BAZELE GENERALE ALE KINETOTERAPIEI

Tehnici kinetologice
I – II - III

Tehnici în kinetologie

 Anakinetice :

 imobilizarea;

 posturarea;

 Kinetice :

 statice:

 contractie izometrică

 relaxare musculară

 dinamice :

 MP, MAL, MARC, MARE

Imobilizarea

 menţinerea, mai mult sau mai puţin prelungită, în nemişcare a unui segment sau a întregului corp,
în scop terapeutic, cu sau fără ajutorul unor aparate sau instalaţii <= este suprimată mişcarea la nivel
articular şi implicit modificarea lungimii muşchiului, dar este permisă contracţia izometrică, cu impact
pozitiv asupra metabo-lismului local al acestuia, dar şi general, organism.

 scop: asigurarea condiţiilor optime pentru refacerea anatomică a structurilor afectate Þ punerea în
stare de repaos a unor seg-mente, sau a corpului ca întreg în funcţie de patologia prezentă (fractură,
traumatism cranio-cerebral major, infarct miocardic etc) şi de faza evolutivă a acesteia.

 În funcţie de obiectivul urmărit se diferenţiază:

 imobilizare de punere în repaos – cu rol în asigurarea repaosului, local sau general;

 imobilizare de corecţie
corecţie – cu rol în asigurarea unor posturi corective sau hipercorective prin
intermediul unor aparate sau sisteme;

 imobilizare de contenţie – cu rol în fixarea poziţiei unui segment prin intermediul unor aparate
sau sisteme: sistem de contenţie amovibil sau inamovibil, aparat gipsat, atel orteză, corset etc.
  Mişcarea implică interacţiunea complexă a tuturor aparatelor şi sistemelor organismului.

 Lipsa prelungită a mişcării are ca efect major dezadaptarea treptată şi scăderea capacităţii
funcţionale a aparatelor şi sistemelor organismului.

 În cazul unei afecţiuni în care este indicat repaosul în scop terapeutic, prelungirea sa în timp
determină ea însăşi dezadaptarea, creând condiţii pentru amplificarea stării de boală.

 Dezavantajele imobilizării sunt date de suspendarea activităţii kinetice şi cresc pe măsură ce

durata acesteia se prelungeşte, ajungând până la pierderea a 5% din forţa muşchiului /zi de imobilizare.

Efecte negative induse de suspendarea activităţii kinetice

 la nivel muscular:
muscular: scăderea forţei şi tonusului muscular cu apariţia hipotrofiilor musculare de
inactivitate, apariţia contracturilor musculare şi a retracturilor musculo-tendinoase etc;

 la nivel articular: reducerea mobilităţii articulare cu instalarea de redori şi chiar

chiar anchiloze etc;

 la nivel cutanat: afectarea troficităţii tegumentului până la apariţia escarelor;

 la nivel circulator: tulburări cardio-circulatorii, afectarea în special a circula-ţiei de întoarcere

venoasă, cu apariţia edemelor, a trombozelor, hipotensiune ortostatică, tahicardii etc;

 tulburări respiratorii: scăderea volumelor respiratorii, scăderea amplitudinii mişcărilor

respiratorii, stagnarea secreţiilor bronşice, sindroame obstructive şi restrictive etc;

 la nivel digestiv: scăderea apetitului,

apetitului, pierderea în greutate,
constipaţie etc;

 la nivel renal: retenţie de urină şi eliminare dificilă a acesteia, crescând riscul infecţiilor urinare şi
renale etc;

 la nivelul sistemului nervos: afectarea schemelor motorii până la uitarea gesturilor motrice etc;

 la nivel psihic: disconfort, depresie, scăderea încrederii în forţele proprii, tendinţe suicidale etc.
Reguli metodice în realizarea imobilizărilor
ca mijloace ale kinetoterapiei:

 imobilizarea segmentelor în poziţii

poziţii funcţionale, cu respectarea limitelor fiziologice articulare;
  aparatele sau instalaţiile de imobilizare să nu jeneze circulaţia, să nu determine durere;

 pe parcursul imobilizării se urmăreşte limitarea efectelor induse de suspendarea activităţii

kinetice dinamice prin contracţii izometrice.
Diminuarea efectelor induse de suspendarea activităţii kinetice

 schimbarea periodică a poziţiei pacientului în pat;

 posturarea terapeutică;

 mobilizarea pasivă analitică;

 contracţia izometrică;

 gimnastică respiratorie;

 antrenarea planşeului pelvin;

 antrenament mental;

 masaj etc.

