BAZELE GENERALE ALE KINETOTERAPIEI

Kinetologia medicala:
exercitiul fizic si exercitiul fizic terapeutic
În kinetoterapie forţa gravitaţională poate fi folosită în
în mai multe scopuri:

 mijloc de facilitare a mişcării (de uşurare) – în situaţia în care mişcarea se face în sensul forţei
gravitaţionale (de sus în jos);

 mijloc de încărcare (îngreunare) – în situaţia în care mişcarea se face în sens opus forţei
gravitaţionale (de jos în sus);

 mijloc de echilibru – în situaţia în care mişcarea se face pe o direcţie paralelă cu solul sau când
greutatea segmentului este susţinută cu o forţă egală cu forţa gravitaţională.

 Baza de susţinere a unui corp este dată de suprafaţa poligo-nului format de toate punctele
exterioare corpului prin care acesta se sprijină pe plan. La om baza de susţinere este aria care suportă
greutatea întregului corp, în ortostatism aceasta având aproximativ forma unui trapez, delimitat anterior
de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora şi posterior de linia călcâielor. Funcţie de
poziţia corpului şi de sprijin baza de susţinere se modifică, în sensul micşorării (sprijin unilateral, etc) sau
măririi ei (patrupedie, decubit etc).
etc).

Centrul de greutate al unui corp (CG)

 este punctul în care acţionează totalitatea forţelor gravitaţionale paralele ale punctelor materiale
ale unui corp.

 este poziţionat în general în centrul sau pe axa de simetrie a corpului.

 forţele care acţionează asupra corpului omenesc se concentrează într-un punct numit centrul
general de greutate (CGG),
(CGG), care mai este cunoscut şi sub numele de centru de inerţie sau centru de masă.

 CGG nu are o poziţie fixă, ci variază de la un individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o

secvenţă a mişcării la alta. În repaos şi în poziţie anatomică a corpului este situat la intersecţia celor trei
planuri mediane principale, la nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman.

 dacă se utilizează un fir cu plumb care coboară din CGG, acesta trece prin faţa vertebrei L2,
posterior de articulaţia coxo-femurală, înapoia axei transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talo-
crurale şi cade în mijlocul poligonului de susţinere.

 Poziţia CGG se află în strânsă legătură cu condiţiile de echilibru al corpului sau segmentelor sale.
Acesta nu se poate deplasa decât ca urmare a acţiunii unor forţe externe. Este cunosut că forţele
forţele interne nu
pot modifica singure poziţia în spaţiu a CGG, ci numai a centrelor de greutate ale extremităţilor. Acţiunea
oricărei forţe la nivelul acestui punct va determina dezechilibrarea corpului, aceasta fiind funcţie de
direcţia şi valoarea forţei. In ceea ce priveşte centrele de greutate ale segmentelor corpului uman acestea
sunt poziţionate la unirea 1/3 proximale cu 1/3 medie a segmentului respectiv.

 M. Hollis consideră că centrul de greutate este un punct fixator în cazul persoanelor care nu pot
menţine ortostatismul, presiunile la acest nivel fiind folosite ca element facilitator pentru asigurarea
poziţiei ortostatice.

 Linia de gravitaţie este perpendiculara pe sol care trece prin centrul de gravitaţie al corpului.
Pentru om în ortostatism, linia gravitaţiei trece: uşor posterior faţă de vârful
vârful suturii fronto-parietale –
conductul auditiv extern – prin dintele axisului - prin corpurile vertebrelor cervicale – vertebra C7 –
anterior faţă de vertebrele toracale – intersectează curbura lombară la nivelul L2 – corpurile ultimelor
vertebre lombare – vertebra S2 – puţin posterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului – înaintea
articulaţiei talocrurale – mijlocul bazei de susţinere.

 Unghiul de stabilitate este format de proiecţia la nivelul solului a centrului de gravitaţie şi

dreapta care uneşte centrul de greutate cu marginea bazei de susţinere. Se pot defini trei tipuri de
echilibru:

 stabil:
stabil: centrul de greutate coborât şi linia centrului de greutate cade în interiorul poligonului de
susţinere. Se caracterizează prin cel mai mare unghi de stabilitate, poziţia caracteristică fiind cea de
decubit;

 instabil:
instabil: centrul de greutate tinde să se proiecteze în afara poligonului de susţinere, centrul de
greutate urcă pe linia centrului de greutate ce se deplasează spre marginea suprafeţei de susţinere.
Menţinerea echilibrului instabil se asigură în special prin reflexe de echilibrare şi reflexe posturale,
activitatea reflexă crescând direct proporţional cu cât postura este mai instabilă (CG mai sus şi baza de
susţinere mai mică);

 indiferent:
indiferent: centrul
centrul de greutate rămâne mereu la aceeaşi înălţime şi poziţie faţă de suprafaţa de
sprijin deşi corpul se mişcă (mişcări ale mebrelor superioare şi/
şi/sau inferioare din poziţia de decubit a
corpului) .

 Sistemul muscular reprezintă componenta activă a aparatului

aparatului locomotor <=> strânsă legătură cu
comanda nervoasă Þ orice act
act motor presupune contracţii musculare obtinute prin transferul energiei
chimice în energie mecanică la nivelul musculaturii active.

 Contractilitatea - proprietate specifică a fibrei musculare, constă în răspunsul muşchiului la

acţiunea unui excitant Þ schimbare de formă, scurtare de fibră sau dezvoltare a unei tensiuni interne.
  Împreună cu sistemul nervos, sistemul muscular formează un ansamblu funcţional – sistemul
neuro-muscular.

 Contracţia musculară este un proces complex care presupune succesiunea a trei faze: transmiterea
excitaţiei, cuplarea excitaţiei cu contracţia şi contracţia musculară propriu-zisă. Þ manifestarea în plan
fizic este deplasarea relativă a unor segmente corporale ↔ efect mecanic. ← amplitudinea contracţiei
depinde de lungimea muşchiului, de aşezarea fibrelor faţă de axa longitudinală a muşchiului ş i de
intensitatea stimulului.

 Prin contracţie, muşchiul transformă energia chimică, înmagazinată în compuşii săi macroergici,
în energie mecanică - numai ATP şi în mai mică măsură ADP produc energie, iar procesele anaerobe sau
aerobe care însoţesc contracţia se referă numai la resinteza ATP, în absenţa surselor directe de energie.

 Oasele constituie 
constituie „elementul pasiv”, muşchii reprezintă „elementele active” ale mişcării şi
posturii segmentelor sau corpului în întregime (elementele efectorii) <=> stare de contracţie, care în
dinamică dezvoltă forţă musculară, iar în statică determină tonusul muscular.

ÞÞÞ forţa de acţiune a muşchilor nu se poate determina doar matematic, apelând la formulele
clasice de determinare a funcţiilor mecanice ale pârghiilor.

