Cursul 1

Def.: Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public care cuprind juridice ce reglementează
raporturile sociale referitoare la organizarea și activitatea administrației publice precum și raporturile
administrației publice cu particularii atunci când aceste raporturi servesc/privesc prerogativele
subiectelor de drept public. Sub incidența normelor de drept administrativ intră 2 categorii de
raporturi sociale: cele care privesc aplicarea legii și prestarea de servicii publice în limitele legii și
respectiv cele care privesc soluționarea litigiilor dintre autoritățile administrației publice și cei
vătămați în dreptul și interesele lor legitime.

Obiectul dreptului administrativ cuprinde studiul elementelor:

 Organizarea administrației publice

 Activitatea administrativă
 Răspunderea administrativă
 Contenciosul administrativ

Diferența între dreptul administrativ și știința

administrației
Sunt 2 discipline științifice autonome, dar inter-dependente deoarece ambele au ca obiect de
cercetare administrația publică.

Știința dreptul administrativ are în vedere analiza normelor juridice aplicabile în activitatea
administrației publice.

Știința administrației cercetează aspectele tehnice, economice și sociologice ale activității

administrației publice. Intră în sfera de cercetare a științei administrației următoarele probleme:

 Principiile concrete ale administrației

 Analiza și combaterea unor fenomene negative care afectează activitatea administrația,
precum:
- Birocrația
- Corupția
- Formalismul excesiv

Noțiuni fundamentale în materia dreptului

administrativ:
1. Administrația publică
Este un concept integrator care acoperă activitatea administrației de stat și activitatea administrației
publice locale. Având în vedere funcțiile specifice pe care le îndeplinește, administrația publică poate
fi:

a. Activă – când execută legea sau ia o măsură de utilitate publică

b. Consultativă – când dă avize organelor administrative în care funcționează
c. Deliberativă – când un organ colegial ia decizii care obligă administrația activă
d. Jurisdicțională – când soluționează litigii generate de administrație după o procedură cvasi-
judecătorească.

Se pot identifica două sensuri ale noțiunii de administrație publică:

 A. Sens material
B. Sens organic
A. În administrația publică, sensul material reprezintă totalitatea acțiunilor în baza cărora se
realizează activitatea de organizare a legii, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin
asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către
particulari.

Conceptul de executare a legii este unul complex care cuprinde atât pregătirea executării și
executarea propriu-zisă, cât și emiterea de acte normative cu o forță juridică inferioară (hotărârile)
sau similară legii (ordonanțele simple sau ordonanțele de urgență).

Administrația publică se realizează în regim de putere public prin intermediul prerogativelor acordate
de Constituție și legii care fac să prevaleze interesul public general atunci când este un conflict cu
interesul particular.

B. În administrația publică, sensul organic desemnează ansamblul de autorități publice care, în

regim de putere publică aduc la îndeplinire legile sau prestează servicii publice. Sfera
autorităților care înfăptuiesc administrația publică cuprinde următoarele:
 Autoritățile de natură statală/centrală:
- Șefii executivului: președintele + prim-ministrul
- Ministerele și alte organe de specialitate subordonate Guvernului
- Organele centrale de specialitate care nu sunt subordonate Guvernului (autoritățile
administrativ centrale autonome): Curtea de Conturi, Banca Națională a României, Consiliul
Suprem de Apărare a Țării, etc.
- Instituțiile bugetare
- Regiile autonome
- Societățile comerciale subordonate ministerelor și autorităților centrale autonome
- Reprezentantul puterii statale în teritoriu: prefectul
- Serviciile publice deconcentrate conduse de prefect
 Autoritățile autonome locale

“a adopta” – autoritățile deliberative: consiliul local, consiliul județean, consiliul general al

Municipiului București, consiliile locale ale sectoarelor din București

“a emite” – autoritățile executive: primarii comunelor/orașelor/municipiilor/sectoarelor/Municipiului

București și președintele consiliilor județene

- Organisme prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau județean:
instituții publice și servicii publice de interes local sau județean; societăți comerciale și regii
autonome de interes local sau județean; asociațiile de dezvoltare inter-comunitare; asociații,
fundații și federații recunoscute ca fiind de utilitate publică; operatori de servicii comunitare,
de utilitate publică, locală sau județeană

Autoritatea adminstrației publice și instituția publică

Autoritățile administrației publice sunt acele autorități publice care rezolva in mod concret
problemele ce apar în viață sociala la nivel național si local si adopta masurile operative pentru
satisfacerea unor nevoi sociale.

Constitutia prevede in titlul al III-lea Capitolul al V-lea Administrația public. Sfera autoritatilor
administratiei publice nu se limiteaza doar la organele prevazute in acest capitol ci cuprinde și alte
autorități care se regăsesc în capitolele titlului al III-lea. Prin urmare, in actuala arhitectura
constitutionala, categoria autoritatilor administratiei publice intră în sfera mai largă a autorităților
publice, alături de autoritatea legiuitoare și autoritatea judecătorească.

Noțiunea de instituție publică are în vedere structurile subordonate, aflate sub autoritatea sau în
coordonarea a unor autorități ai administrației publice. Instituțiile publice pot fi de interes național
sau local, după cum serviciul public pe care le prestează servește colectivitatea națională sau locală.

Noțiunea de putere publică desemnează drepturile speciale de care dispune orice autoritatea a
adminstrației publice în vederea exercitării atribuțiilor și pentru satisfacerea interesului public. În caz
de conflic interesul public se impune întotdeauna față de interesul privat. Regimul de putere publică
nu exclude posibilitatea celor administrați de a acționa în justiție împotriva vătămărilor aduse prin
actele administrației publice, prin intermediul contenciosului administrativ.

Noțiunea de serviciu public reprezintă activitatea organizată sau autorizată de o autoritate a

adminstrației publice pentru satisfacerea unor necesități de interes public.

Caracteristicile serviciului public sunt următoarele:

1. Nevoile acestor servicii sunt satisfăcute din bugetul administrației centrale sau locale.
2. Actele juridice îndeplinite de agenții serviciului sunt acte administrative, iar agenții sunt
supuși ierarhiei administrative.
3. Serviciul public are o funcțiune regulată și continuă.
4. Desfășoară o activitate specializată.
5. Poate fi organizat atât la nivel național cât și local.
6. Serviciul public este oferit în mod egal și uneori gratuit.

