Capitolul 1

1 Introducere în
Comunicaţiile Digitale

Un sistem de comunicaţii vehiculează un semnal purtător de informaţie de la un emiţător spre unul

sau mai mulţi receptori, folosind în acest scop un canal de comunicaţii.
Dezvoltarea deosebit de dinamică a comunicaţiilor digitale se datorează următorilor factori:
¾ Convergenţa tehnologiilor de telecomunicaţii cu cele de computere, calculatorul personal devenind un
terminal inteligent de telecomunicaţii;
¾ Sistemele de comunicaţii digitale asigură o deosebită flexibilitate a transmisiei, ele putând transmite
informaţii de naturi diferite (convorbiri telefonice, muzică, imagini fixe şi mobile, date) sub formă digitală şi
cu o calitate superioară;
¾ Proliferarea canalelor de bandă largă (fibră optică, sateliţi geostaţionari de telecomunicaţii, linii în
cablu coaxial);
¾ Perfecţionarea tehnologiilor de fabricare a circuitelor integrate, scăderea densităţii de integrare a
componentelor împreună cu creşterea complexităţii sistemelor şi a vitezei de lucru;
¾ Apariţia de noi tehnici şi servicii de telecomunicaţii (radiotelefonie digitală, transmisii de date de mare
viteză, comunicaţii Internet, poştă electronică, videotelefonie, videoconferinţă, videosupraveghere, transmisii
de imagini, etc.).
Între avantajele oferite de comunicaţiile digitale menţionăm:
¾ Folosirea unor circuite (hardware) digitale relativ ieftine şi a tehnicilor de procesare digitală a
semnalelor conduce la sisteme cu performanţe ridicate şi costuri reduse;
¾ Tehnologiile digitale pot creşte performanţele sistemului de 2 până la 5 ori în comparaţie cu cele
analogice, folosind tehnici de acces multiplu, codare şi modulaţie;
¾ Calitate superioară oferită de tehnicile digitale (distorsiuni reduse şi fiabilitate crescută);
¾ Asigurarea secretizării mesajelor transmise utilizând tehnici digitale de criptare (cifrare);
¾ În sistemele de comunicaţii digitale la mare distanţă, spre deosebire de cele analogice, nu se
cumulează distorsiunile şi zgomotele de la repetor la repetor;
¾ Rata erorilor este suficient de mică, chiar în condiţiile unor zgomote de putere mai mare ce afectează
transmisia;
¾ Se pot elimina în bună măsură erorile prin introducerea de redundanţă (codare).
Ca dezavantaje ale comunicaţiilor digitale putem considera:
¾ În general sistemele de comunicaţii digitale necesită o bandă mai mare în comparaţie cu cele
analogice;
¾ La recepţie trebuie realizate operaţii de sincronizare (de purtătoare, de bit, de cadru, de cuvânt), ceea
ce conduce la o complexitate crescută a sistemului şi în special a receptoarelor.
Elementele principale ale unui sistem digital de comunicaţii sunt prezentate în figura 1. Informaţia
vehiculată într-un sistem de comunicaţii digitale poate fi de provenienţe diferite. Astfel, în unele aplicaţii
informaţia este reprezentată digital prin natura sa, cum ar fi exemplul datelor generate de un computer, şi
avem de-a face cu o sursă discretă (digitală) de informaţii. În alte aplicaţii însă informaţia are un aspect
continuu în timp, provenind de la surse analogice, cum ar fi exemplul semnalului electric preluat de la un
microfon. Conversia analog – digitală (A/D) se efectuează la nivelul codării de sursă, împreună cu operaţii
de compactare sau compresie, care exploatează redundanţa existentă, reducând cât mai mult volumul efectiv
de date ce urmează a fi transmis sau stocat. Dintre etapele uzual parcurse la acest nivel menţionăm
eşantionarea, cuantizarea (uniformă sau neuniformă) şi codări de tipul Puls – Code Modulation (PCM),
Diferential PCM, Delta Modulation. De remarcat faptul că dacă la recepţie s-ar cunoaşte cu exactitate
semnalul emis, transmisia in sine nu ar mai avea sens. Ca urmare, după cum se cunoaşte şi de la Teoria
Transmisiei Informaţiei, ieşirea sursei de date este descrisă în termeni probabilistici, şi deci nu are caracter
determinist.