Efecte ale miscarii

 morfogenetice

 funcţionale

 educative

 profilactice

 terapeutice

 psihice

 sociale

a) 
a) Efectele morfogenetice 
morfogenetice acţionează asupra elementelor componente ale aparatului locomotor: oase,
 periost, articulaţii, muşchi, tendoane, fascii:

- favorizeaza procesele de crestere si dezvoltare

- previne atitudinile incorecte

- corecteaza atitudinile si deficientele corpului

1. oase: 
oase: stimulează
stimulează arhitectura osului prin afluxul de sânge, previne osteoporoza de inactivitate 
inactivitate 
2. 
2. articulaţii:
articulaţii: influenţează forma şi întinderea suprafeţelor articulare, creşte elasticitatea şi rezistenţa
capsulo-
capsulo-ligamentară 
ligamentară 
3. 
3. muşchi: 
muşchi: influenţează forma şi orientarea muşchilor, produc hipertrofie musculară. Efectele asupra
muşchilor constituie baza kinetoterapiei prin corectarea şi menţinerea posturală a corpului, dezvoltă
funcţiile motorii normale şi le recuperează pe cele deficitare, cresc forţa şi rezistenţa mu sculară

b) 
b) Efectele funcţionale 
funcţionale  - consecinţă a celor morfogenetice. Astfel la nivelul: 
nivelul: 
1. 
1. unităţii neuromioartrokinetice 
neuromioartrokinetice menţin mobilitatea şi stabilitatea articulară, ameliorează proprietăţile
muşchilor (troficitate, elasticitate, excitabilitate), cresc debitul sanguin muscular (are loc dilatarea
capilarelor), produc modificări biochimice (scad cantitatea de potasiu, cresc cantităţile de sodiu,
calciu, magneziu, fier, glicogen, fosfolipide, fosfocreatină, ultimele 3 asigurând creşterea
potenţialului energetic al muşchilor), realizează coordonarea mişcărilor şi precizia gesturilor;
2. 
2. aparatului respirator 
respirator se intensifică schimburile gazoase la nivel pulmonar şi tisular, cresc volumele şi
capacităţile funcţionale, creşte elasticitatea toracică, creşte frecvenţa respiratorie, se reglează
respiraţia; 
respiraţia; 
3. 
3. aparatului cardio-vascular 
cardio-vascular creşte viteza de circulaţie a sângelui arterial venos, uşurând travaliul
cardiac, creşte debitul sistolic, cresc FC şi TA

c) Efectele educative 
educative - importante în perioada de creştere şi dezvoltare fizică şi psihică (la gravide
exerciţiile fizice se execută cu prudenţă, la vârstnici exerciţiile au o durată de 8-12 minute executate
de 2 ori pe zi, la persoanele cu profesii din poziţii monotone se recomandă exerciţii fizice
compensatorii)
compensatorii)
d) Efectele profilactice 
profilactice au ca scop prevenirea îmbolnăvirilor şi a stărilor de disconfort, de menţinere şi
stimulare a stării de sănătate, asigurând creşterea normală şi dezvoltarea fizică armonioasă a
corpului.
e) Efectele terapeutice 
terapeutice apar ca o consecinţă
consecinţă a aplicării programelor de exerciţii care sunt alese în funcţie
de stadiul bolii, vârstă, sex, temperament şi constau în refacerea volumului şi proprietăţilor
muşchilor, creşterea mobilităţii articulare, educarea neuromotorie, recuperarea tulburărilor de
coordonare şi echilibru, corectarea posturii.
f) Efectele neuro-psihice
neuro-psihice  constau în posibilităţile proprii de recuperare, încredere în sine, încredere în
kinetoterapeut.
g) Efectele social-educationale
social-educationale  constau în reintegrarea subiectului în mediul familial, socio-profesional
sau sportiv.

Contractii musculare

 contracţia izometrică – muşchiul lucrează contra unei rezistenţe egale cu forţa sa maximă,
lungimea fibrei rămânând constantă. Practic tensiunea internă a muşchiului creşte, fără modificarea
vizibilă a lungimii acestuia. Contracţiile statice apar atunci când forţa activă egalează sarcina rezistivă sau
sarcina rezistivă este restricţionată în mişcarea de opoziţie:Fa=R.

 Avantajele acestui tip de contracţii sunt reprezentate de:

 nu solicită
solicită articulaţia;

 are eficienţă mare în creşterea forţei musculare;

 influenţează pozitiv rezistenţa musculară;

 nu solicită perioade mari de antrenament;

 nu necesită aparatură specială, pacientul putând fi învăţat uşor să practice

practice acest tip de solicitare
etc.

 Dezavantajele contracţiilor izometrice sunt următoarele:

 solicitare crescută a aparatului cardiovascular;

 lipsa efectelor la nivel articular şi periarticular;

 acţiune redusă pe componenta de coordonare musculară pentru activităţi complexe.

 contracţia izotonică:
izotonică:

 contracţie dinamică,

 obţinută prin modificarea lungimii muşchiului,

 în condiţii de tensiune constantă.

 are ca si caracteristică:
caracteristică: forţa rezistivă constantă

 practic este tipul de contracţie musculară care asigură deplasarea segmentelor şi locomoţia.

 liberă – MAL:
MAL:

 fără rezistenţă în afara celei reprezentate de greutatea segmentului mobilizat.

  nu asigură creşterea forţei musculare,

 contribuie la menţinerea FM

 influenţează pozitiv coordonarea.

coordonarea.

 concentrică - scurtarea lungimii muşchiului, acesta lucrând în regim de învingere ca urmare a

faptului că rezistenţa opusă este mai mică decât forţa maximă a muşchiului. Dpv biomecanic contracţiile
concentrice se produc atunci cand forţa activă Fa produsă de tensiunea mecanică din muşchi este mai
mare decât sarcina rezistivă R - Fa > R. Diferenţa se numeşte forţa netă, Fn. Forţa netă, dacă este mai
mare decât zero, produce o mişcare accelerată, proporţională cu masa corpului deplasat. Este întâlnită în
MARC;

 excentrică - alungirea muşchiului, acesta lucrând în regim de cedare datorită faptului că rezistenţa
exterioară este mai puternică decât forţa maximă a muşchiului.MARE. Contracţiile excentrice,
manifestate prin întinderea muşchiului, chiar plecând de la altă lungime decât cea de repaus, se produc
atunci cand forţa activă nu poate depăsi sarcina rezistivă, iar aceasta nu este restricţionată în mişcarea de
opoziţie: Fa<R.

 Există şi contracţii foarte mici ca amplitudine (de genul secuselor musc., unde scurtarea nu este
evidentă decât ca modificare de secţiune), a contracţiilor foarte rapide şi a contracţiilor “balistice”, unde
mişcarea este generată de un muşchi protagonist, asistat de alţi muşchi sinergici. Trebuie să precizăm că
folosirea termenului de sinergism pentru rezultanta acţiunii muşchilor agonişti/antagonişti nu este unanim
accept., mulţi preferând numirea R, după caz:

 de acţiune;

 de stabilizare (fixare, suportare etc.);

 de neutralizare.

 Rezultanta contracţiilor este o sumă algebrică de contracţii gradate ale unui număr variabil de
fibre musculare, de ordinul miilor (ex.biceps brahial - 600.000), sau unui numar mare de perechi de
muşchi (ex. 74, în cazul posturii bipede
bipede la om).

