Sistemul reproducator

Sistemul genital masculin

Aparatul genital masculin este format din organele genitale externe şi cele intrene. Cele interne
sunt reprezentate de testicule, conductele excretoare şi glandele anexe formate din veziculele seminale şi
prostată.
Testiculul
Testiculul este un organ pereche cu secreţie externă (exocrină) şi internă (endocrină). Reprezintă
locul spermatogeneziei, formarea gametilor masculini - spermatozoizii. Spermatogeneza începe de la
pubertate şi continuă pe tot restul vieţii. Pe de altă parte, secretă hormonii sexuali masculini -
testosteronul. Testiculele sunt aşezate în nişte pungi pe care le formează pielea de la nivelul perineului şi
care alcătuiesc scrotul, organ genital extern al barbatului.
Dimensiunile cresc progresiv până la pubertate, când acest proces se accentuează. La bătrâni
suferă o involuţie parţială. În general, testiculul se micşorează odată cu diminuarea funcţiei sexuale.
Greutatea variază în funcţie de vârsta. La nou-născut cântareşte 0,2 grame, la pubertate 2 grame
iar la adulţi 20 - 30 de grame.
Culoare testicului, împreună cu epididimul, este albicioasă-albăstruie. Această culoare este dată
de albuginea ce îi inveleşte. Testiculul în sine are o culoare gălbuie-roşiatică.
Consistenţa este fermă şi elastică. Ea este dată de albuginee.
Testiculul stâng este de obicei situat mai jos decât cel drept, cu circa 1 centimetru.
 Configuraţia externă
La adult, testiculul are o formă ovală.
Albugineea, este un înveliş gros, dens, şi rezistent, este acoperită la exterior de o foiţă
numită vaginala. Aceasta din urmă trimite prelungiri în testicul şi îl compartimentează în lobuli. Un lobul
conţine 1 - 3 tubi contorti seminiferi, locul spermatogenezi şi a sintezei testosteronului.
Epididimul, prima parte a conductelor excretoare, acoperă testiculul pe faţa sa superioară şi
posterioară. Ca structură, testiculul prezintă o capsulă numită albuginee şi ţesutul propriu al testiculului.

Structura
Ţesutul propriu al testiculului este format aşadar din tubii contorti seminiferi ce încep din lobulul
testicular sub forma unor funduri de sac. Lungimea unui tub seminifer este de aproximativ 170 centimetri.
În fiecare lobul există 1 - 3 tubi seminiferi contorti şi 400 - 800 într-un testicul. Celulele lor sunt de două
tipuri: celule de susţinere şi cu rol de hrănire, numite celulele Sertoli, şi celulele producătoare
de spermii (spermatozoizi). Tubii seminiferi contorti dintr-un lobul se unesc într-un singur canal,
numit tub seminifer drept. Aceştia se anastomozează cu tubii seminiferi drepţi din alţi lobuli, formând o
reţea numită rete testis. Din această reţea iau naştere 12 - 15 conducte numite canale eferente şi formează
capul epididimului. Fiecare canal eferent se deschide într-un alt canal, întortocheat, ce formează restul
epididimului. Lungimea acestuia este de 4 - 6 metri şi se continuă cu canalul deferent.
În lobuli, printre tubii seminiferi, se găsesc celulele Leydig care secretă testosteronul.

Conductele excretoare
Conductele excretoare sunt intratesticulare şi extratesticulare. Cele intratesticulare sunt
reprezentate de tubii seminiferi drepţi şi rete testis, iar cele extratesticulare de epididim, canalul deferent
şi canalul ejaculator. Aşadar, căile excretoare încep chiar în testicul şi se termină cu canalul ejaculator
care se deschide în uretra prostatică, canal comun pentru eliminarea atât a urinei, cât şi a spermei.
Epididimul a fost discutat mai sus.

Canalul deferent
Canalul deferent este un conduct excretor lung de 50 - 60 centimetri care continuă canalul
epididimar. Are o grosime de circa 2 milimetri. Fiecare canal deferent pătrunde în abdomen prin canalul
inghinal şi apoi în bazin unde se termină înapoia vezicii urinare printr-o parte mai dilatată, numită ampula
canalului deferent. În peretele canalului deferent există o musculatura netedă (automată) care intervine
în transportul activ al spermatozoizilor.