Noțiunea de putere discreționară. – Ea reprezintă acea marjă de acțiune lăsată la libera apreciere a
unei autorități astfel ca în vederea atingerii scopului prevăzut de legiuitor să poată recurge la orice
mijloc de acțiune în limitele competenței sale. Dincolo de aceste limite autoritatea respectivă va
acționa cu exces de putere, ce poate fi cenzurat de instanța de judecată prin intermediul instituției
contenciosului administrativ. Potrivit legii contenciosului administrativ, prin exces de putere se
înțelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor
competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Izvoarele dreptului administrative:

Izvorul de drept administrativ este forma specifică de exprimare a normelor de drept administrativ
care nasc, modifică sau sting raportul de drept administrativ. Principiul legalității administrației
publice să impună ca normele privitoare la organizarea și funcționarea administrației publice să
provină de la puterile legiuitoare. În activitatea de executare a legii autoritățile administrației publice
au posibilitatea să emită propriile acte normative (acestea trebuie să fie întotdeauna subordonate
constituției și legii, fiind emise în baza și în executarea legii).

Izvoarele scrise:

1. Constituția
2. Legile – constituționale, organice și ordinare
3. Decretele lege ale fostului consiliu de stat
4. Ordonanțele și hotărârile guvernului
5. Actele administrației centrale de specialitate (instrucțiuni, ordine, precizări, rapoarte...)
6. Ordinul prefectului
7. Hotărârile consiliului județean
 8. Hot consiliului local
9. Dispozițiile președintelui consiliului județean
10. Dispozițiile primarului.

Raportul juridic administrativ este acel raport social, reglementat de normele dreptului
administrative care intervine în cadrul și pentru realizarea funcției executive a statului. El se
caracterizează prin două trăsături:

1. Unul din subiecte este întotdeauna purtător al autorității publice.

2. Este un raport de putere care apare în sfera relațiilor sociale.

Două categorii de raporturi, în funcției de formarea lor în cadrul administraței publice sau între un
subiect ce aparține administrației publice și unul ce aparține din afara acestui sistem. În cadrul
fiecărei categorii, sunt trei subcategorii de rapoarte: rapoarte de subordonare, de colaborare și
rapoarte de participare. În prima categorie, raportul de subordonare, presupune ca unul din subiecte
să acționeze ca autoritate superioară, având dreptul de a conduce, controla și anula actele emise de
organul ierarhic inferior. La un raport de colaborare, subiectele se află pe aceiași poziție și acționează
în scopul realizării unui obiectiv comun. Raportul de participare presupune ca subiectele să participe
la exercitarea unor atribuții pe care legea le dă în competența unui organ colegial.

A doua categorie de raport administrativ, se manifestă în special prin intermediul raportului de

subordonare, în care subiectul învestitit cu prerogative de putere publică dispune de o poziție
supraordonată față de celălalt subiect, care trebuie să îndeplinească măsurile prevăzute în actul
administrativ.

Curs 2. Organele administrației

publice
I. Aspecte teoretice privind organizarea
administrației publice
Organizarea administrației publice reprezintă ansamblul de organisme care constituie formal
sistemul administrației publice, raporturile dintre aceste organisme, particularitățile fiecărui
organism precum și principiile aplicabile. Întegul sistem al administrației publice este așezat sub
forma unei structuri mixte, ierarhic funcționale.

În regimul constituțional actual, sistemul autorităților administrației publice se compune din:

1. Administrația centrală de stat, cuprinzând:

a. Președinte
b. Guvern
c. Organe de specialitate (ministere, organe subordonate guvernului sau ministerelor și
autoritățile administrative autonome)
d. Instituții publice centrale, subordonate ministerelor sau autorităților administrative
autonome
2. Administrația de stat în teritoriu, cuprinzând:
a. Prefect
 b. Servicii deconcentrate, subordonate ministerelor
c. Organe centrale de specialitate în subordinea prefectului
3. Administrația locală:
a. Administrația locală de bază (consiliul local și primarul)
b. Administrația locală intermediară (consiliul județean și președintele)

Sub aspect organic, administrația publică se caracterizează prin lipsa subordonării administrației
locale, față de administrația centrală. Constituția și legile stabilind doar o formă de control indirect
asupra administrației locale. În acest sens actele autorităților administrației locale trebuie să respecte
normele conținute în toate actele ce emană de la autoritățile administrației centrale, ca acte cu forță
juridică superioară.

Organul administrației publice reprezintă structura organizațională, care potrivit constituției și legii
organice are personalitate de drept public și acționează din oficiu pentru executarea legii sau
prestarea serviciilor publice sub controlul direct sau indirect al Parlamentului, ca organ suprem
legiuitor.

Clasificarea organelor administrației publice

I. Criteriu de formare:
1. Organe ale administrației publice alese
2. Organe ale administrației publice numite
II. Criteriul naturilor:
1. Organe ale administrației publice colegiale
2. Organe ale administrației publice individuale
III. După criteriul competenței teritoriale:
1. Organe ale administrației publice centrale
2. Organe ale administrației publice locale
IV. După criteriul competenței materiale:
1. Organe administrative cu competență generală
2. Organe administrative cu competență specială

Componența organului administrativ public:

 Personalul administrației publice reprezintă totalitatea persoanelor care în baza unei

pregătiri de specialitate desfășoară activitatea în cadrul unui organ al administrației publice.
 Mijloacele materiale și financiare ale organelor administrației publice sunt puse la
dispoziția organelor administrației publice din contul proprietății publice sau din bugetul de
stat sau locale.
 Conducătorii organelor administrației publice care pot dispune de creditele bugetare se
numesc ordonatori de credite. Ordonatorii de credite pot fi: ordonatori principali de credite
ai bugetului administrației publice centrale (miniștri și conducătorii organelor centrale),
ordonatorii secundari sau terțiari de credite ai bugetului administrației publice centrale
(conducătorii instituțiilor cu personalitate juridică, din subordinea ministerelor și a celorlalte
organe centrale, finanțate din bugetul administrației centrale), ordonatori principali de
credite ai bugetului administrației publice locale (primarii, președinții Consiliului Județean),
ordonatori secundari de credite ai bugetului local (conducătorii instituțiilor cu personalitate
juridică din subordinea Consiliului Județean sau Local).
Competența organului administrației publice
Desemnează ansamblul atribuțiilor care conferă drepturi și obligații pentru a desfășura în nume
propriu și în realizarea puterii publice o anumită activitate a organismului.