 Din punct de vedere al capacităţii de a genera şi dezvolta forţă musculară tipurile de contracţii
respectă următoarele reguli:

 contracţia excentrică > contracţia izometrică > contracţia concentrică

  randamentul izometric > randamentul excentric > randamentul concentric.

 contracţia izokinetică – contracţii dinamice caracterizate prin adaptarea vitezei la rezistenţa.

Pentru kinetoterapie alegerea contracţiilor izokinetice considerăm că este o soluţie adecvată atât din
punctul de vedere al eficienţei mai mari în creşterea concomitentă a forţei şi vitezei musculare, cât şi al
riscului scăzut de producere a noi traumatisme. Asigurarea unei viteze de contracţie constantă pe întreaga
amplitudine articulară liberă, indiferent de încărcătură, se realizează numai cu aparate speciale
(dinamometre, biciclete izocinetice etc), care au fost concepute pentru a impune muşchiului o viteză de
scurtare sau alungire constantă.

 contracţia izometrică, unde deplasarea lipseşte, Þ vectorul viteză din cadrul „vibraţiilor de
întrepătrundere” ale filamentelor de actină şi miozină, îşi schimbă periodic sensul, iar rezultanta este nulă.
Viteza vectorială pozitivă, ca o consecinţă a învingerii forţei rezistive, este manifestarea mişcării
concentrice, de învingere, iar cea negativă este expresia mişcării excentrice, de cedare.

 mişcarea lineară (translarea), ca şi deplasare a unui corp în spaţiu astfel încât toate
punctele aparţinând acestuia înregistrează aceeaşi deplasare ca mărime, este întâlnită în mers, alergare etc.

 mişcarea angulară (rotarea), ca şi deplasare a unui corp în spaţiu astfel încât fiecare din
punctele aparţinând acestuia execută o distanţă de deplasare proprie diferită de a celorlalte puncte, apare
în flexia antebraţului pe braţ, pronaţia mainii, eversia piciorului etc.

 Activitatea la nivelul musculaturii scheletice este coordonată de sistemul nervos, care

controlează, orientează şi condiţ
condiţionează forţele angajate. Acesta intervine în coordonarea intervenţiei
simultane sau/şi
sau/şi successive a tuturor unităţilor funcţionale implicate, şi care au întotdeauna o acţiune
sinergică.

 Se diferenţiază astfel grupele musculare agoniste, antagoniste şi fixatoare, apartenenţa unui

muşchi putându-se schimba în funcţie de situaţie, dar sub controlul sistemului nervos.

 O funcţie importantă a musculaturii este capacitatea acesteia de a menţine posturi fixe

(ortostatismul
(ortostatismul etc).
etc).
muşchii îndeplinesc roluri diferite:

 muşchi agonişti : acţionează pe direcţia de mişcarea propriu-zisă;

 muşchi antagonişti : acţionează pe direcţie opusă mişcării propriu-zise, prin contracţia lor
opunându-se mişcării primare. Acţionează în două sensuri:
  frânează / amortizează mişcarea è rol important pentru protejarea ligamentelor şi capsulei
articulare;

 adaptează contracţia, în scopul realizării unei reglări cât mai fine şi precise a mişcării è rol
important pentru asigurarea
asigurarea calităţii mişcării (economia gestului)

 muşchi sinergici : prin contracţia lor ajută mişcarea primară iniţiată de agonişti, pe care o
orientează (reglează direcţia) şi îi întăresc forţa, în cadrul lanţurilor cinematice complexe .

 Din jocul sinergismelor şi antagonismelor musculare rezultă precizia şi fineţea mişcărilor, precum
şi echilibrarea corpului în diferite poziţii

 activitatea statică:
statică:

 rezultatul contracţiilor izometrice ale grupelor musculare,

musculare,

 asigură postura corpului (menţinerea unei poziţii).

 pentru travaliul static, muşchii acţionează ca:

ca: fixatori - stabilizează poziţia, şi echilibratori - se
opun acţiunilor dezechilibrante.

 contracţia izometrică:
izometrică:

 se caracterizează prin adaptarea tensiunii muşchiului la sarcină,

 în condiţiile conservării lungimii muşchiului.

 kinetoterapia utilizează c.iz. în special pentru creşterea forţei musculare, dar şi pentru ameliorarea
rezistenţei.

 pentru a fi eficient, exerciţiul izometric trebuie să realizeze peste 35 % din tensiunea musculară
maximală.
maximală.

 activitatea dinamică este rezultatul contracţiilor izotonice ale muşchilor → scurtarea acestora şi
deplasarea în spaţiu a unuia sau mai multor segmente corporale.

 activitatea musculară dinamică este necesară pentru efectuarea mişcărilor şi are la bază contracţia
cinematică: concentrică - deplasare, excentrică - frenatoare şi balistică - amplitudine.
 pentru travaliul dinamic, muşchii acţionează ca: motori - determină mişcarea, fixatori - asigură
baza de sustentaţie şi segmentele imobile, respectiv punctele de inserţie fixe pentru muşchii motori,
echilibratori - rol similar celor din travaliul static şi/sau frenatori-reglează gradul de mişcare,
opunându-se muşchilor motori.

Exerciţiul fizic

 sumă
sumă de mişcări ordonate şi repetate, direcţionate de scop.

 mişcarea corpului uman ca întreg sau a segmentelor sale este rezultatul contracţiilor musculare
care acţionează asupra unui sistem complex de pârghii, constituit din oasele scheletului articulate între
ele.

 mişcările segmentelor sau a corpului ca întreg, în funcţie de manifestarea celor doi parametri
(viteză şi acceleraţie) care le caracterizează, implică eforturi biologice diferite şi se manifestă diferenţiat
ca şi: mişcare uniformă (v = constant şi a= 0), sau mişcare variată (a≠ 0).

 exerciţiul fizic este un gest motric cu structură proprie, a cărui executare implică obligatoriu
depunerea unui efort fizic din partea organismului, prin contracţii musculare ce se reflectă în activitatea
marilor funcţii, dar şi psihic (atenţie, gândire, voinţă, hotărâre, perseverenţă etc)

 Efecte:

 generale şi locale;

 rapide şi lente;

 permanente şi temporare;

 imediate sau la distanţă etc.

 „exerciţiul fizic constă din repetarea sistematică a unor cicluri de mişcări cu scopul influenţării
dezvoltării fizice şi a capacităţii de mişcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice
vizibile.”
 Secvenţialitatea în formarea deprinderilor motrice :

 etapa
etapa învăţării – obiective:

 reprezentarea corectă a mişcării cu formarea ritmului de execuţie;

 descompunerea pe secvenţe şi exersarea analitică;

 înlăturarea greşelilor tipice în execuţie.

 etapa consolidării – obiective:

 ameliorarea tehnicii de execuţie a mişcării sub raportul corectitudinii acesteia în spaţiu şi timp;

 consolidarea legăturilor temporale prin exersare în condiţii relativ constante;

 etapa perfecţionării – obiective:

 extinderea variantelor de execuţie a deprinderii, prin optimizarea

optimizarea diverselor procedee;

 exersarea deprinderii în condiţii variate;

 prestarea deprinderii nou formate în cadrul unor complexe (combinaţii) de deprinderi.