Canalul ejaculator
Continuă canalul deferent şi are o lungime de circa 2 centimetri şi 2 milimetri grosime, dar pe
masură ce se aproprie de uretră scade la 0,5 milimetri. În canalul ejaculator se deschde canalul excretor
al veziculei seminale, prin care aceasta îşi varsă produsul său de secreţie, lichidul seminal, pentru a se
amesteca cu spermatozoizii.
Canalul ejaculator se formeaza în prostată şi se deschide în partea prostatică a uretrei.
Datorită îngustării pronunţate a canalului ejaculator şi combinat cu acţiunea musculaturii energice
a canalului deferent, sperma este proiectată cu viteză crescută în uretră şi prin aceasta mai departe în
exterior.

Glandele anexe
Glandele anexe ale conductelor excretoare extratesticulare sunt veziculele seminale şi prostata.

Veziculele seminale
 Veziculele seminale sunt organe pereche, au o lungime de circa 5 - 6 centimetri şi au un diametru
de circa 20 milimetri. Ele sunt poziţionate deasupra prostatei, între vezica urinară şi rect. Veziculele
seminale se deschid în canalul deferent, la locul unde acesta se continuă cu canalul ejaculator. Vezicula
seminală are o formă de pară aşezată cu vârful în jos. Ea constituie organul care produce cea mai mare
cantitate de lichid spermatic. Capacitatea lor este de circa 5 - 10 mililitri. Secreţia lor conţine fructoză,
element energetic important pentru spermatozoizi. De asemenea, prostaglandinele conţinute acţionează
pe musculatura tubei uterine, încetinind migrarea ovocitului pentru a-l face mai uşor de fecundat.
Are în acelaşi timp şi un rol de rezervor, în care se acumulează şi lichidul secretat de conductele
spermatice.
Prostata
Prostata este o glandă anexă a conductelor excretoare aşezată în pelvis, imediat sub vezica
urinară. Are forma unei castane.
Culoarea este cenuşie-roşiatică şi are o consistenţă elastică, dar fermă. Are o suprafaţă netedă.
Prostata este puţin dezvoltată la naştere. Creşte foarte mult la pubertate şi continuă sa crească la adult.
La bătrâni prostata se poate atrofia, dar de cele mai multe ori se hipertrofiază şi comprimă uretra. De aici
şi problemele urinare ale celor în vârstă.
Ea masoară 3 centimetri în lungime, 4 cm în lăţime şi 2,5 cm în grosime. La adult cântareşte aproximativ
20 - 25 de grame.
Prostata înconjoară ca un manşon prima parte a uretrei (uretra prostatică) ce iese din vezica
urinară şi în care îşi varsă produsul de secreţie.
O capsulă fibro-musculară înconjoară întreaga prostată. Totalitatea fibrelor musculare netede
(automate) formează muşchiul prostatic, care se continuă cu sfincterul neted al vezicii urinare şi care
are rol în expulzarea lichidului prostatic în timpul ejaculării.

Sistemul reproductor femeiesc

Aparatul genital feminin este alcătuit din organele genitale interne şi organele genitale externe.
Pe de o parte, la nivelul lor se dezvoltă şi se maturizează celulele sexuale feminine (gameţii), pe de altă
parte ovarele secretă hormonii sexuali, care pregătesc organele genitale în vederea gravidităţii, protejează
evoluţia sarcinii şi dezvoltă caracterele sexuale secundare feminine. Organele genitale interne sunt
reprezentate de ovar, trompele uterine, uter şi vagin, şi sunt aşezate în micul bazin. Cele externe sunt
reprezetate de vulvă.

