Centenarul economiei românești

email print
0
 
 

Autor: Mircea Coșea20 Iul 2017 - 15:21

      Centenarul Marii Uniri ar trebui să acorde atenție nu numai momenului istoric
excepțional al acestui secol ci și modului în care românii au trăit miile de zile ale acestuia.
Din acest punct de vedere, Centenarul ar trebui să fie prilejul unor analize dar și al unor
proiecții spre viitor. Primul secol al României întregite ar putea să constituie un tezaur de ”
experiență românescă” extrem de util pentru cel de al doilea secol pe care să-l pregătim
încă de pe acum, învățând din suferințele, greșelile dar și din bucuriile  primilor o sută de
ani.
      Deși suntem obligați de absurdul și anacronismul  politicii oficiale maghiare să facem
permament apel la istorie pentru a demonstra ceea ce nu este de demonstrat, adică
prezența noastră milenară pe pământul transilvănean, ar fi o greșeală dacă am concepe
prioritar sărbătorirea Centenarului ca pe o replică la propaganda revizionistă maghiară.
    Cred că ar fi necesar în acest moment important al istoriei noastre să vedem cum și în ce
măsură sporirea potențialului economic al țării în urma reîntregirii a fost valorificat în direcția
unei creșteri economice importante cu efecte pozitive asupra stării națiunii române. Astfel,
cred că ar trebui să dedicăm Centenarul și unei analize corecte și pline de învățăminte a
drumului parcurs de România pe parcursul unuia dintre cele mai dureroase secole ale
istorie noastre în care oportunitatea propășirii naționale prin reîntregirea țării a fost în mare
măsură influențată de o suită de evenimente istorice devastatoare. Admițând încă de la
început că progresul și dezvoltarea rapidă a puterii economice și politice a națiunii române
reîntregite  au fost subminate de pierderile și distrugerile celui de al doilea război mondial,
de jaful ocupației sovietice și al plătii despăgubirilor de război, de aproape cincizeci de ani
de comunism și dictatură, de o tranziție păgubitoare de la economia centralizată la cea de
piață ca și de corupția  clientelei politice, va trebui să ne recunoaștem și propriile noastre
greșeli , fie ele de incompetență sau de incapacitate organizatorică și managerială.
    Dupa Marea Unire de la 1918 România a obținut un important potențial economic datorită
noilor teritorii dobândite după terminarea Primului Război Mondial.Datorită acestor teritorii
anumite ramuri ale economiei au crescut foarte mult (ca potențial) astfel:
– suprafața agricolă a crescut  de la 6.5 milioane hectare la aproximativ 14.5 milioane;
– fondul forestier a crescut de la 2.6 milioane de hectare la 7.4  milioane hectare;
– rețeaua feroviară a crescut cu peste 250% de la 4200 km la 11000 km;
–  puterea anumitor industrii a crescut cu până la 400% (industria chimică, electrică).
   Caracteristic acestei perioade imediat următoare reîntregirii este preocuparea evidentă a
conducătorilor de atunci ai României de a valorifica acest potențial. . Propunerea unui plan
economic post-unire care urmărea proiecția economiilor occidentale a fost prezentat de A.
Corteanu, în articolul „Problema industrială”, ziarul Curentul Nou, 3 februarie 1920. După
cum menționa Corteanu:„Nevoia de viaţă împinge fără îndoială toate statele către
americanizare, către sistemul industriilor agrare şi industriale, cu o producţiune intensă,
bazată pe organizaţiune şi cu o supraproducțiune crescândă, calculată nu pe războiul
industrial, pe victoria în concurenţă pe piețile străine, ci pe creşterea necontenită a puterii
de consumaţiune a maselor”. Prin aceasta, autorul sugera că ridicarea nivelului consumului
ar conduce la sporirea producției, care, la rândul său, ar oferi mai multe locuri de muncă,
contribuind la stabilitatea socială ( Vezi: Carolina Novac: ” Evoluția economica a României
după Marea Unire”).
Statul român s-a implicat masiv în importul de utilaje și materii prime necesare reconstruirii
României și relansării economice a acesteia.Prin acordarea de credite, statul a sprijinit
înființarea multor  întreprinderi metalurgice și constructoare de mașini cum ar fi Malaxa
(Bucuresti), I.A.R (Brasov), Uzinele Titan, etc.
Ca urmare, în perioada interbelică  România a avut una din cele mai mari creșteri
economice din lume (aproximativ 5.5%/an).Datorită rezervelor mari de petrol și investițiilor
făcute în industria petrolieră, România se clasa pe primul loc în Europa și pe locul șase în
lume din punct de vedere al producției de petrol (1936) și pe locul doi la productia de gaze
naturale (1937).România se situa de asemenea în primele locuri și la producția de aur,
ocupând locul doi în Europa după Suedia.
În perioada 1938-1939 România iși putea asigura aproximativ 80% din necesarul intern de
produse industriale, producând o cantitate mare de produse petroliere, locomotive, instalații
petroliere, autobuze etc.
Agricultura a rămas cea mai importantă ramură a economiei, aceasta trecând prin cea mai
mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă).
S-au expropriat aproximativ 6 milioane de hectare (65% din total), astfel 1.5 milioane de
familii au primit 3.5 milioane de hectare de teren arabil și 2.5 milioane hectare de pașuni.
Deși producția la hectar atât la porumb cât și la grâu era mult sub media europeană,
România, datorită suprafeței arabile mari, se situa pe primul loc în Europa și pe locul 5 în
lume la producția de porumb și pe locul patru respectiv zece la producția de grâu.România
era pe primul loc în lume la producția de floarea soarelui. În perioada interbelică România s-
a transformat dintr-o țară agrară într-o țară industrial-agrară, la export locul cerealelor fiind
luat de petrol. Deși s-a dezvoltat clasa de mijloc, nivelul material general al societății a
rămas extrem de jos, pauperizarea marii părți a societății fiind pe primele locuri în
Europa.Decalajele de dezvoltare între România interbelică și media europeană au rămas
extrem de evidente.
Creșterea economică a luat sfârșit în 1939 când a început cel de-al Doilea Război Mondial
care a pricinuit pierderi materiale însemnate dar nu atât de mari ca cele datorate obligației
de a plăti Uniunii Sovietice despăgubiri de război.
Despăgubirile au fost fixate la 300 de milioane de dolari, dar prețurile aveau ca referință
anul 1938, la care era acceptată o marjă de plus 15%. Însă, până la sfârșitul războiului,
cotațiile internaționale la mărfuri erau deja cu 33% mai mari. Jumătate din suma datorată a
fost plătită în petrol.
Aproape 54 de milioane de dolari s-au dus sub forma de cereale, animale și lemn. Restul
până la 300 de milioane de dolari au fost transferuri de mijloace de transport și tehnologie
industrială. Au luat calea sovietelor linii de asamblare, fabrici întregi. Fabrica de avioane de
la Brașov, cuptoare siderurgice, fabrici de țigări, chiar și tipografii au fost confiscate. În
contul despăgubirilor au fost incluse 6.000 de vagoane de tren și 355 de vapoare
comerciale. ( Vezi : Bogdan Murgescu: ” România și Europa”). Toate domeniile cheie ale
economiei au fost controlate de Uniunea Sovietică, iar dominaţia era facilitată de scutirea
de taxe a Sovromurilor, societăţi mixte cu capital egal român şi sovietic, formate pentru a
facilita plata despăgubirilor de război.
  Perioada Ceaușescu a însemnat industralizarea României . Procesul se poate prezenta
prin etapele sale principale.O primă etapă este aceea a construcției unei industrii
competitivă la nivel mondial pe baza fondurilor împrumutate în principal de la Banca
Mondială și a preluării unor licențe de fabricație moderne din Occident. Principiul de baza
care a  guvernat această industrializare a fost însă de sorginte sovietică a anilor 1925-1935,
constând în finanțarea cu precădere a ” industriei grele cu pivotul ei principal, industria
constructoare de mașini”. Consecința a fost neglijarea ramurilor industriei ușoare, a
bunurilor de consum și a prelucrării produselor agricole ceea ce a condus la o penurie a
ofertei de bunuri de consum curent cu efecte extrem de negative asupra nivelului de trai al
populației. O a doua etapă s-a caracterizat prin efectele dezastruoase ale decizie de a plăti
în avans și integral datoria externă ceea ce s-a realizat prin autarhizarea economiei.
Reducerea radicală a importurilor a condus nu numai la agravarea dramatică a condițiilor
de viață dar și la imposibilitatea retehologizărior și  modernizărilor industriale cu consecințe
negative imediate asupra eficienței și competitivității economiei. Este interesant de
semnalat faptul că în ciuda unor ritmuri mari de dezvoltare, România comunistă se situa pe
 ultimul loc în rândul țărilor comuniste cu decalaje mari de dezvoltare și nivel de trai față de
țări ca Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și chiar Bulgaria.
  După 1990, deși România a reușit să devină membru EU, economia nu a făcut progrese
însemnate în direcția valorificării mai bune a resurselor și potențialului de care dispune.
Deși din punctul de vedre al potențialului de resurse naturale și minerale România se
situează într-o clasificare europeană între pozițiile 6-8 ( Vezi : ”Ecomomic Survey for
Europe 1990”), economia României figurează pe locul 17 la nivelul Uniunii Europene,
depășind de puțin pragul de 1% din economia UE, potrivit datelor publicate de Eurostat
pentru anul 2016 referitor la PIB exprimat în euro (valori nominale). La mulți alți indicatori ai
dezvoltării, România se află pe penultimul loc al clasificării europene cu decalaje mari față
de media UE.Cele mai sărace zone sau regiuni europene se află în România.
   O vedere de ansamblu a economiei românești la un secol de la Marea Unire ne dezvăluie
un traseu sinuos dar cu o anumită constanță, aceea a incapacității de ridicare a eficienței
valorificării resurselor de care dispune cel puțin până la nivelul cunoscut sau existent al
acestora. Altfel spus, economia românească nu a reușit să realizeze corelația esențială a
dezvoltării echilibrate și sustenabile, aceea a transformării potențialului de resurse în
potențialul de dezvoltare, adică transformarea avantajelor comparative în avantaje
competitive. În toate momentele evoluției economice a celor o sută de ani de la reîntregire
valorificarea potențialului material, natural și uman a fost sub posibilități și inferioară
trendului economiei globale. Exceptând perioadele de război sau de jefuire sovietică dar și
pe cele ale unor creșteri conjuncturale se remarcă prezența unor elemente ce
caracterizează întreaga periodă analizată și care pot explica ineficiența cronică a mersului
economiei noastre . Sunt elemente ale unui  ”model” de dezvoltare cu o anumită tipicitate
românească indiferent de sistemul politic predominant la o anumită dată. Care sunt aceste
elemente ?
 Tendința spre o dezvoltare de tip extensiv ceea ce presupune dezvoltarea
activităților economice prin creșterea corespunzătoare a cantității de factori de producție
utilizați și nu prin creșteri de productivitate și de eficientizare a consumului de forță de
mumcă, materie primă și energie pe unitate de produs;
 Existența unei structuri economice caracterizate predominant prin ramuri industriale
de tip manufacturier la care contribuția de dezvoltare-cercetare este mică;
 Ponderea mare la export a materiilor prime și a produselor cu grad mic de
prelucrare;
 Lipsa preocupării pentru o dezvoltare teritorială echilibrată prin reducerea decalajelor
de dezvoltare între zonele și regiunile țării ca și între urban și rural;
 Puternica și permanenta influență a politicului în economie sub diferite forme ( politici
fiscale, planificare centralizată, subvenții, ajutoare de stat, alocări bugetare pe criterii
politice și ideologice, clientelism politic)  în funcție de natura sistemului politic existent în
diferitele momente ale secolului analizat.
 Incapacitatea susținerii și apărării interesului economic național în condițiile
participării la circuitul internațional de capital, mărfuri și servicii.
  Desigur, există și alte elemente de tipicitate dar cele de  mai sus le consider principale în
explicarea incapacității de care dă dovadă economia românească de a-și depăși condiția de
subdezvoltare raportată la criteriile europene.
  Centenarul ar trebui să abordeze aceste probleme nu neapărat în mod critic ci în dorința
de a intra în al doilea secol înarmați cu învățămintele primului.

DEZVOLTAREA ECONOMICA A ROMANIEI IN

PERIOADA INTERBELICA

DEZVOLTAREA ECONOMICA A ROMANIEI IN PERIOADA

INTERBELICA

1. Caracteristicile generale ale vietii economice

2. Viata economica in perioada 1919 - 1928

3. Viata economica in perioada 1929 - 1933

4. Viata economica in perioada 1934 - 1940

1. Caracteristicile generale ale vietii economice

Viata economica in perioada interbelica cunoaste evolutii in functie de noul cadru teritorial,
economic, social, politic si cultural creat de realizarea Marii Uniri. Faurirea statului national
unitar roman a deschis o nou etapa in istoria Romaniei:

     s-au creat posibilitati pentru valorificarea capacitatilor materiale si umane existente la nivelul
intregii tari;
      viata politica s-a concentrat spre consolidarea Marii Uniri;

     a crescut rolul intelectualitatii in societatea romaneasca;

     s-a modificat raportul de forte intre marii proprietari de pamant si burghezie;

     creste rolul burgheziei mici si mijlocii in economia romaneasca;

     creste ponderea taranimii mijlocase ca urmare a reformei agrare din 1921;

     apar noi concepte privind evolutia economica a Romaniei prin crearea unor noi grupari
politice;

     dezvoltarea industriei determina o crestere numerica a muncitorimii;

Imediat dupa razboi, problema principala a societatii romanesti a fost refacerea economica.
Refacerea economica a determinat o confruntare de idei privind caile de urmat. In acest sens s-au
confruntat doua concepte:

     conceptul Prin noi insine care punea accentul pe capitalul autohton, resursele si forta de

munca nationala;

     conceptul Portile deschise bazat pe atragerea capitalului strain.