Posturarea

 atitudine impusă corpului sau segmentelor acestuia, în scop terapeutic sau profilactic;

 posturare - acţiune prin care este asigurat aliniamentul corpului şi/sau segmentelor acestuia în
acord cu un scop precis ≠ postură - funcţie a corpului omenesc;

 scop: corectarea sau evitarea instalării unor devieri de statică, poziţii

poziţii vicioase sau pentru
facilitarea unui proces fiziologic Þ asigurarea unor poziţii adecvate obţinerii efectelor terapeutice
preconizate, combaterea poziţiilor vicioase, formarea reprezentării corecte a schemei corporale, a
imaginilor ideomotorii legate de mişcare, facilitarea unui proces fiziologic etc.
 se realizează prin punerea în tensiune a elementelor anatomice ale unei articulaţii (capsulă,
sinovială, ligamente) şi a elementelor active (muşchi), în scopul obţinerii unei relaxări (alungiri) în caz de
retracţii şi/sau creşterii consecutive a amplitudinii articulare etc.

 Posturările - sunt impuse imediat după un traumatism, intervenţie chirurgicală sau în cazul bolilor
inflamatorii (PR, SA etc) <= când individul nu poate
poate adopta o poziţie corespunzătoare datorită situaţiei
medicale;

 Poziţionările îşi dovedesc eficienţa în ameliorarea atitudinilor antalgice fixate prin contractură-
retractură.

 Pentru menţinerea posturilor sunt utilizate elemente auxiliare de tipul: săculeţi de nisip, rulouri,
perne, chingi etc. plasate la nivelul articulaţiilor sau segmentelor corespunzătoare sau chiar aparate
moderne de posturare, reprezentate de orteze de imobilizare, care au rolul de menţinere a unei articulaţii,
unui segment de membru, sau coloana vertebrală într-o poziţie cât mai funcţională (poziţie de utilitate);

 se pot utiliza: atele gipsate, care se mulează perfect pe reliefurile anatomice, atele din poliester
termo-maleabile, sau din aluminiu, care se modelează funcţie de necesităţi etc.

 posturări corective - se adresează părţilor moi şi sunt indicate în corectarea progresivă a

atitudinilor vicioase, datorită asuplizării structurilor articulare şi periarticulare. Ele sunt menţinute: liber
(posturi auto-corective), liber-ajutat (rulouri, perne, chingi) sau fixate prin aparate (posturi extero-
corective). Corectarea devierilor osoase este posibilă doar la pacienţii la care osificarea nu este încheiată
(copii). Şi-au dovedit eficienţa în recuperarea mobilităţii articulare posturile seriate, care prezintă
avantajul că fixează câştigul de amplitudine şi dă posibilitatea reluării recuperării de la unghiul obţinut
anterior;

 posturări de facilitare: posturi antideclive (pentru facilitarea circulaţiei de întoarcere venoasă),

proclive (pentru îngreuierea circulaţiei de întoarcere venoasă şi facilitarea circulaţiei arteriale), de drenaj
biliar (decubit lateral drept), facilitatorii cardiace şi respiratorii (posturare Burger), de drenaj bronşic etc.
Reguli metodice

 respectarea strictă a limitelor fiziologice articulare;

 adoptare după o pregătire corespunzătoare a regiunii;

 asigurarea progresivităţii;

 durată şi pauze corespunzătoare, adaptate pacientului pentru a evita apariţia contracturilor

 musculare de apărare;
apărare;

 consecvenţă în realizarea posturării, trebuind repetată cu tenacitate până la dobândirea rezultatului

scontat etc.
Tehnici kinetice statice

 prin creşterea tonusului muscular – contracţie izometrică;

 prin scăderea tonusului muscular – relaxare musculară.

Contracţia izometrică

 creşterea tensiunii musculare în condiţiile menţinerii relativ constante a lungimii muşchiului Þ

muşchiul lucrează împotriva unei forţe egale cu forţa sa, sau se opune unei forţe statice mai mari decât
forţa sa, deplasarea segmentului fiind zero. Dacă s-ar opune unei forţe dinamice mai mari decât forţa sa
atunci muşchiul ar lucra în regim de cedare, unghiul articular s-ar mări şi capetele osoase s-ar depărta –
descriindu-se mobilizare activă cu rezistenţă de tip excentric;

 Intentia de deplasare sau nu a segmentului;

 Creşterea rezistenţei opuse deplasării unui segment determină creşterea recrutării numărului de
unităţi motorii, în scopul de a o învinge Þ în
în contracţia izometrică, caracterizată prin rezistenţă maximală
(egală sau mai mare decât forţa muşchiului), numărul de unităţi motorii recrutate este foarte mare, fiind
puse în tensiune un număr maxim de fibre musculare => tensiune musculară maximă, care va determina
creşterea forţei musculare => prin izometrie se obţine hipertrofie musculară rapidă, mărimea tensiunii
musculare fiind direct proporţională cu efectul de creştere a forţei şi de hipertrofie a muşchiului.

 fenomenul de rebound: deficitul de O2 O2 şi acumularea de cataboliţi locali, apărute ca urmare a

suprimării circulaţiei din timpul contracţiei izometrice efective, fiind urmată de ameliorarea circulaţiei
locale cu creşterea acesteia până la 40%, stimularea metabolică a celulei musculare prin creşterea sintezei
proteice având ca efect direct hipertrofia musculară.