Pagina 1
Comunicaţii Digitale
Un alt aspect ce trebuie menţionat în legătură cu sursa de date este acela că în multe aplicaţii, datele
trebuie aranjate într-un anumit format, ca să permită interpretarea lor în mod unic de diverşi utilizatori, care
folosesc echipamente produse de fabricanţi diferiţi. Prin formatare, datele sunt transformate în grupuri de
simboluri care să poată fi prelucrate prin operaţii de procesare digitală.
Pentru asigurarea securităţii informaţiei transmise în sistem şi prevenirea accesului la aceasta sau a
introducerii în sistem a unei informaţii cu caracter perturbator sau chiar distructiv de către utilizatorii
neautorizaţi, se pot aplica tehnici de criptare ieşirii din blocul codare de sursă.

Sursa de Codare de Codare de Modulator

Emiţător
Informaţie Sursă Canal Digital

Canal
(analogic)

Semnal de Decodare de Decodare de Demodulator

Receptor
Ieşire Sursă Canal Digital

Figura 1 – Elementele de bază ale unui sistem de comunicaţii digitale

Scopul codării de canal este acela de a introduce în mod controlat o anumită redundanţă în secvenţa
de informaţie binară, redundanţă ce poate fi folosită la recepţie pentru reducerea numărului de erori apărute
în informaţia utilă ca efect al zgomotului sau al interferenţelor. Deşi prin codarea de canal se îmbunătăţeşte
eficienţa transmisiei, creşte şi complexitatea sistemului, ca dealtfel şi banda necesară transmisiei. Ca urmare,
la alegerea codului de canal se are în vedere realizarea unui compromis pentru atingerea unei anumite viteze
de transmisie cu o probabilitate de eroare sau raport Semnal cât mai reduse. De asemenea, tipul de
Zgomot
codare de canal ales este în strânsă dependenţă cu tipul tehnicii de modulaţie utilizate. Tehnici de codare de
canal (FEC – Forward Error Control) fie că se referă doar la detecţie sau şi la corecţie, sunt studiate la
Teoria Transmisiei Informaţiei şi Sisteme de Comunicaţii Digitale.
Dacă sistemul operează cu semnale provenite de la mai multe surse diferite, atunci aceste semnale
sunt multiplexate şi transmise apoi blocului de modulaţie. Presupunem că la intrarea în blocul de modulaţie
rata secvenţei de informaţie binară (codată) este R biţi / s . Modulatorul digital poate să realizeze pur şi
simplu o mapare a bitului „0” în forma de undă s0 (t ) şi a bitului „1” în forma de undă s1 (t ) şi în acest fel
fiecare bit este transmis separat, metodă numită modulaţie binară. O altă variantă o reprezintă modulaţia pe
M nivele ( M > 2 şi M = 2b ), în care modulatorul asociază unui grup de b biţi de informaţie codată una dintre
cele M forme de undă distincte si (t ) , i = 0,1,...M − 1 . Dacă în cazul modulaţiei binare rata de transmisie
rămâne R , de această dată, prin modulaţie, durata de timp necesară transmiterii uneia din cele M forme de
undă este de b ori mai mare decât perioada de bit a secvenţei binare la intrarea modulatorului. Un aspect
demn de menţionat referitor la modulaţie este acela că pentru a diminua probabilitatea erorilor de bit, se
poate realiza o precodare Gray suplimentară înainte de modulaţie, astfel încât două simboluri reprezentate
prin forme de undă succesive să difere printr-un singur bit.
În general transmisiile pe canalele fizice sau mediile de comunicaţie trebuie să respecte anumite
norme. Spre exemplu, pentru a nu apare interferenţe cu efect ireparabil între posturile de radio, fiecărei staţie
de emisie îi este alocată câte o bandă de frecvenţe. Cu alte cuvinte, modulatorul trebuie să realizeze
translaţia frecvenţelor astfel încât să respecte banda disponibilă sau alocată.
În sistemele de comunicaţii multiutilizator, pentru a oferi acces la sistemul respectiv tuturor
utilizatorilor, se folosesc tehnici de acces multiplu precum TDMA (Time Division Multiplexing Access),
FDMA (Frequency Division Multiplexing Access), CDMA (Code Division Multiplexing Access). De
asemenea, dacă resursele de bandă o permit, se poate realiza şi o împrăştiere spectrală, rezultând aşa
numitele Sisteme cu Spectru Extins (SSE), în vederea sporirii secretizării şi diminuării vulnerabilităţii la
bruiaje şi interferenţe.