Aceste confruntari ideologice s-au accentuat indeosebi dupa 1918, un rol hotarator in
clarificarea lor l-a avut revista Democratia.

2. Viata economica in perioada 1919-1928

In perioada 1919-1928 viata economica in Romania cunoaste doua etape distincte:

     1919-1921 perioada in care la guvernarea tarii s-au aflat guverne de uniune nationala sau ale
Partidului Poporului

     perioada 1922-1928 numita si decada bratianista in care la conducerea statului s-a aflat
Partidul National Liberal;

In aceasta perioada s-au confruntat doua ideologii importante in ceea ce priveste evolutia
economica:

     neoliberalismul;

     taranismul.
 Confruntarile de idei au dus la clarificari in acest domeniu, au creat conditiile manifestarii nu
numai in plan teoretic, dar si practic a neoliberalismului.

Prima perioada (1919-1921) a fost o perioada de cautari atat in ceea ce priveste evolutia
economica cat si in ceea ce priveste evolutia monetara. Principalele caracteristici ale acestei
perioade au fost:

     economia romaneasca era distrusa de razboi in cea mai mare parte;

     in 1919 se realiza doar 20 - 25% din productia anului 1913

     agricultura continua sa ramana ramura principala a economiei;

     Romania era nevoita sa importe cereale in 1919 pentru hrana populatiei;

     intreprinderile erau in cea mai mare parte distruse de razboi;

     la nivel national nu exista o unifcare monetara;

     productivitatea era scazuta datorita lipsei investitiilor si a fortei de munca caliifcate;

     populatia era concentrata indeosebi in zonele rurale lipsita de vite de munca si de pamantul
necesar intretinerii familiilor (un milion de familii taranesti detineau 46,7% din terenul
cultivabil, iar 1171 de mari proprietari detineau 42,3%).

In acesi ani cele mai importante reforme au fost reforma electorala si reforma agrara.
Reforma agrara a fost promisa in 1917 de regele Ferdinand. Dreptul de expropriere a fost inscris
in Constitutie, dar a determinat mari confruntari politice si ideologice. Propusa de liberali in
1913, reforma agrara incepe sa fie aplicata din 1920 in Basarbia. Legiferata in 1921 se aplica in
vechiul Regat, Transilvania si Bucovina. A fost cea mai mare reforma agrara din istoria
Romaniei si una din cele mai importante din Europa. Reforma prevedea:

     exproprierea suprafetelor cultivabile mai mari de 100 de ha;

     erau exceptate de la expropriere viile, padurile, plantatiile de pomi fructiferi;

     suprafata expropriata era diferita in functie de regiune, de numarul populatiei si de suprafata

arabila existenta;

     au fost expropriate circa 4 milioane de ha pamant arabil si circa 2 milioane de ha nearabil;
      au fost imprprietarite aproximativ 2 milioane de familii taranesti.

Masurile pentru refacerea economiei distruse au vizat:

     infiintarea Case de Credit a Meseriilor cu un capital de 2.000.000.000 lei;

     reorganizarea Ministerului Industriei si Comertului prin infiintarea Directiilor Comertului,

Aprovizionarii, Cooperatiei si Refacerii Economice, Tarifelor Vamale si de Trensport,
Serviciului de control al Bursei Bancilor si Societatilor de Asigurare;

     dispozitii si ordonante pentru extinderea la nivel national a Legii Incurajarii Industriei

Nationale;

     infiintarea in 1920 a Subsecretariatului de Stat al refacerii si Aprovizionarii pentru

procurarea de materii prime necesare industriei.

Perioada 1922-1928 este cunoscuta sub numele de perioada bratianista deoarce la

conducerea statului roman s-a aflat Partidul National Liberal. Guvernarea acestui partid a impus
doctrina neoliberala in evolutia vietii economice:

     promovarea politicii Prin noi insine care punea accentul pe fortele nationale;

     crearea unei industrii performante care sa fie competitiva pe plan european prin refacerea
intreprinderilor distruse de razboi, crearea de intreprinderi noi utilate cu masini moderne
prin diversificarea productiei industriale de locomotive, vagoane de marfa si calatori,
echipament militar, motoare de avioane, produse chimice;

     marirea volumului capitalului investit in industrie de la 19 miliarde lei in 1924 la 46 miliarde

lei in 1928;

     dezvoltarea domeniului bancar s-a realizat cu aportul capitalului strain. Cele mai importante
banci au fost Banca Nationala a Romaniei, Banca Romaneasca, Banca de Credit Roman,
Banca Comerciala Romana.

Pentru dezvoltarea domeniului economic si de afaceri au fost promulgate o serie de legi cum
sunt:

     legea energiei in 1924;

     legea minelor in 1924;

     legea privind comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului in 1924.

Industria a fost sprijinita de stat prin cresterea rolului Directiei Reformei din cadrul
Ministerului Industriei si Comertului creata in 1919 si infiintarea in 1923 a Societatii de Credit
Industrial. Rezultatele acestei politici industriale au fost infiintarea intreprinderilor metalurgice:
Fabrica de sarma Campia Turzii in 1922, Uzinele Titan-Nadrag-Calan in 1924, Copsa Mica-
Cugir in 1925 si constructoare de masini: Malaxa si I.A.R. Brasov in 1926. Ritmul de crestere al
industriei era de 5,4% / an considerat unul dintre cele mai ridicate din lume. Romania se afla
printre statele avansate din lume in ceea ce priveste Industria Petrolului, productia de
locomotive, vagoane si avioane.

Agricultura a ramas ramura cea mai importanta ramura a economiei nationale. Au continuat
actiunile de improprietarire, crearea fermelor model ale statului, stimularea productiei agricole
prin infiintarea Creditului Rural. Eforturile pentru sprijinirea gospodariei taranesti au fost
modeste. Infiintarea Camerelor Agricole, a Institutului de Cercetari Agricole si a Consiliului
Superior al Agriculturii precum si inceperea producerii de masini agricole au favorizat cresterea
productiei agricole. Cu toate acestea productia a ramas sub media europeana.

Comertul exterior. Curentul neo-liberal, pus in aplicare in activitatea guvernamentala dupa

1922 mult mai intens decat in perioada 1918 - 1919, a abordat problemele relatiilor economice
externe pornind de la ideea potrivit careia acestea trebuie sa contribuie la dezvoltarea economiei
romanesti. Rolul statului crestea in reglementarea si initierea relatiilor cu exteriorul. In 1924
volumul comertului romanesc valora 110% din volumul anului 1913, iar cel european reprezenta
150% din volumul anului 1913. Valoarea tonei la export si import era net in favoarea tonei
importate, ceea ce demonstra un decalaj substantial. Valoarea tonei importate reprezenta 556%,
de circa 5 ori mai mare decat valoarea tonei exportate.

Romania a ratificat protocolul de la Geneva din septembrie 1923 referitor la clauzele de

arbitraj in materie comerciala. Evolutia relatiilor internationale a impus reorganizarea relatiilor
economice ale Romaniei. Pana in 1924 s-au incheiat acorduri cu Suedia (1922), Olanda (1922),
Spania (1923), Norvegia (1924), Grecia (1925). Pentru facilitarea schimburilor comerciale
semnarea protocolului de la Geneva din 1923 privind regimul international al cailor ferate ocupa
un rol important deoarece, reglementa transportul pe Dunare si pe caile ferate. Dezvoltarea
comertului exteriaor a dus la echilibrarea balantei comerciale a Romaniei. Tara noastra a parcurs
ritmuri rapide in comertul exterior. Indicii volumului de marfuri exportate a fost superior unor
tari ca Germania, Belgia dar inferior unor state cum sunt Franta si Anglia.

3. Viata economica in perioada 1929 - 1933.

Economia romaneasca a fost afectata in perioada 1929-1933 de criza economica de

supraproductie, manifestata la nivel european si mondial. Criza economica in Romania s-a
manifestat prin:

     instabilitate politica;

     inchiderea a numeroase intreprinderi;

     inrautatirea nivelului de trai;

     cresterea numarului somerilor;

      falimente bancare;

     scaderea preturilor la produsele agricole;

     aplicarea curbelor de sacrificiu la indicatiile expertilor straini;

     miscari sociale: Lupeni-1929, Grivita-1933;

     predominarea agriculturii;

     contractarea de imprumuturi straine;

     scaderea preturilor la materiile prime;

     presiunea capitalului strain.

Criza a avut punctul culminant in anul 1932 cand productia a scazut cu 50%.

In aceasta perioada a fost promovata politica Portile deschise unde accentul se punea pe

cresterea rolului capitalului strain in economia romaneasca.

Industria. Pana in 1929 industria cunoaste un ascendent, contributia la venitul national a

acesteia a fost de 22,9%, cu crestere a ponderii industriei mari in productia industriala a tarii. La
recensamantul din 1933 s-a constatat ca din cele 273.227 intreprinderi economice numai 12.911
aveau instalatii de forta motrice. Aceasta demonstreaza ca industria era la un nivel scazut de
dezvoltare, determinat de penuria de capital fapt ce a determinat guvernarile national-taraniste sa
acorde importanta capitalului strain. Criza economica din 1929 - 1933 a lovit industria
romaneasca, reducand productia. Pe ansamblul industriei productia a scazut valoric cu 53% in
1932 fata de 1929 cu variatii de la o ramura industriala la alta. Industria petrolului aflata in
exploatarea capitalului strain in proportie de 3 / 4, productia a crescut continuu in conditiile
reducerii preturilor. Valoarea produselor petroliere in 1932 era cu 60% mai mica fata de 1929.
Productia a crescut in 1932 cu circa 65%. Criza a dus la o noua concentrare si centralizare a
productiei si capitalurilor ceea ce a determinat schimbari in structura proprietati. Numarul
falimentelor dupa anuarul statistic al Romaniei au ajuns la 10.000 in 1933, cu consecinte asupra
nivelului de trai.

Agricultura. In anii crizei economice structura proprietatii agricole se prezenta astfel:

2.460.000 proprietati taranesti cu 1 - 5 ha., 25.000 de proprietati de la 50 ha in sus. 700.000 de
tarani nu posedau pamant. Stocurile de produse agricole au crescut, iar preturile au scazut.
Datoriile agricole au afectat proprietarii de pamanturi, prin scumpirea creditului agricol, unde
dobanzile au crescut de la 24% la peste 100%. Urmarile acestei cresteri au dus la executii silite,
cu implicatii asupra proprietatii si productiei agricole. Legile de asanare a datoriei agricole din
1932 si 1933 au rezolvat numai in parte problema datoriei agricole. Comparativ cu alte tari
productia medie la hectar a scazut. Astfel, productia medie de grau la hectar se afla in anii1930 -
1934 in urma Spaniei, Grecie si Portugaliei fata de care intre 1925 - 1929 Romania se afla
inainte.

Datoria externa a Romaniei. In februarie 1929 national-taranistii au trecut la infaptuirea

stabilizarii monetare, care insemna devalorizarea leului si consolidarea lui la nivelul atins in acel
moment, in ceea ce priveste puterea de cumparare. Noul curs era de 32 de ori mai mic decat cel
de dinainte de primul razboi mondial. Erau convertite biletele mai mari de 100.000 lei, ce
avantaja pe cei care aveau astfel de venituri. Aceasta politica a fost sortita esecului deoarece se
sprijinea pe "resurse externe", pe pretinsul ajutor al capitalului strain, interesat in primul rand in
plasamente rentabile. Pentru stabilizarea baneasca, Romania a contractat un imprumut zis de
"stabilizare" in valoare de 100.740.758 dolari circa 17 mld. de lei cu o dobanda ce se ridica la
8,9%, imprumut subscris de la o serie de banci din New York, Londra, Paris, Roma, Amsterdam,
Praga, Viena, Berlin.

In anul 1930 statul a contractat inca un imprumut de 8 mil. de dolari, cu o dobanda de 8% de

la International Telephone and Telegraph Corporation din New York, conditionat de restituirea
lui in caz de un nou imprumut. In 1931 este contractat un imprumut de dezvoltarea de 8,7 mld.
lei. In schimbul imprumutului, trustul american a primit concesionarea instalatiilor si serviciului
de telefonie care a durat pana in anul 1941. Era aceeasi politica pe care o practicase in 1929
trustul suedez Svenska care obtinuse monopolul chibriturilor pe timp de 30 de ani. Guvernul
Alexandru Vaida-Voievod cere in anul 1932 un nou imprumut. Acesta este conditionat de
acceptarea prevederilor din raportul expertilor straini si de incheierea cu Societatea Natiunilor a
conventiei tehnice care insemna de fapt exercitarea controlului finantei internationale asupra
politicii internationale romanesti.

In Romania au sosit un grup de thnicieni financiari in frunte cu Charles Rist care au alcatuit
un raport asupra situatiei pe care au gasit-o in domeniul finantelor. Raportul cuprindea doua parti
distincte:

     in prima parte raportul se ocupa de finantele statului de la stabilizarea leului si constata
cresterea arieratelor, angajari neordonantate din lipsa de fonduri, plati de portofoliu
neordonat facute, dificite bugetare, impozite intarziate, etc., situata grea a bugetului prin
reducerea veniturilor. Pentru redresarea situatiei, raportul cerea: reducerea cheltuielilor la
cel mul 32 miliarde, desfiintarea caselor autonome afara de C.F.R., C.A.M. si P.T. si
inlaturarea oricarui imprumut intern sau extern. Raportul mai preciza ca interventia statului
in aplicarea legii conversiunii datoriei agricole a agravat criza;

     partea a doua a raportului Riest, facea propuneri pentru organizarea aparatului financiar si
pentru revizuirea asezarii contributiei directe, indirecte ale timbrului si succesiunilor.
Raportul concluziona faptul ca Romania a avut de suferit din cauza crizei mondiale.