 Randament maxim raportat la lungimea muşchiului la momentul execuţiei izometriei: muşchi

alungit.

 Avantajele solicitării de tip contracţie izometrică: nu solicită articulaţia, este o tehnică simplă care
nu necesită aparatură sau prezenţa unei alte persoane pentru execuţie şi implică durată scurtă de
antrenament. Practic contracţia izometrică efectuată cu 50% din FM muşchi asigură o creştere de 3-5% a
forţei săpt.

 Se recomandă pregătirea segmentului pentru lucrul izometric prin lucru dinamic sau stretching.

 Dezavantaje: diminuarea până la întrerupere a circulaţiei în muşchi, care intră în “datorie de O2”
şi acumulează cataboliţi acizi, fenomene direct proporţionale cu tensiunea dezvoltată local, şi care
determină apariţia rapidă a oboselii, locale şi generale (perturbări cardio-respiratorii etc), nu ameliorează
 supleţea ţesuturilor articulare şi periarticulare, nu exercită efecte vizibile la nivel de coordonare a
inervaţiei musculare, este dificil de cuantificat atât forţa dezvoltată pe parcursul solicitării cât şi curba de
creştere în timp a forţei musculare, nu antrenează muşchii la o contracţie rapidă, dezvoltă un feed-back
redus.
redus.

 Durata contracţiei izometrice, respectiv timpul de utilizare a muşchiului nu poate fi foarte mare,
durata pauzei fiind cel puţin egală cu dublul perioadei de contracţie

 pentru creşterea rezistenţei musculare se recomandă : set iniţial – sarcini moderate, repetări
frecvente, set intermediar – sarcini mici, repetări rapide până la apariţia oboselii musculare, şi set final –
contracţie izometrică – 1 min.

 exerciţii unice scurte izometrice zilnice (EUSIZ) – contracţie unică, de 6 sec, cu 60-70% din forţa
maximă a muşchiului;

 exerciţii repetitive izometrice zilnice (ERSIZ) – 20 de contracţii izometrice scurte (3-6 sec) cu
pauză de 20 sec între contracţii;

 serii de 3 contracţii a 6 sec cu pauză de 20-30 sec, repetate de 2-3/ zi.

Relaxarea musculară

 proces invers al contracţiei

contracţiei musculare;

 metodă terapeutică cu largă aplicabilitate care are drept scop inducerea unei stări de destindere
musculară prin scăderea voluntară sau ajutată a tensiunii musculare, expresie a decontracturării;

 contribuie la asigurarea repaosului psiho-fizic

psiho-fizic şi la menţinerea unui nivel optim de tensiune care
să permită un maxim de eficienţă, în funţie de contextul în care te afli, respectiv îndeplinirea sarcinii
avute cu un minim de efort (energie);

 obiectiv de bază atât al kinetoterapiei cât şi al kinetoprofilaxiei, prin efectele locale şi generale -
acţiune asupra muşchiului dar şi a sistemului nervos autonom.

 practic: se urmăreşte inducerea mai mult sau mai puţin conştientă a scăderii tonusului muscular
cu conştientizarea senzaţiei kinestezice a acestei stări în contrast cu cea de contracţie.
trei direcţii în realizarea relaxării: curentul oriental, fiziologic şi psihologic

 se diferenţiază metode bazate pe respiraţie, pe destinderea musculară, concentrare asupra

percepţiilor senzoriale, relaxare prin gândire şi imagerie mentală etc. Þ tehnici de relaxare extrinseci şi
intrinseci;

 tehnici kinetice cu rol inhibitor asupra tonusului muscular:

  muşchiului Þ scăderea tonusului
imobilizarea – exercită presiune uşoară prelungită asupra muşchiului
muscular Þ contribuie la apariţia relaxării locale;

 posturarea – menţine alungirea muşchiului Þ efecte importante în obţinerea relaxării

relaxării musculare
locale ;

 mobilizarea pasivă (autopasivă) lentă, pe întreaga amplitudine. Dacă se finalizează cu tensiune

finală prelungită efectul pe componenta relaxare musculară se amplifică;

 presiunea prelungită pe tendoane – efect inhibitor cu scăderea tonusului muscular pentru muşchii
exercitaţi, respectiv relaxarea acestora (intră în acţiune receptorii organului tendinos Golgi);

 compresiunea – exercitarea de presiuni ferme şi continui la nivelul extremităţii distale libere a

segmentului este urmată de relaxare musculară;

 tracţiunea – tracţionarea în ax a segmentului. Prin depărtarea prelungită a capetelor de origine de

cele de inserţie ale muşchiului, respectiv prin analgezia care apare ca urmare a decoaptării articulare se
determină şi relaxare musculară odată cu întreruperea cercului vicios inflamaţie-durere, şi nu numai;

 stretching – întinderea lentă prelungită Þ efect inhibitor pentru agonişti (mai accentuată pe
muşchii tonici decât pe cei fazici).

