Sunteți pe pagina 1din 32

A ACELUIAŞI CĂTRE ACELAŞI A 2-A

EPISTOLIE CANONICEASCĂ DESPĂRŢITĂ


ÎN 34 DE CANOANE TÂLCUITE.

CANON 17

Ne-ai întrebat pentru Vianor Presbiterul, de


este primit către Cler pentru jurământ. Eu însă
ştiu că este aşezat oarecare obştesc decret pentru
toţi Clericii cei din Antiohia care au jurat
împreună cu el. Ca de adunările cele publice să se
depărteze ei, iar în deosebi să lucreze cele ale
Presbiterilor. Şi însăşi <?> acesta şi spre a sa
slujbă, îi dă voie. Căci nu în Antiohia îi este
Preoţia, ci în Iconia. În care, precum însuşi ai
scris nouă, s-a mutat de la Antiohia spre locuinţă.
Deci este primit bărbatul acela, cerându-i-se de
către evlavia ta să se căiască de lesnirea
jurământului, care l-a jurat înaintea
necredinciosului bărbat, neputând purta
supărarea micii aceleia primejdii.

TÂLCUIRE
Nu este atât de arătat răspunsul acesta, pentru
nici întrebarea este arătată. Se vede însă, că un om
credincios cu îngroziri a făcut pe oarecare Preoţi
Antiohieni să se jure, că nu vor mai lucra cele ale
Preoţiei. Din care unul, Vianor cu numele, s-a mutat
la Iconia, pentru care a întrebat pe marele Vasilie,
Amfilohie Episcopul Iconiei, de se cade acesta să
Liturighisească în deosebire, iar nu şi de obşte
înaintea tuturor, ca să nu-i smintească, văzând că îşi
calcă jurământu. Asemeni dar şi Vianor are voie a
Ierurghisi, şi mai ales, că nu în Antiohia, ci în Iconia
unde s-a mutat, va să Ierurghisească. Însă este dator
a se pocăi, că pentru o mică primejdie s-a jurat
lesne.

CANON 18

Pentru fecioarele cele ce au căzut, care au


mărturisit Domnului viaţa cea întru sfinţenie.
Apoi pentru că au căzut în patimile trupului ş-au
călcat tocmelele lor, Părinţii noştri cu bunătate şi
cu blândeţe purtându-se către neputinţele celor
ce se alunecă, au legiuit a fi primite după un an,
rânduind ei după asemănarea digamilor [celor de
două nunţi]. Iar mie mi se pare, fiindcă cu darul
lui Hristos sporind Biserica se face mai
puternică, şi se înmulţeşte acum tagma
fecioarelor, că trebuie a lua aminte cu scumpătate
lucrul cel ce după înţelegere se vede, şi cu
socotinţa Scripturii, care este cu neputinţă a o
afla din urmare. Că văduvia decât fecioria este
mai mică. Deci şi păcatul văduvelor, este cu mult
mai al doilea decât cel al fecioarelor. Se vedem
dar ce s-a scris lui Timotei de către Pavel: «Iar de
văduvele cele mai tinere fereşte-te; căci când se
sălbăticesc asupra lui Hristos, vor să se mărite,
având osândă, că Credinţa cea dintâi au lepădat»
[1 Timotei 5: 11]. Deci dacă văduva se supune sub
preagreu păcat, ca una ce Credinţa în Hristos o a
lepădat, ce trebuie noi a socoti pentru fecioară,
care este mireasă a lui Hristos, şi vas sfinţit
afierosit Stăpânului? Mare păcat cu adevărat
face, şi ceea ce se dă roabă nunţilor celor ascunse,
umplând de stricăciune casa, şi ocărând cu viaţa
cea rea pe cel ce o are. Dar cu mult mai cumplit
mireasa, făcându-se preacurvă, şi pe unirea cea
către mirele său necinstindu-o, îndulcirilor celor
ne <a>stâmpărate dându-se pe sineşi. Deci dară,
văduva adică, se osândeşte ca o roabă stricată.
Iar fecioara se supune judecăţii preacurvei.
Precum dar pe cel ce împreună cu muiere străină
vieţuieşte, îl numim preacurvar, neprimindu-l
mai înainte la împărtăşire, până nu va înceta de
la păcat. Aşa adică, vom fi şi spre cel ce are
fecioară. Şi aceea este nouă acum de nevoie a
mărturisi, că fecioară se numeşte ceea ce de voie
s-a adus pe sineşi Domnului, şi s-a lepădat de
nuntă, şi a protimisit viaţa cea întru sfinţenie. Iar
mărturisirile atunci le judecăm (primite) după ce
vârsta pe împlinirea cuvântului [minţei]. Că
nicidecum se cuvine cu adevărat copilăreştile
glasuri a se socoti de adevărate la unele ca
acestea, ci ceea ce s-a făcut peste 16 şi 17 ani,
care este doamnă gândurilor sale, mai
cercetându-se mai mult, apoi îngăduind, şi
obidindu-se prin rugăminţi spre a se primi,
atunci trebuie a se număra între fecioare, şi
mărturia uneia ca acesteia a o întări, şi pe
lepădarea ei neapărat a o pedepsi. Că pe multe
mai înainte de vârstă, le aduc născătorii, şi fraţii,
şi oarecare din rude, nu de la sineşi pornite spre
nemăritare, ci oarece lumesc pentru sineşi
chivernisiţi, pe care, nu se cade a le primi lesne,
până când vom cerceta arătat pe înseşi socoteala
lor.