 Printr-un număr suficient de repetări se asigură consolidarea lor, ceea ce permite execuţia actului
motric cu indici crescuţi
crescuţi de stabilitate, precizie, cursivitate, expresivitate, coordonare, uşurinţă şi
rapiditate, ceea ce va determina o activitate eficientă, corectă, cu consum minim de energie.
exerciţiu fizic terapeutic

 suită de mişcări efectuată cu scopul de a reface capacitatea funcţională a unei structuri anatomice
afectată de boală

 mişcarea repetată în scop terapeutic constituie exerciţiu fizic terapeutic, mijlocul de bază şi cel
mai eficient în cadrul terapiei complexe de corectare sau vindecare a unor tulburări organice şi/sau
funcţionale.
Conditii atingere scop

 aplicarea principiilor kinetoterapiei: individualizare, progresivitate, activitate conştientă,

activitate independentă, nondoloritate etc.;

 exerciţiile trebuie să se bazeze pe poziţii de start cât mai stabile şi sigure, care să faciliteze
travaliul muşchilor si să creeze teren optim pentru recuperarea funcţională (cu anumite excepţii legate de
lucru pentru echilibru, coordonare etc);

 respectarea progresivităţii în ceea ce priveşte solicitările funcţionale la care este supus

organismul, de la uşor la greu, de la cunoscul la necunoscut, de la simplu la complex. Se va avea în
vedere adaptarea solicitărilor la posibilităţile biologice ale pacientului, respectiv de la restantul funcţional,
lent, în raport cu deficitul de forţă musculară, redoare sau incoordonare, către exerciţiile care solicită
forţă, amplitudine sau coordonare aproape normale, etapele de lucru fiind în concordanţă cu algoritmii de
abordare succesivă a obiectivelor în cadrul şedinţei de recuperare;

 se execută lent, fără bruscări, ritmic;

 exerciţiile de tonifiere musculară se execută întotdeauna pe toată amplitudinea de mişcare

articulară posibilă;

 exerciţiile trebuie să se execute pe tot arcul de mişcare permis din punct de vedere funcţional, în
acord cu posibilităţile pacientului (se antrenează toate unităţile motorii, se asigură condiţiile pentru a
performa forţa maximă, se elasticizează structurile capsule-ligamentare etc);

 pauzele vor fi adaptate

adaptate solicitărilor (cu cât un exerciţiu a cerut o contracţie musculară mai intensă,
cu atît pauza care urmează va fi mai lungă);

 efectele urmărite pe parcursul şedinţei de recuperare se întăresc (fixează) prin solicitările de la

finalul acesteia;

 restabilirea
restabilirea după efortul pentru dezvoltarea calităţilor motrice nu este liniară: 70% are loc în
prima treime a timpului de refacere, 20% - în a doua treime, 10% are loc în ultima treime.

Clasificarea exerciţiilor fizice terapeutice se face în funcţie de mai multe criterii

 după scopul urmărit:

 exerciţii pentru însuşirea bazelor generale ale mişcărilor;

 exerciţii pentru influenţarea selectivă şi analitică a aparatului locomotor (dezvoltare fizică

armonioasă);

 exerciţii
exerciţii pentru adaptarea organismului la efort;

 exerciţii metodice (pentru învăţarea/consolidarea/perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor

motrice);

 exerciţii pentru prevenirea efectelor negative ale inactivităţii motrice;

  exerciţii pentru corectarea deficienţelor fizice;

 exerciţii pentru readaptarea funcţiilor organismului (cardio-respiratorii, endocrino-metabolice,

digestive, obstetrico-ginecologice, psihice) şi a posibilităţilor de mişcare (aparat neuro-mio-artro-kinetic);

 exerciţii pentru ameliorarea calităţii vieţii (loasir) etc.

după efectele lor asupra organismului din punct de vedere medical (în condiţiile în care se diferenţiază
efecte: locale - generale, imediate - tardive, trecătoare - de lungă durată, morfogenetice (plasti ce),
fiziologice, educative-reeducative):

 exerciţii profilactice – asigură întărirea/dezvoltarea sănătăţii organismului:

 pt kinetoprofilaxie primară (atunci când încă nu s-a instalat în organism nici un proces patologic –
“adevărata profilaxie”)

 pt kinetoprofilaxie secundară (atunci când există în organism un proces patologic local, dar se are
în vedere menţinerea nivelului funcţional maxim în structurile indemne);

 pt kinetoprofilaxie terţiară (atunci când procesul patologic a fost rezolvat, cu sau fără sechele,
urmărindu-se ca patologia să nu recidiveze).

 exerciţii terapeutice – tratarea afecţiunii diagnosticate medical, în timpul perioadei acute;

 exerciţii de recuperare a funcţiilor afectate în urma îmbolnăvirilor, traumatismelor sau

intervenţiilor chirurgi-cale, precum şi readaptarea persoanelor pentru viaţa profesională şi socială.
după gradul de implicare al executantului în efectuarea exerciţiilor:

 exerciţii pasive – mişcări efectuate în totalitate prin eforturi externe depuse de alte persoane sau
de aparatură şi instalaţii speciale;

 exerciţii semiactive (mobilizări efectuate cu ajutorul forţelor externe, mişcările fiind iniţiate sau
finalizate prin forţe proprii pacientului):

 pasivo-active, în care iniţierea mişcării este realizată cu ajutor extern, iar finalizarea de către
executant;

 activo-pasive, în care iniţierea mişcării este realizată de către executant, iar finalizarea cu ajutor
extern.

 exerciţii active – mişcările

mişcările sunt efectuate prin eforturi proprii ale subiectului (eforturi interne):

 libere – rezistenţa este dată de greutatea proprie a segmentelor corpului;

  cu rezistenţă:

 în perechi – mişcările sunt efectuate cu rezistenţa opusă de un partener (terape ut);

 cu obiecte – mişcările sunt efectuate cu rezistenţa opusă de greutatea diferitelor obiecte (bastoane,
mingi, coardă, gantere etc.);

 “cu” şi “la” aparate – mişcările sunt efectuate cu rezistenţa dată atât de greutatea segmentelor
corpului, cât si de greutatea aparatelor (masa de kinetoterapie, scara fixă, banca de gimnastică, scaunul,
haltere, bara de perete, cadrul metalic, etc).
după natura efortului:

 exerciţii fizice dinamice, care au la bază contracţia musculară izotonică. Deplasarea segmentelor
se efectu-ează prin contracţii cu alungirea fibrelor musculare (excentrice) sau scurtarea fibrelor musculare
(concentrice);

 exerciţii fizice statice care au la bază contracţia musculară izometrică. Se caracterizează prin
activarea tuturor unităţilor motorii ale grupului muscular respectiv, tensiunea musculară fiind maximă în
timp ce lungimea fibrei musculare rămâne constantă;

 exerciţii fizice mixte, în care activitatea musculară are caracter auxotonic (combinat izotonic-
izometric, ca si în contracţiile pliometrice), sau include şi activitate de relaxare musculară voluntară.

 după calitatea motrică vizată (exerciţii pentru viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare etc).

 după structurile anatomice ale corpului acţionate (poartă denumirea segmentului (-lor),
articulaţiei (-lor) sau muşchiului/grupelor musculare implicate) – pentru braţe, abdomen, spate etc.

 după intensitatea efortului – maximale, submaximale, medii etc.