 Tipuri de stretching:

 arcuire şi menţinere (ballistic and hold) – reprezentat de exerciţii dinamice, finalizate prin
menţinerea segmentului respectiv în poziţie extremă,

 întindere pasivă şi menţinere (passive lift and hold ) – foloseşte mobilizarea pasivă lentă a unui
segment până în poziţie extremă (cu ajutorul unui partener) şi menţinerea acestei poziţii timp de 6 sec,

 întindere prelungită (prolonged stretch) – utilizează întinderea lentă a unui segment cu ajutorul
unui partener sau cu segmentul controlateral în scopul atingerii poziţiei extreme şi menţinerea pasivă a
acesteia,

 metoda relaxării (relaxion method) – întinderea pasivă lentă până la poziţia extremă şi menţinerea
acesteia, însoţită de relaxare indusă prin autocontrol;
autocontrol;

 rularea, pendularea, balansarea, rostogolirea unui segment sau a întregului corp induce relaxare
musculară (locală şi generală) Þ diminuarea sindromului algic. Se execută ritmic, lent, în condiţii de
 confort termic;

 tehnicile FNP de relaxare – iniţierea ritmică, rotaţia ritmică, relaxare-contracţie, relaxare-

opunere;

 masajul – efecte relaxante au manevrele lungi, executate cu ritm şi intensitate scăzute;

 vibraţia pe corpul muscular, pe tendon – facilitarea muşchiului vibrat şi inhibiţia muşchiului

antagonist, care se relaxează. Se recomandă o frecvenţă a vibraţiilor de 100-200hz care să nu depăşească
1 min;

 tapotament uşor paravertebral – efect de scădere a tonusului muscular paravertebral şi, implicit,
prin stimularea lanţurilor ganglionare simpatice, de relaxare generală etc;

 temperatura – utilă în influenţarea contracţiei musculare, acţiunea fiind dependentă de excitant

(cald, rece sau neutru), zona, suprafaţa şi durata de aplicare. Căldura neutră este utilizată pentru relaxare
şi analgezie, iar cea scăzută (crioterapia) pentru reducerea edemului, a spasmului muscular, a spasticităţii
şi analgezie. Termoterapia caldă scade tonusul muscular etc.

Tehnici kinetologice de inhibare reflexă cu scăderea tonusului

tonusului muscular: metoda Bobath, Kabat, Le
Metayer, Tardieu, Williams...
Relaxarea intrinsecă - individul îşi induce în mod activ relaxarea, aceasta asigurând inhibiţia reciprocă
psihic <=> muşchi, respectiv o stare de relaxare de bună calitate.
Acţiunea la nivelul activităţii miotonice şi a sistemului nervos vegetativ se realizează prin:

 conştientizarea stării de relaxare;

 concentrarea asupra senzaţiilor corporale - susţinere, îngreuiere, căldură (tehnica Scultz);

 alternarea contracţiei
contracţiei cu relaxarea (tehnica Jacobson);

 relaxarea diferenţială – se induce relaxarea numai la nivelul musculaturii neimplicate în activitate;

 bio-feed-back etc.
respectiv prin asocierea tehnicilor specifice relaxării generale cu cele ale relaxării locale.
Tehnici kinetice dinamice

 deplasarea segmentelor Þ contracţia izotonică - modificarea lungimii muşchiului cu menţinerea

relativ constantă a tensiunii musculare;

 se pot realiza cu sau fără contracţie musculară Þ tehnici pasive şi active.

Mobilizările pasive

 mişcări impuse articulaţiilor / segmentelor printr-o intervenţie exterioară, fără aportul voluntar al
individului la deplasarea acestora;
 subiectul nu realizează travaliu muscular deşi lungimea muşchiului se modifică prin apropierea,
respectiv depărtarea capetelor ososase, şi modificarea unghiului articular;

 mijloc important în cadrul kinetoterapiei prin efectele multiple pe care le are la nivel local
(musculatură şi articulaţie), şi general (vascularizaţie, repiraţie, psihic etc);

 pentru optimizarea
optimizarea efectelor mobilizării pasive este necesar ca pacientul să urmărească execuţia
mişcării şi să se implice activ, în măsura posibilului în actul recuperator, efectele la nivel local şi general
fiind cu atât mai importante cu cât participarea somato-senzorială şi mentală a acestuia este mai mare;