Pagina 2
 Introducere în Comunicaţiile Digitale
În general, în lanţul de comunicaţie, blocurile de la emisie îşi au un corespondent la recepţie. Totuşi,
dorinţa detecţiei cu erori cât mai mici impune o serie de modificări ale blocurilor receptorului. Detecţia se
poate face fie coerent, fie necoerent şi pentru fiecare situaţie se studiază probabilitatea de eroare, atât în
cazul transmisiei în banda de bază cât şi în cazul semnalelor modulate digital, şi se încearcă diminuarea
acesteia prin alegerea pragurilor de decizie optime. Aplicarea principiilor receptorului optim este influenţată
de tipul canalului utilizat de sistemul de comunicaţii analizat. O altă problemă vitală pentru detectorul unui
sistem de comunicaţii digitale o reprezintă sincronizarea, deoarece la recepţie este necesară cunoaşterea atât
a frecvenţei de eşantionare, cât şi a momentului exact (faza) când trebuie realizată eşantionarea.
De asemenea, în scopul diminuării interferenţelor intersimbol (ISI), în sistemele de comunicaţii
digitale se folosesc o serie de tehnici speciale, cum ar fi anularea ecoului (echo cancelation) specific liniilor
telefonice, egalizarea de canal (channel equalisation) sau introducerea unui interval de gardă (guard
interval sau cyclic extension), specific sistemelor OFDM (Orthogonal Frequency Division Multiplexing).
Canalul de comunicaţie realizează conexiunea între emiţător şi receptor. Canalul fizic poate fi cablu
coaxial sau cablu bifilar ca suport al semnalului electric, sau fibra optică purtătoare a informaţiei modulate
optic, sau canal subacvatic, în care informaţia este transmisă acustic, sau spaţiul liber, caz în care semnalul
purtător al informaţiei este radiat respectiv recepţionat cu ajutorul antenelor. Tot canale de comunicaţie pot fi
considerate şi mediile de depozitare a datelor, precum banda magnetică, disketele sau CD-urile.
O problemă comună în transmisia semnalelor pe orice canal de comunicaţie este zgomotul aditiv.
Îndeobşte zgomotul aditiv este generat intern de către componente precum rezistoare şi alte dispozitive
utilizate în implementarea unui sistem de comunicaţii. Acesta este numit adesea zgomot termic. Alte surse de
zgomot pot fi de provenienţă exterioară sistemului, cum ar fi interferenţele cu alţi utilizatori ai canalului. În
cazul în care aceste interferenţe şi zgomote ocupă aceeaşi bandă de frecvenţe ca şi semnalul util, efectele
acestora pot fi minimizate prin proiectarea adecvată a semnalului transmis şi a demodulatorului. Se întâlnesc
însă în comunicaţiile digitale şi alte tipuri de degradare a semnalului, cum este cazul atenuării semnalului, al
distorsiunilor de amplitudine şi fază sau al distorsiunilor datorate propagării multicale.
Efectele zgomotului ar mai putea fi minimizate prin creşterea puterii semnalului emis, însă
echipamentele fizice şi alte constrângeri de ordin practic impun limitarea nivelului de putere. O altă limitare
este reprezentată prin lăţimea de bandă disponibilă a canalului, impusă de cele mai multe ori de
caracteristicile mediului fizic sau de componentele electronice utilizate pentru implementarea emiţătorului şi
receptorului. Aceste două limitări sunt de fapt o constrângere asupra cantităţii de date ce poate fi transmisă
eficient printr-un canal de către un sistem de comunicaţii. Spre exemplu, conform lui Shannon, în cazul unui
canal afectat de zgomot Gaussian alb aditiv (AWGN), canalul ideal de bandă limitată W are capacitatea dată
de relaţia (1), unde P este puterea medie transmisă şi N 0 este densitatea spectrală de putere (PSD) a
zgomotului AWGN.
⎛ P ⎞ biţi
C = W ⋅ log 2 ⎜1 + ⎟ (1)
s
⎝ W ⋅ N0 ⎠
În proiectarea sistemelor de comunicaţie pentru transmisa informaţiei pe canale fizice este foarte
utilă elaborarea unor modele matematice care să reflecte caracteristicile cele mai importante ale mediului de
transmisie. Cel mai simplu model matematic este cel pentru canalul afectat de zgomot aditiv, prezentat în
figura 2.