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte că, Părinţii cei vechi
mai cu compogorâre purtându-se, după asemănarea
celor de două nunţi, numai un an au Canonisit pe
fecioarele acelea, ce se afierosesc pe sineşi lui
Dumnezeu, făgăduind să păzească fecioria, iar apoi
vor curvi, ori se vor mărita. Iar Sfântul zice că,
fiindcă cu Darul lui Hristos Biserica s-a mai întărit
întru fapta bună decât mai înainte, şi tagma
fecioarelor acestora, pe cât merge creşte, pentru
aceasta şi fecioarele care vor curvi, trebuie a se
canonisi mai aspru, şi aceasta după noima
Apostolului Pavel. Căci, dacă, precum zice el,
văduva aceea ce se număra împreună în tagma
văduvelor în Biserică, şi va făgădui întreagă
înţelepciune, apoi îşi va călca făgăduinţa, şi se va
mărita, cade în judecată, şi în osândă prea grea. Cu
cât mai mult fecioara ceea ce face aceasta, car s-a
făgăduit a fi mireasă lui Hristos, şi este vas afierosit
lui? Că este mărturisit, că văduvia este mai de jos
decât fecioria, şi prin urmare greşeala văduvelor este
mai de jos decât a fecioarelor. Şi dimpotrivă
greşeala fecioarelor este mai mare decât a
văduvelor. Şi dacă slujnica curvind necinsteşte şi pe
stăpânul său, şi pe toată casa lui, cu cât mai mult îl
necinsteşte mireasa şi muierea lui, aflându-se
preacurvă? Drept aceea văduva cea mai sus zisă
călcându-şi făgăduinţa, ca o curvă slujnică se
canoniseşte, adică şapte ani. Iar fecioara ceea ce
face aceasta, ca o mireasă preacurvă se ceartă, adică
patrusprezece ani. Şi prin urmare, precum pe
preacurvar nu-l primim la pocăinţă, de nu se va
despărţi de muierea cea străină, întru acest chip şi pe
cel ce a păcătuit cu fecioara, de nu se va despărţi de
ea. Acestea zicând Sfântul adaugă, când şi cum
trebuie a se împreună număra în tagma fecioarelor
muierile. Adică la vârsta mai mare de 16 sau 17 ani,
când se vor cunoaşte pe sineşi, şi îşi au mintea
întreagă. Şi când însăşi de bună voie se aduc pe
sineşi lui Dumnezeu, şi ispitindu-se întru aceasta
multă vreme, vor rămâne statornice întru aceeaşi
socoteală, şi se vor ruga cu fierbinţeală să fie
primite. Că cu acest chip pe acestea între fecioare
numărându-se, şi făgăduinţa lor pentru feciorie,
întărită, şi adeverită trebuie să o avem, şi pe
lepădarea de ea, neapărat să o canonisim. Iar pe cele
ce nu de bună voie, şi nu de sineşi au ales fecioria,
ci până a nu ajunge la arătata vârstă, se aduc de
născătorii, şi rudele lor, poate pentru că nu pot a le
înzestra ca să le mărite, sau pentru alt lumesc sfârşit
ca acesta. Pe acestea, să nu le primim lesne în tagma
fecioarelor (adică a monahiilor). Nici făgăduinţele şi
mărturisirile lor cele în nevârstnicie să le socotim de
adevărate şi singure, până ce vom ispiti curat
socoteala, şi aşezarea lor. Citeşte Canonul 40 al
Sinodului 6, şi pe al 16-lea al Sinodului 4.

CANON 19

Iar mărturisire a bărbaţilor n-am cunoscut,


afară decât numai dacă oarecare s-au numărat pe
sineşi în tagma monahilor, care tăcând se vede că
primesc neînsurarea. Însă şi la aceia, socotesc că
se cuvine a urma mai înainte aceea, să se întrebe
ei, şi să li se ia lor mărturisire vederată. Ca, când
se vor întoarce către viaţa cea iubitoare de trup,
şi dezmăţătoare, să-i supunem pe ei certării celor
ce curvesc.

TÂLCUIRE
Din Canonul acesta se arată, că monahii cei de
atunci, când se făceau monahi, nu făceau făgăduinţe,
ca acum, până în vremea Sfântului. Că zice Sfântul,
că bărbaţi făgăduiţi să păzească feciorie, nu ştim pe
alţii, decât numai pe cei ce se îmbracă cu
monahicească schimă. Care măcar că prin cuvânt nu
o făgăduiesc aceasta, prin tăcere însă, şi prin
îmbrăcarea schimei, aceasta o făgăduiesc. Însă şi
aceştia venind la tagma monahicească, trebuie să se
întrebe pentru aceasta, şi făgăduinţa lor cea prin
cuvânt să se ia ca un zălog. Pentru ce? Ca, când ei o
vor lepăda, şi vor curvi, sau se vor însura, ca nişte
curvari şapte ani să se canonisească. Despărţindu-se
adică neapărat acest fel de nuntă. Aceasta întocmai
însă trebuie a se face şi la neînsuraţii Ipodiaconi, şi
la Diaconi, când se hirotonisesc. (Vezi şi
subînsemnarea Canonului 6 al Sinodului 6.) Citeşte
şi pe 16 al Sinodului 4.

CANON 20

Muierile câte fiind în eres, au mărturisit


feciorie, apoi după aceasta din potrivă ar fi ales
nunta, nu socotesc că trebuie a se osândi ele. Căci
câte grăieşte legea, celor ce-s în lege le grăieşte.
Iar cele încă nesupuse Jugului lui Hristos, nici
cunosc punerea de lege a Stăpânului. Drept aceea
sunt primite cu toţi la Biserică, şi pe iertarea cea
pentru acestea o au din Credinţa ce în Hristos. Şi
îndeobşte, cele ce se fac în viaţa cea
catehumenică, nu se aduc la dare de seamă, deci
arătat este că pe aceştia nu-i primeşte fără de
Botez Biserica. Drept aceea sunt prea de nevoie la
aceştia privilegiile naşterii.

TÂLCUIRE
Următor este acesta Canonului 18. Că
rânduieşte, că muierile eretice cel ce au mărturisit că
vor feciori, apoi s-au măritat, venind la dreapta
slăvire, nu trebuie a se canonisi. Dar pentru ce
Canonul acesta nu canoniseşte păcatele cele ce se
fac în viaţa cea catehumenică, iar Canonul 15 al
Sinodului 1 le canoniseşte, vezi la acela pe
dezlegarea nepotrivirii acesteia. Că adaugă Sfântul,
că pe eretici nu-i primeşte Biserica fără să-i boteze,
că Darul şi pronomion prea de nevoie este a naşterii
de a doua, iertarea păcatelor celor mai dinainte, cea
prin Botez, drept aceea şi călcarea mărturisirii
ereticilor acestora fecioare, s-au iertat prin Botezul
ce au luat, venind la Dreaptacredinţă. Vezi şi pe cel
16 al Sinodului 4, şi 14 al Sinodului 1.

CANON 21
Dacă un bărbat locuind împreună cu muiere,
apoi nemulţumindu-se cu nunta ar cădea în
curvie, curvar judecăm pe unul ca acesta, şi mai
mult pe el îl prelungim în canonisiri. Însă nu
avem Canon de a-l supune pe el vinovăţiei
preacurviei, de se va face păcatul cu cea slobodă
de nuntă. Căci preacurva adică: «Spurcându-se,
zice, se va spurca, şi nu se va întoarce către
bărbatul său» [Ieremia 3: 1]. Şi «cel ce ţine
preacurvă, fără de minte este, şi necredincios»
[Pilde 18: 23]. Însă cel ce a curvit, nu se va opri
despre împreună locuire cea cu muierea lui.
Drept aceea muierea pe bărbatul său după ce s-a
întors de la curvie îl va primi. Iar bărbatul pe
ceea ce s-a spurcat, de la casa sa o va depărta.
Însă cuvântul acestora nu este nelesnicios. Iar
obiceiul aşa a apucat a se ţine.

TÂLCUIRE
Dacă un bărbat însoţit după lege cu muiere, şi
trăindu-i muierea, va păcătui cu altă muiere slobodă,
curvar se zice. Că nici un Canon avem ca să-l
osândească pe el ca pe un preacurvar. Însă mai mult
şi mai greu se canoniseşte decât cel necăsătorit ce ar
curvi, după Canonul acesta. Căci la acela se faisce
uşurare pentru nevoia poftei fireşti, pe care nu are
cum să o potolească. Iar cel căsătorit, este lipsit de
aceasta, pentru că are pe legiuita muierea sa. Însă,
deşi unul ca acesta se canoniseşte mai greu, dar nu
muierea nu poate a-l despărţi pentru curvia aceasta.
Iar bărbatul desparte pe muierea sa, de va preacurvi
cu altul. Acest fel de obicei a stăpânit în Biserică de
la Romani, iar pricina pentru care se face aceasta, nu
este lesne înţelească. Vezi şi pe Apostolescul Canon
48.