 Caracterul legal – orice autoritate are o competență desemnată de lege

 Caracterul obligatoriu – exercitarea acestor atribuții nu este lăsată la libera apreciere a
organelor administrației publice
 Caracterul autonom – dreptul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile

Competența se clasifică în următoarele categorii:

I. Competența materială, reprezintă sfera și natura atribuțiilor unei autorități ai

administrației publice
1. Generală – atunci când autoritatea se exercită în toate domeniile, precum guvernul
2. Specială – atunci când se exercită într-un anumit domeniu sau sector de activitate
II. Competența teritorială, desemnează limitele teritoriale în care poate acționa o
autoritate a administrației publice
1. Națională
2. Locală
III. Competența temporală, reprezintă limitele de timp în care o autoritate a administrației
publice își poate exercita atribuțiile. Ca regulă autoritățile administrației publice sunt
înființate și funcționează pe durată nedeterminată. Persoanele care intră în compunerea
acestor organe exercită atribuțiile pe o perioadă limitată de timp, până la încetarea
mandatului, în cazul funcțiilor eligibile, sau până la finalizarea raporturilor de serviciu, în
cazul celorlalte funcții.

Capacitatea administrativă
Reprezintă aptitudinea organelor administrației publice de a fi subiecte în raporturile juridice
administrative, în funcție de nivelul lor de competențe.

Președintele
Președintele face parte din Puterea Executivă și dispune de prerogativele specifice unui șef de stat.

În regimul constituțional actual, puterea executivă este bicefală, președintele României și guvernul.
Între cele două autorități publice nu există raporturi de subordonare. Opinia majoritară este în sensul
că regimul politic din România este unul semi-prezidențial atenuat.

Atribuțiile

Potrivit Constituției, funcția prezidențială are un caracter mixt, președintele având atribuții în
următoarele domenii:

 Domeniul politico-reprezentativ
 Domeniul administratic-executiv
 Domeniul constituțional-jurisdicțional

Domeniul politico-reprezentativ – Rezultă din faptul că reprezintă România în relațiile interne și

internaționale, vegheză la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice,
exercită funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate și este garantul
independenței și unității teritoriale. Caracterul reprezentativ al funcției prezidențiale reiese și din
următoarele atribuții: este comandantul forțelor armate, este președinte al Consiliului Suprem de
Apărare a țării, acordă grațierea individuală, adresează mesaje Parlamentului, încheie tratate
internaționale, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici români, acreditează reprezentanții
diplomatici străini.

Domeniul constituțional-legislativ

 Dizolvă parlamentul după consultarea președinților celor două camere și a președinților

grupurilor parlamentare.
 Convoacă parlamentul nou ales și sesiunile extraordinare ale parlamentului
 Promulgă legile
 Solicită reexaminarea unei legi, de către parlament
 Sesizează Curtea Constituțională cu proiectele de legi
 Inițiază revizuirea Constituției
 Declară cu aprobarea prealabilă sau ulterioară a Parlamentului mobilizarea parțială sau
generală a forțelor armate
 Instituie starea de asediu sau de urgenta in intreaga tara ori in unele unitati
administrative-teritoriale, solicitand incuviintarea Parlamentului pentru masurile
adoptate

Domeniul administrativ-executiv pot fi de natura decizitionala sau de natura consultative si

de reprezentare .
In categoria atributiilor decizitionale intra:
1) Desemnarea candidatului pentru functia de prim-minstru
2) Numirea guvernului investit prin votul de incredere al Parlamentului
3) Numirea si revocarea ministrilor la propunerea premierului in caz de remaniere
guvernamentala sau de vacant ministerial
4) Numirea in functii publice in conditiile legii speciale

Atributiile consultative sunt:

1) Consulta guvernul cu privire la masurile urgent si de importanta deosebita
2) Propune Parlamentului numirea in unele functii publice
3) Poate lua parte la sedintele Guvernului in care se dezbat probleme de interes
national privind politica externa, apararea tarii, asigurarea ordinii publice, prezidand sedintele
la care ia parte.

LIMITELE ATRIBUTIILOR PREEZIDENTIALE

a) Nu are initiativa legislative

b) Nu poate determina raspunderea politica a Guvernului
c) Nu poate refuza promulgarea legii daca reexaminarea ceruta de el nu a
fost admisa de Parlament, ori daca dezia CCR a confimat constitutionalitatea unui
proiect de lege
 d) Nu il poate demite sau revoca pe prim-ministru

In scopul indeplinirii atributiilor sale, presedintele dispune de un aparat administrative

numit administratia prezidentiala.
Acest aparat functioneaza in baza L47/1994 privind serviciile publice din subordinea
presedintelui Romaniei. Personalul administrative presidential este format din:
- Personae defasate la cererea presedintelui din ministere si alte autoritati
publice;
- Personae incadrate direct pe functii si posture.

Functiile de conducere sunt in administ. prezidentiala:

- Consilier presidential – asimilata cu rangul de ministru
- Consilier de stat – cu rang de secretar de stat

In cadrul functiilor specific, functioneaza principiul puterii discretionare in material

adm. Publice.

Actele de natura adm. a presedintelui

Atrib. Pres. Se pot exercita prin 3forme:
- Acte politice: mesaje, declaratii, sesizari;
- Acte juridice: decrete;
- Operatiuni administrative: acreditarea reprezentantilor diplomatic ai
altor state.

Actul politic tine de politica interna a unui stat.

Decretele sunt acte juridice cu character individual cu o forta juridical inferioara
constitutiei si legii. Exista si opinia ca decretele pot avea si character normative atunci cand
reglementeaza o situatie si stabilesc drepturi si obligatii cu character general si impersonal
precum: decretele de mobilizare a fortelor armate sau decretele prin care se instituie starea de
asediu/ de urgent.
Decretele presedintelui emise in exercitarea celor mai importante atributii se
contrasemneaza de prim-ministru. Contrasemnatura prim-ministrului este o conditie formala
esentiala de valabilitate a decretelor, fara de care actul este lovit de nulitate absoluta. Prin
aceasta contrasemnatura, Parlamentul exercita un control indirect asupra presedintelui, prin
intermediul prim-ministrului care raspunde exclusive in fata Parlamentului. Se
contrasemneaza de prim-ministru urmatoarele decrete:
- Acreditarea sau rechemarea reprezentanților diplomatic ai României;
- Declararea mobilizării parțiale sau generale;
- Declararea stării de asediu/ urgenta.

