciune în special când
interviul se realizează în regim de deținere. La acest moment trebuie evitate din partea anchetatorului
manifestări care să sădească în mintea intervievatului ideea că răspunsurile sale îi pot influența în mod
negativ situația legală, operatorul trebuie să dea asigurari în privința confidențialității răspunsurilor.

4. Tehnica documentară

Tehnica documentară reprezinta o tehnica specială de recoltare și manipulare a datelor cuprinse în

documente. Principala caracteristică reprezentând modul de lucru prin intermediul lecturii documentelor și
nu prin contactul uman cu realitatea. Aici avem trei tipuri de documente care stau la baza acestei tehnici:

a) statistica oficială: se obțin date importante referitoare la faptele penale din perspectiva
numărului recurenței și naturii acestora, dar și date privitoare la făptuitori, documentele fiind
atât din domeniul penal, cât și social sau economic.

Acest izvor documentar presupune atât avantaje, cât și dezavantaje, iar principalul dezavantaj este faptul
că rezultatele obținute sunt relative.

Din acest izvor documentar obținem date referitoare la criminalitatea aparentă sau legală și nu cu privire
la criminalitatea reală, motiv pentru care nu poate fi un instrument de lucru izolat.

b) dosarele ce au ca obiect cauze penale: de aici obținem date relevante privind: împrejurările
concrete ale săvârșirii unei infractiuni, scopul și mobilul unei infracțiuni, dar și trăsături ce
privesc personalitatea infractorului.

c) reacția socială evidențiată în mass-media: instrument ce trebuie privit cu rezerva de rigoare,

prin raportare la scopul realizarii materialelor de către mass-media, respectiv nivelul restrâns de
cunoștințe tehnice în realizarea acestor materiale.
 d) tehnici secundare: scopul acestora fiind pe de o parte dezvăluirea trăsăturilor psihologice ale
infractorilor din perspectiva factorilor de inadaptare, fapt care permite formularea unui
diagnostic și a unui prognistic social, dar și elaborarea unui tratament reintegrativ în societate.

Modalitatea în care se face această evaluare psihologică este reprezentată de anumite teste. Testul ca
probă implică rezolvarea unor sarcini identice pentru toți subiecții examinați, realizând o apreciere a
capacităților intelective pe de o parte, iar pe de altă parte a modalității de reacție a individului în anumite
situații concrete.

- teste de eficiență (teste de inteligență): studiază aptitudinile operaționale ale subiectului;

- testele de personalitate: au ca scop dezvăluirea acelor trăsături individuale care determină

reacția într-o anumită manieră, într-un anumit caz dat. Scopul acestui test fiind pe de o parte
delimitarea în plan psihologic a infractorului de non-infractor, iar pe de altă parte posibilitatea
stabilirii unei corelații între criminalitate și anumite tipuri de personalitate.