Structura exercitiului fizic terapeutic

 poziţia
poziţia de start – este reprezentată de o poziţie fundamentală sau derivată. Poziţiile corpului se
menţin printr-o activitate musculară statică (de menţinere - faţă de gravitaţie, de consolidare - stabilitate,
şi de fixare – echilibru), pe aceasta bazându-se şi funcţia de sprijin. Poziţia de start constituie o condiţie
indispensabilă pentru realizarea efortului dinamic;

 execuţia mişcării – în care mişcarea corpului uman ca întreg sau a segmentelor sale este
rezultatul contracţiilor musculare care acţionează asupra unui sistem complex de pârghii, constituit din
oasele scheletului articulate între ele. Funcţia de mişcare este asociată activităţii dinamice.
  menţinerea poziţiei obţinute – realizată de asemenea prin activitate musculară statică, care
asigură menţinerea, consolidarea şi fixarea unei poziţii, fără să determine deplasarea în spatiu a
segmentelor sau corpului ca întreg;

 revenirea în poziţia de start – ca urmare a inversării acţiunii muşchilor implicaţi în cadrul

secvenţei iniţiale. Mişcarea care asigură revenirea se obţine de asemenea prin lucru muscular dinamic.

Pozitia de start

 poziţia iniţială pentru orice exerciţiu fizic terapeutic, selecţionarea acesteia fiind în concordanţă
cu scopul urmărit şi cu posibilităţile de moment ale pacientului (restantul funcţional).

 rol important în obţinerea efectelor urmărite prin exerciţiul fizic terapeutic, mare parte din
insuccese 
insuccese sau întârzieri în dobândirea efectelor scontate 
scontate datorându-se poziţiilor de start 
start inadecvate.

 asigurarea unei bune stabilităţi

stabilităţi a corpului şi (sau) segmentului în timpul exerciţiului este o
condiţie de bază.
Gradul de stabilitate al poziţiei de start

 suprafaţa bazei de susţinere – cu cât aceasta este mai mare cu atât gradul de stabilitate creşte;

 înălţimea
înălţimea centrului general de greutate al corpului – cu cât acesta este mai jos cu atât este mai
mare stabilitatea corpului;

 proiecţia centrului general de greutate al corpului faţă de baza de susţinere – cu cât aceasta este
mai apropiată de centrul poligonului de sprijin cu atât nivelul stabilităţii corpului este mai bun;

 mărimea unghiului de stabilitate – este direct proporţională cu stabilitatea poziţiei ;

 proiecţia centrelor de greutate ale segmentelor corpului faţă de poligonul de susţinere – cu cât
acestea sunt mai apropiate de proiecţia centrului general de greutate cu atât echilibrul corpului este mai
mare;

 numărul articulaţiilor care suportă greutatea corpului este direct proporţional cu gradul de
stabilitate.
alegerea poziţiei de start în funcţie de tipul contracţiei musculare solicitate

 activitate musculară statică (contracţii izometrice) – se preferă ca şi poziţii de start cele în care
articulaţia este inclusă într-un lanţ kinetic închis, asigurat prin încărcarea segmentului cu propria greutate
corporală, compresiuni în ax efectuate de kinetoterapeut etc;

 activitate musculară dinamică (contracţii izotonice) – poziţia de start selectată va urmări lucrul în
lanţ kinetic deschis, cu sau fără uşoare tracţiuni, compresiuni, vibraţii etc, care să stimuleze recrutarea
suplimentară de motoneuroni.
  un muşchi sănătos cu cât este mai întins cu atât dezvoltă o forţă mai mare, întinderea fiind
maximizată prin componenta rotatorie.

 principiul I al lui Sherington – o contracţie este facilitată de contracţia imediat precedentă a

antagonistului său Þ solicitarea întâi a muşchiului antagonist va determina facilitarea muşchiului afectat.
Descrierea poziţiilor

 indicarea poziţiei
poziţiei fundamentale =>

 indicarea segmentului(lor) care adoptă o altă poziţie diferită de poziţia fundamentală. În această
situaţie succesiunea descrierii segmentelor este următoarea: membre inferioare, trunchi, membre
superioare, cap-gât. Pentru fiecare segment descrierea modificărilor pe articulaţii se face de la proximal
spre distal. În cazul în care se descrie poziţia unui singur segment simetric (membru superior sau inferior)
se precizează de ce parte a hemicorpului face parte (stânga sau dreapta) =>

 indicarea poziţiilor derivate ale segmentelor corpului. Se va începe cu segmentul/ segmentele care
suportă greutatea corpului sau cea mai mare parte a acesteia, respectiv cu cel (-e) apropiat(-e) de suprafaţa
de sprijin şi se continuă cu cele libere – de la proximal la distal. În cazul în care corpul se află în atârnat,
descrierea începe de la priză spre partea opusă (proximo-caudal) =>

 indicarea poziţiilor derivate, după specificarea poziţiei fundamentale, se realizează fie prin
specificarea nivelului articular modificat, fie prin specificarea modificărilor apărute între cele două
segmente învecinate.

 Poziţia kinetoterapeutului în cazul în care acesta intervine activ în efectuarea exerciţiului kinetic
trebuie să fie ergonomică şi în acord cu cea a pacientului, astfel încât să permită atât un maxim de
manualitate şi manevrabilitate, cât şi un contact vizual permanent cu pacientul.

 Contrapriza (contrarezistenţa) are scopul de a stabiliza (fixa) un segment (articulaţie).

 Rolul prizei (rezistenţei) poate fi: de mobilizare a unui segment, de susţinere sau opunere de
rezistenţă mişcării. Atât prizele cât şi contraprizele, respectiv rezistenţele şi contrarezistenţele, pot fi
asigurate de către specialist sau pot fi reprezentate de diverse aparate, instalaţii, „chingi” speciale.