Nu se contrasemnează decretele de promulgare a legii, numirea în funcții publice,

consultarea poporului prin referendum.
 Decretele se publica in M.O., iar nepublicarea atrage neexistenta acestora. Din punct
de vedere al naturii juridice, decretele sunt acte administrative care pot fi supuse controlului
de legalitate pe calea actiunii de contencios administrativ. Nu intra in aceasta categorie actele
exceptate in mod expres de dispozitiile art. 5 din L 554/2004 a contenciosului administrativ.
În mod expres nu pot fi atacate actele care privesc raporturile dintre Parlament sau
presedintele Romaniei si Guvern.

Răspunderea președintelui României

Potrivit art.84, alin. 2 din Constituție, președintele se bucură de imunitate și neresponsabilitate
juridică pentru opiniile politice în timpul mandatului său și în legătură cu exercitarea acestuia. În
anumite condiții, președintele poate răspunde politic sau penal.

Răspunderea politică sau suspendarea din funcția președintelui intervine potrivit prevederilor art.95
din Constituție, în cazul săvârșirii de către președinte a unor fapte grave, prin care se încalcă
prevederile legii fundamentale. Autoritatea publică competentă să aprecieze și să hotărască
suspendarea din funcție este Parlamentul. Legea fundamentală nu definește noțiunea de fapte grave
prin care se încalcă Constituția. Doctrina a arătat că faptele pentru care se declanșează procedura de
suspendare sunt abateri administrative ca natură juridică. Abateri de la disciplina de stat, efectuate
de președinte în exercitarea unui mandat politic. În interpretarea Curții Constituționale,( avizul
consultativ nr.1 din 5 iulie 1994, avizul consultativ nr.1 din 5 aprilie 2007, avizul consultativ nr.1 din 6
iulie 2012) pot fi considerate fapte grave de încălcare a Constituției actele de decizie sau de
sustragere de la îndeplinirea unor acte de decizii obligatorii prin care președintele României ar
împiedica funcționarea autorităților publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile și libertățile
cetățenilor, ar tulbura ordinea constituțională, or ar urmări schimbarea ordinii constituționale sau
alte fapte de aceeași natură, care ar avea sau ar putea avea efecte similare.

Procedura de suspendare este demarată de propunerea de suspendare formulată de cel puțin o

treime din numărul deputaților sau senatorilor. A doua etapă este sesizarea Curții Constituționale în
vederea trimiterii avizului consultativ. După primirea avizului, se dezbate propunerea de suspendare
în ședința comună a parlamentului. Propunerea trebuie aprobată cu votul majorității deputaților și
senatorilor. În cazul aprobării propunerii, se instaurează interimatul funcției. Interimat care se
asigură de președintele senatului sau președintele camerei deputaților, și în cel mult 30 de zile se
organizează referendum pentru demiterea președintelui. Dacă electoratul respinge demiterea
președintelui, acesta își va relua funcția de la data la care s-a publicat în monitorul oficial hotărârea
Curții Constituționale de confirmare a rezultatului referendumului. Dacă electoratul decide
demiterea, intervine vacanța funcției și în cel mult trei luni guvernul trebuie să organizeze alegeri
prezidențiale.

Răspunderea penală a președintelui intervine doar pentru înaltă trădare. Constituția prezintă
procedura punerii sub acuzare a președintelui, iar Codul Penal reglementează noțiunea de înaltă
trădare. Potrivit Codului Penal, faptele de trădare, trădarea prin transmiterea de informații secrete
de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, acțiuni împotriva ordinii constituționale săvârșite de către
președintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării,
constituie acțiunea de înaltă trădare și se pedepsesc cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15
la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Punerea sub acuzare a președintelui se desfășoară în două etape. Etapa politică și etapa judiciară.
Etapa politică începe în parlament, la propunerea majorității deputaților și senatorilor. Punerea sub
acuzare se adoptă în ședință comună cu majoritate calificată. Dacă propunerea este admisă, se va
sesiza Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și intervine interimatul
funcției. Dacă această propunere este respinsă, președintele își continuă mandatul.

Etapa judiciară cuprinde două sub etape: urmărirea penală și judecata. În prima fază, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, v-a analiza cererea parlamentului și va stabili dacă fapta de
care este acuzat președintele întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înaltă trădare. În
funcție de rezultatul acestei analize, se va dispune scoaterea de sub urmărire penală sau trimiterea în
judecată. Competența de judecată revine secției penale al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin
hotărârea instanței se poate dispune condamnarea președintelui, caz în care intervine demiterea de
la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau achitarea, caz în care președintele își reia
mandatul.

Guvernul
Rolul și funcțiile guvernului

Guvernul României face parte din puterea executivă și este o autoritate publică, prevăzută în
Constituție. Legea fundamentală conține dispozițiile referitoare la guvern în două capitole ale titlului
3 (I. Guvernul, II. Raporturile parlamentului cu guvernul). Lega specială 90/2001 privind organizarea și
funcționarea guvernului României și a ministerelor.

Din analiza acestui cadru normativ, reiese că guvernul are un dublu rol, politic și administrativ.

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive care funcționează în baza votului de încredere
acordat de parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării. – rolul politic

Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice. – rolul administrativ

În exercitarea rolului administrativ, guvernul intră în următoarele raporturi cu celelalte autorități ale
administrației publice:

1. Raportul de subordonare în calitate de organ ierarhic superior față de ministere, organe

centrale subordonate și prefect.
2. Raportul de colaborare și coordonare față de autoritățile publice centrale autonome.
3. Raportul de tutelă administrativă față de organele locale autonome care funcționează la
nivelul unităților administrativ teritoriale.

Pentru realizarea programului de guvernare, guvernul exercită 5 funcții:

1. Funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a

programului de guvernare.
2. Funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional
necesar în vederea realizării obiectivelor strategice.
3. Funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății
publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil.
4. Funcția de reprezentare, prin care se asigură reprezentarea statului pe plan intern și extern.
 5. Funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării
reglementărilor în domeniile apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în
domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară
activitatea în subordinea și sub autoritatea sa.