Ovarul
Este un organ pereche care are o funcţie de glandă mixtă, cu o secreţie internă (endocrină) şi una
externă (exocrină). Cele două ovare sunt aşezate de o parte şi de alta a uterului, cu care este legat prin
trompele uterine.
Structura externă
Ovarul are o formă ovoidă, este turtit, şi are diametrul mare de 3 - 5 centimetri. După menopauză
el se atrofiază progresiv.
Culoarea ovarului este albicios la nou-născută; roz palid la fetiţă; la femeia adultă are o culoare
roşiatică ce se accentuează în timpul menstruaţiei. După menopauză devine albicios-cenuşiu.
Consistenţa ovarului la femeia adultă este elastică, dar fermă, astfel că el este palpabil la examenul
ginecologic. După menopauză, capătă o consistenţă dură, fibroasă.
Greutatea ovarului la femeia adultă este de aproximativ 6 - 8 grame.
Până la pubertate, suprafaţa sa este netedă, pentru ca în perioada de fertilitate acesta să prezinte mici
reliefuri date de prezenţa unor vezicule mari pline de lichid numite foliculi. La femeile mai în vârstă,
suprafaţa ovarului este brăzdată de cicatrici provocate de involuţia corpilor galbeni care îi dau acestuia
aspectul de sâmbure de piersică.
Structura internă
Pe secţiune, ovarul apare constituit în felul următor: la suprafaţă este acoperit de un epiteliu sub
care se găseşte un alt înveliş, cu o consistenţă slabă. Sub aceste două învelişuri se găsesc cele două zone
caracteristice ovarului: una centrală, medulara, şi alta periferică corticala.
Medulara ovarului are o culoare roşiatică şi este caracterizată printr-o structură foarte bine vascularizată.
Aici se mai găsesc vase limfatice, nervi şi fibre musculare netede (automate).
Corticala ovarului are o culoare galbenă-cenuşie şi conţine elementele cele mai caracteristice şi
mai importante ca valoare funcţională ale glandei: foliculii ovarieni în diferite faze de evoluţie sau de
involuţie.
Structura corticalei conţine foliculii ovarieni în diferite faze de evoluţie. Forma iniţială o
reprezină foliculii primordiali, care au aspectul unor corpusculi sferoidali plini. Aceştia se formează din
epiteliul de acoperire al ovarului înainte de naştere. Urmează o lungă gamă de forme evolutive: foliculii
primari, asemănători, însă ceva mai mari decât cei primordiali. Foliculii secundari plini, umpluţi cu un
lichid secretat de celulele foliculare, devin în final cavitari şi se transformă apoi în foliculii terţiari maturi
de Graaf.
În foliculii ovarieni se găseşte celula sexuală feminină, ovulul. Acesta se dezvoltă odată cu
foliculul. La naşterea fetiţei, numărul foliculilor primordiali este de 200 000 – 400 000 în ambele ovare.
Urmează o lungă perioadă de “linişte”, care durează până la pubertate (12 - 14 ani), când va începe
dezvoltarea succesivă a unora dintre foliculii primordiali, odată cu ciclul menstrual. Din numărul iniţial,
foarte mare aşa cum am văzut, al acestor foliculi, în decursul întregii vieţi sexuale active a femeii, de la
pubertate până la menopauză (42 – 45 - 50 de ani) numai 300 - 400 de foliculi vor atinge stadiul final,
matur, de dezvoltare, expulzând un ovocit. Restul involuează, lăsând, uneori, cicatrici în locul lor.
Foliculul ovarian ajunge la maturitate, iar în acel moment va expulza ovocitul matur conţinut.
După această ultimă etapă, evoluţia foliculului este încheiată. Acum, în cavitatea foliculară se va forma
o nouă structură numită corpul galben.
Atât foliculul ovarian matur cât şi corpul galben secretă hormoni, având deci o funcţie endocrină.
Foliculul secretă hormonii sexuali feminini sau estrogenii, iar corpul galben produce progesteronul.
Corpul alb este o cicatrice care înlocuieşte corpul galben involuat.
Toate aceste transformări ale foliculului, ale ovocitului şi ale corpilor galbeni şi albi se derulează
în mod ciclic, constituind ciclul menstrual.

Trompele uterine
Trompele uterine sunt două conducte musculo-membranoase care se întind de la coarnele uterine
până la ovare.
Lungimea tubei uterine este de 10 - 12 centimetri şi are o consistenţă redusă, fiind moale la
palpare.
Tromple au un rol important în captarea ovocitului, apoi în vehicularea acestuia şi a spermiilor.
În partea sa laterală se petrece fecundaţia, adică contopirea materialului genetic al celulelor sexuale
masculine şi feminine. Ea oferă apoi condiţii favorabile primelor etape ale dezvoltării zigotului format.