 Aceastea se descriu pentru poziţia iniţială, iar în cazul modificării lor în cadrul exerciţiului se vor
preciza, descriindu-le în dreptul timpului respectiv.
Execuţia mişcării - element principal prin care se asigură efectul urmărit prin exerciţiul terapeutic.

 faza de echilibru instabil pentru corp şi segmentele sale; prin contracţia concentrică a agoniştilor,
excentrică a antagoniştilor şi statică a fixatorilor se asigură mobilizarea segmentelor implicate Þ se
încearcă reflex restabilirea echilibrului prin intrarea în acţiune a musculaturii de fixare, care susţine
 segmentul în poziţia optimă, conferind forţă mişcării.

 execuţia mişcării este în relaţie directă cu :

 lanţul cinematic antrenat în mişcare, respectiv segmentele şi articulaţiile mobilizate în exerciţiul

fizic;

 braţul pârghiei, respectiv forţele active şi rezistive care contribuie la asigurarea mişcării în cadrul
secvenţelor motrice ale exerciţiului terapeutic;

 tonusul muscular, respectiv modificările apărute pe parcursul derulării mişcării, induse prin
stimularea sau inhibarea reflexelor fiziol. miotatic, postural, de echilibru.
Direcţii de acţiune în exerciţiul fizic terapeutic:

 progresivitate pentru tonifierea

tonifierea musculară :

 creşterea rezistenţei (greutăţii). Mărirea se face în general cu 150-250g, în raport cu grupul

muscular şi posibilităţile de moment ale pacienului;

 creşterea duratei în timp a exerciţiului, cu diminuarea pauzelor;

 creşterea progresivă a lungimii sau greutăţii braţului de pârghie/schimbarea treptată a poziţiei

rezistenţei, distal de articulaţia în mişcare. (în flexia gambei pe coapsă aceeaşi rezistenţă aplicată în 1/3
proximală a gambei determină o solicitare mai mică a genunchiului şi musculaturii implicate în realizarea
mişcării decât în cazul în care este aplicatǎ 1/3 distale) Þ o rezistenţă este cu atât mai mare cu
aplicatǎ la nivelul 1/3 
cât punctul de aplicare este mai depărtat de fulcrum, deoarece valoarea rezistenţei = greutatea aplicată X
distanţa de la fulcrum 
fulcrum la punctul de aplicare a greutăţii (braţul rezistenţei); 
rezistenţei);      

 suprimarea gradată a acţiunii musculaturii 

musculaturii accesorii; 
accesorii;   

 creşterea amplitudinii de mişcare în cazul mobilizărilor executate antigravitaţional sau cu greutăţi

adăugate;

 creşterea complexităţii exerciţiului prin asocierea de mişcări care să antreneze muşchiul ce se

doreşte a fi tonifiat;

 modificarea ritmului de execuţie. In execuţia MARE (cedare) ritmul scăzut (lent) solicită mai
mult musculatura decât aceeaşi mişcare executată cu ritm crescut (rapid). În cazul MARC (învingere)
orice schimbare de ritm (lent sau rapid) care se abate de la ritmul optim, natural, al mişc ǎrii respective
creşte solicitarea musculară;

 alternarea diverselor tipuri

tipuri de solicitări: contracţie statică - contracţie dinamică;

Forţa
  capacitatea organismului de a susţine eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o
rezistenţă internă sau externă prin contracţie musculară;

 este relativ puţin condiţionată genetic, putându-se dezvolta prin antrenament specific;

 forţa pe care o poate dezvolta omul depinde de poziţia corpului, aspect justificat de modificarea
lungimii muşchiului <= „forţa manifestată de muşchi scade aproximativ proporţional cu pătratul
modificării lungimii” Powels;

 calitatea forţei se îmbunătăţeşte relativ repede, dar lipsa de solicitare duce în timp relativ scurt la
diminuarea parametrilor avuţi.
Factori determinanti în recuperarea FM

 forţa rezistivă;

 capacitatea de concentrare a proceselor nervoase de bază – exc/inh;

 numărul şi tipul fibrelor musculare antrenate în contracţie / mărimea suprafeţei secţiunii

fiziologice a acestora Þ hipertrofia funcţională este direct proporţională cu creşterea forţei de contracţie a
muşchi;

 intensitatea ( lucrul optim: 75-85% din posibilităţile maxime) şi durata contracţiei musc.
(contracţii de 20 –30 sec. → creştere mai evidentă a forţei decât cele de 2-3s.) prin creşterea calităţii
acesteia;
acesteia;

 viteza de contracţie a fibrelor musculare, cu rol în special în dezvoltarea forţei explozive;

 calitatea proceselor metabolice şi resursele energetice intramusculare, ATP şi CP fiind importante
mai ales în dezvoltarea forţei de contracţie;

 starea
starea funcţională a segmentelor de sprijin, a capsulei, ligamentelor şi articulaţiilor;

 lungimea fibrei musculare, recomandându-se 89-90% faţă de lungimea de repaos;

 unghiurile de mişcare ale segmentelor care execută actul motric, unghiul articular optim pentru
lucru fiind de 90˚-120˚;

 factori psihici – motivaţie, atenţie, perseverenţă etc.;

 nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice, în special viteza şi rezistenţa, aflate în raport cu
experienţa motrică a subiect.,vârstă, sex etc.

 Forţă maximală:
 metoda combinată cu repetări, intervale şi revenire completă (impulsuri de forţă optime, repetări
până la începerea scăderii forţei – sărit, aruncări

 metoda repetărilor, cu pauze ce asigură revenirea completă:

 procedeul creşterii masei musculare (eforturi medii în raport cu forţa maximă; repetări până la
obosire, lent şi rapid );

 procedeul greutăţilor mari şi maxime (efort maximal şi submaximal în raport cu forţa maximă,
repetări reduse / serie, execuţie rapidă );

 procedeul eforturilor excentrice (eforturi supramaximale, repetări reduse / serie, execuţie lentă );

 izometrie (9-12 sec. x 5-10 /zi ).

 Forţă explozivă:

 metoda repetărilor ce asigură revenirea:

 procedeul forţă - viteză (încărcături mici, număr mediu repetări / serie, execuţie explozivă).

 Forţă de reacţie:

 metoda repetărilor cu pauze de revenire completă:

 antrenament pliometric .

 Forţă – rezistenţă:

 metoda repetărilor cu pauze de revenire completă:

 procedeul rezistenţă în regim de forţă – circuit (eforturi medii, număr mare de repetări/serie,
până la refuz, tempo lent, pauze 2-3 min. între serii).

 metoda repetărilor cu pauze de revenire incompletă:

 procedeul rezistenţă în regim de forţă – circuit (eforturi cu încărcături mici, număr mare de
repetări /serie, execuţie lentă, pauze 1min. ).
 Rezistenta

 capacitatea organismului de a face faţă oboselii fizice, provocată de activitate musculară Þ

capacitatea omului de a depune o activitate, timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în
condiţiile funcţionării economice o organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide;

 mai este denumită anduranţă (endurance - puterea de a suporta);

 implică capacitatea organismului de a performa activităţi motorii repetitive, respectiv de a susţine

eforturi cu o durată lungă şi intensitate crescută, cu indici constant ridicaţi de eficienţă;

 factorul principal care o limitează şi afectează este oboseala.

 calitate motrică uşor perfectibilă, prin efectuarea continuă şi sistematică a unor exerciţii specifice,
respectând principiul progresivităţii, şi se poate menţine la valoarea atinsă o perioadă relativ lungă de
timp;

 rezistenţa musculară reprezintă capacitatea muşchiului de a menţine starea de tensiune musculară