CANON 22

Pe cei ce din răpire au muieri, de ar fi luat ei


pe cele mai înainte logodite cu alţii, nu se cade a-i
primi mai înainte, până a nu se lua de la dânşii, şi
a se da în stăpânirea logodnicilor celor mai
dinainte, de ar vrea a le lua pe ele, sau a le
depărta. Iar de va lua cineva pe vacantă
[slobodă], trebuie negreşit a i se lua, şi a se da la
ai săi, şi a se lăsa în socotinţa rudelor, ori
născători de ar fi, ori fraţi, sau orice fel de
apărători ai fetei. Şi de ar voi ei a o da lui, să se
statornicească căsătoria, iar de nu vor voi, să nu
se silească. Însă cel ce are muiere din stricare, ori
ascunsă, sau silită, de nevoie este a cunoaşte
certarea curviei. Iar certarea celor ce curvesc este
hotărâtă patru ani. Şi trebuie în cel dintâi a se
scoate de la rugăciuni, şi a se tângui ei înaintea
uşii Bisericii; iar în al doilea, a se primi spre
ascultare; în al treilea spre pocăinţă, în al
patrulea spre starea împreună cu poporul, fiind
depărtaţi de Proaducere [prosfora]. Apoi să li se
dea voie să se împărtăşească cu cel Bun.

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte că, cei ce răpesc
muieri, de vor fi logodite, să nu fie primiţi la
pocăinţă, de nu mai întâi le vor da întâilor
logodnicilor lor. Ca, de vor voi, să le ia aceia întru
însoţire. Iar de ar răpi slobodă de logodnic, dar
supusă născătorilor, să o întoarcă născătorilor, şi
rudelor, ori epitropilor ei. Şi aceia de vor voi a o da
celui ce o a răpit, cu primirea şi a ei, să se
săvârşească nunta. Iar de nu, să nu fie siliţi. Însă, şi
de se va săvârşi nunta aceasta din răpire, negreşit
trebuie să se canonisească ca un curvar răpitorul,
care a stricat pe cea răpită, ori pe ascuns, ori cu sila.
Canonisirea aceasta este de patru ani, după chipul
arătat, şi după aceasta să se împărtăşească 1.

CANON 23

Pentru cei ce s-au împreunat cu două surori,


sau cele ce s-au împreunat cu doi fraţi, o
epistolioară s-a scris de noi. A cărei prescriere am
trimis-o evlaviei tale. Iar cel ce a luat pe muierea
fratelui său, nu se va primi mai înainte până a se
despărţi de dânsa.

TÂLCUIRE
Epistolia pe care o pomeneşte Canonul acesta,
este cea către Episcopul Diodor, care este Canonul
87 al acestuiaşi Vasilie. Că în aceea opreşte Sfântul
1
Însuşi acestaşi Sfânt Vasilie, în Canonul său cel 59 pe curvari 7 ani îi
canoniseşte, iar în acesta numai 4. Pentru ce? Pentru că Părinţii cei mai
înainte de dânsul aşa au canonisit pe curvari, pentru că Canonul 4 al
Sinodului din Anghira 7 ani canoniseşte pe preacurvari, îndoit fiind decât
păcatul curviei, după Canonul 4 al lui Nisis. Deci, după următorul cuvânt,
curvia se canoniseşte în 4 ani, de aceeaşi Părinţi ai Sinodului din Anghira,
deşi arătat Canon nu este care să rânduiască aceasta. De unde se socoteşte
că pentru aceasta zice Sfântul Vasilie, că este hotărâtă canonisire de 4 ani
pentru cei ce curvesc. Hotărâtă adică, de Părinţii cei mai înainte de el, după
Zonara, şi Valsamon. Cărora urmând Sfântul, a rânduit aceasta.
cu bărbăteşti socotinţe, şi cu mărturiile cele din lege,
cum că nu se cade unul şi acelaşi să ia sora muierii
sale celei moarte. Adică, pe două surori. Nici o
muiere pe doi fraţi. Iar care va cădea într-o nuntă
nelegiuită ca aceasta, nu va fi primit la pocăinţă, de
nu se va despărţi mai înainte. Vezi şi pe cel 19
Apostolesc.

CANON 24

Văduva cea numărată în numărul văduvelor,


adică ceea ce se slujeşte [primeşte diaconat] de
Biserică, a judecat Apostolul măritându-se să se
treacă cu vederea. Iar asupra bărbatului văduv
nici o lege este pusă, ci îndestul este unuia ca
acestuia certarea digamilor [celor de două nunţi].
Însă văduva după ce s-a făcut de şaizeci de ani,
de ar voi iarăşi a împreună locui cu bărbat, nu se
va învrednici împărtăşirii celui Bun, până ce va
înceta de patima necurăţiei. Iar de o vom număra
pe ea însă mai înainte de şaizeci de ani, vină va fi
a noastră, iar nu a muierii.

TÂLCUIRE
În timpul vechi, câte femei erau cu adevărat
văduve, care nădăjduiau în Dumnezeu, şi petreceau
în rugăciuni, şi în cereri ziua şi noapte, acestea
ajungând la şaizeci de ani, se rânduiau în tagma
văduvelor în Biserică, şi făgăduindu-se a nu se
mărita a doua oară, ci a păzi întreaga înţelepciune,
se hrăneau din veniturile şi ajutorările Bisericii.
Precum zice Pavel [1 Timotei 5: 5, 9]. Pentru
aceasta şi Canonul acesta zice că, dacă vreo văduvă
din cele ca acestea, mai tânără adică, se va număra
în tagma văduvelor, şi apoi se va mărita, judecă
Pavel, să se treacă cu vederea. Adică să nu se mai
hrănească de Biserică, după Zonara. (Sau, poate, că
şi să nu se despartă de nuntă, ca cea de şaizeci de
ani. Însă să se canonisească, mai mult de canonul
nunţii a doua, ca o supusă în mai grea judecată, după
Canonul 18 al acestuiaşi Sfânt, şi după Pavel,
fiindcă a călcat făgăduinţa ce a dat lui Hristos, că nu
se va mărita.) Iar văduva cea de şaizeci de ani, de se
va rândui în tagma văduvelor, apoi se va mărita, să
nu se împărtăşească, până nu se va despărţi de
această neiertată însoţire. Iar dacă cea mai înainte de
şaizeci de ani împreună numărată de noi în tagma
aceasta, se va mărita, ea este vrednică de iertare
pentru tinereţea vârstei sale. Iar vina, este a noastră,
căci călcăm rânduirea lui Pavel, numărându-o în
tagma văduvească, până a nu ajunge ea la vârsta de
şaizeci de ani.