Intre septembrie 1932 si aprilie 1933 se perfecteaza acordul de colaborare tehnica cu

Societatea Natiunilor pentru redresarea economica si financiara care echivala cu asistenta
financiara. Acordul a dus la semnarea planului de asanare de la Geneva, care prevedea avizul
reprezentantilor Societatii Natiunilor in materie de executare a bugetului sau legiferare bancara si
monetara.

Bugetul general al statului pe anul 1932 se impartea in buget ordinar si extraordinar.

Bugetul ordinar se referea la cheltuielile pentru intretinerea aparatului de stat, salariile
functionarilor, lucrari publice, intretinerea scolilor. Bugetul extraorbinar reprezenta un cont de
lichidare a pasivului statului. In aceasta perioada, aceste bugete se incheie cu deficit, iar prin
reducerea sumelor scordate bugetului ordinar se aplica curbe de salarii tuturor functionarilor,
cunoscute in epoca sub numele de "curbe de sacrificiu" cu consecinte asupra puterii de
cumparare.

4. Viata economica in perioada 1934-1938

Aceasta perioada s-a caracterizat prin inviorarea economiei care va determina atingerea celui mai
inalt nivel al productiei in 1938. Progresul economic s-a bazat pe comenzile de stat si
necesitatilor de aparare ale tarii.

      Directii de actiune:

     modernizarea prin dezvoltarea industriei proprii;

     politica protectionista;

     cresterea rolului statului in economie;

     colaborarea avantajoasa cu capitalul strai;

     cresterea capitalului romanesc;

     cresterea ponderii industriei in cadrul economiei;

     redresarea productiei agricole.

Masuri adoptate de catre guvernarea liberala:

     reorganizarea economiei (fondarea Ministerului Economiei Nationale);

     investitii de capital;

     comenzi de stat;

     apar ramuri si subramuri noi;

      participarea statului la finantarea unor ramuri.

Consecinte:

     1938 - punctul maxim de dezvoltare al economiei romanesti;

     venitul national/locuitor   - 110 dolari;

Industria reprezenta aproximativ 31% din venitul National Romania se situa pe pozitii funtase in
Industria Extractiva:

     locul 6 in lume - petrol;

     locul 1 in Europa - petrol;

     locul 2 in Europa - gaze naturale, aur.

       In perioada interbelica economia Romaniei are caracter agrar - industrial si s-a caracterizat
prin :

     dinamism;

     ritm mediu de dezvoltare 5,5%;

     contrast - mari intreprinderi industriale: I.A.R., Brasov, Malaxa, Resita si intreprinderi fara
forta motrice;

     predomina micile intreprinderi;

     repartitia teritoriala a industriei era neuniforma - zone neindustrializate;

     ritmul de inzestrare tehnica neuniforma.

Industria capata pondere in cadrul economiei punandu-se accent pe concentrarea si

centralizarea productiei si a capitalului. S-au dezvoltat transporturile si telecomunicatiile cu
efecte in industria constructoare de masini, comert si sistemul bancar, dar si in plan social.

Activitatea comerciala a fost intensa crescand posibilitatile de export care au atins nivelul
cel mai inalt in 1936.

TERMENI
-      caracter agrar  industrial - economia unei tari in  care agricultura este ramura principala
iar industria este in curs de dezvoltare;
 -      criza economica - faza a ciclului economic in care supraproductia atinge punctul important
si se formeaza un surplus relativ de marfuri, in raport cu capacitate de cumparare limitata a
populatiei care implica dezorganizarea profunda a vietii economice, ducand la scaderea
productiei, somaj, reducerea salariilor;

-      hinterland - termen folosit pentru a desemna starea de aservire a unei tari slab dezvoltate
economic, fata de tarile mai dezvoltate;

-      legea de conversiune a datoriilor agricole - operatiune financiara de reducere a datoriilor

taranilor fata de stat;

-      neoliberalism - curent economic contemporan, nascut ca urmare a adaptarii principiilor

liberalismului prin prisma unor noi realitati; sustine interventia statului in economie; 

-      politica "portilor deschise" - politica economica apartinand  P. N. T.  prin care se incuraja

patrunderea capitalului strain;

-      trust - forma superioara de monopol in care intreprinderile participante isi pierd

independenta de productie, iar proprietarii devin un fel de actionari ai acestuia;

CRONOLOGIE
1919 - 1928 - etapa din evolutia economica a Romaniei caracterizata prin eforturi de refacere
economica dupa distrugerile de razboi pe principiile neoliberalismului;

1929 - 1933 - etapa crizei economice;

1934 - 1940 - etapa unui sustinut progres economic pe seama comenzilor de stat si a necesitatilor
de aparare ale tarii;

1919 - productia economica a Romaniei reprezinta 20-25% din cea inregistrata in 1913;

1920 - Legea pentru retragerea din circulatie a coroanelor si rublelor;

1924 - legea privind comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului; Legea
minelor

1929 - Legea privind stabilizarea

1932 - apogeul crizei economice din Romania;

1938 - momentul de varf al dezvoltarii economice al Romaniei in perioada interbelica;

23 martie 1939 - Tratatul economic romano-german

 Economia acum 100 de ani: exporta mai
mult decât importa şi nu cunoştea
fenomenul inflaţiei
30 nov 2012Autori:  Mirabela Tiron ,  Mădălina Panaete

Citeste si:
România la Marea Unire: leul era cât francul elveţian, presa se întreba (ca şi acum) când „vom avea un
buget“, PIB-ul era peste cel al Suediei, iar la CFR furturile erau la fel

În urmă cu 100 de ani, România se concentra pe dezvoltarea industriei naţionale prin acordarea de facilităţi
aşa-numiţilor "meseriaşi" din economie, care creau locuri de muncă. Statul oferea reduceri la transportul pe
calea ferată, preţuri avantajoase pentru terenurile pe care construiau şi impozite mai mici. Încurajarea
industriei a dus la progrese economice importante, ţara noastră fiind considerată la începutul secolului al
XX-lea "Belgia Orientului", dar şi "Japonia Europei". Astfel că în urmă cu un secol se exporta mai mult decât
se importa, la fiecare 98 de lei exportat pe cap de locuitor se importau produse de 80 de lei pe cap de
locuitor. Aproape 80% din mărfuri erau transportate prin Căile Ferate Române, considerată cea mai mare
companie a ţării. În prezent, CFR se zbate să supravieţuiască competiţiei companiilor private feroviare şi
rutiere. 

Producţia de petrol

 1,8 milioane de tone de petrol în 1913

Producţia de petrol era în 1913 de 1.848.000 tone, însă în această perioadă aceste zăcăminte de petrol şi
gaze nu erau insuficiente şi se făceau importuri din Transilvania. În acea perioadă industria era în plină
ascensiune, dispunând de aproximativ 1,5 miliarde de lei capital şi de 200.000 de angajaţi, 80% dintre
acestea revenind industriei prelucrătoare şi celei extractive.

În acea perioadă erau 73.149 de unităţi industriale fără lucrători salariaţi, aproximativ 32.000 de unităţi cu
între unul şi cinci salariaţi, 472 de unităţi cu 10-20 de lucrători şi doar 379 de unităţi care aveau peste 20
de salariaţi.
 Sursa: Istoria Economiei, Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, editura Economică, 2003

Transport

 45.000 de kilometri de drumuri în 1916

În 1916 lungimea totală a drumurilor publice, adică drumuri "şoseluite, în

lucru sau naturale" era de 45.604 km, dintre care 5.111 km de drumuri
naţionale, 4.936 km drumuri judeţene şi 16.193 km drumuri comunale, arată
datele din "Istoria Economiei", de Maria Mureşan şi Dumitru Mureşan.

Pe de altă parte, reţeaua feroviară era formată din 3.549 de kilometri în

1914, ce reprezenta o investiţie de 1,1 miliarde de lei, cea mai mare din
România la vremea respectivă. Căile Ferate Române erau cea mai mare
companie a ţării. După Marea Unire, România ajunge la 11.000 de kilometri
de cale ferată. Tarifele la căile ferate au fost în general în scădere, iar în
condiţiile intensificării transporturilor, Regia CFR a adus permanent venituri
statului.

În preajma Primului Război Mondial, România contractase un mare

împrumut de 400 de milioane de de lei aur pentru dezvoltarea căile ferate.
 În 1914, CFR asigura transportul a aproximativ 11,6 milioane de călători şi a 10,9 milioane de tone de
mărfuri, adică 4/5 din întregul transport intern de mărfuri.

Sursa: Istoria Economiei, Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, editura Economică, 2003

Salarii şi preţuri la alimente

 60 de lei câştiga un muncitor industrial

În 1911 salariile medii lunare ale celor 129.826 de muncitori industriali sunt de 60,8 lei (cei mai bine plătiţi
fiind cei 7.496 de muncitori de la extracţii petrolifere cu o medie de 77,3 lei).

Preţurile alimentelor manifestă o tendinţă de creştere: în perioada 1902-1914 preţul pâinii a crescut cu
50% (de la 0,20 de lei la 0,30 de lei pe kilogram), al cărnii de vacă cu 66% (de la 0,72 la

1,20 de lei), al cartofilor cu 58%.

Sursa: Istoria Economiei, Corneliu Olaru, ediţie revizuită 2011

Populaţia

 7,2 milioane de locuitori în urmă cu 100 de ani

Populaţia României în 1912 era de 7,2 milioane de locuitori, iar peste 90% din populaţie trăia în mediul
rural, potrivit datelor din "Procesul de integrare a României în economia europeană", scrisă de Maria
Mureşan.

Telecomunicaţii

 18.000 de posturi telefonice în 1913

În anul 1894 existau 177 posturi telefonice, iar în 1913 numărul acestora ajunsese la aproximativ 18.000,
cea mai mare parte dintre acestea aparţinând instituţiilor statului şi mediului de afaceri

şi numai o mică parte populaţiei, potrivit datelor din "Istoria Economiei", semnată de Maria Mureşan şi
Dumitru Mureşan, carte apărută în 2003 la editura Economică.

Exporturi versus importuri

 România, pe excedent în schimburi comerciale în 1912

Ţara noastră exporta masiv produse agricole şi lemnoase, importând produse mediteraneene în urmă cu
aproape 100 de ani. România exporta 98 de lei pe cap de locuitor şi importa 80 de lei pe cap de locuitor
 în 1912, potrivit site-ului www.ince.ro. Altfel spus, valoarea totală a schimburilor externe se ridica la circa
1,28 miliarde de lei.

Produsele solului reprezentau la export 76,1% din total, iar ale subsolului 20,3%. România a importat în
acelaşi an 32% din produsele solului şi 28% din produsele subsolului, potrivit datelor din Istoria
Economiei, de Mihail Opriţescu, editura ASE

Împrumuturi externe

 62% din împrumuturi proveneau din Germania

În primii ani de existenţă, România modernă nu a obţinut niciun credit de investiţie. Până în 1914 se
disting două etape în ceea ce priveşte condiţiile de obţinere a împrumuturilor. Până la obţinerea
independenţei, România a primit greu împrumuturile de care avea nevoie, cu dobânzi mari şi la un curs
dezavantajos, trebuind să ofere garanţii materiale şi financiare.

În perioada 1900-1914 România a contractat şase împrumuturi, în sumă totală de circa 1,1 miliarde de
lei. Circa 89% din împrumuturile ţării proveneau din surse externe: 62,2% din Germania, 33,3% din
Franţa, 4,5% din Belgia, Olanda şi Elveţia. La începutul secolului al XX-lea datorită unei producţii agricole
deosebite şi prin creşterea exportului produselor agricole şi a unor produse lemnoase şi petroliere,
România a reuşit să achite o importantă parte din datoria externă.

Sursa: Cartea Istoria Economiei, de Mihail Opriţescu, editura ASE

Bănci

 215 bănci în 1915

Primele bănci cu capital străin au apărut în 1897, iar în 1915 numărul total al băncilor a ajuns la 215, care
totalizau un capital de 228 milioane de lei. Cele mai importante şapte bănci de după 1915 erau Banca
Românească, Banca Marmorosch Blank, Banca Generală a Băncii Româneşti, Banca Comercială
România, Banca Chrissoveloni, Banca de Credit Român şi Banca Comerţului din Craiova, potrivit datelor
din "Istoria Economiei", de Maria Mureşan şi Dumitru Mureşan.

Inflaţia

 Nu cunoştea fenomenul inflaţiei

 Până la Primul Război Mondial România nu a cunoscut fenomenul inflaţiei. La menţinerea solidităţii leului
au contribuit la acea vreme stabilitatea politică, balanţa comercială activă şi permanenta expansiune
economică.

Surse: Maria Mureşan, Procesul de integrare a României în economia europeană

Mediul de afaceri

 1.149 de întreprinderi industriale

În 1915 erau 1.149 de întreprinderi industriale, numărul acestora crescând cu aproximativ 900 în decursul
a 20 de ani. Cele 236 de întreprinderi din 1886 aveau 14.870 de angajaţi şi o producţie de aproximativ 85
de milioane de lei. În 1915, aproximativ 837 de întreprinderi aveau 60.937 de angajaţi şi realizau o
producţie de 585 milioane de lei.