şi de a executa un efort pe o perioadă de lungă de timp.
Factori determinanti
 stabilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) pentru un timp cât ma i mare;

 capacitatea de activare a funcţiilor generale ale organismului (circulaţie, respiraţie, metabolism

etc.), compoziţia sângelui şi capacităţile cardio-pulmonare crescute influenţează pozitiv absorbţia de O2;
 tipul fibrelor musculare care intră în structura musculaturii implicate în activitatea motrică
(muşchi fazici – fibre albe (fast tech) – obosesc rapid / muşchi tonici – fibre roşii (slow tech) – obosesc
greu şi sunt favorabile eforturilor de durată);
 metabolism şi resurse energetice ale organismului – rezervele energetice sunt mobilizate
diferenţiat în efort;
 capilarizarea şi circulaţia periferică;

 factori psihici – calitatea proceselor volitive – perseverenţă, dârzenie etc, cu rol în dinamizarea
sferei biologice şi susţinere de eforturi.
Mijloace KT

 metoda eforturilor de lungă durată:

 eforturi continui extensive (efort continuu cu intensitate mică şi volum mare);

 eforturi continui intensive (efort continuu cu intensitate mare şi volum mediu);

 eforturi variabile (efort cu intensităţi

intensităţi planificate).

 metoda eforturilor cu intervale (pauze ce asigură revenirea incompletă):

  eforturi extensive cu intervale de durată : scurtă, medie, mare.
 metoda repetărilor (pauze ce asigură revenirea completă):
 procedeul cu repetări, pauze de durată scurtă, medie, lungă (eforturi cu intensitate mare şi volume
medii sau mici).
De retinut

 se pot antrena la orice vârstă, în condiţiile individualizării;

 trebuie abordate ca ultim obiectiv în cadrul şedinţei de kinetoterapie şi este recomandat ca în

aceeaşi lecţie să nu se lucreze rezistenţa şi forţa;

 în repaus şi în timpul efortului fizic moderat este recomandată respiraţia lentă, profundă, efectuată
pe nas, dar în timpul efortului fizic, când trebuie să se asigure o ventilaţie pulmonară maximă, este
indicată respiraţia cu frecvenţă şi amplitudine mare, efectuată pe gură, atenţia fiind concentrată pe expir şi
nu pe inspir;

 pauzele dintre repetări este recomandat să fie active. Limitele optime ale frecvenţei cardiace şi
frecvenţei respiratorii în lucru pentru rezistenţă sunt mai mari decât cele din repaos <=> refacerea trebuie
să fie incompletă;

 dezvoltarea rezistenţei se poate face şi prin alte mijloace, în funcţie de tipul de rezistenţă pe care
dorim să-l dezvoltăm şi nu numai prin alergare;

 pentru realizarea acestui obiectiv, principiul metodologic constă din creşterea duratei exerciţiului,
la intensităţi joase şi medii de efort;

 se indică exerciţii dinamice cu rezistenţă, dar în anumite situaţii sunt utilizate şi exerciţi i statice;

 utile în realizarea acestui obiectiv s-au dovedit a fi sporturile terapeutice şi terapia ocupaţională.
Progresivitate pentru amplitudine

 prezintă anumite căi de acţionare, acestea trebuind să respecte principiul indolorităţii. Astfel:

 realizarea de tensiuni finale prelungite pe direcţia de mişcare care se doreşte a fi recuperată;

 solicitarea de tip excentric;

 alternarea lucrului concentric cu cel excentric pentru redoarea postimobilizare;

 decontracturarea musculaturii antagoniste;

  modificarea ritmului de execuţie a mişcărilor, acestea trebuind realizate pe întreaga amplitudine
posibilă;

 adăugarea unei succesiuni de 2-3 mişcări de amplitudine mică, ritmice în punctele de limitare a
sectorului de mobilitate articulară etc.
Indemanare /coordonare

 gradul de coordonare a centrilor sistemului nervos şi plasticitatea scoarţei cerebrale – cu rol

definitoriu în retroinformaţia corectivă continuă a mişcării;

 viteza şi calitatea transmiterii influxurilor nervoase;

 calitatea inervaţiei
inervaţiei musculare;

 capacitatea funcţională a analizatorilor (receptarea informaţiei şi asigurarea sintezei aferente

pentru analiza situaţiei);

 capacitatea de anticipare rapidă a individului – dependentă de experienţa motrică individuală care

stă la baza răspunsurilor
răspunsurilor reflexe, asigurate prin repetare;

 experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric al individului;

 calitatea proceselor mnezice şi cognitive;

 oboseala centrală sau periferică - produce o creştere a inhibiţiei corticare în centri motori,
urmarea fiind că o sarcină motrică care necesită coordonare, nu mai poate fi executată la nivel optim,
consumul energetic este mai mare, iar performanţa e scăzută.
Progresivitate pentru coordonare 
coordonare 

 se recomandă să se lucreze la începutul şedinţei sau în condiţiile în care pacientul este odihnit şi
cuprinde metode cu caracter general şi metode specifice pentru trunchi/ membre:

 micşorarea treptată a poligonului de sprijin: picioare depărtate - picioare lipite - pe vârfuri – într-
un picior - mers pe banchetă etc.

 creşterea dificultăţii în a menţine în echilibru o poziţie (ridicarea centrului de greutate al corpului,

mişcarea diverselor segmente ale membrelor superioare în afara poligonului de susţinere etc)

 trecerea gradată de la mobilizări ale articulaţiilor mari spre cele mici, acestea din urmă necesitând
pentru coordonare un control superior;

 creşterea preciziei în execuţie;

  modificarea ritmului si tempo-ului de execuţie;

 creşterea complexităţii exerciţiului,

 creşterea duratei exerciţiului, cu sau fără diminuarea pauzelor etc

 exersarea prin repetare a actelor şi actiunilor motrice în condiţii relativ constante;

 exersarea prin repetare a actelor sau acţiunilor motrice în condiţii variabile: de mediu, spaţiu,
timp;

 exersarea prin repetare a actelor sau acţiunilor motrice în condiţiile creşterii complexităţii
acestora - prin mărirea dificultăţii şi prin modificarea condiţiilor de lucru (modificarea greutăţilor,
îndepărtarea centrului de greutate faţă de suprafaţa de sprijin, execuţie în oglindă, modificarea ritmului
sau tempoului de lucru, sarcini suplimentare, lucru cu segmente “neîndemânatice”.

 exersarea analitică a deprinderii:

→ analitic în tempo uniform;

→ analitic în tempo variat;
→ analitic în paralel
paralel cu dezvoltarea altor calităţi motrice sau grupe musculare.

 exersarea integrală a deprinderii:

→ exersare globală în condiţii standard;
→ exersare globală în condiţii variate.
3 Menţinerea poziţiei obţinute, intermediare

 este asigurată prin activitate musculară statică, contracţie izometrică etc, efectuată la nivelul
musculaturii antigravi-taţionale sau care se opune mobilizării;

 în situaţia în care capacitatea funcţională a muşchiului este deficitară (forţă scăzută) aplicarea
rezistenţei pe muşchi în poziţie alungită va scădea şi mai mult forţa acestuia, reflexul de întindere fiind
inhibat Þ rezistenţa se aplică pe muşchi în poziţie scurtată;

 este importantă lungimea muşchiului pentru o contracţie izometrică de calitate în funcţie de tipul
muşchiului: pentru muşchii tonici (posturali, antigravitaţionali, caracterizaţi prin contracţie lentă) – zona
medie spre scurtă, pentru muşchii fazici (se contractă rapid şi obosesc greu) – zona medie spre lungă.