CANON 25

Cel ce ţine de muiere pe cea stricată de


dânsul, va suferi pe certarea cea pentru stricare,
iar pe muiere i se va ierta lui a o avea.
[Apostolesc 67; Vasilie: 22, 23, 26]

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte că, de va strica
cineva muiere nelogodită cu altul, şi apoi o va lua
luişi muiere, se canoniseşte căci o a stricat mai
înainte de nuntă: în 4 ani, după Canonul 22 al
acestuiaşi Sfânt. Dar se iartă a o avea în toată viaţa
muirea.

CANON 26

Curvia, nu este nuntă, ci nici început de


nuntă. Drept aceea, de ar fi cu putinţă, cei ce prin
curvie se împreunează să se despartă, aceasta
este mai bună. Iar dacă cu tot dinadinsul se va
plăcea să împreună locuiască, să cunoască adică
certarea curviei. Dar să se lase, ca să nu se facă
ceva mai rău. [Apostolesc 67; Vasilie: 22, 23, 25]

TÂLCUIRE
Iertând Sfântul în Canonul 22 şi 25 să se
împreuneze cei ce mai înainte de nuntă s-au stricat,
rânduieşte în sfârşit întru acest Canon obştesc şi
prea amărunţit că, de se poate cei ce împreună au
curvit, ori cu fecioară, ori curvă, şi după curvie cer a
se însoţi cu cununie, mai de cuviinţă ar fi şi mai
bine, a nu se însoţi. Ci de au şi apucat a se însoţi (pe
ascuns adică), să se despartă. Pentru că nunta pentru
aceasta se zice cinstită, şi patul nespurcat, pentru că
este curată de tot păcatul şi stricăciunea urmată mai
înainte. Iar curvia, şi stricarea (de feciorie), nici
nuntă este, nici început de nuntă. Iar dacă unii ca
aceştia nici într-un chip ar primi a se despărţi, să se
certe ca nişte curvari adică 7 ani, dar să se lase
nedespărţiţi pentru a nu urma altceva mai rău.
Adică, ori nedespărţindu-se <?> să curvească pe
ascuns, sau ca nu cu alte feţe însoţindu-se prin
nuntă, pe ascuns să preacurvească. Sau, a nu se
omorî pe sineşi, pentru iubirea cea covârşitoare
nesuferind despărţirea.

CANON 27

Pentru Presbiterul ce din neştiinţă s-a


alunecat la nuntă nelegiuită, am hotărât cele ce
trebuia, adică să se împărtăşească de şedere
[catedră], iar de celelalte lucrări să se depărteze.
Că destul este unuia ca acestuia iertarea. Iar a
binecuvânta pe alţii, cel ce-i dator a purta grijă
de ranele sale, este nepotrivit [neconsecvent]. Că
binecuvântarea este împărtăşire de sfinţenie. Iar
cel ce nu are aceasta, pentru greşeala neştiinţei,
cum o va da altuia? Deci nici în public, nici în
deosebi să binecuvinteze. Nici să împartă altora
Trupul lui Hristos. Nici să slujească altceva. Ci
îndestulându-se cu şederea mai sus, tânguiască-se
către alţii şi Domnului, ca să se ierte lui păcatul
cel din neştiinţă.

TÂLCUIRE
Canonul acesta întocmai luându-se de către
Sinodul 6, este al 26-lea al Sinodului, a cărui
tâlcuire citeşte-o acolo.

CANON 28

Şi aceia însă mi s-a arătat a fi lucru de râs, a


se făgădui cineva să se ferească de cărnurile de
porc. Drept aceea, bine voieşte a-i învăţa, să se
ferească de rugăciunile, şi făgăduinţele cele fără
învăţătură. Întrebuinţarea însă, iart-o a fi cu
nedeosebire. Că nici o zidire a lui Dumnezeu este
de lepădat, luându-se cu mulţumire. Drept aceea,
făgăduinţa, este de râs, nu ferire neapărată.

TÂLCUIRE
S-a întrebat Sfântul, de poate cineva să-şi calce
făgăduinţa ce a făcut către Dumnezeu, ca să nu
mănânce carne de porc? Şi răspunde că făgăduinţa
aceasta este vrednică de râs. Şi că trebuie să se
înveţe unii ca aceştia, să nu mai facă acest fel de
făgăduinţe. Şi mâncarea cărnurilor de porc să o aibă
nedeosebită. Adică, întocmai, ori să nu le mănânce,
ori să le mănânce 2.

CANON 29

2
Prin aceasta Sfântul Părinte ne dă să înţelegem, că nici făgăduinţele cele
vrednice de râs, ce le-ar face cineva către Dumnezeu, nu trebuie a se călca.
Cu cât mai vârtos trebuie a nu se călca făgăduinţele cele ce se fac cu cuvânt.
Drept aceea toţi cei ce, ori în vreme de nevoi, ori fără de nevoie, vor făgădui
lui Dumnezeu, ori a se face călugări, ori a merge spre închinăciunea
Sfântului Mormânt celui de viaţă făcător, ori a altor sfinţite Mănăstiri, şi
Sfinte Moaşte, ori a da milostenie, ori a alcătui şcoli, ori Mănăstiri, ori a
face cutare ajunare, ori vreo altă facere de bine şi faptă bună, aceştia sunt
datori, nu numai negreşit să plinească făgăduinţa lor, ci şi cu un ceas mai
înainte, fără întârziere de vreme. Pentru că întârziind, tare păcătuiesc. Pentru
că despre o parte, Dumnezeu, când cu gura Proorocului Moise zice: «De vei
făgădui făgăduinţe Domnului Dumnezeului tău, şi vei întârzia a o da, cerând
o va cere de la tine Domnul Dumnezeul tău, şi va fi ţie păcat» [A 2-a Lege
23: 22]. Iar altă dată prin înţeleptul Sirah zice: «Să nu te opreşti de a da
făgăduinţa în bună vreme, şi să nu rămână până la moarte să te îndreptezi»
[Sirah 18: 22]. Iar despre altă parte Dumnezeiescul Grigorie Dialogul
mustră pe Rustikiana Patrikia Romană, pentru că a făgăduit a merge spre
închinăciune la Ierusalim, apoi venind în Constantinopol, ca de acolo să
meargă, se zăbovea şi nu-şi plinea făgăduinţa mai degrabă.
Boierilor [prinţul] care se jură ca să facă rău
supuşilor, li se cuvine mare vindecare. Iar
vindecarea acestora este în două feluri. Una
adică, a se învăţa ei a nu se jura lesne, iar alta a
nu stărui în judecăţile cele rele. Drept aceea, cu
jurământ apucat fiind cineva spre facerea de rău
a altuia, să arate pe pocăinţa cea pentru
obrăznicia jurământului. Însă nu adevereze cu
pretextul [pricinuire] evlaviei pe răutatea sa. Că
nici lui Irod i-a ajutat ceva căci a păzit
jurământul. Care, ca să nu calce jurământul, s-a
făcut ucigaş al Proorocului. Că odată cu adevărat
jurământul s-a oprit. Dar cu cât mai mult este cu
cale a se osândi cel ce s-a făcut pentru rău. Drept
aceea trebuie să se căiască cel ce s-a jurat, nu a se
sârgui să adevereze fărădelegea sa. Că <?>
cerceteze mai departe fărădelegea. De s-ar jura
cineva să scoată ochii fratelui, de este bună una
ca aceasta a o aduce în faptă? De s-ar jura cineva
să ucidă? De ar zice cineva în scurt prin
jurământ ca să calce vreo Poruncă? Că: «Juratu-
m-am şi am pus, nu păcatul, ci ca să păzesc
judecăţile dreptăţii Tale» [Psalm 118: 106]. Şi
precum porunca ca cu nestrămutate judecăţi se
cade a se adeveri, aşa păcatul cu toate chipurile
se cuvine a se strica, şi a se pierde.