 apariţia reacţiilor negative locale (durere, contractură, redoare etc) sau generale (agitaţie, oboseală
etc) impune instituirea repaosului pentru o perioadă de timp variabilă.
Modalităţile tehnice de realizare a mobilizărilor pasive

 mobilizarea pasivă pură asistată – mobilizare manuală, efectuată de kinetoterapeut care: iniţiază,
conduce şi finalizează mişcarea, simultan cu încercarea de relaxare voluntară a musculaturii de către
pacient. Este indicată atât pentru reeducarea forţei musculare cât şi pentru asuplizare articulară, fiind
cunoscută ca şi “gimnastică articulară” - asuplizarea capsulelor şi ligamentelor articulare, creşterea
secreţiei sinoviale, creşterea excitabilităţii şi elasticităţii musculare, îmbunătăţirea circulaţiei locale etc;

 mobilizarea autopasivă – se realizează de către pacient direct, cu ajutorul segmentelor indemne,

sau indirect – prin aparate sau instalaţii (scripeţi, arcuri etc). Este indicată pentru asuplizare articulară şi
pentru reeducarea forţei musculare, în special în intervalele dintre şedinţele de kinetoterapie. Prezintă
avantajul dozării parametrilor mişcării în funcţie de reacţia dureroasă;

 mobilizarea pasivă
pasivă mecanică – utilizează diverse sisteme mecanice, adaptate fiecărei zone şi
scopului urmărit. Cele mai utilizate sunt sistemele de scripeţi şi arcuri. Astfel sunt folosite: sistemul
scripete-greutate şi scripete reciproc. Tracţiunile sunt întinderi ale părţilor moi ale aparatului locomotor
realizate prin forţe externe;

 mobilizarea forţată sub anestezie – scop: forţarea redorilor articulare cu ruperea aderenţelor
părţilor moi în condiţii de relaxare musculară obţinută prin anestezie locală sau generală ;

 mobilizarea pasivo-activă (mobilizare pasivă asistată activ) - iniţierea mişcării efectuată de către
kinetoterapeut, continuată şi finalizată activ de către pacient. Este indicată pentru reeducarea forţei
musculare, pentru reeducarea unui muşchi transplantat şi pentru situaţia în care pacientului îi este frică
sau nu poate să iniţieze singur mişcarea segmentului;

 Manipularea - mobilizarea forţată în care se depăşeşte jocul articular fiziologic, fără a fi depăşit
jocul anatomic. Parcurge trei timpi (R.Maigne): punerea în poziţie, punerea în tensiune şi impulsul
manipulativ. Trebuie să re
respecte principiul dublei indolorităţi, direcţia de solicitare fiind dată de scopul
urmărit, de regulă opusă direcţiei limitate.
 Obiective:

 menţinerea sau chiar creşterea mobilităţii articulare;

 ameliorarea excitabilităţii musculare;

 diminuarea contracturilor musculare;

 menţinerea memoriei kinestezice;

 stimularea circulaţiei şi eliminarea edemelor;

 menţinerea troficităţii ţesuturilor etc.,

pe perioade de repaus general, imobilizări ale bolnavului la pat, imposibilitatea utilizării active a grupelor
musculare respective etc.
Indicaţii metodice:

 cunoaşterea patologiei bolnavului (diagnostic clinic şi funcţional);

 asigurarea colaborării şi obţinerea relaxării pacientului;

 pregătirea segmentului de mobilizat pentru efectuarea tehnicii prin aplicatii de caldură, masaj,
electroterapie antialgică etc;

 poziţionarea corectă a pacientului şi kinetoterapeutului astfel încât să se permită o maximă

tehnicitate. Prizele şi contraprizele vor fi ferme dar nedureroase, fiind contraindicată mobilizarea unei
articul
articulaţii prin intermediul alteia. Mobilizarea va fi făcută astfel încât să fie în câmpul vizual al
pacientului;

 priza va utiliza cel mai mare

mare braţ al pârghiei, locul şi tipul acesteia constituind factor de facilitare
sau inhibiţie, dar contrapriza va stabiliza articulaţia fiind poziţionată cât mai aproape de aceasta;

 execuţia mobilizării se va face pe directiile fiziologice, cu amplitudine maximă dar în condiţii de

indoloritate;

 secvenţa mişcării va fi dată de scopul urmărit: disto-proximal – în sensul circulaţiei de întoarcere

venoasă, sau proximo-distal – sensul instalării controlului motor;

 schimbarea prizelor/contraprizelor se va face

face blând şi cu modificări minime ale poziţiei mâinilor;
 parametrii de execuţie se vor adapta stării clinice locale şi scopului urmărit (individualizare):

 forţa – în raport cu pragul dureros al pacientului, tensiunile finale crescând amplitudinea

articulară (stretching) şi excitabilittea musculară (legea Vekskull: excitabilitatea muşchiului creşte cu
gradul de întindere),

 viteza – mişcarea lentă scade tonusul muscular iar mişcarea rapidă creşte tonusul muscular,

 durata – execuţia unei mişcări durează în medie 1-2 sec, iar durata tensiunii finale poate fi
prelungită până la 10-12 sec;

 ritmul – poate fi simplu, în doi sau patru timpi, recomandându-se menţinerea amplitudinii
maxime. Dacă muşchiul implicat în realizarea mişcării active este un muşchi de mişcare atunci ritmul de
execuţie al mişcării pasive va fi rapid. Dacă muşchiul este de susţinere, ritmul va fi lent.