Sursa: "Istoria Economiei" de Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, editura Economică, 2003

România astăzi

Producţia de petrol
 4 milioane de tone de petrol în prezent

În 2012 producţia de petrol nu depăşeşte mai mult de 4 milioane de tone, iar pe piaţă cei mai mari jucători
sunt Petrom, Rompetrol şi Romgaz cu profituri care depăşesc în total 1 miliard de euro. Cu toate
aceastea, producţia internă nu acoperă necesarul de petrol şi gaze naturale la fel ca acum 100 de ani, de
aceea an de an România este nevoită să importe peste 60% din petrolul necesar şi peste 30% din
necesarul de gaze naturale. Cât de dependenţi a ajuns populaţia de petrol şi de tot ce se întâmplă pe
această piaţă se poate vedea în profiturile companiilor, dar şi în creşterea preţurilor la anumite produse.

Salarii şi preţuri la alimente

 Salariul mediu net, 373 de euro

În decembrie 2011 salariul mediu net pe economie a fost de 1.604 lei (373 euro), potrivit datelor de la
Institutul Naţional de Statistică. Salariul mediu net pe economie a crescut cu 21% în aprilie 2012 faţă de
aceeaşi perioadă a anului 2008 şi cu 3,6% faţă de aprilie 2011.

În prezent, preţul la kilogramul de pâine este de 4 lei, preţul kilogramului de grâu este de 1,1 lei, preţul
unui kilogram de carne de vacă ajunge la 15-20 de lei.

Transport

 Prezent: 83.700 de kilometri de drumuri publice şi 11.000 de kilometri de cale ferată

La finalul anului trecut, România avea 83.700 de kilometri de drumuri publice, din care 16.700 de drumuri
naţionale şi 35.400 de kilometri de drumuri judeţene.

În 2011 erau 26.791 km de drumuri modernizate, aproximativ 21.949 de drumuri cu îmbrăcăminţi uşoare
şi 34.963 km de drumuri din piatră şi pământ.

Deşi calea ferată a ajuns la un nivel de degradare dramatic (un tren parcurge în aproape 6 ore distanţa
de 330 km), statul continuă să aloce mai puţini bani pentru infrastructura feroviară decât pentru cea
rutieră.

Anul acesta din bugetul de 3,4 miliarde de euro al Ministerului Transporturilor, 990 de milioane de euro
vor fi alocaţi pentru calea ferată, faţă de 1,8 miliarde de euro pentru Compania Naţională de Autostrăzi şi
Drumuri Naţionale (CNADNR). În total, reţeaua de cale ferată are în jur de 11.000 de kilometri de cale
ferată.

Populaţia

 19 milioane de locuitori anul trecut

 Populaţia din România în 2011 a fost de 19 milioane de locuitori, în scădere cu 2 milioane de locuitori din
cauza migraţiei populaţiei către ţări cu o dezvoltare economică mai mare şi cu locuri de muncă atractive,
dar şi a scăderii natalităţii, unul dintre motive fiind scăderea veniturilor populaţiei, potrivit datelor de la
Institutul Naţional de Statistică.

Telecomunicaţii

 4,4 milioane de abonaţi la serviciile de telefonie fixă

În 2011 erau 49 de furnizori de servicii de telefonie fixă. Numărul abonaţilor la serviciile de telefonie fixă a
ajuns la 4,4 milioane în timp ce numărul utilizatorilor activi ai reţelelor mobile a fost la finalul anului 2011
la 23 de milioane, potrivit ANCOM. Cele mai mari companii de pe piaţă sunt Vodafone, Orange, Cosmote,
Romtelecom şi RCS & RDS

Exporturi versus importuri

 Deficit de 9,7 miliarde de euro

Exporturile vor ajunge la 45 de miliarde de euro în acest an, potrivit estimărilor din piaţă. Anul trecut
exporturile au totalizat 45,01 miliarde euro, în creştere cu 20,5%, iar importurile au urcat cu 16,7% şi au
ajuns la 54,73 miliarde euro, rezultând astfel un deficit de 9,72 miliarde euro, apropiat de cel din 2010.

Deficitul comercial al României după primele şapte luni a crescut la 5,3 miliarde euro, depăşind nivelul
exprimat în euro consemnat în iulie 2011, în ciuda deprecierii semnificative a monedei naţionale în
această perioadă. Potrivit Institutului Naţional de Statistică, exporturile FOB realizate în primele şapte luni
au fost de 114,92 miliarde lei (26,09 miliarde euro), iar importurile CIF au fost de 138,45 miliarde lei
(31,41 miliarde euro).

Împrumuturi externe

 Prezent: România a luat un credit de încă 15% din PIB

România a luat de la finanţatori externi un împrumut de 20 de miliarde de euro de la FMI în martie 2009,
fiind cel mai mare împrumut din istoria României şi probabil cel mai mare împrumut din istoria lumii
raportat la datoria existentă deja. Statul român avea o datorie de doar 20% din PIB în decembrie 2008,
dar a luat un credit de încă 15% din PIB, deci aproape că şi-a dublat datoria publică.

Bănci

 41 de bănci active

În 2012 sunt 41 de bănci active pe piaţa românească care au un capital total de 18 miliarde de lei, iar cele
mai importante sunt BCR, BRD, Banca Transilvania, Raiffeisen Bank, Alpha Bank şi CEC. Ultima bancă
înfiinţată în România a fost Banca Feroviară Română care a luat naştere în anul 2009. Băncile vin acum
 după o perioadă în care acordau foarte uşor credite, iar odată cu criza au fost nevoite să-şi restructureze
activitatea, dar şi să nu mai acorde atât de uşor credite.

Sursă: BNR

Inflaţia

 Inflaţie de 4,96% anul acesta

În octombrie 2012, inflaţia a ajuns la 4,96%, fiind depăşită ţinta de 3% (± 1 punct procentual) pentru anul
acesta, în principal datorită instabilităţii politice şi secetei care a crescut preţurile la alimente. Nici pentru
2013 estimările nu aduc îmbunătăţiri, chiar dacă ţinta de inflaţie a BNR este de 2,5% (± un punct
procentual), analiştii spunând că cel mai probabil această ţintă va fi ratată.

Sursă: BNR

Mediul de afaceri

 950.000 de comercianţi activi

În 2011 erau peste 950.000 de comercianţi activi, dintre care 298.000 persoane fizice autorizate şi
653.000 persoane juridice.

Sursa: studiu ERA

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.11.2012

Capitolul VI - Evolutia economiei românesti în perioada interbelica

Edit

Marea Unire din 1918 a creat posibilitati reale pentru folosirea unui potential economic divers creat prin
reunirea tuturor bogatiilor în trupul armonios al tarii. România întregita în hotarele sale firesti avea o suprafata
de 295.049 km2 fa fata de 137.000 km2 înainte de 1918 si circa 18.052.000 locuitori fata de circa 8.000.000
locuitori înainte de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa numarul populatiei. România era un stat national
unitar, întrucît majoritatea covîrsitoare a locuitorilor erau români, alaturi de care traiau si alte nationalitati
conlocuitoare.

Constituirea statului national unitar român a marcat începutul unei noi etape în evolutia economica a
României, etapa caracterizata 73 prin cresterea mai rapida a fortelor de productie, îndeosebi a celor din
industrie prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de absorbtie. Unirea a dus la întarirea
potentialului economic al tarii, a creat conditiile necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor solului si
subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potentialul industrial crescînd mai mult decît
dublu. În peisajul industrial al tarii au aparut ramuri si subramuri industriale nedezvoltate înainte sau
inexistente (industria siderurgica sau industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul industriei, forta motrice
a crescut cu 235%, cele mai importante progrese înregistrîndu-se în industria electrica (429,4%), chimica
(320,9%) si alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la circa 11.000 km.

A crescut considerabil suprafata arabila a României, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si
patrimoniul silvic al tarii. Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha.

Legaturile economice traditionale au capatat dupa Unire cadrul geografic ? statal adecvat, ceea ce a asigurat
pietei nationale o deplina unitate. Provinciile românesti unite s-au încadrat organic în economia nationala, fapt
confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara, Transilvania recapatîndu-si astfel rolul ei istoric în cuprinsul
neamului românesc.

Asa cum rostea diplomatul român N. Titulescu: ?România nu poate fi întreaga fara Ardeal, România nu poate
fi mare fara jertfe; Ardealul e leaganul care i-a ocrotit copilaria, e scoala care i-a faurit neamul, e farmecul care
i-a sustinut viata??. Între întreprinderile si ramurile economiei nationale s-au stabilit legaturi directe, stimulate
de însesi legile productiei capitaliste, ceea ce a determinat o restructurare si întregire a domeniilor industriei si
agriculturii, a sistemului de transport si comunicatii, s-a marit masa mijloacelor de productie din fiecare
ramura, s-a completat structura interna a unora, ca si a întregului complex economic national.

Refacerea economiei dupa primul razboi mondial (decembrie 1918 - 1923)

Perspectivele de dezvoltare a tarii, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o vreme marcate de urmaririle
dezastruoase ale razboiului si de dificultatile intervenite în procesul de refacere a economiei în primii ani dupa
razboi. 74 Razboiul si ocupatia germana au provocat României imense pagube umane si materiale. Tara a
pierdut circa un milion de oameni cazuti victime actiunilor militare, bolilor si suferintelor îndurate, aceste
pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a tarii.

Agricultura se afla într-o situatie deosebit de grea; la sfîrsitul razboiului era epuizat întregul stoc de cereale,
încît nu se mai putea asigura nici samînta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca urmare în tara se
manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de cereale a fost în 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se
exporte cereale si alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situatia ameninta sa ramîna
grava, deoarece în 1919 peste 26% din suprafata cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata, în conditiile în
care septelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.

O situatie grea si complicata a cunoscut industria. În aceasta ramura, distrugerile de razboi, ridicarea de catre
ocupanti a utilajelor unor întreprinderi si uzine, dispersarea altor întreprinderi în Moldova si Rusia au condus la
scaderea capacitatilor de productie ale industriei. La începutul anului 1919 nu mai functionau decît circa un
sfert din întreprinderi încurajate de stat, iar productia industriala se redusese la mai putin de 50% fata de
nivelul antebelic. Industria extractiva a petrolului si-a redus productia cu aproape 48%, iar cea de carbune cu
55%.

Caile ferate, parcul de locomotive si vagoane au suferit serioase distrugeri si deteriorari. Numarul de
locomotive a scazut cu 71%, cel de vagoane de marfuri cu 85%, iar cel de calatori cu 61,5%. Cît priveste
transportul rutier, 26% din reteaua de sosele necesita o refacere completa.

Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la rîndul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind
considerabile iar puterea contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si urmarile acestuia.
Circulatia monetara era dominata de o inflatie puternica, determinata de neacoperirea materiala reala a
monedei, de reducerea însemnata a productiei si a fondului comercial de marfuri. S-a produs o depreciere
simtitoare a leului pe piata interna, iar pe cea externa cursul valutar a scazut foarte mult. Pierderile materiale,
recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Daca avem în
vedere ca valoarea productiei anuale a României înainte de razboi era de 18-2 miliarde lei aur, în numai doi ani
de razboi au fost 75 distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani.

Aceste însemnate pierderi materiale au facut ca procesul refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se
prelungeasca pîna în 1923.

Industria si transporturile

România nu avea industrii purtatoare ale progresului tehnic, fiind lipsita, de exemplu, de o industrie
constructoare de masini. De aceea, în anii imediat urmatori, refacerea principalelor ramuri ale industriei a avut
loc în mod inegal, în functie de actiunea unor factori generali, cît si a unor factori speciali. Astfel, industria
metalurgica se va dezvolta relativ slab. Ponderea cea mai mare revenea grupurilor de la Resita si Hunedoara,
care detineau peste 70% din forta motrice întrebuintata în aceasta ramura. Fata dinainte de razboi, industria
metalurgica înregistrase, pe scara întregii tari, scaderi însemnate. În ansamblu, productia întregii industrii
metalurgice se redusese la circa ź fata de nivelul antebelic.

De asemenea, instalatiile necesare pentru înzestrarea tehnica a diferitelor ramuri industriale erau procurate în
cea mai mare parte din import. În anul 1924, industria metalurgica acoperea numai 46% din consumul intern
de produse metalurgice.

Însemnata bogatie forestiera a României a atras în perioada postbelica numeroase capitaluri pentru exploatarea
padurilor si prelucrarea primara a lemnului. Nivelul productiei în industria lemnului a fost în anii postbelici sub
cel dinainte de razboi. Dupa 1920 va creste foarte mult productia de cherestea, mobilul acestei dezvoltari
constituindu-l în principal, cererea la export a lemnului de constructii, a cherestelei de brad si stejar.
Dintre ramurile industriei prelucratoare, cea mai importanta a continuat sa ramîna industria alimentara. Fata de
nivelul dinainte de razboi, productia industriei alimentare înregistrase o scadere importanta, reprezentînd în
1919 circa 57% fata de anul 1913. Procentul scaderii diferea însa de la o subramura la alta a acestei industrii.
Privind în ansamblu evolutia industriei alimentare se poate spune ca pîna în 1992 diferitele ei ramuri au avut
de strabatut o perioada grea, dupa care productia începe sa se refaca. 76 Industria textila si industria pielariei,
desi ramuri cu pondere relativ însemnata, nu erau capabile sa satisfaca decît partial nevoile consumului intern.

O dezvoltare importanta, comparativ cu ramurile mentionate a cunoscut industria materialelor de constructii

avînd în vedere si necesitatile de constructii postbelice în special productia de ciment, geamuri, caramizi desi
persistau înca multe dificultati.

Se constata ca în majoritatea ramurilor industriei prelucratoare a avut loc, într-o masura însemnata o scadere a
productiei în comparatie cu nivelul dinainte de razboi, urmata de un proces de redresare lent si prelungit. La
Congresul din 1921 al Asociatiei generale a inginerilor din România se arata ca productia industriala a tarii era
în toate ramurile cu mult sub normal, în cele mai multe ramuri productia se situa între 30% si 50% din cea
dinainte de razboi si numai în cîteva ramuri peste 50%.