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte că, de s-ar jura vreun
stăpânitor să facă rău vreunui supus, trebuie întâi să
se înveţe să nu se jure lesne, şi să se căiască de ce s-
a jurat. Al doilea, să nu rămână în această hotărâre
rea, ca când să păzească jurământul pentru evlavie.
Că şi pe Irod mai mult l-ar fi folosit, de nu ar fi păzit
jurământul, şi nu ar fi făcut acea nedreaptă ucidere.
Că tot jurământul desăvârşit, şi cu totul este oprit de
Sfânta Evanghelie, ori pentru bine de s-ar face, ori
pentru rău. Dar cu mult mai mult este osândit acela,
ce se face pentru rău. Deci, şi cel ce se jură să facă
rău, nu trebuie să adeverească răul pentru jurământ,
ci să se pocăiască căci s-a jurat, şi rău să nu facă.
Precum de pildă, de s-ar jura cineva să scoată ochii
fratelui său, ori să-l omoare, ori să calce vreo
Poruncă Dumnezeiască, nu ar fi bine să aducă întru
împlinire acelea pentru jurământ. Fiindcă zice David
către Dumnezeu: «M-am jurat şi am întărit
jurământul meu, nu pentru ca să păcătuiesc, ci ca să
păzesc Judecăţile Dreptăţii Tale». Şi dar precum este
de cuviinţă să adeverim Poruncile Domnului cu
statornice hotărâri, aşa este de cuviinţă dimpotrivă
să surpăm şi toată hotărârea ce o am face, pentru a
păcătui. Vezi Canonul 94 al Sinodului 6.

CANON 30

Pentru cei ce răpesc: nu avem Canon vechi,


ci socotinţa noastră am făcut. Trei ani să fie afară
de rugăciuni şi ei, şi cei ce împreună răpesc cu
dânşii. Iar ceea ce nu se face cu silă, este fără de
vinovăţie, când nu va fi stricare, nici a urmat
furare lucrului. Iar văduva este de sineşi stăpână,
şi este în voia sa a urma. Drept aceea nouă nu ne
este a purta grijă de pretexte [pricinuiri].
TÂLCUIRE
Pe cei ce răpesc muieri, sau ajută la acest fel de
răpire, întâi Sfântul acesta în Canonul acesta de faţă,
trei ani îi canoniseşte să stea afară de rugăciunile
cele ce se zic peste cei ce cad. Adică, în pridvorul
cel dinaintea bisericii cu cei ce ascultă. Căci
Canonul 27 al Sinodului 4 ce rânduieşte pentru
aceştia, este în urma acestuia. Iar slobodă fiind
muierea, şi nu stăpânire de părinţi, sau de stăpân, de
ar urma de bună voie bărbatului fără a fi silită,
nevinovat este cel ce o a luat, însă de nu o a stricat,
sau de nu s-au împreunat cu ea pe ascuns. (Că
aceasta însemnează stricare şi furare de mai sus.)
Drept aceea şi văduva fiind slobodă, şi în voia sa
fiind ori să-l urmeze, ori nu, ci ruşinându-se poate a
se arăta, că se dă pe sineşi de voie amorezului, de s-
ar măscui [pricinui] în vedere, că acela o a răpit, iar
întru adevăr, ea a urmat lui, nevinovat este cel ce o a
luat. Că noi, zice Sfântul, nu socotim forma aceasta
de prefacere a răpirii. Ci la urmarea cea adevărată a
văduvei.

CANON 31

Muierea, ducându-se bărbatul, şi făcându-se


nevăzut, mai înainte de a se încredinţa de
moartea lui, măritându-se cu altul, preacurveşte.
[Sinod 6: 93]

TÂLCUIRE
Canonul acesta s-a luat întocmai de Canonul 93
de Sinodul 6].
CANON 32

Clericii cei ce au păcătuit păcat de moarte,


se pogoară din treaptă, iar de împărtăşirea
mirenilor nu se opresc. «Că nu vei izbândi de
două ori pentru acelaşi» [Naum 1: 6].
[Apostolesc: 25; Sinod 6: 4, 21;
Cartaghen: 35; Vasilie: 3, 17, 32, 51]

TÂLCUIRE
«Este păcat spre moarte, şi este păcat nu spre
moarte» spune Evanghelistul Ioan [1 Ioan 5: 16, 17].
Deci după alţi Părinţi, şi mai ales după Mitrofan al
Smirnei la tâlcuirea Catoliceştilor Epistolii, alt fel se
tâlcuieşte păcatul cel spre moarte, şi cel nu spre
moarte. Iar după Zonara, cel spre moarte este, cel ce
merge până la faptă, fiind păcatul adică de moarte,
şi după felul lui. Iar nu spre moarte este, cel ce n-a
ajuns până la faptă, şi a stătut până la învoire 3. Deci
zice Canonul acesta că Clericii, câţi vor face acest
fel de păcat de moarte, se caterisesc, dar nu se scot
de al împărtăşire, adică de la a se ruga împreună cu
mirenii. Nu se împărtăşesc însă unii ca aceştia şi cu
Dumnezeieştile Taine. (Adică în Altar, ci afară ca
mirenii.) După Canonul 7 al acestuiaşi.
3
Şi păcatul cel de moarte precum îl hotărăşte Zonara, trebuie a fi al faptei,
cel ce se face cu trupul. Căci şi cel ce se face prin cuvânt, de moarte fiind
după fel, este caterisitor. Precum hula, şi călcarea de jurământ, după
Apostolescul Canon 25. Dar şi cel ce se face în minte şi în suflet, şi după fel
fiind de moarte, şi acesta este caterisitor, de se va arăta în iveală, precum
este mândria, sau eresul, după Canonul al 2-lea al Sinodului 1. Iar
Valsamon, pe păcatul de moarte din acest Canon, l-a tâlcuit că ar fi cel ce
aduce pedeapsă pe cap.
CANON 33

Muierea ceea ce a născut pe cale, şi n-a


purtat grijă de cel născut, să fie supusă vinovăţiei
ucigaşului. [Apostolesc: 65]

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, că de s-ar întâmpla
în cale să nască vreo muiere, de nu va purta grijă de
prunc, şi va muri pruncul, ca ucigaşă se canoniseşte.