 Indicaţii :

 ortopedie-traumatologie: combaterea redorilor articulare şi recuperarea am-plitudinilor fiziologice

de mişcare
mişcare ;

 neurologie (se aplică precoce): prevenirea atitudinilor vicioase, mai ales în spasticitate sau în
dezechilibrele musculare din paralizii ;

 cardiologie: reprezintă baza reeducării post-infarct miocardic ;

 reumatologie: se aplică cu prudenţă, după perioada de reactivare a puseului evolutiv etc.

 Contraindicaţii :

 afecţiuni articulare caracterizate prin existenţa proceselor inflamatorii acute şi durere;

 exudate intraarticulare;

 tromboze venoase etc.

Mobilizarea activă

 implicarea contracţiei musculare proprii segmetului mobilizat;

 mişcări efectuate de pacient, în mod voluntar sau reflex Þ mobilizarea activă reflexă şi
 mobilizarea activă voluntară <= ambele implică travaliu muscular;

 mobilizarea
mobilizarea segmentelor se realizează prin contracţii musculare dinamice, izotone, executate fără
nici o forţă facilitatoare sau opozantă cu excepţia forţei gravitaţionale proprii;

 avantajul : posibilitatea de dozare a efortului prin reacţia dureroasă.

Mobilizarea
Mobilizarea activă reflexă

 contracţii musculare reflexe, necontrolate şi necomandate voluntar, ele fiind un răspuns la un

stimul senzorial în cadrul unui arc reflex motor;

 când efortul voluntar al pacientului este insuficient, pentru facilitarea unei mi şcări sau posturi în
şedinţele de kinetoterapie;

 efectele obţinute sunt de reducere a spasticităţii musculare cu dezvoltarea de stereotipuri,

ameliorarea elasticităţii musculare, a vascularizaţiei şi troficităţii locale.

 stimularea reflexului de întindere (stretch-reflex)

 stimularea reacţiilor de echilibrare;

 stimularea reflexelor posturale (de poziţie) etc.

Mobilizarea activă voluntară

 contracţie musculară dinamică, izotonă, cu consum energetic, declanşată voluntar LM≠ O,

muşchiul modificându-şi lungimea (Δl≠0)
(Δl≠0)

 efectele mobilizărilor active se manifestă la nivel local şi general:

 muscular – întreţin troficitatea şi forţa musculară, permit recuper. forţei, ameliorarea

randamentului mişcării (rezistenţă, abilitate, coordonare,viteză);

 articular – menţin funcţia articulară normală (amplitudinea), prev. instalarea redorilor;

 os – stimulează activitatea osteoblastică şi contribuie la prevenirea osteoporozei (de imobilizare,

algoneurodistrofii);

 circulaţie – facilitează circulaţia de întoarcere venoasă şi limfatică, printr-un veritabil masaj

fiziologic, creşte numărul de capilare active, ameliorează troficitatea ţesuturilor, instalează vasodilataţie
generală care scade valorile tensionale, şi ameliorează activitatea cardiacă;

 influenţează favorabil funcţiile respiratorii, de nutriţie şi endocrine;

 psihic – ameliorează relaţiile pacient-mediu, prin recuperarea progresivă a mişcărilor, a simţului
cinetic şi a schemei corporale etc.

 În realizarea mobilizărilor active libere voluntare trebuie avuţi în vedere următorii parametri:

 direcţie de mişcare;

 poziţii iniţială, intermediare şi finală;

 ritm;

 forţă;

 durată;

 amplitudine.
Obiective

 relaxare;

 menţinerea sau creşterea amplitudinii articulare;

 menţinerea forţei
forţei musculare;

 menţinerea memoriei kinestezice;

 ameliorarea coordonării;

 ameliorarea circulaţiei sangvine, locale şi generale;

 amelioarea ventilaţiei pulmonare etc.

Modalităţile tehnice de realizare a mobilizării active voluntare sunt:

 mobilizarea activă liberă (pură);

 mobilizarea activo-pasivă;

 mobilizarea activă cu rezistenţă.