Structura
La interior are un diametru variabil, de la 1 - 2 milimetri la unirea cu uterul, la 5 milimetri spre
ovar. În tot lungul său canalul prezintă multiple plice longitudinale. Acestea favorizează progresiunea
spermatozoizilor spre ovul.
 În peretele tubelor există fibre musculare netede (automate) în trei pături: la exterior – fibre
longitudinale, în mijloc fibre musculare circulare iar la interior fibre musculare longitudinale. Cele trei
pături musculare formează un sistem unitar.
Aparatul muscular al trompei uterine are un rol esenţial în dinamica tubară, care serveşte la rândul
ei la vehicularea lichidului tubar, a ovocitului, a spermiilor şi a zigotului. Prin contracţia musculaturii au
loc mişcări ondulatorii îndreptate spre uter ce facilitează transportul lichidului tubar şi ovocitului şi
mişcări orientate spre ovar ce servesc la ascensiunea spermatozoizilor. Tulburarea acestor funcţii duce la
sterilitatea femeii sau la instalarea unor sarcini în afara uterului.
Stratul intern al peretelui tubar este constituit din celule cu cili şi celule secretorii. Celulele secretorii
elaborează un produs cu aspect mucos, care împreună cu lichidul absorbit din cavitatea peritoneală,
formează secreţia sau lichidul tubar. Acesta umezeşte suprafaţa internă şi serveşte la hrănirea zigotului
după fecundaţie. Cilii (perişorii) celulelor ciliate fac mişcări de înclinaţie înspre uter şi mobilizează în
aceeaşi direcţie şi lichidul tubar.
Proporţia celulelor ciliate şi secretoare este dependentă de hormoni. Astfel, în prima parte a
ciclului ovarian, adică până în a 14-a zi de la prima sângerare, când există o predominanţă a hormonilor
estrogeni, predomină celulele ciliate. În a doua jumătate a ciclului, când există o predominanţă a
progesteronului, celulele secretoare sunt cele predominante.

Uterul
Uterul este un organ musculos, cavitar, în care se dezvoltă oul. La sfârşitul sarcinii el expulzează
fătul şi anexele lui. Este un organ situat median, nepereche. Forma şi dimensiunile sale variază în funcţie
de vârsta femeii, diferite stări funcţionale şi graviditate.
 Forma uterului este a unui trunchi de con turtit, cu baza orientată în sus. Partea cea mai superioară
a uterului, numit şi fund, este rectiliniu la fetiţe şi adolescente, bombat în sus la femeia adultă.
Partea inferioară, ce se continuă cu vaginul prin ostiul uterin, se numeşte cervix. Vaginul se uneşte pe o
linie oblică cu uterul pe partea posterioară a cervixului.
Părtile laterale, numite şi coarne, se unesc cu trompele uterine.
Dimensiunile uterului, la femeia adultă, fără sarcini în trecut, sunt următoarele:
- lungimea de 6 centimetri;
- lăţimea la nivelul fundului, de 4 centimetri;
- grosimea de 2 centimetri.
La femeile cu mai multe naşteri aceste dimensiuni cresc cu aproximativ 1 centimetru.
În graviditate dimensiunile cresc cu progresarea sarcinii. Medicul stabileşte cu aproximaţie luna în
care se găseşte fătul, după nivelul la care a ajuns fundul uterului. Uterul depăşeşte simfiza pubiană la 3
luni şi ajunge la ombilic la 5 luni. La 8 luni se găseşte la jumătatea distanţei dintre ombilic şi procesul
xifoidian, iar în luna a 9-a urcă pana la xifoid. Către termenul naşterii fundul uterului coboară puţin,
deoarece capul fătului este acum îndreptat inferior.
Consistenţa uterului este fermă, dar elastică. În sarcină, uterul devine mai moale.
Greutatea uterului este în medie 50 - 70 de grame, fiind mai uşor la femeile fără sarcini în trecut decât
la cele cu mai multe sarcini.