CANON 34

Pe muierile cele ce au preacurvit, şi pentru


evlavie s-au spovedit [mărturisit], sau de s-au
vădit cât de puţin, Părinţii noştri au oprit de a le
publica, ca nu vădindu-se să le dăm cauză
[pricină] de moarte. Însă au poruncit a sta ele
fără de împărtăşire până se va împlini timpul
pocăinţei.

TÂLCUIRE
Dacă vreo muiere măritată va preacurvi cu
altul, şi îşi va spovedi păcatul, sau din parte s-ar
vădi, poate pentru că s-a îngrecat, sau că a născut în
lipsa bărbatului ei, zice Sfântul, că au poruncit
Părinţii cei mai vechi, ca aceasta să nu se facă
cunoscută de obşte; adică să nu se scoată la locurile
celor ce se pocăiesc afară de biserică precum cei
vinovaţi de asemenea păcate, ca să nu i se
pricinuiască ucidere; ci au socotit Părinţii a sta
împreună în Biserică cu cei Credincioşi, fără a se
împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine, până i se va plini
rânduita vreme a pocăinţei.

CANON 35

La bărbatul cel lăsat de muiere, trebuie a lua


aminte pricina lăsării. Şi de se va vedea că s-a
dus fără cuvânt el adică este vrednic de iertare,
iar ea de certare. Şi lui i se va da iertare spre a se
împărtăşi cu Biserica.

TÂLCUIRE
Deşi va lăsa muierea pe bărbatul său, se cuvine
a se cerceta pentru ce pricină l-a lăsat, iar rămăşiţa
tâlcuirii Canonului acestuia vezi-o la a Canonului 87
a Sinodului 6 întru care Canon este cuprins acesta
întocmai.

CANON 36

Ostăşiţele, cele ce s-au măritat când lipseau


bărbaţii lor, se supun acestuiaşi cuvânt. Că şi cele
ce pentru înstrăinarea bărbaţilor, nu au aşteptat
întoarcerea. Însă, are oarecare iertare lucrul
acesta, pentru că mai mult este prepus de moarte.

TÂLCUIRE
Acesta iarăşi fiind luat întocmai de Canonul 93
al Sinodului 6. Vezi acolo tâlcuirea.

CANON 37
După ce i s-a luat cea străină, cel ce s-a
însurat, pentru cea dintâi, se va învinovăţi de
preacurvie, iar pentru cea a doua neînvinovăţit
va fi.

TÂLCUIRE
După Canonul acesta, dacă cineva ar lua cu
nelegiuire pe logodnica, sau pe muierea cuiva, apoi
o ar lua de la dânsul bărbatul cel ce o a avut întâi, şi
el s-ar însura cu altă muiere slobodă de bărbat,
pentru păcatul său cel cu acea întâia străină muiere,
ca un preacurvar se va canonisi. Iar pentru cea a
doua, este nevinovat.

CANON 38

Fetele, cele ce au urmat amorezaţilor fără de


ştirea tatălui, curvesc. Iar împăcându-se
născătorii, se pare că lucrul ia vindecare. Dar nu
îndată se vor aşeza la împărtăşire, ci se vor certa
trei ani.

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, ca fetele şi
fecioarele câte, fiind sub stăpânirea părinţilor lor,
fără ştirea lor s-au dat pe sineşi de voie amorezilor
lor, acestea curvesc, şi nu se căsătoresc legiuit. Iar
dacă după aceasta se vor împăca, şi se vor învoi
părinţii lor, spre a se însoţi ele cu ibovnicii, şi
stricătorii lor, se vede că ceea ce s-a făcut se
vindecă, şi curvia lor în nuntă şi în însoţire se
preface4, însă nu se iartă şi să se împărtăşească
îndată, cei ce fac aceasta bărbaţii şi muierile, ci trei
ani se canonisesc.

CANON 39

Ceea ce vieţuieşte împreună cu


preacurvarul, preacurvă este în tot timpul.

TÂLCUIRE
Muierea cea ce, având bărbat, a preacurvit cu
altul. Apoi trăind bărbatul său îl va lăsa, şi va urma
celui ce o a preacurvit, ori după ce va muri bărbatul
ei, îl va lua pe acela bărbat, şi va vieţui cu dânsul.
După Canonul acesta, măcar şi cei 14 ani ai
canonisirii preacurviei de a împlinit, preacurvă este
în toţi anii în câţi vieţuieşte cu preacurvarul. Că
nedepărtându-se de păcat, ci rămânând într-însul,
nici la pocăinţă se primeşte, nici se crede că se
pocăieşte, şi prin urmare, nici dobândeşte cândva
iertare, până nu se va despărţi de preacurvarul.

CANONUL 40

Ceea ce fără voia stăpânului său s-a dat pe


sineşi la bărbat, a curvit. Iar ceea ce în urmă,
nuntă slobodă (arătată) întrebuinţând s-a

4
Pentru aceasta şi Leon şi Constantin împăraţii hotărăsc în scurta adunare a
legii, că nunta se întăreşte ori în scris, ori fără înscris, când bărbatul va fi de
15 ani, iar tânăra de 13 şi vor voi a se însoţi urmând însă mai înainte voia
născătorilor lor (Titlul 12 foaia 101 a Cărţii a doua a lui Ghiur Grecorum);
unde legile nici după învoirea născătorilor, nu iartă a se face nunta aceasta.
Cartea 60 titlul 58 al Vasilicalelor.
măritat. Deci, aceea dintâi, curvie este; iar a
doua, nuntă. Că tocmelile celor ce sunt sub
stăpânire, nu au nimic adeverit. [Apostolesc: 82;
Sinod 4: 4; Sinod 6: 85; Gangra: 3; Cartaghen:
73, 90; Vasilie: 41, 42]

TÂLCUIRE
Dacă roaba ceea ce este sub stăpânire, se va de
pe sineşi la bărbat, fără ştirea stăpânului ei, a curvit
cu aceea ce a făcut. Iar dacă în urmă, stăpânul o va
ierta să facă aceasta, ori şi desăvârşit o va slobozi 5,
şi vederată nuntă va face, una ca aceasta atunci nu
se socoteşte ca o curvă, ci ca una ce s-a măritat
legiuit.