În ce priveste industria extractiva, aceasta prezenta doua aspecte caracteristice: pe de o parte o productie multa
mai scazuta fata de nivelul antebelic, pe de alta parte ? începînd cu anul 1920 ? o crestere lenta de la an la an.
Astfel, productia petroliera, fata de anul 1914 cînd se ridica la 1810 mii tone, scade foarte mult reprezentînd în
1919 numai 855 mii tone, pentru a se redresa lent, ajungînd în 1924 la 1850 mii tone, depasind nivelul
antebelic. În industria petroliera se ciocneau interesele capitalului strain, dominant în aceasta ramura, ale
capitalului autohton particular, care lupta sa-si mareasca participatiile, si ale statului, care urmarea sa-si
echilibreze, prin export balanta comerciala. Toate acestea explica procesul lent de refacere a industriei
petrolului. Industria carbonifera, ramura importanta a economiei, în continua scadere pîna în 1920, începe sa se
refaca, depasind în 1924 nivelul de dinainte de razboi. Restabilirea cu întîrziere a industriei extractive a avut
influenta asupra refacerii celorlalte ramuri industriale ca si a transporturilor, domeniu în care se simtea o lipsa
acuta a combustibililor.

În primii ani dupa razboi, transporturile, îndeosebi cel feroviar, erau dezorganizate, constituind unul din
factorii care frînau procesul redresarii economiei. Portiuni însemnate de cale ferata erau distruse, iar parcul de
material rulant scazuse serios. Inventarierea cailor ferate din primul an postbelic consemneaza existenta doar a
263 locomotive în stare de functionare si a 1304 care solicitau reparatii generale. Pentru a iesi din situatia
dificila, statul a trecut la 77 cumpararea de locomotive din strainatate. Paralel cu politica de reparare a vechilor
locomotive si de import, s-a facut apel la societatea ?Resita? pentru construirea de locomotive, creatie a
specialistilor români. La fel, numarul vagoanelor de calatori scazuse la circa 1/3, a vagoanelor de marfa la
circa 1/5. Numeroase poduri si lucrari feroviare au fost distruse, ceea ce facea ca si viteza de trafic sa fie
redusa. O parte din nevoile interne de transport a trebuit sa fie acoperite de transportul rutier, efectuat
îndeosebi cu tractiune animala. Procesul refacerii, care întîmpina serioase dificultati, se va încheia în linii mari
în anul 1924, cînd s-a atins nivelul antebelic în principalele ramuri de productie. Acest proces de redresare a
industriei a avut loc inegal si s-a prelungit, deoarece n-a avut o orientare bine precizata în politica de
industrializare capitalista. Cercurile conducatoare ale burgheziei au creat un regim legal care sa favorizeze
dezvoltarea industriei (legea protectionismului vamal din 1921, extinderea legii de încurajare a industriei din
1912 pe întregul cuprins al tarii), dar mai ales a ramurilor în care ele însele aveau investit capital, cum erau
industria usoara si extractiva. Refacerea industriei avea loc în conditiile în care, desi Unirea din 1918 a prilejuit
un anumit spor în configuratia de ansamblu a industriei, totusi ea nu a schimbat fundamental structura
industriala a tarii.

Industria mare prelucratoare a României continua sa fie reprezentata, în principal de industria alimentara,
lemn-hîrtie, materiale de constructii, textile, încaltaminte-pielarie. Aceste ramuri detineau ponderea cea mai
însemnata ? între 64% si 79% din numarul total al întreprinderilor, al fortei motrice instalate, al personalului
ocupat si valorii productiei. Daca privim aceste ramuri în structura lor intern, starea de înapoiere industriala
iese si mai pregnant în evidenta. În industria metalurgica, întreprinderile siderurgice cuprindeau 2% din
numarul întreprinderilor, peste 73% din forta motrice si circa 13% din personal. Alaturi de acestea figurau însa
puzderia de ateliere mecanice de reparatii 51,1% din totalul întreprinderilor metalurgice. De altfel, în întreaga
industrie a tarii continua sa ocupe ponderi însemnate industria mica si productia mestesugareasca. 78

Dezvoltarea agriculturii. Reforma agrara din 1921

Agricultura României postbelice purta din plin amprenta marilor dificultati lasate mostenire de razboi si
ocupatia straina. Aceste dificultati veneau sa amplifice contradictiile sociale pe care agricultura tarii unificate
le mostenise din perioada anterioara razboiului.

În aceste conditii, în fata agriculturii se ridica un sir întreg de probleme spinoase: redresarea productiei
vegetale si animale, refacerea inventarului si a gospodariilor distruse, înfaptuirea reformei agrare promisa
taranimii înca dinainte de razboi si care acum nu mai putea suferi amînare.

Privita global, pîna în 1922 agricultura tarii noastre n-a reusit sa atinga nivelul dinainte de razboi, desi
eforturile de redresare n-au lipsit. Dimpotriva, ea a trecut printr-o perioada de ruina si dezorganizare. Astfel, în
ceea ce priveste suprafetele agricole însamîntate desi acestea au mers în crestere între 1919-1922, o parte din
terenuri a ramas necultivata. Cum si productia era foarte slaba, tara noastra a fost nevoita sa importe peste
220.000 tone de cereale si derivate atît pentru asigurarea hranei populatiei, cît si pentru însamîntari. Productia
de cereale a României era înca scazuta datorita si randamentului redus la ha. Pierderile de oameni si de
inventar din timpul razboiului îsi spuneau aici din plin cuvîntul. În afara de acestea însa, agricultura noastra
continua sa aiba ? ca si înainte de razboi ? un pronuntat caracter extensiv. Mari pierderi a provocat razboiul si
fondului de animale al tarii. Fata de nivelul antebelic, în anul 1919 septelul reprezenta abia 59%. Restul de
41% s-a pierdut în timpul si din cauza razboiului. Desi pîna la începutul anului 1922 el va creste pîna la 80,2%
lipsa vitelor în general, a celor de munca în special, se facea însa simtita, fapt care frîna la rîndul sau procesul
de redresare a agriculturii românesti. Existau însa si pierderi ce nu puteau fi recuperate. Din cei peste 800.000
de morti în razboi, imensa majoritate fusesera tarani. La acestia se adauga un mare numar de invalizi, vaduve si
orfani. În plus, jaful ocupantilor si enormele privatiuni din timpul razboiului au secatuit din punct de vedere
fiziologic populatia muncitoare, inclusiv taranimea.

Toate acestea faceau ca potentialul ei de munca sa fie mai redus. 79 În conditiile descrise mai sus, gospodariile
taranesti simteau nevoia de credit în vederea refacerii. Desi s-au acordat credite mai mari decît înainte de
razboi, acestea nu erau suficiente. Pentru nevoi urgente, taranii mai erau înca nevoiti sa apeleze la camatari.
Dar chiar si bancile particulare ce operau în mediul rural percepeau dobînzi ce se ridicau pîna la 25%. În
sfîrsit ? dar nu în ultimul rînd ca însemnatate ? în agricultura României unificate persista înca nedreptatea în
împartirea pamîntului, iar acest lucru, pe lînga ca producea la sate o situatie exploziva, frîna însusi procesul de
refacere a agriculturii. De aceea, problema reformei agrare se ridica cu ascutime la ordinea zilei.

Reforma agrara din 1921

Hotarîrea de a se efectua o reforma agrara a fost luata înca din iulie 1917, cînd Parlamentul de la Iasi a înscris
în Constitutie principiul exproprierii ?pentru o cauza de utilitate nationala? si a decis exproprierea în acest scop
a 2.000.000 ha în Vechiul Regat. În urmatorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete în aceasta problema,
paralel cu o disputa aprinsa în jurul conditiilor si proportiilor exproprierii, pentru ca abia în vara anului 1921 sa
fie adoptate ?legile definitive? de reforma agrara pentru Vechiul Regat, Transilvania si Bucovina. Desi
cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au încheiat aceste legi au fost în esenta
aceleasi.

Prin legea de reforma agrara se stabilea ca din fiecare proprietate urma sa ramîna respectivul proprietar cu o
cota neexpropriabila de 100 ha în regiunile de munte si de deal si de 150 ha în cele de ses. Aceasta cota putea
fi extinsa la 500 ha daca proprietarul avea investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite, instalatii, plantatii).
Mosierul avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga partea de mosie care sa-i ramîna. Ca urmare a tergiversarii în
aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse cai, de la
efecte reformei. Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cît reprezenta suprafata mosiilor cu
peste 100 ha înainte de reforma, au fost expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar însemnat detarani au
primit pamînt dar, în acelasi timp marea proprietate mosiereasca ? desi simtitor diminuata ? s-a mentinut în
continuare. 80 Inventarul mosiilor expropriate, precum si viile, livezile, terenurile irigate, iazurile erau
exceptate de la expropriere. În ceea ce priveste padurile, acestea au fost supuse unei exproprieri (de mici
proportii) numai în Transilvania.

Dreptul de împroprietarire, conform legii de reforma agrara îl aveau în primul rînd mobilizatii, vaduvele de
razboi, taranii demobilizati, cei cu pamînt mai putin de 5 ha si taranii fara pamînt. Loturile ce se atribuia
taranilor erau de doua categorii: loturi de împroprietarire ? stabilite în principiu la 5 ha ? si loturi de
completare, atribuite celor ce mai aveau pamînt. Statul nu asigura gospodariilor taranesti creditul si asistenta
tehnica necesara. Împroprietarirea s-a facut prin rascumpararea pamîntului mosieresc. Taxa de rascumparare se
platea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuala a arendei înmultita cu 20, sau în unele
regiuni chiar cu 40.

În general, reforma agrara din 1921 a constituit cu toate lipsurile ei un însemnat pas înainte în procesul de
dezvoltare a tarii noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului în agricultura. Reforma a micsorat sensibil
proprietatea mosiereasca, a slabit puterea economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta clasa în viata
politica si sociala a României. Sumele primite drept rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, sa
angajeze mai multa munca salariata.

Circulatia monetara

Perioade de dupa razboi s-a caracterizat pe plan monetar, prin cresterea continua a inflatiei. Astfel, daca la
finele anului 1916 circulatia baneasca era de 1.452 milioane lei, la sfîrsitul anului 1923 volumul ei total era de
17.917 milioane lei. Fata de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din aceasta crestere s-a
datorat apelului statului la emisiunea de hîrtie-moneda a Bancii Nationale, pentru acoperirea deficitelor
bugetare, în special în anii 1920-1921.

Cresterea inflationista a circulatiei monetare a fost însotita de cresterea preturilor si deprecierea crescînda a
leului în interiorul tarii, precum si de scaderea cursului sau extern.

Astfel, în raport, de pilda cu francul elvetian (moneda vesteuropeana cea mai putin afectata de deprecierea
postbelica), 100 de 81 lei românesti erau egali în 1919 cu 11,05 franci, iar în 1922 cu numai 2,30 franci.

Acest fapt sporea ponderea reala a datoriilor particulare si de stat contractate în strainatate, creînd greutati
suplimentare operei de refacere economica.

Deprecierea interna a leului si-a gasit cea mai pregnanta expresie în cresterea generala a preturilor, atît a celor
cu amanuntul, cît si a celor cu ridicata. Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei si Comertului,
indicele preturilor cu amanuntul din întreaga tara crescuse la sfîrsitul anului 1923 fata de 1914 la 2.586%,
adica de aproape 26 de ori. Conjunctura inflationista a creat totodata un puternic decalaj între salariile
nominale si salariile reale, contribuind astfel la înrautatirea situatiei materiale a celor ce traiau din munca lor.

O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la accentuarea inflatiei a fost aceea ca, în primii doi
ani de dupa razboi, în tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte monede, si anume: leul
emis în perioada ocupatiei de ?Banca generala?, coroanele austro-ungare si rublele, fiecare avînd un curs
diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificari monetare. Dar o astfel de masura întîrzia si explicatia nu este
greu de gasit. ?Aceasta diversitate de monezi ? arata un economist burghez ? a dat prilejul unor speculatiuni
fantastice??, burghezia obtinînd astfel mari cîstiguri prin specularea diferentelor de curs. La un moment dat
însa, acest haos monetar ameninta însasi interesele burgheziei, împiedicînd desfasurarea procesului
reproductiei capitaliste. De aceea, în cele din urma a fost efectuata unificarea monetara. Ea a fost dictata de
necesitatea unificarii pietei nationale si de cerintele refacerii economice, dar a constituit în acelasi timp si un
prilej pentru afaceri de mari proportii. Operatiunile de preschimbare au fost facute în 1920-1921. Între timp
însa, în România se scursesera, inclusiv prin contrabanda, mari sume de coroane si ruble ce nu mai aveau
putere circulatorie în tarile vecine, unde preschimbarea se facuse mai devreme. În total s-a platit detinatorilor
de lei a ?Bancii generale?, coroane si ruble, 7.026 milioane lei, întreaga suma fiind pusa la dispozitia statului
de BNR, prin doua împrumuturi speciale.

Dupa evaluarile economistilor burghezi, paguba adusa economiei nationale prin întîrzierea unificarii monetare
si prin cursul 82 ridicat la care ea s-a efectuat ? curs superior celui de pe piata ? s-a cifrat la 3,5 miliarde lei.
Statul a facut astfel ? ?o pomana de stat en gros? în folosul marilor detinatori de coroane, ruble si lei a ?Bancii
generale?. Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a contribuit la sporirea volumului de lei aflat
în circulatie. Problema lichidarii inflatiei va fi solutionata abia în perioada urmatoare.