Structura
Stratul muscular, numit miometru este situat în exteriorul peretelui uterin şi este cel mai bine
reprezentat, având o grosime de 15 milimetri. Conţine şi numeroase vase sanguine. Stratul extern conţine
predominant fibre longitudinale şi puţine circulare, stratul mijlociu conţine fibre musculare unite şi
numeroase vase sanguine iar stratul intern este format predominant din fibre circulare şi puţine
longitudinale.
Peretele intern, numit şi endometru, are caracteristici diferite între partea uterină şi cea din cervix.
Endometrul cavităţii uterine este netedă, are o culoare roză-roşiatică şi este friabilă. Grosimea
variază între 2 şi 9 milimetri în funcţie de etapele ciclului uterin sau menstrual. Este presărat de celule
ciliate (cu perişori).
Endometrul este puternic hormonodepentent şi prin aceasta, supusă unor intense modificări
ciclice. Sub influenţa hormonilor ovarieni – foliculină, progesteron – endometrul se pregăteşte lunar în
vederea nidării (implantării) zigotului. În lipsa nidaţiei, stratul superficial al endometrului împreună cu o
cantitate de sânge se elimină sub forma menstruaţiei (de la latinescul mensis = lună). Din stratul profund
se face regenerarea endometrului (după menstruaţii, naşteri, chiuretaje). După aceasta începe un nou
ciclu.
Endometrul cervixului (colului uterin) este încreţit, gros şi rezistent. Are doar o mică dependenţă
hormonală. Celulele din cervix secretă un mucus gros, uşor alcalin, care ocupă canalul cervical şi
proemină sub forma unui “dop mucos”. El protejează cavitatea uterină împotriva infecţiilor ce pot urca
din vagină şi facilitează ascensiunea spermatozoizilor spre această cavitate.
În decursul ciclurilor menstruale uterul se congestionează (pereţii acestuia sunt impregnaţi cu lichid),
volumul creste puţin, dar nu devine mai dur ci consistenţa lui scade. El proemină uneori uşor sub piele.

Vaginul
Vaginul este un conduct muscular, situat pe linia mediană. Extremitatea superioară se inseră pe
colul uterin (cervix), iar prin extremitatea inferioară se deschide în vulvă.
 Vaginul este organul copulaţiei. El înconjoară ca o teacă penisul erect – de aici şi numele
său: vagina = teacă. El mai serveşte şi la eliminarea fluxului menstrual şi la trecerea – expulzia – fătului
şi a anexelor sale în timpul naşterii.
Vaginul este frecvent sediul inflamaţiilor – vaginite sau colpite.
Forma vaginului este a unui cilindru, turtit din faţă în spate. În condiţii fiziologice vaginul nu
prezintă o cavitate, pereţii venind în contact unul cu celălalt.
Dimensiunile vaginului sun foarte variabile, în funcţie de vârstă, particularităţi individuale, raporturi
sexuale şi numărul naşterilor. Lungimea medie este de 8 - 9 centimetri.
Diametrul vaginului nu este uniform. El este mai larg spre extremitatea uterină şi mai îngust spre
partea vulvară. Partea cea mai strâmtă este cea care trece prin perineu.
Fiind un organ extrem de elastic, vaginul se lasă dilatat cu mare uşurinţă dar revine apoi la dimensiunile
sale normale (iniţiale).
La femeile bătrâne, vaginul îşi pierde elasticitatea şi devine îngust şi rigid. Suprafaţa mucoasei
este neregulată, încreţită. Atat pe peretele anterior, cât şi pe cel posterior, se găseşte o proeminenţă
longitudinală, de pe care pleacă, de o parte şi de cealaltă, o serie de plice transversale.

Structura
Peretele vaginal are o grosime de aproximativ 3 milimetri. El conţine fibre musculare netede
(automate) şi fibre elastice care îi conferă o mare elasticitate, astfel încât să permită cu uăurinţă trecerea
fătului în decursul naşterii. Elasticitatea scade odată cu vârsta.
Partea internă a peretelui vaginal are o culoare roz-pală, putând merge pâna la roz violaceu în
timpul menstruaţiei. Are o grosime de 1 milimetru. Deşi nu conţine glande, peretele intern este totuşi
lubrificat prin intermediul secreţiilor de la nivelul cervixului şi de la nivelul vulvei.
Hormonodepententa peretelui intern nu este la fel de mare cu a endometrului uterului. Peretele
vaginal suferă modificări mai mici în prima faza a ciclului menstrual (primele 14 zile) când predomină
hormonii estrogeni, dar modificări cu importanţă mai mare au loc dupa ziua a 14-a, când are loc ovulaţia
şi progesteronul predomină. După această zi este eliminat în lumen (interiorul vaginulul) glicogenul
(glucoza polimerizată) ce va constitui o sursă energetica pentru spermatozoizi, iar pe de altă parte este
fermentat de bacilii Doderlein şi transformat în acid lactic. Acest acid menţine un pH scăzut pentru a
menţine flora bacteriană în anumite limite. Totuşi, acest pH acid este nociv pentru spermatozoizi.

Vulva
Prin vulvă se înţelege toate organele genitale externe ale femeii. Acestea sunt:
1. muntele pubelui;
2. o serie de cute ale pielii numite formatiuni labiale;
3. vestibului vaginului;
4. aparatul erectil.