CANON 41

Ceea ce întru văduvie are a sa stăpânire, de


a se căsători, nevinovată este. (Dacă nimeni este
care să rupă căsătoria.) Fiindcă zice Apostolul:
«Iar de va muri bărbatul, slobodă este, cu cine
voieşte să se mărite, numai întru Domnul» [1
Corinteni 7: 39; Romani 7: 2]. [Apostolesc: 82;
Sinod 4: 4; Sinod 6: 85; Gangra: 3; Cartaghen:
73, 90; Vasilie: 40, 42]

TÂLCUIRE
Văduva cea slobodă şi fără stăpân, a doua oară
măritându-se, este neprihănită după Apostolul Pavel,
5
Am zis că, ori şi desăvârşit o va slobozi. Fiindcă zice Nikita Episcopul
Tesalonicului că, stăpânii cei ce au robi şi roabe, şi ştiu că ei unii cu alţii
între sineşi curvesc, şi nu le dau voie legiuit să se însoţească, după Canoane
sunt vrednici să se aforisească, de nu îi vor ierta să se căsătorească legiuit.
însă întru Domnul 6, adică nu cu necredincios şi
eretic, sau cu rudenie, oprită de Lege, dar ceea ce
zice de nu este cineva să rupă căsătoria, însemnează
că de este supusă ori rudelor, ori vreunui stăpân, pot
rudele cele mai de aproape, tatăl sau bunul, cum şi
stăpânul a opri nunta aceasta 7.

CANON 42

Nunţile cele fără de voia stăpânitorilor, sunt


curvii. Deci până viază tatăl, sau stăpânul, cei ce
se împreunează sunt nevinovaţi, până ce domnii
lor vor învoi căsătoria lor. Că atunci ia întărirea
cea de nuntă.

Canonul acesta este încheiere celor trei


Canoane mai de sus, al 38, 40 şi 41, zicând, că dacă
fata cea supusă tatălui ei, sau roaba cea supusă
stăpânului ei s-ar mărita fără de voia tatălui, sau a
stăpânului, a celor ce le stăpânesc, curvii se socotesc
nunţile lor. Şi nu numai aceasta, ci şi se dezleagă
6
Aceasta, numai întru Domnul, tâlcuindu-o acestaşi marele Vasilie (în
cuvântul pentru feciorie) zice că nunta trebuie să aibă întâi ţintire, nu pe
patima îndulcirii, şi pe a trupeştii pofte, ci pe a avea ajutor duhovnicesc unul
către altul, ca să petreacă viaţa aceasta. Iar ţintirea următoare are nunta pe
facerea de copii. Aducând spre pildă zisa lui Dumnezeu către Adam până a
nu plăsmui pe Eva, adică: «Să facem lui ajutor după dânsul». Care arată pe
ajutorul nunţii cel duhovnicesc.
7
Trebuie însă după legile politiceşti, să îngăduiască văduva anul plângerii
întreg, după moartea bărbatului său: întâi pentru ruşinea şi jalea bărbatului;
şi al doilea, ca nu cumva să fie îngreunată, şi luând alt bărbat, şi locuind în
anul acela dintâi, va fi îndoială la împărţirea moştenirii. Iar după naştere,
este slobodă a se mărita şi până a nu se împlini anul. Mai bine însă este şi
mai cinstit să îngăduiască, până se va împlini anul. Iar de nu va îngădui anul
plângerii, se face necinstită. Şi neavând copii, nu ia moştenire din averea
bărbatului ei celui mort.
nunţile lor, şi ei se ceartă. Iar de se învoiesc mai
marii lor acesteia, atunci şi nunţile iau întărire
nedezlegată, şi ei rămân necertaţi, adică
necanonisiţi.

CANON 43

Cel ce a dat aproapelui lovitură de moarte,


este ucigaş, ori de a început bătaia, ori de a şi
izbândit. [Apostolesc: 66; Sinod 6: 91; Anghira:
21, 22, 23; Atanasie Epistolia către Amun;
Vasilie: 2, 8, 11, 13, 33, 43, 52, 54, 56, 57; Nisis: 5]

TÂLCUIRE
Oricine va lovi cu lovire primejduitoare, şi de
moarte aducătoare, şi din aceea va muri cel lovit,
ucigaş este, după Canonul acesta, măcar de a
început bătaie, măcar de nu, ci ca să-şi izbândească
l-a lovit.

CANON 44

Diaconiţa ceea ce împreună cu elin a curvit,


este primită întru împărtăşire. Iar la Proaducere
se va primi la al şaptelea an, adică vieţuind întru
curăţie. Iar elinul cel ce după credinţă se apropie
iarăşi cu furare de cele sfinţite, şi se întoarce la
borâtură. Noi dar trupul Diaconiţei ca un sfinţit
nu slobozim a mai fi în întrebuinţare trupească.
[Apostolesc: 25; Sinod 6: 4, 21; Cartaghen: 35;
Vasilie: 32, 50, 51, 80]
TÂLCUIRE
Dacă vreo Diaconiţă, ar curvi cu vreun elin, ea
caterisindu-se se primeşte la împărtăşire şi starea
cea cu cei credincioşi, şi la rugăciuni. Iar la
împărtăşirea Proaducerii, adică a Dumnezeieştilor
Taine, după şapte ani, ai canonisirii curviei 8, însă şi
atunci, de se va părăsi de păcat, şi va trăi în curăţie.
Iar dacă elinul, cel ce a curvit cu ea, va crede, şi
după aceasta ar cere să o ia cu nuntă pe diaconiţa
ceea ce s-a sfinţit, adică s-a afierosit (că aceasta o
numeşte furare de cele sfinte) el s-a întors la
borâtura sa, ca un câine. Noi însă nu iertăm trupul
cel afierosit al Diaconiţei, să-i fie spre întrebuinţare
de împreunare trupească, adică nu o iertăm să se
mărite9

CANON 45

Dacă cineva luând numele Creştinului,


ocărăşte pe Hristos, nici un folos este lui din
numire.

TÂLCUIRE
Cel ce va crede în Hristos, şi se va numi
Creştin, trebuie să vieţuiască după Poruncile lui
8
Şi Zonara şi Valsamon asemenea zic, că pentru aceasta Sfântul canoniseşte
pe Diaconiţa aceasta cu Canonul curviei cel mai greu, căci a curvit cu
necredincios, şi nu a canonisit-o cu cel mai uşor al celor mai vechi Părinţi
decât acesta.
9
De aici face socoteală Valsamon, că nici caterisiţii Ieromonahi, nici
caterisiţii Preoţi, şi Diaconii lumeşti, văduvi fiind, pot a se însura. Că deşi s-
au caterisit, însă ei s-au sfinţit, adică, ş-au afierosit trupul lui Dumnezeu, şi
s-au făgăduit, călugării adică a nu se însura nicidecum, iar cei lumeşti a nu
se însura al doilea. Dar nici femeile lumeştilor Preoţi pot a se mai mărita
murindu-le bărbaţii Preoţi, după acestaşi Valsamon.
Hristos întru care crede, ca prin el să se slăvească
Dumnezeu, după ceea ce zice: «Aşa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenilor» [Matei 5: 16], şi
celelalte. Iar de se numeşte cineva Creştin, şi calcă
Poruncile lui Hristos, acesta cu călcarea aceasta
ocărăşte pe însuşi Hristos, şi nici un folos din singur
Numele va avea. După Iacov fratele Domnului ce
zice: «Ce folos este, fraţii mei, de are cineva
credinţă, iar fapte nu are?» [Iacov 2: 18] Au doară
poate credinţa a-l mântui pe el? Şi de Dumnezeu
purtătorul Ignatie încă zice aşa în Epistolia cea către
Efeseni: „Cei ce se făgăduiesc a fi ai lui Hristos, nu
din cele ce zic, ci şi din cele ce fac se cunosc. Că din
roadă se cunoaşte pomul. Mai bine este a tăcea, şi a
fi, decât a grăi, şi a nu fi. Nu în cuvânt este
împărăţia lui Dumnezeu, ci întru putere.” Vezi şi pe
cel 62 Apostolesc.