Economia între anii 1924-1929

Dupa anul 1924 în economia tarii se va realiza o serie de progrese. Va spori numarul întreprinderilor
industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit si forta motrica, se va îmbunatati înzestrarea tehnica a
întreprinderilor, iar productia va creste însemnat, comparativ cu perioada anterioara, productia vegetala si
animala se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei avîntul industrial
si va influenta pozitiv dezvoltarea întregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale externe ale tarii.
Avîntul economic de dupa 1924 a fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Între acestea
mentionam îndeosebi cererea mereu în crestere pe piata mondiala de produse românesti ca petrol, lemn si
cereale, precum si mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pîna în 1929, la un nivel relativ ridicat.

Dezvoltarea mai însemnata a economiei si îndeosebi a industriei a fost însotita de întarirea pozitiilor
economice ale marii burghezii autohtone si care a dus la accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain
prin punerea în aplicare a conceptiei de politica economica a PNL, ?prin noi însine?. Guvernele din acesti ani
conduse de liberali (cu exceptia sfîrsitului anului 1926 si prima parte a anului 1927, cînd guvernul a fost
condus de generalul Averescu) au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare juridica se gasea în
Constitutia din anul 1923. Constitutia prevedea ca ?zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale
subsolului sînt proprietatea statului? si ?ca la exploatarea acestora se va tine seama de drepturile cîstigate?.
Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea concesiona
exploatarea acestora particularilor, adica marii burghezii industriale. În acelasi timp, burghezia si mosierimea
care facusera anterior investitii în lucrari de exploatare a subsolului, beneficiau în 83 virtutea ?drepturilor
cîstigate? de bogatiile miniere, creîndu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei
capitalului strain. Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea virtutea ?drepturilor cîstigate?
de bogatiile miniere, creîndu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului strain.

Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea avîntului economic dupa 1924 pot fi grupate, în
general, în trei categorii:

- legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;

- tarife vamale comerciale protectioniste;

- politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.

Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea cîtorva legi, dintre care cea mai importanta a fost legea
minelor din iulie 1924. În baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale
subsolului. Valorificarea acestor bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca
se acorda dreptul de exploatare a zacamintelor subsolului, în primul rînd societatilor anonime miniere române,
adica acelora în care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni români; doua treimi din
membrii consiliului de administratie, ai comitatului de cenzori, precum si presedintele consiliului de
administratie sa fie cetateni români. În afara acestor societati, legea mai stabilea ca pot beneficia de dreptul de
concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca în timp de 10 ani sa îndeplineasca conditiile stabilite
pentru prima categorie de societati. Legea minelor provocat reactii din partea cercurilor financiare straine care
aveau capitaluri investite în industria extractiva a României, cautînd sa determine statul român sa nu
înfaptuiasca ?nationalizarea? subsolului si a întreprinderilor miniere (în anul 1925 se modifica procentul de
60% din capitalul social detinut de cetateni români la 50,1%).

Aceluiasi scop de întarire a pozitiilor marii burghezii autohtone i-a servit si Legea comercializarii si controlul
întreprinderilor statului adoptata în 1924, prin care se introduceau în întreprinderile statului principiile
comerciale din întreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor întreprinderi ale statului cum erau
Navigatia fluviala româna, Serviciul maritim român, C.A.M. sau întreprinderi care se ocupau cu exploatarea
generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz metan, caderi de apa etc.). În conducerea unor asemenea
întreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie era numita de guvern, restul fiind ales
dintre membrii consiliului de administratie, comitet de cenzori precum si presedintele, cetateni români. 84 Prin
legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-si investeau capitaluri pentru producerea
energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia
produsa. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea întreprinderilor ca majoritatea
capitalului sa fie autohton precum si presedintele si 2/3 din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie
cetateni români. Prin toate aceste legi se urmareau preocupari mai ample ale burgheziei pentru valorificarea
resurselor naturale ale tarii, dar în mod deosebit întarirea marii burghezii autohtone si obligarea capitalului
strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara îndoiala însa ca burghezia autohtona îsi apara interesele de
grup si nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata la nivelul
cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta a acesteia.

Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc important prin care burghezia
cauta sa apere productia interna de concurenta straina, contribuind în felul acesta la sustinerea procesului de
industrializare a tarii. Burghezia industriala va cere tot mai mult statului sa intervina în economie si pe calea
tarifelor vamale asa cum de altfel procedau si alte tari cu care România întretinea relatii comerciale. Pentru a
asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin
tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele se percepeau în lei-aur, iar încasarea lor se facea în lei-hîrtie, pe
baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hîrtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba în functie de fluctuatia
monetara. Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la rîndul lor, acelasi tarif si
clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari tariful era de trei ori mai mare decît cel minimal. Acest tarif
a influentat nivelul importului, asigurînd protectia articolelor textile, de tabacarie, hîrtie etc. egala cu 15-20%
din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate o taxa de 5-10%. Protectia era însa insuficienta pentru
industrie si aceasta cu atît mai mult cu cît s-a aplicat într-o perioada de puternica inflatie. De aceea, în anul
1926 tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile metalurgica si textila, a caror
structura si gama de produse erau schimbate fata de perioada anterioara. S-au adaugat înca alte articole supuse
taxelor vamale la import, iar la articolele textile si metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pîna la 100%.
85 S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale în aur de la 30, cît a fost stabilit în 1924, la 40. În
anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui ?tariful Manoilescu?. Acesta era
minimal pentru tarile care aplicau acelasi tratament României si general ? taxe vamale superioare cu 50% fata
de cel minimal ? pentru tarile care nu acordau clauza natiunii celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si în
cazul tarifului din 1924, s-au prevazut taxe în aur, care pentru transformarea în lei-hîrtie urmau sa fie înmultite
cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte marfuri importate.

Aplicarea acestor tarife vamale a dus la cresterea gradului de protectie, reprezentînd în anul 1928, de exemplu,
20,7% din valoarea întregului import fata de numai 4,1% cît reprezentau taxele vamale din valoarea totala a
importului în 1922. Totusi gradul de protectie al industriei românesti era insuficient, taxele de import fiind
mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care România avea relatii comerciale.
Cu toate acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare oprirea patrunderii aproape nestingherite
pîna atunci a marfurilor straine, creînd avantaje burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone. În
conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a intervenit direct prin sprijinirea dezvoltarii industriei
pe calea finantarii, a acordarii de credite în volum mult mai mare decît în anii anteriori. În acest sens, în anul
1923 a fost înfiintata Societatea nationala de credit industrial, la al carei capital participa statul si Banca
Nationala. Scopul bancii era încurajarea industriei mari prin acordarea de credite si înlesnirea mobilizarii
creantelor industriale prin reescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a avut o importanta
deosebita în impulsionarea dezvoltarii industriei autohtone. Rolul ei în creditarea industriei a crescut destul de
repede, de la finantarea a numai 5% din totalul întreprinderilor marii industrii prelucratoare în anul 1924 la
12% în anul 1928, întreprinderi a caror productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale.
Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie direct, fie prin
intermediul societatii nationale de credit industrial. În 1928 volumul creditelor acordate industriei de catre
Banca Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei. 86

Dezvoltarea industriei

Dezvoltarea mai accentuata a industriei, dupa 1924, a avut loc pe baza structurii industriale mostenite din anii
anteriori. Fata de perioada antebelica se constata, pe ansamblu, o crestere a ponderii industriei mari în
productia industriala a tarii (circa 80%) concomitent cu o dinamica a celei mici si mijlocii. De asemenea, desi,
productia industriei extractive a înregistrat un spor mai mare decît cea a industriei prelucratoare, în anul 1928
constatam ca întîietatea apartinea tot industriei prelucratoare, productia industriei extractive fiind de 5 ori mai
mica.

În cadrul industriei extractive primul loc îl ocupa industria petrolului care singura detinea 2/3 din întreaga
ramura miniera a tarii. Schimbari semnificative apar în industria prelucratoare în sensul cresterii ponderii
industriei grele, de la 27% la 37% în productia totala a industriei prelucratoare. Ramura industriala care a
progresat cel mai mult a fost industria metalurgica. Au fost înfiintate noi întreprinderi mari cu procese
tehnologice complexe cum erau uzinele ?Malaxa? din Bucuresti, fabricile de la Copsa Mica, Cugir, I.A.R. din
Brasov. Dezvoltarea metalurgiei a fost stimulata de necesitatile mari de produse metalurgice ale economiei. Cu
toata aceasta crestere metalurgia continua sa ocupe un loc de mica importanta cu mult în urma altor ramuri
industriale. În 1928 ea dadea o valoare a productiei de circa doua ori mai mica decît industria alimentara.

Ramurile industriei usoare, în primul rînd industria alimentara, textila si pielariei detineau împreuna ponderea
cea mai mare în valoarea productiei industriale prelucratoare. În cadrul acestor ramuri, pozitia fruntasa, o
ocupa în continuare, industria alimentara, desi se constata o oarecare diminuare a ponderii ei. Cît priveste
industria textila, aceasta si-a sporit an de an participarea la productia industriala a tarii. Pîna în 1925 industria
lemnului a fost în plina ascensiune, dupa care curba participarii ei la productia totala începe sa scada,
nemairevenindu-si în toata perioada interbelica. Îsi mentine o pondere relativ mare, în ansamblul productiei,
industria chimica, datorita faptului ca o însemnata parte a productiei ei era data de rafinariile de petrol. În ceea
ce priveste înzestrare tehnica a industriei românesti se constata aceeasi înapoiere, daca avem în vedere, de
exemplu, ca 87 în anul 1928 în industria alimentara pentru un lucrator reveneau 5,3 CP, iar în industria
metalurgica doar 2,3 CP. În întreprinderile industriei metalurgice încep sa se produca material rulant profit
caile ferate, între care locomotive, vagoane de calatori si de marfuri, cisterne pentru transportul petrolului etc.
Cît de neînsemnata era ramura constructoare de masini reiese din faptul ca aceasta întrebuinta doar 1,6% din
întreaga cantitate de forta motrice a industriei metalurgice, ceea ce demonstreaza ca România continua sa
ramîna o tara dependenta de tehnica din tarile dezvoltate industrial. Între diferitele ramuri industriale existau
inegalitati în dotarea cu echipament, în aprovizionarea si asigurarea cu forta de munca calificata. Alaturi de
cîteva întreprinderi caracterizate printr-un grad înalt de concentrare a productiei, functionau un numar foarte
nare de întreprinderi ramase cu totul în urma sub raport tehnic si tehnologic.

Structura necorespunzatoare a industriei era însotita de imposibilitatea, cu unele exceptii, a asigurarii

consumului de produse industriale cerute pe piata interna. În acesti ani productia industriala autohtona
acoperea necesitatile interne în proportie de circa 60%. Sub aceasta medie se ascundeau însa mari inegalitati pe
ramuri si subramuri si, în acelasi timp, aceasta acoperire era realizata în conditiile unui nivel scazut al
consumului pe locuitor. Agricultura beneficia într-o masura redusa de produse industriale, era lipsita de
ajutorul industriei pe linia înzestrarii cu unelte si masini agricole. Slaba dezvoltare a industriei ca si
posibilitatile de import reduse faceau ca în tara noastra consumul produselor fabricate sa fie foarte scazut
situîndu-ne, sub acest aspect, printre tarile cele mai înapoiate din Europa. Calculat la preturile anului 1928, în
marci germane, consumul pe locuitor în România era de79, în timp ce în Elvetia era de 622, în Anglia de 609,
în Germania de 550, în Franta de 547, în Ungaria de 192, în Iugoslavia de 141. În anii 1924-1928 consumul
anual pe locuitor era în tara noastra de 5 kg zahar, 0,24 kg conserve, 0,28 litri bere, 0,62 kg bumbac, 9,8 kg
produse laminate, 5,7 kg lemn constructii, 2 kg ciment etc. România cu toata dezvoltarea industriei, continua si
în aceasta perioada sa ramîna o tara cu o structura predominant agrara. Astfel, din populatia activa în industrie
era angajata în anul 1929 doar 10% în timp ce în agricultura lucra 78%. Aceeasi concluzie se impune daca
avem în vedere ca industria contribuia, în acelasi an, la venitul 88 national cu numai 39 miliarde lei, iar
agricultura si silvicultura cu 84 miliarde lei. Industria participa la produsul social în proportie de 34,6% si cu o
pondere de 22% în venitul national, ceea ce confirma aprecierea de tara cu economiei predominant agrara.

Dezvoltarea agriculturii

Sectorul dominant al economiei punea si în aceeasi ani amprenta marilor dificultati postbelice refacerii lente ca
si amplificarii contradictiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea
mai sustinuta a capitalismului, proces impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma
agrara a fost declarata înfaptuita în anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai detinea înca 19,5% din
întreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica ramînerea în continuare a ramasitelor semifeudale. În acelasi
timp, analiza structurii proprietatii taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat. Patura înstarita a
acesteia detinea în 1927 circa 16% din suprafata arabila, taranimea cu pamînt între 5-10 ha fiecare gospodarie
circa 11%, restul pamîntului fiind detinut de mica proprietate. Numarul gospodariilor taranesti fara pamînt se
ridica la aproape 700.000.