 Mobilizarea activă liberă - execuţia mişcării fără nici o intervenţie facilitatorie sau opozantă, cu
excepţia forţei de gravitaţie. Este utilizată în special în menţinerea şi recuperarea amplitudinii de mişcare,
având avantajul că permite articulaţiilor dureroase să acţioneze fără încărcare suplimentară. Mişcările
trebuiesc efectuate pe axe şi direcţii precise;

 Mobilizarea activo-pasivă (activă asistată) - al doilea timp al reeducării musculare şi reprezintă

cea mai uşoară formă de contracţie izotonică. Ea se caracterizează prin execuţia mişcării de către forţe
combinate: a pacientului (componenta activă) şi a kinetoterapeutului, apareiaj exterior (corzi elastice,
contragreutăţi ale sistemelor cu scripeţi etc) sau a unui segment indemn al pacientului (componenta
pasivă). In programul de reeducare se utilizează imediat ce este posibil, după contracţia izometrică;

 Mobilizarea activă cu rezistenţă - execuţia mişcării cu intervenţia opozantă a unei forţe exterioare,
aceasta determinând creşterea tensiunii în muşchi şi a travaliului muscular Þ creşte forţa muşchiului
simultan cu hipertrofia lui şi direct proporţional cu creşterea tensiunii musculare.

 Indicaţii:

 afecţiuni reumatismale: spondilită ankilopoiet., gonartroză etc;

 afecţiuni ortopedico-traumatologice : redori, atrofii musculare etc;

 afecţiuni cardio-vasculare: hipertensiunea arterială, cardiopatie ischemică etc ;

 afecţiuni metabolice şi de nutriţie: obezitate, gută, diabet etc;

 afecţiuni endocrine: hipotiroidism etc.

 Contraindicaţii:

 afecţiuni acute febrile, sau inflamatorii;

 afecţiuni organice decompensate etc.

 Obiectivele principale urmărite prin mobilizarea activă cu rezistenţă sunt:

 creşterea forţei musculare;

 ameliorarea rezistenţei musculare;

 îmbunătăţirea stabilităţii articulare;

  dezvoltarea mobilităţii articulare;

 creşterea elasticităţii musculare;

 ameliorarea troficităţii muşchilor, a ţesuturilor articulare şi periarticulare şi osoase.

 În aplicarea rezistenţei se recomandă respectarea următoarelor indicaţii metodice:

 poziţia de start: stabilă, permiţând un maxim de tehnicitate, în condiţiile unei stabilităţi foart e
bune a segmentului de mobilizat;

 rezistenţa se opune direcţiei de mişcare, aplicându-se pe faţa segmentului, pentru a stimula extero
şi proprioceptorii;

 rezistenţa se opune pe tot parcursul derulării mişcării (cu excepţii);

 valoarea rezistenţei este dată de scopul urmărit: mai mare decât valoarea forţei mobilizatoare
proprii când se urmăreşte creşterea mobilităţii articulare sau a elasticităţii musculare, şi mai mică atunci
când obiectivul este creşterea forţei musculare sau a stabilităţii articular e;

 ritmul mobilizărilor va fi determinat de scopul urmărit, respectiv de valoarea forţei, respectând

regula: rezistenţă mare-ritm rar/rezistenţă mică-ritm rapid;

 fiecare mobilizare va fi urmată de o scurtă pauză.

Mobilizările active cu rezistenţă se pot
pot efectua:

 concentric – rezistenţa opusă este mai mică decât forţa mobilizatoare proprie. Muşchiul lucrează
în regim de învingere. Unghiul articular se micşorează. Capetele de inserţie se apropie iar muşchiul se
scurtează. Este utilizată în special pentru creşterea forţei musculare şi a stabilităţii articulare. Indicaţii:
hipotonie/hipotrofie musculară, hiperlaxitate ligamentară etc;

 excentric – rezistenţa opusă este mai mare decât forţa mobilizatoare proprie. Muşchiul lucrează în
regim de cedare. Unghiul articular se măreşte. Capetele de inserţie se depărtează iar muşchiul se
alungeşte. Este utilizată în special pentru creşterea mobilităţii articulare şi elasticităţii musculare.
Indicaţii: retractură, redori articulare etc.

 în cursă internă – caz în care goniştii lucrează între punctele de inserţie normale;
  în cursă externă – caz în care agoniştii lucrează dincolo de punctele de inserţie normale, în
segmentul de contracţie al antagoniştilor.

 Hipertrofia se produce prin:

 rata crescută de sinteză a proteinelor contractile: numărul miofilamentelor de actină şi miozină

creşte în miofibrile;

 miofibrilele se divizează şi formează noi miofibrile şi astfel cresc ca număr, producând hipertrofia
fibrelor musculare;

 sistemul enzimatic
enzimatic creşte, în special cele care asigură glicoliza rapidă.