CANON 46

Ceea ce s-a măritat întru neştiinţă, cu cel


lăsat pe un timp de muierea sa, apoi l-a lăsat
pentru că s-a întors la dânsul cea mai dinainte,
Adevărat a curvit, însă întru neştiinţă. Deci de
nuntă nu se va opri, însă mai bine este de ar
rămâne aşa.

TÂLCUIRE
Canonul acesta întocmai fiind cuprins în cel 93
al Sinodului 6. Vezi tâlcuirea acolo.

CANON 47
Înfrânaticii [engratiştii], sacopurtătorii
[sacoforii], şi lepădaţii [apotactiţii], acetuiaşi
cuvânt sunt supuşi, căruia şi pavatienii. Că
pentru aceea s-a glăsuit Canonul, deşi deosebit.
Iar cele ale acestora s-au tăcut. Noi însă cu un
cuvânt a doua oară îi botezăm pe unii ca aceştia.
Dar de s-au oprit la voi aceasta a doua botezare;
precum şi la Romani, pentru oarecare iconomie,
şi cuvântul nostru aibă tărie. Fiindcă eresul lor
ca unul ce este odrăslire a marchioniştilor, celor
ce se îngreţoşează de nuntă, şi se întorc despre
vin, şi pe zidirea lui Dumnezeu o zic a fi spurcată.
Nu-i primim dar pe dânşii în Biserică, de nu se
vor boteza cu Botezul nostru. Ca să nu zică ei, că
în Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh se botează, cei ce
socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor,
întrecându-se cu Marchion, şi cu celelalte eresuri.
Deci de va plăcea aceasta, trebuie mai mulţi
Episcopi a fi la un loc, şi aşa să se închipuiască
Canonul. Ca şi celui ce o va face să-i fie
neprimejduire, şi cel ce va răspunde să fie
vrednic de crezare, în răspunsul cel pentru unele
ca acestea.

TÂLCUIRE
În întâiul său Canon Dumnezeiescul acesta
Părinte, iconomiceşte a rânduit, după anonimul
tâlcuitor al Canoanelor, să se primească botezul
engratiştilor, şi al navatienilor (măcar că şi acolo,
urmând Părinţilor celor din Asia, care au fost primit
aceasta, au rânduit aşa), iar întru acesta, ceea ce
acolo rânduise cu iconomie, îndreptându-o, zice că
toţi înfrânaţii, şi purtătorii de sac, şi cei ce s-au
lepădat (despre care vezi la subînsemnarea
Canonului 95 al Sinodului 6). Ci şi navatienii, se
cuvine a se boteza a doua oară, şi că, deşi la Părinţii
Asieni şi la Romani s-a oprit acest fel de
Anavaptism, după iconomie. Însă cuvântul său, zice,
că trebuie a avea tărie şi putere, fiindcă eresul lor
este odraslă din eresul marchioniştilor, celor ce se
îngreţăluiesc de nuntă, şi de vin, şi care zic pe
Dumnezeu că este făcător de rele. Drept aceea, de
este plăcută lor socotinţa aceasta, fiind
particularnică, se cade a face Sinod de Episcopi, ca
să o facă, Canon Catolicesc şi necălcat 10. Ca din
aceasta, şi cei ce îi vor boteza a doua oară, fără
primejduire să o facă, şi cel ce ar răspunde celor ce
l-ar întreba despre aceasta, să aibă încredinţare din
Canon.

CANON 48

Iar cea lăsată de bărbatul său după socoteala


mea, este datoare a rămâne. Că de a zis Domnul,
că de va lăsa cineva pe muierea sa, fără cuvânt de
curvie, o face să preacurvească [Matei 5: 32], deci
numindu-o pe dânsa preacurvă, o a închis pe ea
despre împărtăşirea cu altul. Căci cum poate

10
Şi vezi că Sfântul a întrebuinţat zicerea anavaptismului adică a botezului
de al doilea, nu chiar, ci cu catahrisis [abuz]. Potrivind Botezul nostru, nu cu
acestaşi, ci către cel al ereticilor celor de acest fel. Şi numind botez pe cel al
acelora, precum îl socoteau ei, şi îl numeau. Iar chiar lăsând pe al lor,
nefiind botez, şi primind pe acest adevărat, socoteşte Botez, şi nu al doilea
Botez.
bărbatul a fi vinovat, ca un pricinuitor de
preacurvie. Iar muierea să fie nevinovată, ceea ce
preacurvă s-a numit de Domnul, pentru
împărtăşire cu alt bărbat.

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, ca muierea cea
lăsată de bărbatul său, fără pricină de curvie, să nu
se mai mărite cu altul, după hotărârea Domnului ce
zice, că cel ce va lăsa pe muierea sa fără cuvânt de
curvie, o face să preacurvească. Că numindu-o
Domnul preacurvă, arătat este, că o a oprit de a lua
alt bărbat. De vreme ce, de este bărbatul ei vinovat,
pentru că a lăsat-o să preacurvească luând pe altul,
arătat că, şi ea măritându-se a doua oară este
vinovată, pentru că preacurveşte, fiind viu încă
bărbatul ei cel dintâi. După care pricină, precum am
zis, şi preacurvă s-a numit de Domnul.

CANON 49

Stricările cele ce de silă se fac, fie fără


vinovăţie. Deci şi roaba, de se va sili de stăpânul
ei, nevinovată este. [Grigorie făcătorul de
minuni: 2]

TÂLCUIRE
Muierile cele ce cu sila se strică, nu li se
socoteşte spre păcat, pentru nevrerea, şi nici se
canonisesc, după Canonul acesta. Şi după cel 2 al lui
Grigorie făcătorul de minuni.
CANON 50

Pentru a treia nuntă nu este lege. Drept


aceea de lege nunta a treia nu se aprobă []. Pe
cele ca acestea, le vedem ca pe nişte întinăciuni
ale Bisericii, dar nu le supunem publicilor
osândiri, ca pe unele ce sunt mai alese decât
curvia cea slobodă. [Neocezaree: 3; Vasilie: 4, 50,
80]

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că lege şi Canon
Bisericesc de a ierta nunta a treia nu avem. Pentru
aceasta măcar că este ca întinăciune a Bisericii, însă
fiind mai aleasă decât sloboda curvie, arătat nu o
osândim, încât şi să o despărţim. Ci o trecem cu
vederea.

A ACELUIAŞI CĂTRE ACELAŞI A 3-A


EPISTOLIE CANONICEASCĂ DESPĂRŢITĂ
ÎN 25 DE CANOANE TÂLCUITE