4. Revenirea
Revenirea în poziţia de start
  se realizează prin antrenarea în sens opus a secvenţelor motrice din faza de execuţie a mişcării;

 are loc astfel, o inversare a acţiunii muşchilor:

 musculatura antagonistă devine agonistă;

 musculatura agonistă devine antagonistă;

 musculatura fixatoare exercită o acţiune optimă, realizată prin contracţie izometrică.

 în descrierea exerciţiului, la momentul revenirii în poziţia de start „revenire în (poziţia de) …”,
deoarece segmentele antrenate în mişcare pot ajunge prin mai multe direcţii în poziţia respectivă, pentru o
bună înţelegere a comenzii (comunicare eficientă), se va utiliza „prin”, şi se va descrie modalitatea,
încheindu-se cu descrierea poziţiei finale.

Elemente proprioceptive :

 întindere (“stretch”),
(“stretch”), cu 2 variante, în funcţie de modalitatea de execuţie:

 întindere rapidă – facilitează şi amplifică mişcarea (reflex miotatic);

 întindere lentă – efect inhibitor pentru agonişti (mai accentuată pe muşchii tonici decât pe cei
fazici);

 rezistenţa opusă mişcării de către kinetoterapeut, greutatea corpului, mecanic, gravitaţie etc. Þ
creştere a recrutării de motoneuroni alfa şi gama. Rezistenţa utilizată trebuie adaptată posibilităţilor
pacientului, începându-se cu o rezistenţă minimă;

 vibraţia pe corpul muscular, pe tendon – facilitează muşchiul agonist (vibrat) şi inhibă muşchiul
antagonist (dacă nu există leziuni de neuron motor central, ataxie, atetoză sau Parkinson). Pentru
amplificarea efectelor urmărite se indică lucrul pe muşchi alungit (pentru sumarea efectului cu reflexul
miotatic), şi poziţionarea capului (pentru antrenarea reflexelor tonice ale cefei). Se recomandă o frecvenţă
a vibraţiilor de 100-200hz care să nu depăşească 1 min;

 compresiunea – exercitarea
exercitarea de presiuni ferme la nivelul extremităţii distale libere a segmentului,
cu scopul de a apropia suprafeţele articulare în vederea ameliorării stabilităţii articulare pasive. Nu se
indică în situaţia existenţei proceselor de tip inflamator / algic articular;
articular;

 tracţiunea – tracţionarea în ax a segmentului. În general este urmată de mobilizarea articulară şi

are ca efecte asuplizarea capsulo-ligametară, creşterea amplitudinii articulare, elasticitate muscualară,
analgezie locală;

 rularea, pendularea,
pendularea, balansarea, rostogolirea unui segment sau a întregului corp cu scopul
relaxării musculaturii locale şi diminuarea sindromului algic.

Elemente exteroceptive :

 atingerea manuală uşoară – măreşte răspunsul fazic cu precădere la nivelul feţei şi musculaturii
distale a membrelor. Se indică aplicarea imediată a contrarezistenţei pentru întreţinerea contracţiei;

 periajul – se execută în sens proximo-distal, pe suprafaţa tegumentară funcţională, respectiv

deasupra muşchiului care urmează a fi stimulat, răspunsul optim fiind obţinut însă după 30-40 min. Are
efect antalgic local şi de antrenare a reflexului miotatic;

 temperatura – este utilizată în scopul influenţării contracţiei musculare, acţiunea fiind dependentă
de excitant (cald, rece sau neutru), zona, suprafaţa şi durata de aplicare. Căldura neutră este utilizată
pentru relaxare şi analgezie, iar cea scăzută (crioterapia) pentru reducerea edemului, a spasmului
muscular, a spasticităţii şi analgezie.

 M. Rood descrie două tehnici de aplicare a stimulărilor cu gheaţă: tehnica „C-icing” şi tehnica
„A-icing”;

 tapotament uşor paravertebral – exercită efect de scădere a tonusului muscular paravertebral şi,
implicit, prin stimularea lanţurilor ganglionare simpatice, de relaxare generală etc.

 Elemente combinate, proprio şi exteroceptive:

 contactele manuale, care exercită efecte în raport cu durata, locul de aplicare şi presiunea
exercitată la nivelul tegumentului, respectiv cu obiectivul ţintă. În cazul în care se urmăreşte mobilitatea,
atingerea va fi scurtă, uşoară sau intermitentă. Presiunea prelungită pe tendoanele lungi determină
scăderea tensiunii musculare. Contactul prelungit la nivel muscular, prin plasarea mâinii deasupra
agoniştilor, facilitează un răspuns de postură. În cazul în care se urmăreşte cocontracţia, plasarea
contactului manual se va face prelungit, superficial, cât mai difuz, deoarece este necesară facilitarea
simultană agonişti/antagonişti.

 Elemente telereceptive - cu rol important în asigurarea unui act (acţiuni)

(acţiuni) motric(e) de bună
calitate:

 văz, important în coordonare şi pentru refacerea memoriei kinestezice;

 auz, cu rol în percepţia şi înţelegerea comenzii şi ameliorarea învăţării tehnicilor, importantă fiind
ritmarea sonoră a mişcării etc.

Concluzii

 adaptarea permanentă a poziţiilor de lucru, amplitudinii, vitezei, tempoului, ritmului;

 adaptarea forţei de contracţie musculară (în activităţile statice, de tip izometric) sau a încărcăturii
(în activităţile dinamice, de tip izotonic);

 adaptarea timpului activ de lucru la durata şedinţei prin creşterea sau scăderea acestuia (densitate
motrică);

 adaptarea solicitării – a numărului de repetări/serii, a duratei şi tipului pauzelor, în sensul creşterii

sau reducerii;

 adaptarea complexităţii
complexităţii efortului, realizată prin: solicitarea efectuării deprinderii la nivel de
învăţare-consolidare-perfecţionare, combinaţii noi de acţiuni motrice, aplicarea/exersarea deprinderii în
condiţii uşurate sau îngreuiate etc.;

 oboseala este o reacţie de apărare a organismului (SNC – inhibiţia de protecţie) prin care se
urmăreşte de către acesta limitarea intensităţii şi volumului efortului prestat → intensitatea şi volumul
efortului trebuie adecvate în permanenţă individului, în vederea obţinerii unei reacţii adaptative → pot fi
menţinute la un nivel ridicat numai în situaţia în care capacităţile funcţionale ale organismului permit;

 determinarea oboselii se face prin:

→ monitorizarea frecvenţei cardiace (FC) – când apare oboseala aceasta creşte;

→ monitorizarea frecvenţei respiratorii (FR) – când apare oboseala aceasta creşte, dar amplitudinea
mişcărilor respiratorii scade;
→ monitorizarea manifestărilor vegetative ale subiectului: apariţia transpiraţiei, înroşirii feţei,
palorii, crispării feţei, alterarea mişcării etc.

 în momentul apariţiei oboselii se recomandă întreruperea efortului – odihnă (pauză) <= este
principalul mijloc de restabilire a resurselor energetice.