Canal Canal
s(t ) r (t ) = s (t ) + n(t ) s (t ) Filtru liniar r (t ) = s(t ) ∗ h(t ) + n(t )
h(t )
n(t ) n(t )
Figura 2 – Canal afectat Figura 3 – Canal de tip
de zgomot aditiv filtru liniar

Fizic zgomotul aditiv poate fi produs de componente electronice şi amplificatoare (zgomot termic) sau de
diverse interferenţe, mai ales în cazul transmisiei radio. Din punct de vedere statistic, zgomotul termic este
caracterizat de un proces Gaussian. Atenuarea canalului poate fi uşor inclusă în model, după cum denotă
relaţia (2), unde a reprezintă tocmai atenuarea canalului.
r (t ) = a ⋅ s (t ) + n(t ) (2)

Pagina 3
Comunicaţii Digitale
În unele canale fizice, precum canalele telefonice filare sunt utilizate filtre pentru limitarea lăţimii de
bandă. Astfel a fost necesară apariţia modelului canalului de tip filtru liniar, ca în figura 3 şi relaţia (3).
∞
r (t ) = s (t ) ∗ h(t ) + n(t ) = ∫ h(τ ) ⋅ s(t − τ ) ⋅ dτ + n(t ) (3)
−∞
Canalele fizice precum cel subacvatic acustic sau radio care sunt afectate de propagarea multicale
(multipath), ilustrată în figura 5, au impus un al treilea model de canal, caracterizat de un răspuns la impuls
variabil în timp, h(τ ; t ) . Variabila τ este numită de unii autori „vârstă” (elapsed time). Modelul este
reprezentat în figura 4, iar relaţia caracteristică este (4).
∞
r (t ) = s (t ) ∗ h(τ ; t ) + n(t ) = ∫ h(τ ; t ) ⋅ s(t − τ ) ⋅ dτ + n(t ) (4)
−∞

Canal
s (t ) Filtru liniar r (t ) = s (t ) ∗ h(τ ; t ) + n(t )
variabil în timp
h(τ ; t )
n(t )
Figura 4 – Canal de tip filtru liniar variabil în timp

Un bun model caracteristic canalelor multicale este obţinut în cazul particular al relaţiilor (5) şi (6),
unde {ak (t )} reprezintă atenuările posibil variabile în timp pentru un număr de L căi de propagare
multicale.
L
h(τ ; t ) = ∑ ak (t ) ⋅ δ (τ − τ k ) (5)
k =1
L
r (t ) = ∑ ak (t ) ⋅ s (t − τ k ) + n(t ) (6)
k =1
Aşadar, semnalul recepţionat în acest caz se obţine prin sumarea celor L componente multicale,
unde fiecare componentă este atenuată cu {ak } şi întârziată cu {τ k } . Există şansa ca la un moment dat suma
celor L componente să fie nulă sau infinit de mică. Această situaţie este denumită fading. Pornind de la acest
model matematic, se pot deriva, ca şi cazuri particulare, pe baza datelor experimentale pentru diferite canale
(în funcţie şi de caracteristicile mediilor de comunicaţie) diverse modele statistice precum Rayleigh, Rice şi
Suzuki.

Propagarea microundelor
Propagare ionosferică prin straturile atmosferei Canal radio mobil

Figura 5 – Exemple de propagare multicale

Canalele reale utilizate în comunicaţiile digitale prezintă o serie de neajunsuri şi imperfecţiuni sau
defecte, iar semnalele recepţionate diferă mult de cele transmise. Dintre defectele principale şi transformările
suferite de semnal amintim:
¾ Distorsionarea semnalului datorită operaţiilor de filtrare, translare de frecvenţă, modulare şi
demodulare;
¾ Translarea spectrului semnalului cu o frecvenţă variabilă Δf , produsă de mişcarea relativă între
emiţător şi receptor, cunoscută ca efect Doppler;
¾ Propagare necontrolată, pe căi adiacente celei principale, cunoscută şi ca propagare multicale.
Pagina 4
 Introducere în Comunicaţiile Digitale
¾ Zgomote de tip aditiv şi multiplicativ, cu caracter aleator, care afectează amplitudinea, respectiv faza
semnalului;
¾ Atenuarea aleatoare sau sub forma unei funcţii de timp care nu depinde de semnalul transmis,
cunoscută sub denumirea de fading;
¾ Interferenţe la intrarea sau ieşirea din canal, produse de alte sisteme de comunicaţii sau de fenomene
naturale.
Un instrument important în studiul efectului ISI, al distorsiunilor de fază şi amplificare şi al
zgomotului îl reprezintă diagrama ochi, cunoscută de la Sisteme de Comunicaţii. Alte noţiuni importante
care se moştenesc de la Sisteme de Comunicaţii sunt cele legate de Criteriile lui Nyquist şi semnale cu
răspuns parţial, pe de o parte, şi semnale modulate digital şi spectrul de putere al acestora, pe de altă parte.
Exceptând codarea de canal (tratată la Teoria Transmisiei Informaţiei şi Sisteme de Comunicaţii Digitale),
majoritatea aspectelor menţionate se vor discuta pe parcursul cursului de Comunicaţii Digitale.

Pagina 5