Muntele pubelui (muntele Venerei) este o proeminenţă rotunjită, foarte caracteristică, situată înaintea
simfizei pubiene. Acesta se continuă în jos cu labiile mari. În structura muntelui pubian intra pielea şi un
voluminos corp adipos (adipos=grăsime).
Formaţiunile labiale sunt două plice ale pielii care delimitează vestibulul vaginului.
Labiile mari sunt două plice ale pielii, simetrice, care se întind de la muntele pubelui pâna la perineu. În
structura labiilor se găseste pielea, care este pigmentată, bogată în glande sebacee şi sudoripare a căror
rol este de lubfrifiere (ce se pot inflama formând furuncule). În interior se găseşte o structură mare,
elastică, care dă forma şi consistenţa caracteristică a labiilor mari.
Labiile mici, sau nimfele, sunt două plice ale pielii, acoperite de obicei de labiile mari. Ele nu devin
vizibile decât după înlaturarea acestora din urmă. Nimfele acoperă vestibulul vaginal. Nu conţine fire de
păr şi glande sudoripare, însă conţine glande sebacee mari şi numeroase, precum şi corpusculi genitali
senzitivi.
Vestibulul vaginului este regiunea profundă a vulvei şi este acoperit de labiile mici. În vestibulul
vaginului se deschid orificiul extern al uretrei (prin care se elimină urină), orificiul vaginului şi o serie
de glande vestibulare ce secretă un lichid cu rol de lubrifiere.
Orificiul vaginal poate fi închis uneori de către o membrană ce desparte vestibulul vaginal de canalul
vaginal şi poartă numele de himem. El se rupe la primele raporturi sexuale (deflorare) după care urmează
de obicei o hemoragie (sângerare).
Clitorisul reprezintă organul erectil al femeii. Acesta este de dimensiuni reduse şi se aseamănă cu corpul
cavernos al penisului. Este situat deasupra meatului uretral, sub unirea anterioară ale celor două labii
mari. În timpul emoţiilor sexuale corpii cavernoşi se umplu cu sânge. Un proces ător are loc în timpul
erecţiei penisului.

Mamelele
Mamelele sau sânii sunt aşezaţi simetric în regiunea toracică anterioară. Deşi sunt prezente la
ambele sexe, ele au o dezvoltare şi atribuţii complet diferite. La bărbat sunt rudimentare, cu structură
simplă, lipsite de funcţie secretorie. La femeie în schimb, mamelele sunt deosebit de importante. În
sarcină şi alăptare ating o dezvoltare mare datorită secreţiei laptelui, care constituie alimentul esenţial al
nou-născutului. Sânii se dezvoltă progresiv la fete începând cu pubertatea, pentru ca să atingă completa
lor dezvoltare la femeie în decursul activităţii sexuale. La menopauză începe o atrofie a lor.
Mamela este formată din glanda mamară şi diferite părţi moi (grăsime) care o înconjoară.
Glanda mamară este formată dintr-un numar variabil (10 - 20, mai rar până la 25) de glande, sau
lobi. Lobii au o formă piramidală şi sunt separaţi între ei de ţesut adipos. Fiecare lob posedă un canal ce
colectează secreţia, ductul lactifer. Înainte de a ajunge la papilă, pe unde se elimină, ductul prezintă o
dilataţie, numită sinus lactifer, în care se va acumula laptele în intervalul dintre supturi. După dilataţie
parcurge papila şi se deschide pe vârful ei printr-un por lactifer.
Mamelele suferă modificari ciclice.
Astfel, în perioada menstruală, mamela scade în dimensiuni, pentru ca după ziua a 14-a, când
începe faza predominantă, progesteronică a ciclului ovarian, ele se măresc în volum. În graviditate şi
alăptare suferă importante modificări morfologice în vederea producerii şi excretiei laptelui. Grăsimea
situată în faţa şi înapoia glandei mamare dispare aproape complet în timpul sarcinii dar vor reaparea când
se începe alăptarea. Cele mai importante modificări au loc la nivelul glandei mamare, care creşte în
dimensiuni.
Prolactina, hormon al hipofizei anterioare (adenohipofiza), determină schimbările caracteristice
din timpul sarcinii şi stimulează şi întreţine lactaţia. Pe de altă parte, un hormon al hipofizei posterioare
(neurohipofiza), oxitocina determină contracţia celulelor musculare din pereţii ductelor excretoare, şi
prin aceasta determină eliminarea laptelui.