Componența guvernului

Potrivit prevederilor art. 102, al.3 din Constituție, guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștrii și
alți membri, stabiliți prin lege organică. Cu referire la această ultimă categorie de membrii (legea
90/2001), menționează: viceprim-miniștri, miniștrii de stat și miniștrii delegați cu însărcinări speciale
pe lângă prim-ministru, prevăzuți în lista guvernului, prezentată parlamentului pentru acordarea
votului de încredere.

Regimul învestiturii guvernului

Învestitura guvernului reprezintă procedura de desemnarea a premierului, urmată de votarea

întregului guvern și aprobarea programului său de guvernare, ca expresie a modului democratic de
alegere a legislativului ,și de susținere parlamentară a executivului. Potrivit art. 85 și 103 din
Constituție, procedura de învestitură a guvernului se realizează în următoarele etape:

I. Desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru. În cazul în care în urma alegerilor

parlamentare un partid sau o coaliție de partide a obținut majoritatea absolută,
președintele se va consulta cu reprezentanții în vederea desemnării candidatului la
funcția de prim-ministru. Dacă niciun partid sau coaliție de partide nu a obținut
majoritatea absolută, președintele are obligația de a se consulta cu reprezentații tuturor
partidelor politice parlamentare pentru desemnarea candidatului la funcția de prim-
ministru.
II. Solicitarea de către candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere.
Candidatul de senat are la dispoziție un interval de 10 zile în interiorul căruia să realizeze
cele două elemente care vor fi prezentate în fața parlamentului pentru votul de
încredere – echipa guvernului și programul de guvernare – . Termenul de 10 zile nu este
unul de decădere, ci reprezintă limita peste care președintele poate retrage mandatul
acordat spre a începe noi negocieri. În această etapă, persoana desemnată să formeze
guvernul poate renunța la mandatul primit de la președinte, situație în care se reiau
consultările cu reprezentanții partidului majoritar sau a coaliției.
III. Acordarea votului de încredere de către parlament. După întocmirea listei guvernului și a
programului de guvernare acestea îi sunt înaintate legislativului spre dezbatere, care
trebuie să aibă loc în cel mult 60 de zile de la prezentarea lor. Candidații la funcțiile de
miniștri vor fi audiați în comisiile parlamentare de specialitate ale celor două camere în
vederea obținerii unui aviz consultativ. Lista cu viitorii miniștri ai guvernului se votează în
bloc de către parlament și nu nominal. Parlamentul acordă încrederea cu majoritate
absolută. Hotărârea parlamentului se comunică președintelui României. Dacă
parlamentul nu se pronunță în intervalul de 60 de zile sau dacă în acest interval s-a
respins de cel puțin 2 ori solicitarea de învestitură, președintele poate să dizolve
parlamentul și să convoace alegeri generale.
IV. Numirea guvernului de către președinte și depunerea jurământului de credință.
Președintele va emite decretul de numirea a guvernului care se publică în Monitorul
 Oficial, împreună cu programul de guvernare. Membrii guvernului vor depune individual
jurământul prevăzut în Constituție în fața președintelui țării. Data depunerii jurământului
este data de la care guvernul în întregul său și fiecare membru în parte începe
executarea mandatului.

Durata mandatului
Mandatul guvernului începe de la depunerea jurământului și durează până la validarea alegerilor
parlamentare generale.

Mandatul guvernului poate înceta înainte de termen în următoarele situații:

1. Când guvernul este demis, ca urmarea a unei moțiuni de cenzură.

2. Când primul-ministru a demisionat și a pierdut drepturile electorale, se află în imposibilitate
de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile, se află în stare de incompatibilitate sau a
decedat.

Atunci când mandatul guvernului încetează înainte de termen, până la investirea noului guvern se
pot îndeplini doar actele necesare pentru administrarea treburilor publice. Sunt considerate astfel de
acte hotărârile curente în activitatea executivă, precum acte de asigurare a aplicării unitare a legii,
aprobări de transfer si repartizări de bunuri între sau către autorități și instituții din subordine, numiri
și revocări în funcții administrative și altele. În această perioadă nu are dreptul de a emite ordonanțe
și nici de a iniția proiecte de legi. Cu titlu excepțional, guvernul aflat în situația încetării mandatului
înainte de termen poate iniția proiecte de lege pentru ratificarea unor tratate internaționale,
proiectele de lege privind bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat, precum și proiectul
de lege privind responsabilitatea fiscală. Prelungirea de drept a mandatului guvernamental este
determinată de două situații:

1. Prelungirea mandatului parlamentului. În caz de stare de mobilizare, de război, de urgență,

de asediu, până la încetarea acestora.
2. În cazul în care parlamentul nou ales nu reușește să desemneze un nou executiv. În caz de
prelungire, guvernul rămas în funcție va acționa cu puteri depline, nefiind limitat doar la
administrarea treburilor publice curente.

Organizarea guvernului
Aparatul de lucru al guvernului este alcătuit din Secretariatul General al Guvernului, Cancelaria
Primului-Ministru, Departamente și alte structuri organizatorice. Atribuțiile acestui aparat se
stabilesc prin hotărâre a guvernului cu excepția atribuțiilor Cancelariei Primului-Ministru, care se
stabilesc prin decizie a primului-ministru.

Secretariatul General al Guvernului este condus de un secretar general, care poate avea rang de
ministru (delegat), ajutat de unul sau mai mulți secretari adjuncți, ce pot avea rangul de secretar de
stat. Secretariatul General al Guvernului asigură derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de
guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității
guvernului. El asigură reprezentarea guvernului în fața instanțelor judecătorești.

Secretarul General al Guvernului este ordonatorul principal de credite pentru aparatul de lucru al
guvernului. El are drept de inițiativă legislativă pe domeniile aflate sub incidența atribuțiilor sale și ale
autorităților și instituțiilor publice aflate în subordinea guvernului.
Departamentele sunt structuri organizatorice, fără personalitate juridică în subordinea primului
ministru. Au rol de coordonare și sinteză în domenii de interes general în conformitate cu atribuțiile
guvernului. Departamentul este condus de un demnitar care emite ordine cu caracter individual.

Pe lângă guvern mai pot funcționa autorități, agenții, oficii, secretariate, ca structuri specializate și
auxiliare, ale căror conducători, numiți secretari de stat, sub-secretar de stat, directori, președinți, nu
fac parte din guvern. Atribuțiile acestor conducători, precum și structura de personal a entităților
sunt stabilite prin hotărâri de guvern sau decizii ale primului-ministru.