 Adaptarea în lungime a muşchiului se realizează prin adăugarea de noi sarcomere la capătul

fibrelor spre tendon. Aceste noi sarcomere se produc când muşchiul
muşchiul este întins mai mult decât lungimea
lungimea
normală. Când muşchiul rămâne scurtat, sarcomerele de la capetele fibrelor dispar.

 Hiperplazia fibrelor musculare constă în creşterea nr. fibrelor. Acest proces se produce prin
mecanismul de „despicare longitudinală” a fibrelor lărgite anterior, în condiţii de efort deosebit. Creşterea
numărului de fibre se face în procent scăzut.

 Elemente proprioceptive :

 întindere (“stretch”), cu 2 variante, în funcţie de modalitatea de execuţie:

 întindere rapidă – facilitează şi amplifică mişcarea

mişcarea (reflex miotatic);

 întindere lentă – efect inhibitor pentru agonişti (mai accentuată pe muşchii tonici decât pe cei
fazici);

 rezistenţa opusă mişcării de către kinetoterapeut, greutatea corpului, mecanic, gravitaţie etc. Þ
creştere a recrutării de motoneuroni alfa şi gama. Rezistenţa utilizată trebuie adaptată posibilităţilor
pacientului, începându-se cu o rezistenţă minimă;

 vibraţia pe corpul muscular, pe tendon – facilitează muşchiul agonist (vibrat) şi inhibă muşchiul
antagonist (dacă nu există leziuni de neuron motor central, ataxie, atetoză sau Parkinson). Pentru
amplificarea efectelor urmărite se indică lucrul pe muşchi alungit (pentru sumarea efectului cu reflexul
miotatic), şi poziţionarea capului (pentru antrenarea reflexelor tonice ale cefei). Se recomandă o frecvenţă
a vibraţiilor de 100-200hz care să nu depăşească 1 min;
 compresiunea – exercitarea de presiuni ferme la nivelul extremităţii distale libere a segmentului,
cu scopul de a apropia suprafeţele articulare în vederea ameliorării stabilităţii articulare pasive. Nu se
indică în situaţia existenţei proceselor de tip inflamator / algic articular;

 tracţiunea – tracţionarea în ax a segmentului. În general este urmată de mobilizarea articulară şi

are ca efecte asuplizarea capsulo-ligametară, creşterea amplitudinii articulare, elasticitate muscualară,
analgezie locală;

 rularea, pendularea, balansarea, rostogolirea unui segment sau a întregului corp cu scopul
relaxării musculaturii locale şi
şi diminuarea sindromului algic.

Elemente exteroceptive :

 atingerea manuală uşoară – măreşte răspunsul fazic cu precădere la nivelul feţei şi musculaturii
distale a membrelor. Se indică aplicarea imediată a contrarezistenţei pentru întreţinerea contracţiei;

 periajul – se execută în sens proximo-distal, pe suprafaţa tegumentară funcţională, respectiv

deasupra muşchiului care urmează a fi stimulat, răspunsul optim fiind obţinut însă după 30-40 min. Are
efect antalgic local şi de antrenare a reflexului miotatic;
miotatic;

 temperatura – este utilizată în scopul influenţării contracţiei musculare, acţiunea fiind dependentă
de excitant (cald, rece sau neutru), zona, suprafaţa şi durata de aplicare. Căldura neutră este utilizată
pentru relaxare şi analgezie, iar cea scăzută (crioterapia) pentru reducerea edemului, a spasmului
muscular, a spasticităţii şi analgezie.

 tapotament uşor paravertebral – exercită efect de scădere a tonusului muscular paravertebral şi,
implicit, prin stimularea lanţurilor ganglionare simpatice, de relaxare generală etc.

 Elemente combinate, proprio şi exteroceptive:

 contactele manuale, care exercită efecte în raport cu durata, locul de aplicare şi presiunea
exercitată la nivelul tegumentului, respectiv cu obiectivul ţintă. În cazul în care se urmăreşte mobilitatea,
atingerea va fi scurtă, uşoară sau intermitentă. Presiunea prelungită pe tendoanele lungi determină
scăderea tensiunii musculare. Contactul prelungit la nivel muscular, prin plasarea mâinii deasupra
agoniştilor, facilitează un răspuns de postură. În cazul în care se urmăreşte cocontracţia, plasarea
contactului manual se va face prelungit, superficial, cât mai difuz, deoarece este necesară facilitarea
simultană agonişti/antagonişti.

 Elemente telereceptive - cu rol important în asigurarea unui act (acţiuni) motric(e) de bună
calitate:

 văz, important în coordonare şi pentru refacerea memoriei kinestezice;

 auz, cu rol în percepţia şi înţelegerea comenzii şi ameliorarea învăţării tehnicilor, importantă fiind
ritmarea sonoră a mişcării etc.