Lipsa sau insuficienta pamîntului pentru cultura obliga însa un numar însemnat de gospodarii sa practice
relatiile de dijma. Pe de alta parte, lipsa inventarului agricol, a creditelor si povara impozitelor aveau
consecinte negative asupra economiei rurale.
În ceea ce priveste suprafata arabila si structura culturilor reiese ca suprafata însamîntata cu cereale ocupa o
pondere cuprinsa între 85-87% dupa care urmau suprafetele destinate fîneturilor cultivate si plantelor
industriale. În cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult suprafetele însamîntate cu porumb, orz si ovaz.
Cresteri însemnate se constata si în privinta suprafetelor însamîntate cu plante alimentare si plante industriale.
Daca suprafetele însamîntate cunosc cresteri constante, productia nu a înregistrat aceeasi evolutie,
înregistrîndu-se variatii mari de la un an la altul (în crestere pîna în 1926 apoi în scadere si din nou în crestere
din 1929). Datorita slabei înzestrari tehnice si a insuficientei folosiri a metodelor agricultura-tehnice avansate,
agricultura se regasea într-o accentuata dependenta de factorii naturali. 89

Caracterul înapoiat al agriculturii iese mai clar în evidenta daca cumparam recoltele obtinute cu cele realizate
din alte tari cu posibilitati comparabile. În timp ce România obtinea în 1925 circa 860 kg grîu la ha, în
Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut cîte 1.260 kg, iar în Bulgaria 1.320 kg. Aceleasi discrepante se întîlneau si în
privinta altor culturi. Desi tara noastra dispunea de conditii naturale optime pentru cresterea animalelor,
datorita procesului de saracire a taranimii, a lipsei creditelor pentru gospodariile taranesti, septelul a scazut
continuu.

La sfîrsitul perioadei agricultura României, ca si a altor tari, a fost cuprinsa de o criza de supraproductie ?
manifestata prin scaderea preturilor la produsele agricole ? criza care se va prelungi pîna la al doilea razboi
mondial. Consecintele crizei economice din anii 1929-1933 asupra economiei României România facînd parte
din sistemul mondial al economiei capitaliste a fost si ea lovita de criza economica dintre 1929-1933. Ca si în
celelalte tari capitaliste, în România criza a cuprins toate ramurile de activitate: industria, agricultura, comertul,
finantele, circulatia monetara, sistemul bancar, cu toate consecintele sale nefaste. Declansata mai puternic la
mijlocul anului 1929 în industrie, criza a fost agravata de o serie de factori interni si externi. În rîndul factorilor
interni care au dus la agravarea crizei, mentionam în primul rînd, predominarea în economia României a unei
agriculturi ramase în urma, care ocupa 78% din populatia activa a tarii si în care se mentineau înca ramasite
feudale. Singur acest lucru era de natura sa agraveze criza, în conditiile decalajului dintre preturile produselor
industriale si cele agrare în favoarea primelor. Implementarea crizei industriale cu cea agrara, care a început
înca din 1928, a contribuit si mai mult la agravarea crizei. Puternica scadere a preturilor produselor agricole a
avut consecinte deosebit de grave pentru economia nationala. Existenta unui volum mare de împrumuturi
facute de taranime la banci si camatari înainte de declansarea crizei si care trebuiau platite în conditiile
preturilor scazute în care taranii îsi valorificau produsele, a constituit un alt factor de agravare al crizei.

Un al doilea factor intern, care si-a adus contributia la agravarea crizei economice în România, l-a constituit
nivelul scazut 90 de trai al populatiei, nivelul coborît al salariilor muncitorilor si al cîstigurilor taranimii
muncitoare, ceea ce s-a repercutat în reducerea considerabila a puterii de cumparare si a pietei interne în
perioada crizei. Între factorii care au agravat criza din România a fost si scaderea catastrofala a preturilor
produselor românesti ce se exportau, în timp ce preturile produselor importate de tara noastra sau mentinut la
un nivel relativ ridicat. Înrautatirea conditiilor comertului exterior al României s-a resimtit, ca urmare a
structurii sale (predominarea la export a cerealelor si petrolului, iar la import a produselor fabricate industrial).
Detinerea unor pozitii deosebit de puternice de catre capitalul strain în economia tarii, îndeosebi în industria
extractiva, volumul mare al datoriei publice externe si anuitatile extrem de grele pentru bugetul de stat ?
sporite ca urmare a împrumutului de stabilizare din 1929 ca si a împrumuturilor externe din primii doi ani ai
crizei ? a constituit unul dintre factorii externi de agravare a crizei în tara noastra. Starea de dependenta
economica si politica a tarii fata de monopolurile internationale s-a adînci.

Criza în industrie

Înca de la începutul anului 1929 în unele ramuri ale industriei tarii au aparut fenomene de criza de
supraproductie. Indicii cantitativi ai productiei de fier, otel, huila, sare etc. au marcat importante scaderi, indicii
preturilor fontei, cuprului, petrolului, lignitului etc. de asemenea, au coborît, în timp ce în depozite cresteau
stocurile de marfuri ce nu puteau fi desfacute pe piata. Începînd de la jumatatea anului 1929 criza s-a dezvoltat
cu violenta, cuprinzând rînd pe rînd ramurile industriei tarii. Ca urmare, atît indicele general cantitativ al
productiei industriale, cît si cel valoric au înregistrat scaderi importante. Examinarea dinamicii productiei
industriale scoate în relief o însemnata scadere a productiei pe ansamblul industriei în anul 1932 fata de anul
1929. Scaderea cantitativa a productiei a fost deosebit de mare la industria prelucratoare ? cuprinzînd
majoritatea ramurilor marii industrii din România ? ca si la industria ce reunea monopolurile de stat (sare,
tutun, chibrituri, explozivi etc.). În ceea ce priveste indicele productiei pe întreaga industrie extractiva, acesta
era ridicat datorita cresterii mari a productiei de 91 petrol, deoarece în celelalte ramuri ale industriei extractive
(carbune, minereuri feroase si neferoase) productia a scazut. Din punct de vedere valoric, scaderea productiei a
fost deosebit de importanta, cu mult mai mare decît reducerea cantitativa, ca rezultat al scaderii însemnate a
preturilor. Pe ansamblul industriei, valoarea productiei a scazut în aceeasi perioada cu 42,2%. Examinarea
evolutiei indicilor productiei pe ramuri ale industriei si pe marfuri arata scaderi deosebit de mari la principale
produse. Odata cu izbucnirea crizei din industrie în 1929, criza agrara s-a adîncit enorm. Indicele preturilor
produselor agricole a scazut de la 100 în 1929 la 44,9 în 1933. De la 109 miliarde de lei în anul 1929 valoarea
productiei agricole vegetale a scazut la numai 48,6 miliarde lei în 1933 (desi cantitativ productia a fost mai
mare decît în 1929). Criza agrara a cuprins toate ramurile agriculturii; productia cerealiera de plante tehnice,
pomicultura, viticultura, zootehnia etc. Structura agriculturii României, predominant cerealiera, a agravat
consecintele crizei agrare, mai puternice în aceasta ramura. În acelasi timp, scaderea preturilor a avut
consecinte mult mai grave pentru tara noastra, dat fiind faptul ca, costul de productie al cerealelor românesti
era mai urcat decît al tarilor cu o agricultura capitalista dezvoltata. Ramînerea în urma din punct de vedere
tehnic a agriculturii noastre, productivitatea scazuta a muncii, cheltuielile mari ale gospodariilor taranesti
provocate de dobînzi mari, de renta funciara ridicata, dijma, preturile ridicate ale marfurilor industriale,
impozitele mari etc. împovarau cu mult costurile produselor agricole din România. În acelasi timp, ca urmare a
obligatiilor sale de a achita datoriile mari contractate pe piata externa de a-si crea disponibil de devize necesar
platii importului, a acoperi deficitele balantelor de plati etc. statul a dus o politica de fortare a exportului de
cereale în anii 1929-1933, chiar la preturi extrem de scazute. Prin scaderea preturilor produselor agricole, criza
a determinat o scadere a pretului pamîntului si a arenzilor, dar aceasta scadere a fost mai mica decît a preturilor
marfurilor agricole, ceea ce a agravat situatia gospodariilor agricole ale taranimii. Mentinerea unui nivel relativ
ridicat în raport cu cel al produselor agricole ? al preturilor pamîntului si al arenzilor ? arata tendinta
mosierimii de a arunca pe spatele taranimii muncitoare greutatile crizei agrare. 92 Criza agrara a dus la
accentuarea procesului de degradare a agriculturii românesti. Aceasta s-a manifestat prin: reducerea folosirii
masinilor agricole, scaderea septelului si a calitatii lui, calitatea inferioara a lucrarilor agricole, în anii 1929-
1933, procesul suprafetelor ocupate de culturile de plante tehnice, de pomi fructiferi si livezi a scazut.

O buna parte din inventarul de unelte agricole folosite în gospodariile taranesti era de calitate inferioara si rau
întretinut. Micii producatori lipsiti de mijloace pentru refacerea utilajului erau nevoiti sa apeleze la unelte de
munca care erau de mult scoase din uz. Lipsa de unelte si utilaje agricole se facea resimtita nu numai la
culturile de cîmp, dar si într-o asemenea ramura intensiva cum este viticultura. În conditiile crizei agrare, oferta
de brate de munca în agricultura a crescînd, salariile muncitorilor scazînd, mosierii si chiaburii gaseau mai
convenabila folosirea muncii manuale decît utilizarea masinilor agricole. Consumul de unelte si masini
agricole (import si productie interna) a scazut puternic: de la 5,7 mii tone unelte si 11,3 mii tone masini
agricole în 1929, la 3,2 mii tone unelte si 1,5 mii tone masini agricole în 1933. Efectivul de animale a scazut în
anii 1929-1933 la taurine, ovine si porcine.

Desi agricultura României avea mare nevoie de îngrasaminte azotoase, datorita culturii excesiv cerealiere si
mai ales culturii de porumb, productia si consumul de îngrasaminte azotoase era extrem de reduse. În anul
1927 s-au consumat doar 900 tone superfosfat ? adica abia 1 kg îngrasaminte chimice pe ha de teren arabil.
Chiar si folosirea gunoiului de grajd ca îngrasamînt era redusa, lucru scos în relief de o ancheta speciala
efectuata în anul 1927. Regrese însemnate au înregistrat în anii agrare si metodele folosite în cultivarea
pamîntului. Nu se mai practica dezmirisitul îndata dupa secerat, lasîndu-se miristile pentru pasunat pîna
toamna tîrziu ? ceea ce dauna lucrarii pamîntului ? se practica o singura aratura în loc de doua, aratura este
superficiala, se practica semanatul prin împrastiere si nu cu semanatoarea etc. Ca urmare a accentuarii
procesului de degradare a agriculturii României în anii crizei agrare, productia medie obtinuta la principalele
culturi a fost scazuta. Astfel, în ceea ce priveste productia medie anuala de grîu în anii 1925-1929 România se
afla înaintea Spaniei, 93 Greciei, Portugaliei, pentru ca în anii 1930-1934 sa fie în urma Spaniei, Portugaliei.
Daca în anii 1925-1929 România ocupa locul al XI-lea în cadrul tarilor europene în ceea ce priveste productia
medie de porumb la ha în perioada 1930-1934 ? ea a ajuns pe locul al XIII-lea depasind numai Grecia, Polonia
si Portugalia.

Criza în domeniul creditului a fost agravata de legaturile strînse între unele banci mari din tara noastra si unele
banci din strainatate care au redus creditele, au retras capitalurile din România etc. Datorita insolventei multor
debitori ai bancilor, acestea au trecut la masuri excesive de restrîngere a creditului, inaugurînd o politica de
cereri de garantii speciale pentru cel mai mic credit acordat.

Banca Nationala si-a redus mult operatiunile de acont, urmarind lichidarea plasamentelor si mentinînd un acont
ridicat de 9%, ceea ce a influentat ridicarea pe piata a dobînzilor. Cu deosebire în acest sector iese în evidenta
politica dusa de banci ? atît cele cu capital strain cît si cele cu capital românesc ? de a arunca pe sapatele
oamenilor muncii greutatile provocate de criza, nu numai direct prin nerestituirea micilor depuneri ca si
indirect, prin trecerea datoriilor lor mari pe seama bugetului statului. Un exemplu graitor în acest sens este cel
al ?Bancii Marmorosch Blank?. Aceasta banca cu capital strain aflata de fapt în stare de faliment înca din
1930, a primit din partea Bancii Nationale sume foarte mari cu titlu de reescont pentru creante în cea mai mare
parte fara valoare reala (ale unor debitori insolvabili). Astfel, între 31 decembrie 1930 si 26 octombrie 1931,
data la care ?Banca Marmorosch Blank? a cerut sa i se admita dat preventiv reescontul ei la Banca Nationala a
crescut de la 247 milioane lei la 1,8 miliarde lei, majoritatea cambiilor predate BNR (în suma de peste 1
miliard) erau ?Portofoliu putred?, cambii semnate de ?Banca industriala, creatie a Bancii Marmorosch Blank?
si care nu aveau acoperite. La rîndul sau BNR a transmis acest portofoliu putred statului român. În afara de
acestea ?BMB? a mai primit din partea BNR, în aceeasi perioada, un împrumut de 750 milioane lei, ca sa aiba
de unde restitui aceasta suma, ?BMB? a primit din partea statului concesiunea distribuirii tutunului si Tigarilor
(monopol al statului). Întrucît aceasta concesiune facuta de stat societatii ?Discom? (creatie a BMB) aducea
beneficii mari ?Discom? a preluat datoria de 94 750 milioane lei de la BNR pentru a plati în 14 ani, iar BMB s-
a ales astfel cu un profit de 750 milioane lei în dauna statului, respectiv a contribuabililor.

Acesta este doar un exemplu. "Portofolii putrede" au fost preluate în suma de multe milioane de lei de catre
BNR si apoi trecute statului si de la alte banci ca: ?Banca Franco-Româna?, ?Banca sindicatelor agricole
Ialomita?, ?Banca de scont din Bucuresti?, ?Banca generala a Tarii Românesti?, ?Banca Agricola?, ?Banca
Victoria? din Arad etc. Actiunea nefasta a capitalului strain din sistemul bancar în perioada crizei este scoasa
în relief si de retragerea masiva, fuga din tara a unor însemnate capitaluri straine prin intermediul bancilor.
Astfel, circa 18 miliarde lei au luat drumul pietelor straine, agravînd situatia balantei de plati a României. În
acelasi timp, capitalul strain a profitat da conjunctura creata de criza pentru a realiza noi cointeresari în
domeniul bancar; astfel, capitalul german (prin ?Dresdner Bank?) a înfiintat în octombrie1929 ?Societatea
bancara Româna? cu sediul la Bucuresti si cu filiale la Arad, Deva, Timisoara si Brasov.

