N-am putut scrie nici o pagina. Mi se parea ca trebuie sa scriu ca într-un-roman: atent, înflorit, exagerat.

Am înteles ca ma departez de ceea ce puteam spune eu, ca repetam scene citite în carti. Si atunci
amânam. A-tunci, planul de lucru ar fi simplu. M-as multumi sa prezint, rând pe rând, personajele, nici
unul întrecând saptesprezece ani. As lamuri, apoi, conflictul. Romanul s-ar continua si sfârsi din propriile
lui necesitati. Când... iar capitolul. Trebuie sa fie o o-glinda a sufletului meu, fara a fi un roman
psihologic; pentru ca nu-l vreau falsificat de analize. .Ce sa scriu, ce sa scriu ca sa uit tristetea? Poate
chiar Romanul adolescentului miop îl voi scrie din acelasi îndemn. Dar nu trebuie sa ma gândesc. Nu
trebuie sa ma gândesc, ci sa scriu