Atribuțiile guvernului
În realizarea funcției sale, guvernul îndeplinește o serie de atribuții principale:

 După actele normative pe care le consacră, sunt atribuții de natură:

- Constituțională
- Legală
 După importanța lor, atribuțiile se clasifică în:
- Principale (cuprinse în Constituție și legea organică)
- Secundare (cele cuprinse în alte categorii de acte normative)
 După locul producerii efectelor, atribuții:
- Interne
- Internaționale
 După conținutul atribuțiilor lor, atribuțiile sunt de natură:
- Economico-politico-administrative
- Financiară și socială

Atribuții principale de natură economico- financiară ale guvernului:

1. Elaborează proiectul de lege al bugetului de stat și al bugetului asigurărilor sociale de stat pe

care îl supune spre adoptare Parlamentului Bugetului public național, cuprinde: bugetul de
stat, bugetul de asigurări sociale de stat, bugetele locale, bugetul trezoreriei și ale altor
instituții de stat. Proiectul de buget de stat și cel al asigurărilor sociale de stat se elaborează
anula și se supune separat adoptării Parlamentului. Dacă nu au fost adoptate cu cel puțin 3
zile înaintea expirării bugetului se vor aplica în continuare bugetele anului precedent,
până la adoptarea noilor bugete. După expirarea exercițiului financiar anual, ministerul
finanțelor întocmește contul general de execuție al bugetului de stat, Acesta este analizat de
guvernul care îl supune spre adoptarea parlamentului, până la mijlocul exercițiului următor
celui privind fiecare cont general. Conform Constituției, impozitele, taxele și orice alte
venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai
prin lege. Impozitele și taxele locale se stabilesc de Consiliile Locale și Județele în limitele și în
condițiile legii.

Guvernul aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică pe ramuri și domenii de

activitate. Aceste programe de dezvoltare economică fac parte inttegrantă din programul de
guvernare prezentat parlamentului spre aprobare, cu ocazia solicitării votului de încredere sau în
cazul angajării răspunderii printr-un
Atribuții principale de natură politico-administrativă. Guvernul asigură realizarea conducerii generale
a administrației prin intermediul politicii interne și externe a țării, în calitate de autoritate supremă a
puterii executive. (Actele guvernului sunt obligatorii pentru întreaga administrație publică).
Atributele guvernului de coordonare și după caz, de control a întregului sistem executiv îl exercită
având în vedere structura unitară a statului, cu respectarea autonomiei locale specifică Consiliilor
Locale sau Județene, precum și a descentralizării serviciilor publice din teritoriu, care aparțin
autorităților centrale.

Guvernul inițiază proiecte de lege și le supune spre aprobare Parlamentului. Guvernul este principalul
titular al dreptului de inițiativă legislativă, putând cere dezbaterea proiectelor sale în regim de
urgență. El inițiază proiectele de legi în ramurile sau domeniile activității executive pe care le
conduce sau le coordonează.

Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale
de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit constituției.

Guvernul asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte

dispoziții normative, date în aplicarea acestora, prin acte de aplicare normativă sau individuală,
indiferent că există sau nu o împuternicire din partea legislativului.

Guvernul conduce și controlează activitatea ministerelor și al celorlalte organe de specialitate, din

subordinea sa. În realizarea funcției sale de conducere generală a administrației publice, guvernul
exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordine, precum și a
prefecților. În exercitarea acestui control, Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative
ilegale sau inoportune, emise de ministere, autorități din subordine sau prefecți.

Guvernul înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa.

Guvernul asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și a siguranței cetățeanului precum și a
drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile stabilite de lege.

Guvernul aduce la îndeplinire măsurile adoptate pentru apărarea țării, scop în care organizează și
înzestrează forțele armate.

Guvernul asigură realizarea politicii externe a țării.

Guvernul negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român.

Si alte atribuții...

Funcționarea guvernului
Guvernul funcționează ca autoritate colegială, condusă de primul ministru în prezența majorității
membrilor care îl compun. El se întrunește în ședințe săptămânale sau ori de câte ori este nevoie.
Ședințele se convoacă și sunt conduse de primul-ministru cu excepția situației când la ședință
participă Președintele României. Președintele poate lua parte la ședințele în care se dezbat probleme
de interes național, privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice, dar și în alte
situații, la cererea primului ministru.

Fiecare ședință de guvern este precedată de o reuniune de lucru, pregătitoare, condusă de Secretarul
General al Guvernului sau de Secretarul General Adjunct. La această reuniune participă, cu titlu de
membri permanenți, reprezentanți la nivel de secretar de stat sau secretar general ai secretariatului
general al guvernului, ai membrilor guvernului, precum și consilieri de stat ai primului ministru.
Conform prevederilor art. 37 din “Regulamentul privind procedurile la nivelul guvernului pentru
elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de
acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării” agenda reuniunii de
lucru pregătitoare ședinței guvernului, cuprinde în primul rând lista proiectelor de acte normative, a
proiectelor de documente de politici publice avizate și a altor documente.

Ședințele plenului reprezintă unica modalitate de lucru, legal consacrată și recunoscută întregului
executiv, în cardul căreia se dezbat și se soluționează probleme ce intră în sfera sa de atribuții. În
cadrul ședințelor sunt adoptate acte juridice și politice, ca acțiuni decizionale. Totodată se realizează
coordonarea, îndrumarea și controlul autorităților din subordine. La ședințele guvernului pot
participa ca invitați, conducători ai unor organe de specialitate din subordinea guvernului ori ai
ministerelor, conducători ai unor organe administrative autonome, altor persoane ai căror prezență
este utilă, la solicitarea primului-ministru. Stenograma ședinței guvernului se întocmește prin grija
Secretariatul General al Guvernului și se certifică de către secretarul general al guvernului. Acesta
reflectă hotărârile luate, persoanele care au luat cuvântul, sarcinile, termenele de implementare a
acestor sarcini.