Concentrarea si centralizarea capitalului în banci au facut progrese însemnate în anii crizei economice din
18929-1933. În timp ce numarul bancilor societati anonime a scazut cu 20% în 1933 fata de 1928, capitalul a
ramas acelasi. BNR a capatat un rol tot mai important, cu deosebire prin monopolul mijloacelor de plata în
strainatate si controlul devizelor.

Capitolul VII - Trasaturile economiei României la începutul celui de-al

doilea razboi mondial  Edit

Economia în anii 1939-1940 (septembrie)

Trasatura fundamentala a evolutiei economiei României în acesti ani a constat în influenta determinanta a
factorilor politici externi asupra sa. Aceasta evolutie a dus, în cele din urma la intrarea României pe plan
economic în orbita Germaniei. O asemenea situatie, deosebit de nefasta pentru destinele tarii nu a fost decît
rodul unei lungi perioade de tensiune si amenintari, presiuni si 95 ultimatumuri, venite din partea Germaniei,
sau a celor manevrati de ea cum a fost Ungaria horthista.

Industria.

În conditiile cînd obiectivul prioritar al tarii a fost întarirea capacitatii sale de aparare, industria a devenit un
element important al economiei. Masurile adoptate pentru intensificarea efortului industrial au pastrat
caracterul unei legislatii stimulative, mai ales sub raportul stimularii investitiilor particulare. Trasatura
esentiala a legislatiei industriale a fost cresterea rolului si interventiei statului. Pe aceasta linie s-au adoptat
masuri menite a ceea un cadruorganizatoric mai propice pentru concentrarea si mobilizarea tuturor resurselor
industriale. Astfel, în cursul anului 1939 a fost creat Consiliul superior economic. Principalele sale atributii
erau: redactarea si adoptarea de planuri si programe economice, avizarea diferitelor proiecte de legi
economice. În acelasi an s-a realizat si o modificare a legii cartelurilor, care consta în obligativitatea tuturor
întreprinderilor pe ramuri de productie. Avînd în vedere importanta industriei de armament, în noiembrie 1939
s-a adoptat legea privind regimul juridic al fabricilor de armament. În industria petroliera s-a creat în ianuarie
1940 Comisariatul general al petrolului. Ca urmare a conditiilor generale un impuls deosebit capata sectoarele
industriale legate de înzestrarea armatei, în primul rînd, industria metalurgica, precum si industria textila,
pielariei si chiar alimentara.

În schimb, cererea de echipamente industriale, mijloace de productie, cu exceptia celor necesare industriilor
legate de armata, a scazut. Datorita situatiei internationale posibilitatea aprovizionarii cu o serie de materii
prime solicitate de industria româneasca s-a redus foarte mult. Din septembrie 1939 situatia a devenit si mai
critica. Guvernul ia o serie de masuri menite a rezolva cel putin partial aceasta problema.

Astfel, se aduc unele modificari în regimul comertului exterior, în sensul liberalizarii utilizarii devizelor
obtinute prin export, cu conditia sa se utilizeze la procurarea de materii prime. Este vorba în primul rînd de
procurarea de materii prime din tarile cu devize libere. În acelasi timp s-au facut eforturi si pentru cresterea
productiei proprii în extractia de minereuri feroase si neferoase. Numai pentru industria 96 pielariei se va reusi
sa se asigure aprovizionarea din tara cu piei crude. În ceea ce priveste industria extractiva a petrolului scaderea
productiei, începuta înca din 1936, a continuat. Chiar dupa izbucnirea razboiului s-a înregistrat o crestere a
preturilor de petrol pe piata mondiala, ea nu a determinat si o marire a productiei. Un element caracteristic al
acestor ani au devenit încercarile, venite din partea Germaniei de a patrunde în industria româneasca.
Obiectivele sale principale au fost industria metalurgica si industria petroliera. În industria petroliera era
evident ca patrunderea sa a urmarit sa-i asigure un anumit control în vederea asigurarii unor livrari cît mai mari
si mai regulate de petrol si derivatele sale. Penetratia germana în industria metalurgica a urmarit limitarea pîna
la anulare a acestei ramuri pentru a controla piata româneasca de armament, pentru a mari gradul de
dependenta fata de Germania. În acesti ani însa posibilitatile de actiune ale Germaniei au fost limitate, mai ales
ca trebuiau utilizate instrumente economice normale, din care achizitionarea de actiuni la societatile românesti
era principalul mijloc. Atît timp cît conditiile internationale au permis, încercarile germane în acest sens au dus
la un permanent esec. În martie 1939 însa, ocuparea Cehoslovaciei a facut ca Germania sa puna mîna pe
pachete de actiuni apartinînd unor societati cehoslovace (Skoda, Zbrojovka), asupra unor societati românesti.
Utilizînd contradictiile dintre industriasul N. Malaxa, sprijinit de palat si M. Ausnit, reprezentant al capitalului
occidental, soldat cu îndepartarea ultimului, germanii si-au consolidat prezenta la Resita, desi nu detineau decît
9% din actiuni. În industria petrolului însa rezultatele nu au fost nici pe departe tot atît de încurajatoare pentru
ei. Opozitia marilor societati cu capital occidental si a statului român au facut ca în acesti ani obiectivul
Germaniei sa nu fie atins.

Înfrîngerea Frantei a creat baze noi pentru presiunile Germaniei. Guvernul adopta în iulie 1940 decretul-lege
prin care se interzice orice transfer de titluri fara autorizatia statului. Desi hitleristii îsi întaresc presiune pentru
a forta guvernul sa etatizeze societatile cu capital occidental, chiar pe fondul situatiei dramatice din vara anului
1940, guvernul român nu accepta.

Agricultura

97 Productiile agricole ale celor doi ani au fost bune, mai mari decît cele din anul 1938. S-a creat astfel un
disponibil de export. La începutul anului 1939 însa supraoferta de cereale a determinat ca preturile la cereale sa
fie mici. Ca urmare, statul intervine, subventionînd pe exportatori prin prime de export si prin interventia
sistemului cooperatist pentru absorbirea surplusului de cereale.

Cresc suprafetele cultivate cu plante tehnice, mai ales oleaginoase solicitate mult la export, cu deosebire în
Germania. Izbucnirea razboiului în septembrie 1939 a determinat o crestere a preturilor produselor agricole,
mai ales la legume si oleaginoase. Pentru a nu crea lipsuri pe piata datorita intensificarii exportului, guvernul a
fost nevoit sa limiteze exportul la unele produse. De asemenea, pe piata interna s-au introdus preturi de stat la
cereale, iar pentru stimularea unei productii de buna calitate a introdus sistemul bonificatiilor la pret pentru
produsele de buna calitate.

Agricultura a constituit si ea un obiectiv al ofensivei germane asupra economiei românesti. S-au creat societati
mixte pentru comercializarea produselor agricole si trimiterea lor în Germania. Un moment important care
indica scopul politicii germane în economia româneasca a fost protocolul din iulie 1939, prin care s-a stabilit
un plan de restructurare a agriculturii românesti conform cu interesele Germaniei. Aplicarea sa în practica va fi
însa firava, mai ales ca acest plan implica si eforturi de investitii.

Finantele publice.

Sistemul financiar al tarii a capatat în acesti ani o importanta deosebita. Marele volum de cheltuieli, a carui
tendinta a fost de permanenta crestere, cerea un efort financiar deosebit. Ca urmare, sa înregistrat o crestere
substantiala a sarcinii fiscale, suportata atît de masele de oameni ai muncii cît si de asociatiile industriale,
bancare si comerciale.

În acelasi timp, volumul cheltuielilor destinate altor scopuri decît celor legate de înzestrarea armatei a scazut.
Mai mult decît atît, în conditiile în care bugetul statului nu mai putea face fata acestor cheltuieli, s-au utilizat si
alte surse de finantare, din care cea mai importanta a fost cea a împrumuturilor interne. La sfîrsitul anului 1938
s-a creat o institutie specializata pentru aceste operatii: Casa autonoma de finantare si armonizare (CAFA).
Sumele de bani 98 obtinute prin aceste împrumuturi urmau a fi dirijate spre ministerele legate de pregatirile
militare. În noiembrie 1939 CAFA a fost autorizata sa emita unul dintre cele mai importante împrumuturi
interne ale perioadei: ?bonurile pentru înzestrarea armatei?, suportat de masele de oameni ai muncii. O alta
sursa de finantare a constituit-o reescontul la BNR. Acest reescont era realizat prin intermediul CAFA, legata
la rîndul sau de Ministerul Finantelor. În acest mod, reescontul a devenit de fapt un permanent împrumut al
statului la BNR.

Circulatia monetara si activitatea bancara

Sistemul bancar a devenit pîrghia esentiala a economiei si necesitatilor de capital impuse de imperativele
vremii. Activitatea BNR a fost îndreptata cu precadere în doua directii:

- sprijinirea si consolidarea sistemului bancar în ansamblu pentru a face fata dificultatilor create de situatia
politica si militara;

- sprijinirea efortului de dezvoltare industriala, de crestere a capacitatii de aparare a tarii.;

În anii 1939 ? 1940, paralel cu intensificarea extractiei de metale pretioase din care BNR a cumparat aproape
întreaga cantitate extrasa, ceea ce a dus la cresterea rezervelor de aur ale bancii, s-au adoptat masuri pentru a
stimula vînzarea de aur a populatiei catre BNR. Banca Nationala era autorizata, astfel, sa plateasca peste pretul
oficial al aurului de 153.333, 33 lei kg. de aur fin, o prima valutara de 50%. Unele calcule arata ca în 1940 leul
a reprezentat numai 44,50% din valoarea celui din 1929.

Totodata diferenta dintre valoarea interna si cea externa a leului se accentueaza, ducînd la aparitia speculei si a
evaziunii de devize. Afacerile cu devizele straine s-au înmultit fiind antrenati si membrii casei regale. Aceste
presiuni repetate asupra leului au determinat aparitia unui fenomen de crestere a preturilor cu amanuntul.
Guvernul ia unele masuri pentru a preîntîmpina o astfel de evolutie periculoasa. A fost introdus controlul
statului asupra preturilor, dar nu pe o scara larga si fara nici o interventie directa, preturile fiind lasate sa se
stabileasca în functie de legile pietii. 99
Cu toate masurile luate s-a înregistrat în acesti ani o crestere a costului vietii, mai ales la produse de consum
imediat. Comertul exterior. Tratatul economic din 23 martie 1939 cu Germania În acesti ani Germania face
eforturi deosebite pentru a obtine o pozitie privilegiata în economia româneasca, în comertul exterior. Pe de
alta parte, România în acesti ani nu a putut sa fie manevrata cu atîta usurinta de Germania, atît timp cît a mai
existat o speranta pentru un sprijin eficace în favoarea sa din partea tarilor occidentale. Cînd si aceasta speranta
a disparut, trecerea României, ramasa singura, izolata, în sfera de influenta germana a fost definitiva. Dar acest
fapt se va întîmpla abia în vara anului 1940. În 1939 ? 1940 înfruntarea României si Germaniei pe plan
economic se baza pe doua obiective specifice fiecareia dintre parti: Germania dorea un tratat economic general
prin care economia României sa fie pusa la dispozitia sa România dorea ca prin concesiuni cu caracter
economic, mai ales în domeniul comertului exterior, sa poata determina Germania sa accepte garantii pentru
integritatea sa teritoriala.Dar aceasta nu sa realizat fara ca Germania sa nu fi utilizat toata gama de metode
extra-economice: presiuni din partea functionarilor germani, campanii de presa violente contra României,
amenintari cu interventie militara, ultimatumuri si mai presus de orice, santajarea României cu problema
integritatii teritoriale, pentru care Germania a manevrat abil si eficace Ungaria si Bulgaria.

În acest context guvernul român trebuie sa semneze tratatul economic. Reprezentantul german în ziua de 23
martie da un ultimatum categoric respingînd propunerea româna de a se relua negocierile. Astfel, în dupa
amiaza zilei de 23 martie 1939 s-a semnat tratatul economic româno-german. Clauzele tratatului depaseau
cadrul strict al relatiilor comerciale bilaterale, prevazînd, în esenta, orientarea tot mai strînsa a economiei
românesti fata de necesitatile germane. 100

Bibliografie

 Banca Nationala a României 1880 ? 1995, Ed. Enciclopedica,

Bucuresti, 1998

Axenciuc, V. Introducere în istoria economica a României, Ed. Fundatiei "România de mîine", Bucuresti, 1995

Buzatu, Gh. O istorie a petrolului românesc, Ed. Economica, Bucuresti, 1988

Constantinescu, N. N. Istoria economica a României, Ed. Economica, Bucuresti, 1997

Kiritescu, C. C. Sistemul banesc al leului si predecesorii lui, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1997

Muresan, M., Muresan, D. Istoria economiei, Ed. Economic, Ed. Economica, Bucuresti, 1998

Postolache, T. Economia României. Secolul XX. Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1991
Puia, I. Detaliile economice externe ale României în perioada interbelica, Ed. Academiei Române, Bucuresti,
1992

Suta, N. Istoria comertului exterior românesc, Ed. Eficient, Bucuresti, 1992

Sandru, D-tru Reforma agrara din 1921a din 1921, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 1975