Aristotel a criticat, in primul rand, nucleul filosofiei platoniciene, adică teoria Ideilor.

El afirmă că
separarea de către Platon a existenţei in două (şi apoi in trei) regiuni ontice distincte (numite de el, cum
am văzut, lumi) i se pare „o complicaţie inutilă” şi intreabă retoric: „Cum să inţelegem că Ideile pot să
existe separat de sensibile, cand ele alcătuiesc substanţa acestora?” Aristotel conchide că: „a spune că
Ideile sunt prototipuri ale lucrurilor inseamnă a vorbi in vant sau a face o metaforă poetică”. De aceea el
va plasa esenţele lucrurilor in ele insele şi nu in afara lor, cum procedase Platon. Dacă Platon
considerase că esenţele lucrurilor, numite de el Idei, sunt transcendente acestora, pentru Aristotel ele le
sunt imanente, identificandu-se cu ansamblul trăsăturilor care determină apartenenţa lor la o anumită
clasă. In pofida acestei critici severe făcute ontologiei dascălului său, Aristotel va explica existenţa cu
ajutorul a două principii şi nu a unuia singur, cum ar fi fost de aşteptat. Cele două principii distinse de el
sunt:

1. materia (gr. – hyle), care reprezintă pentru Aristotel substratul tuturor lucrurilor. Materia este
concepută de Aristotel ca fiind pasivă, inertă şi informă. Ea ar fi un material brut şi inert din care sunt
constituite lucrurile. Aristotel afirmă că materia ar exista doar ca potenţă, ca posibilitate, căci efectiv ea
nu ar putea fiinţa decat in uniune cu o formă determinată. Materia ar fi, de exemplu, blocul inform de
marmură din care va fi cioplită o statuie.

2. forma (gr. – morphe), care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator de natură spirituală al
tuturor lucrurilor. Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din material amorfă, făcandu-le să devină
ceea ce sunt şi imprimandu-le dinamismul. Conceptul aristotelic de formă prezintă similitudini cu
conceptul platonician de Idee. In Metafizica Aristotel a conferit o oarecare prioritate formei in raport cu
materia. Forma ar fi, de exemplu, chipul zeului reprezentat de statuie. Aristotel susţine că intre materie
şi formă există o unitate indisolubilă. Ele n-ar putea fi separate decat in plan teoretic, prin analiză
raţională. In realitate n-ar exista materie inform sau formă goală, lipsită de conţinut material, cu o
singură excepţie, Divinitatea, considerată formă pură şi numită forma formelor. Unitatea dintre materie
şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr. – ousia). Lucrurile concrete,
individuale sunt deci substanţe, adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate.
Substanţa ar fi, pentru a invoca exemplul de mai sus, statuia ca atare. Aristotel a elaborat şi o amplă
teorie a cauzalităţii, cu ajutorul căreia a incercat să explice mişcarea lucrurilor. El distinge patru tipuri de
cauze:

· cauza materială, care ar fi, de exemplu, piatra din care va fi construit un templu;

· cauza formală, reprezentată, de exemplu, de proiectul templului ce urmează a fi construit;

· cauza eficientă, reprezentată, de exemplu, de acţiunea efectivă de modelare a pietrei pentru a deveni
templu;

· cauza finală, reprezentată de scopul pentru care este construit templul.

Separarea materiei de mişcare va crea mari dificultăţi aristotelismului in explicarea mişcării şi a

existenţei in general. Cea mai gravă dintre acestea este reprezentată de teoria primului motor sau a
primului impuls, prin care Aristotel considera că a reuşit şi legitimize teoretic necesitatea unei cauze
prime a lumii.

Teoria social-politică

Ca şi Platon, Aristotel a fost preocupat şi de organizarea politică a societăţii. El nu mai este insă interesat
de regimul politic ideal, cum fusese dascălul său, ci de cel care poate asigura o gestionare eficientă a
problematicii vieţii sociale. Doctrina sa social-politică, expusă in Politica, lucrare considerată adesea actul
de naştere al ştiinţei politice, conţine mai multe elemente realiste in raport cu cea platoniciană. Este
semnificativ, in acest sens, şi faptul că Aristotel şi-a antrenat discipolii la analiza monografică a
constituţiilor a peste 150 de regimuri politice din lumea grecească. Din păcate, lucrările respective s-au
pierdut, neparvenindu-ne decat modelul oferit de Aristotel discipolilor săi in lucrarea Statul atenian. El a
prelucrat şi sistematizat in Politica o bază empirică impresionantă.

Aristotel distinge două tipuri de constituţii, adică de regimuri politice:

· bune – care urmăresc realizarea binelui general şi asigură instaurarea regimurilor politice pure;

· rele – care urmăresc realizarea unor interese particulare şi conduc la instaurarea regimurilor politice
corupte sau degenerate.

Ar exista deci două mari tipuri de regimuri politice:

· regimuri politice pure – care pot adopta următoarele forme de guvernămant:

· monarhia – in care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ şi ar fi utilizată pentru

promovarea binelui general;

· aristocraţia – in care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi de origine nobilă şi ar fi

utilizată pentru promovarea binelui general;

· democraţia – in care puterea politică ar fi exercitată de intregul popor (mai precis, de toţi cetăţenii) şi
ar fi utilizată pentru promovarea binelui general.

Aristotel nu consideră că vreuna dintre aceste forme de guvernămant ar fi superioară celorlalte, ci că

toate sunt legitime in măsura in care puterea politică este utilizată pentru promovarea binelui general.
Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi condiţionată de tradiţii, mentalităţi, particularităţi locale etc.

· regimuri politice corupte sau degenerate – care pot avea următoarele forme de guvernămant:

· tirania – forma degenerată a monarhiei in care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ in
propriul său interes;

· oligarhia – forma degenerată a aristocraţiei in care puterea politică ar fi exercitată de un grup de

indivizi in interesul celor bogaţi;
· demagogia – forma degenerată a democraţiei in care puterea politică ar fi exercitată de intregul popor
in interesul săracilor.

După Aristotel, fiinţa omenească este un zoon politikon, un „animal politic". Aceasta nu vrea să însemne
că tot omul trebuie să devină politician, ci doar că fiinţa omenească este prin esenţa sa membru al unei
societăţi organizate, al unui polis. Polis înseamnă „oraş-stat". Nu prin accident (adică în virtutea
anumitor circumstanţe), ci prin chiar esenţa sa (în virtutea a ceea ce este) fiinţa omenească e un
cetăţean. Drept care, problemele statului nu sînt pentru ea periferice sau fortuite, ci o privesc în chip
esenţial, în calitatea ei de om.

Ca atare, pentru Aristotel idealul nu-1 va reprezenta nici individualistul, pentru care statul nu înseamnă
nimic, nici anarhistul, care nu recunoaşte nici o legătură, nici o regulă şi nici o datorie şi care numeşte
autonomie arbitrarul pur şi simplu. Omul este un zoon politikon şi legăturile sale cu un stat sînt
constitutive esenţei sale. Polis-ul însă nu este un simplu dat natural. Prin polis, este pusă în discuţie
întreaga problematică politică. în sinul polis-ului va trebui ţinut seama de toate dimensiunile umane.
Astfel, toate chestiunile politico-etice se pun în termeni concreţi, pe planul realităţii, într-un stat
determinat, cu cetăţenii săi obişnuiţi aşa cum sînt ei — şi se ridică problema găsirii unui echilibru între
atîtea exigenţe diferite sau chiar contradictorii. Această idee de echilibru este aici decisivă.