Statutul membrilor guvernului

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană sa fie membru a guvernului sunt
următoarele:

1. Cetățenie română
2. Domiciliu în țară
3. Are exercițiul drepturilor electorale
4. Nu a suferit condamnări penale
5. Nu se află în unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege

Potrivit dispozițiilor art. 84 din “Legea 161/2003, privind unele măsuri în asigurarea transparenței în
exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției”, funcția de membru al guvernului este incompatibilă cu:

- Orice altă funcție publică de autoritate cu excepția celei de deputat sau senator
- O funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial
(Funcții de director, președinte, etc. la organizații comerciale/ bancare)
- Funcția de președinte sau secretar al adunării generale al asociațiilor sau acționarilor
- Funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome și
companiilor naționale
- Calitatea de comerciant persoană fizică
- Și altele

Membrii guvernului pot exercita funcții sau activități în mediul didactic, al cercetării științifice și al
creației literale artistice.

Funcția de membru încetează în urma demisiei, a revocării, al pierderii drepturilor electorale, a stării
de incompatibilitate, a decesului, în cazul condamnării penale printr-o hotărâre judecătorească
definitivă sau în cazul declarării prin hotărâre judecătorească definitivă a caracterului ilicit al averii.

Demisia din funcția de membru al guvernului se anunță public, se prezintă în scris primului-ministru
și devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile
de la data depunerii.

Revocarea din funcția de membru al guvernului se face prin decret de președintele României, la
propunerea primului-ministru.
Revocarea are loc în caz de remaniere guvernamentală. În cazul unei hotărâri judecătorești definitive,
membrul guvernului este demis de președintele României, la propunerea prim-ministrului.

Constatarea de incompatibilitate se face de primul-ministru va dispune măsurile necesare. În această

situație, precum și în cazul decesului, al demisiei și al pierderii drepturilor electorale, președintele l-a
propunerea primului-ministru, ia act de aceasta și declară vacantă funcția de membru al guvernului.

Primul-ministru
Este o autoritate executivă de sine stătătoare, cu prerogative în materie politică și administrativă.

Are următoarele atribuții:

 Conduce guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia

 Prezintă parlamentului rapoarte și declarații cu privire la politica guvernului
 Reprezintă guvernul în relațiile acestuia cu autoritățile și instituțiile publice, precum și în
relațiile internaționale
 Propune președintelui revocarea și numirea unor membri ai guvernului, în caz de vacanță a
postului sau de remaniere guvernamentală
 Semnează hotărârile și ordonanțele adoptate de guvern
 Este vice-președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării
 Numește și eliberează din funcție următoarele categorii de persoane:
- Conducătorii organelor de specialitate din subordinea guvernului
- Secretarul general și secretarii generali adjuncți ai guvernului
- Personalul din cadrul Cancelariei Primului-Ministru
- Secretarii de stat și consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al guvernului

În îndeplinirea atribuțiilor sale, primul-ministru emite decizii pe baza și în executarea legilor, a

ordonanțelor și a hotărârilor guvernului. Deciziile sunt acte administrative individuale și se publică în
Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței lor, în termen de cel mult 15 zile lucrătoare, de la data
emiterii. În mod excepțional, nu se publică în Monitorul Oficial, deciziile clasificate potrivit legii. În
acord cu dispozițiile Regulamentului adoptat prin hotărârea guvernului 561/10mai2009, proiectele
de decizii ale primului-ministru pot fi inițiate și de către următoarele autorități publice:

1. Ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în

subordinea guvernului, precum și autoritățile administrative autonome
2. Organele de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea sau în
subordonarea ministerelor, prin ministerele de resort

Secretariatul general al guvernului examinează proiectul de decizie din punct de vedere al

conformității cu dispozițiile actelor normative și cu normele de tehnică legislativă.

Deciziile primului-ministru sunt contra-semnate de secretarul general al guvernului. Mandatul

primului ministru încetează în următoarele situații:

 Demisia
 Pierderea drepturilor electorale
 Intervenția unei stări de incompatibilitate
 Imposibilitatea exercitării atribuțiilor mai mult de 45 de zile
 Deces
În aceste situații președintele va desemna un alt membru al guvernului ca prim-ministru interimar,
pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului guvern.

Actele guvernului
Guvernul este o autoritate deliberativă, hotărând cu efecte juridice în probleme executive, indiferent
de subordonarea sau nu a subiectelor vizate.

Actele guvernului se împart în două categorii:

I. Acte exclusiv politice: moțiuni, declarații

II. Acte juridice

Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe (acte juridice). Adoptarea lor se face prin consens, iar dacă nu
se realizează consensul, hotărăște primul-ministru. Hotărârile și ordonanțele se semnează de primul-
ministru, se contra-semnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare, și se publică în
mod oficial. Nepublicarea atrage inexistența. În mod excepțional, hotărârile cu caracter militar se
comunică doar instituțiilor interesate.

Hotărârea guvernului este actul administrativ, prin care guvernul realizează conducerea generală a
administrației publice. Din punct de vedere al naturii juridice, hotărârea poate avea caracter
normativ sau individual. Ea se adoptă atunci când executarea legii reclamă stabilirea de măsuri ori
reguli subsecvente, care să stabilească corecta ei aplicare. Hotărârea se adoptă în totdeauna în baza
unei legi preexistente și urmărește organizarea executării și organizarea în concret a legii. Hotărârile
guvernului pot fi atacate la instanța de contencios administrativ. Hotărârile cu caracter normativ se
clasifică în două categorii:

1. Hotărâri care stabilesc reguli juridice, pe baza și în executarea legii, fiind acte de
reglementare a relațiilor sociale din administrația publică.
2. Hotărâri prin care se aprobă alte acte juridice, de regulă regulamente

Domeniul de reglementare al hotărârilor cu caracter individual, este circumscris în articolul 6 din

Regulamentul aprobat prin HG nr.561/10mai2009:

 Numiri și revocări din funcție

 Aprobarea unor indicatori tehnico-economici de investiții
 Acordarea de ajutoare financiare de urgență
 Stabilirea regimului juridic al unor imobile
 Darea în folosință gratuită a unor imobile
 Și altele

Hotărârile guvernului intră în vigoare la momentul publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în
dispozițiile finale.

Ordonanțele guvernului sunt acte care conțin norme cu putere de lege. Sub aspect organic sunt acte
executive, dar sub aspect material sunt acte legislative. Există două categorii:

1. Ordonanțele simple, care se adoptă în temeiul unei legi speciale de abilitare, pentru domenii
care nu fac obiectul de reglementare al legilor organice.
2. Ordonanțele de urgență, care se adoptă în situații extraordinare, inclusiv în materia legilor
organice.

