Se ştie – şi am arătat clar acest lucru în Prefaţa la volumul V din Pagini din istoria

muzicii
româneşti de George Breazul, că părerile privitoare la originalitatea muzicii nostre
populare
erau cu totul nefavorabile şi au rămas în parte şi astăzi, mai ales în străinătate –
socotindu-se
că n-ar fi decât un amestec din influenţe slave, orientale, maghiare etc.
După Marea Unire a tuturor românilor, petrecută în 1918, s-a pus problema unificării
culturii româneşti, în general, deci şi a celei muzicale. La aceasta se putea ajunge –
după cum
se socotea – numai pornind de la ceea ce reprezenta cultura muzicală cea mai veche şi
cea
mai unitară a românilor, reprezentată de folclorul muzical. În vederea acestui lucru, a
apărut
necesitatea de a se discuta temeinic în ce măsură această creaţie poate sau nu să
îndeplinească
acest rol. Aşa se explică lansarea amintitei „anchete”. Prin aceasta se cerea
muzicienilor de
vază ai timpului să-şi spună părerea „asupra muzicii româneşti în general” şi dacă se
consideră sau nu că „muzica noastră populară ar putea servi dezvoltării unui gen
muzical
superior”. Unii dintre cei întrebaţi au răspuns negativ, alţii pozitiv. I. Nona Ottescu, de
pildă,
răspunde: „Prin muzica unei naţiuni să se înţeleagă şcoala muzicală formată din
compozitorii
acelei naţiuni, afară numai dacă în chiar elementele ei constitutive (ritm, game, timbre
de
instrumente etc.) nu s-ar găsi atâta originalitate încât prin întrebuinţarea unuia din ele
să
distingem naţionalitatea acelei muzici”. În continuare scria că „în elementele ei
constituive,
(muzica) nu diferă de la popor la popor, nici chiar de la gintă la gintă, doar de la rasă
la rasă
şi de la epocă la epocă”. Şi continua: „aproape că nu avem o muzică populară
distinctă din
cauză că multe din elementele din care ea e formată sunt orientale, ruseşti sau
ungureşti.