Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În 1891 este înscris la Şcoala Primară nr. 3 din Brăila, dar rămâne de două ori
repetent, izbutind să termine patru clase abia în 1897, după care abandonează definitiv
şcoala. În toamna aceluiaşi an intră „la stăpân”, ca băiat de prăvălie la cârciuma lui Kir
Leonida. Aici leagă o frumoasă prietenie cu un bătrân marinar grec, „căpitanul”
Mavromati, descris mai târziu într-o povestire. Învaţă de la acesta greceşte şi primeşte
în dar Dicţionarul universal al limbii române de Lazăr Şăineanu, care devine pentru
Istrati o adevărată „carte sfântă”, fundamentală pentru instruirea lui ca autodidact.
Citeşte cu pasiune.
În februarie 1898 se angajează lucrător la plăcintăria lui Kir Nicola. Devine apoi
ucenic în sala cazanelor din docurile Brăilei, salahor la o pescărie şi la o fabrică de
frânghii. Se apropie de enigmaticul boem rus Mihail Mihailovici Kazanski, pe care îl va
evoca în povestirile sale. În 1901 pleacă la Giurgiu, muncind aici ca hamal în port. Se
împrieteneşte cu un alt salahor, armeanul Sarkis, şi acesta devenind personaj în literatura
lui Istrati. Se întoarce la Brăila şi începe să practice meseria de zugrav.
În decembrie 1913 ajunge pentru prima dată la Paris, unde este găzduit de
cizmarul Gheorghe Ionescu. Acesta îi va oferi subsolul locuinţei sale, unde Istrati îşi va
scrie cea mai mare parte a operei în limba franceză. Lucrează ca zugrav şi trimite
corespondenţe pentru „România muncitoare”. În martie 1914, aflând că a murit
militantul socialist şi bunul său prieten Ştefan Gheorghiu, revine în ţară. În mai 1915 se
căsătoreşte cu Jeaneta Gheorghiu (născută Maltus), văduva lui Ştefan Gheorghiu, de
care se desparte în 1921; se va recăsători la Paris cu croitoreasa Arma Munsch şi apoi
cu studenta Margareta Izescu. La începutul anului 1916 boala agravându-i-se, se
hotărăşte să plece în Elveţia. În aprilie soseşte în staţiunea Leysin, unde timp de patru
luni stă izolat pentru a-şi îngriji sănătatea, citeşte cu pasiune şi se străduieşte să înveţe
limba franceză cu ajutorul dicţionarului. Apoi munceşte ca zugrav, servitor, zilier la
terasamente, tractorist.
În primăvara anului 1917 pleacă la Lausanne, unde face iarăşi tot felul de munci
manuale. În ianuarie 1919 este internat de Crucea Roşie Americană în Sanatoriul
Sylvanne-sur-Lausanne. Aici îl cunoaşte pe ziaristul Josue Jehouda, care va juca un rol
esenţial în viaţa lui Istrati. Acesta îl îndeamnă să citească scrierile lui Romain Rolland.
Părăsind sanatoriul, merge la Geneva şi se angajează muncitor la garajul firmei Peugeot.
La 21 aprilie 1919 mama sa moare la Brăila. Prăbuşit, Istrati se redresează citind ce i se
recomandase: „Opera lui Romain Rolland a fost pentru mine o revenire la viaţă, când
eram mai deznădăjduit. Am sorbit din ea forţe de rezistenţă împotriva amărăciunilor pe
care le aduce viaţa, oricare ar fi omul”. Aflând din „La Tribune de Geneve” că „celebrul
scriitor Romain Rolland a descins la Hotelul «Victoria» din Interlaken”, Istrati îi scrie
de îndată o lungă scrisoare-confesiune, datată 20 august 1919, cu acest început: „Un om,
în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania”. Iar în încheiere îl imploră:
„Dumneavoastră mă puteţi salva. Mă veţi salva”. După 4 zile, Hotelul „Victoria” din
Interlaken îi returnează scrisoarea, cu menţiunea „Plecat fără adresă”.
În martie 1920 Istrati părăseşte Elveţia şi ajunge iar la Paris, unde lucrează ca
zugrav. În octombrie era la Nisa, angajat într-o librărie ca să ambaleze cărţi sau vânzând
ochelari pe Promenade des Anglais. Ulterior nu mai găseşte de lucru şi trăieşte în
condiţii de mizerie. La 1 ianuarie 1921 scrie confesiunea „Ultime cuvinte” şi o încuie
într-un cufăr, împreună cu scrisoarea către Romain Rolland. La 3 ianuarie face o
tentativă de sinucidere în Parcul Albert din Nisa, tăindu-şi gâtul cu un brici, şi este
internat la Spitalul Saint-Roche. Poliţia descoperă în hainele lui misiva către scriitorul
francez şi o trimite ziarului „L’Humanite”.