Ordonanțele guvernului nu pot fi atacate în contencios administrativ. Singura formă de control este
în fața curții Constituționale, în etapa controlului anterior promulgării legii de aprobare sau ca
urmare a ridicării a unei excepții de neconstituționalitate cu privire la o dispoziție din ordonanță sau
la întreaga ordonanță.

Ordonanța simplă este actul de guvernământ, prin care guvernul participă la realizarea puterii
legislative, în baza unei competențe delegate. Legea de abilitare cuprinde două categorii de clauze:

1. Clauze obligatorii, reprezentând domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe
2. Clauze facultative, reprezentând posibilitatea ca ordonanța să fie supusă aprobării
parlamentului

Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării până la împlinirea termenului de
abilitare. Ordonanțele față de care parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping, printr-o lege
în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale căror efecte au încetat ca urmare a depășirii termenului de
abilitare.

Ordonanțele emise în temeiul unei legi speciale de abilitare intră în vigoare în termen de trei zile de
la data publicării lor în Monitorul Oficial sau la data prevăzută în dispozițiile finale.

Ordonanța de urgență a guvernului reprezintă o delegare a guvernului legislativă constituțională,

deoarece în acest caz guvernul nu mai are nevoie de o lege specială de abilitare. Este necesară
existența unei situații extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată. Cu privire la înțelesul
acestei noțiuni Curtea Constituțională a subliniat caracterul obiectiv. În sensul că existența sa nu
depinde de voința guvernului, care este constrâns să acționeze pentru apărarea unui interes public.
Ele se pot adopta și în domeniul legilor organice. Nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituționale. Nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și
îndatoririle fundamentale, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere au unor bunuri în
proprietatea publică.

Ordonanța de urgență se supune în mod obligatoriu aprobării parlamentului. Intrarea în vigoare are
loc numai după depunerea spre dezbatere, în procedură de urgență la camera competentă să fie
sesizată și după publicarea în Monitorul Oficial. Dacă nu se află în sesiune, camerele se convoacă în
mod obligatoriu în termen de 5 zile de la depunere sau de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30
de zile de la depunere camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată
adoptată și se trimite celeilalte camere care decide în procedură de urgență.

Răspunderea guvernului și a membrilor guvernului

Prin ansamblul dispozițiilor ansamblului constituționale și legale se pot identifica următoarele tipuri
de răspundere a guvernului și a membrilor acestuia:

1. Răspunderea politică a întregului guvern

2. Răspunderea politică a fiecărui membru a guvernului
3. Răspunderea penală a membrilor guvernului
4. Răspunderea administrativ disciplinară a unui membru al guvernului
5. Răspunderea administrativ patrimonială a unui membru al guvernului

După caracterul răspunderii există răspundere individuală și răspundere solidară a miniștrilor.

1. Răspunderea politică a guvernului.

Se angajează exclusiv în fața parlamentului. În materia răspunderii politicii funcționează principiul

răspunderii solidare a membrilor guvernului pentru activitatea acestuia și pentru actele adoptate.
 a. Moțiunea de cenzură este mijlocul prin care Parlamentul poate retrage încrederea acordată
guvernului. Există trei momente procedurale:
- Inițierea moțiunii de o pătrime de nr. total al parlamentarilor
- Dezbaterea moțiunii în ședința comună a celor două camere în termen de 3 zile de la
depunere
- Votarea moțiunii de cenzură

Adoptarea moțiunii se face cu votul majorității absolute a deputaților și senatorilor. Guvernul se

consideră demis de la data votării moțiunii de cenzură, dacă aceasta este adoptată.

b. Angajarea răspunderii guvernului. Guvernul își poate angaja răspunderea în fața camerei
deputaților și a senatului, asupra unui program, asupra unei declarații de politică generală
sau a unui proiect de lege. Angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege trebuie să fie
excepțională. Atunci când adoptarea proiectului în procedura obișnuită sau în procedura de
urgență nu mai este posibilă. Angajarea răspunderii guvernului este o procedură ce implică
raportul de natură mixtă. Prin conținutul său, este un act al guvernului ce poate declanșa
controlul parlamentar asupra acestuia. Prin efectul său, produce un act de legiferare sau
determină demiterea guvernului.

2. Răspunderea penală a membrilor guvernului este o răspundere individuală și privește

răspunderea fiecărui membru în parte pentru faptele sale în exercitarea funcției sale de la
data depunerii jurământului și până la încetarea funcției. Această formă de răspundere este
reglementată de Constituție și de dispozițiile legii 115/2009 pentru Responsabilitatea
ministerială. Infracțiunile reprezintă faptele săvârșite de membrii guvernului în exercitarea
funcției, sunt prevăzute în art. 8 din această lege. În afară de infracțiunile prevăzute la acest
articol, membrii guvernului răspund pentru orice infracțiuni prevăzute în Codul Penal, în
exercițiul funcției lor.

Dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor guvernului, aparține în mod exclusiv Camerei
Deputaților, Senatului și Președintelui României. În Camera Deputaților și Senat, dezbaterea
propunerii de începere a urmăririi penal se face pe baza raportului întocmit de o comise
permanentă sau de o comise specială de anchetă. Cererea de urmărire penală se adoptă cu
ajutorul votului majorității simple. Dacă una din Camere a cerut urmărirea penală, dosarul cauze
se trimite Ministrului Justiției sau după caz, Primului-Ministru.

Președintele României poate fi sesizat pentru a cere urmărirea penală de către Primul-ministru,
Procurorul General de la Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Justiție sau de Procurorul
șef DNA. După raportul comisiei de anchetă, în cadrul preșidenției, președintele trimite dosarul
Ministrului de Justiție, sau după caz Primului-Ministru.

Urmărirea penală a membrilor guvernului este de competența Parchetului de pe lângă Înalta

curte de Justiție și casație sau de competența DNA. Dacă s-a început urmărirea penală,
Președintele poate cere suspendarea funcției. Dacă s-a dispus trimiterea în judecată,
președintele dispune în mod obligatoriu suspendarea de la data sesizării ÎCCJ. Judecarea faptelor
se face de ÎCCJ. Hotărârea de condamnare este publicată în Monitorul Oficial al României de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, membrul guvernului este demis de
Președintele României la propunerea primului ministru.