I.

CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND PROBLEMATICA PSIHOSOMATICII

Psihosomatica este o concepţie medicală interogatoare (psyche şi soma în unitate) care

permite abordarea unor afectiuni somatice induse psihic, ca reacţie a unor trăiri emoţionale (factori
stresanţi, conflicte, pierderi), sau a unor manifestări psihice secundare unor boli organice.
Ce sunt psyche şi soma?
- două entităţi abstracte?
- două realităţi distincte?
- elemente diferite ale aceleaşi realităţi?
- concepte intuitive pornite din experienţa empirică?
Termenul include o gamă de sensuri care nu pot fi toate prinse într-o singură definiţie.
1. Boală psihosomatică, care face deosebire între simptomele de conversiune, tulburări
funcţionale (nevrozele de organ) şi boala în sensul mai îngust al cuvântului.
2. Medicina psihosomatică, o abordare generală care ia în consideraţie interacţiunile somato-
psihosociale implicate în dezvoltarea unei boli, în particular importanţa lor în structurarea
terapiei.

Precursorii psihosomaticii
Cercetările au arătat că medicina practicată cu succes a fost întotdeauna de la bun început
psihosomatică în esenţa ei.
Ideea că este imposibil să se despartă sănătatea corpului de cea a minţii a fost exprimată încă
de timpuriu în opere cum este Cartea lui Iov.
Platon - „Charmides” – „vindecarea multor boli este necunoscută doctorilor Greciei, deoarece
ei neglijează întregul, care trebuie de asemenea studiat, pentru că partea nu se poate simţi bine dacă
întregul nu se simte bine.”
Hipocrate – Școala din Kios – bazată pe conceptele dinamic, umoral şi psihic (dar şi
psihosomatic), subliniază unitatea psyche-soma.
Filozofii din secolul XVII – Descartes, Spinoza, Leibniz, s-au preocupat de asemenea de
problema relaţiei dintre minte şi corp.
Descartes (1596-1650) – a edificat o teorie complexă dintre interacţiunea lumii corporale
(extensia) şi conştiinţă sau suflet (cogitatio). El trece drept unul din cei mai importanţi exponenţi ai
dualismului trup – suflet.
Spinoza (1632 – 1677) a emis teza că toate evenimentele din trup au evenimente paralele în
minte, ceea ce nu era altceva decât ideea corpului real (ideoplastie).
Leibniz (1646-1716) a înlocuit acţiunea psihofizică printr-o armonie prestabilită: un acord
predeterminat există între fiecare din evenimentele care au loc în trup şi în suflet.
Johan Christian Heinroth (1773 – 1843), medic german, devenit profesor de psihiatrie la
Universitatea din Leipzig, este inventatorul termenului „psihosomatic”.
Jacobi, în 1882, introduce termenul „somato – psihic”, cu scopul de a sublinia predominanţa
factorilor somatici în evoluţia anumitor boli.
În 1885 – Freud – instanţele personalităţii, nivele de conştientizare ale proceselor psihice,
etapele dezvoltării instinctuale, trasfer, psihanaliză. Studiul psihanalitic al pacienţilor nevrotici a
arătat că sub influenţa unor tulburări emoţionale prelungite, pot să apară tulburări cronice ale
organismului. Astfel de tulburări cronice sub influenţa emoţiilor au fost observate de Freud la
pacienţii isterici. Freud a introdus conceptul de „isterie de conversie”, în care simptomele fizice se
dezvoltă ca răspuns la conflicte emoţionale cronice.
În 1899 – Pavlov – influenţa emoţiei asupra proceselor fiziologice, reflexele condiţionate.
În 1912 – Adler, în teoria sa despre „psihologie individuală”, a interpretat nevroza ca pe o
criză existenţială a individului în întregul său. El considera fenomenul fundamental al bolilor psihice
nu ca avându-şi originea în pulsiuni, ci în „caracterul nervos”, adică în atitudinea de neadaptare faţă
de viaţă şi de semeni, atitudine formată în timpul copilăriei şi ducând în unele cazuri la dorinţa de
dominaţie.

Concepţiile moderne referitoare la psihosomatică

Georg Groddeck (1866 – 1934, Berlin) studiază medicina. În 1897 îşi deschide o clinică la
Baden, cu o nouă viziune de abordare terapeutică (regim nutriţional, masaj şi convorbiri lungi).
Refuză abordarea unilaterală corp / suflet, căutând soluţii de tratament care să vizeze
globalitatea persoanei.
Termenii „boli psihosomatice” şi „medicină psihosomatică” şi-au găsit accepţia generală în
ultimele decenii, după ce adjectivul „psihosomatic” a fost din nou introdus în 1922 de psihanalistul
vienez Felix Deutsch .
El susţine o viziune biologică a problemelor psihosomatice, considerând că starea de sănătate
şi boala depind de echilibrul homeostaziei între funcţiile organice şi procesele psihice.

Specificitatea problemei
Helen Flauders Dunbar introduce termenul „psihosomatic” în literatura ştiinţifică americană,
expunând şi explicând problema de specificitate în perspectivă modernă.
„Emoţiile şi schimbările corpului” – 1935
„Diagnosticul psihosomatic” – 1943
„Minte şi corp: medicină psihosomatică” – 1947
Helen Dunbar susţine ideea că structura personalităţii, care se dezvoltă în copilărie,
influenţează nu numai reacţiile emoţionale şi relaţiile cu lumea exterioară, dar poate de asemenea
condiţiona apărările corporale, predispoziţi la dezvoltarea maladiilor determinate. Bazându-se pe
observaţii sistematice ale pacienţilor afectaţi de stres patologic -evaluaţi cu ajutorul bateriilor de teste
(chestionare simptomatologice, teste proiective, teste ce măsoară nivelul intelectual)-, Dunbar pune
în evidenţă câteva profile specifice de personalitate ,dar care au suficiente limite.
De remarcat că studiile ei au favorizat dezvoltarea cercetărilor care vizează identificarea de
corelaţii semnificative între comportamente individuale specifice şi predispoziţia la dezvoltarea
maladiilor determinate.
Friedman şi Rosenman (1959), au stabilit existenţa unei scheme de comportament de tip A,
considerat astăzi ca un factor de risc pentru maladiile cardio-vasculare şi a unei scheme de
personalitate de tip C, care reflectă predispoziţia dezvoltării de patologii tumorale.

Franz Alexander
Născut la Budapesta în 1891, a fost iniţiat în teoria freudiană de către tatăl său, profesor de
filozofie la universitate. Emigrează în Germania la sfârşitul primului război mondial şi devine elev la
Institutul Psihanalitic din Berlin. Berlinul a devenit un centru important pentru dezvoltarea şi
promovarea psihanalizei şi Alexander, cu formarea terminată, a început analiza multor medici
americani. Mentalitatea pragmatică a americanilor a fost o invitație adresată colegilor de a
aprofunda aspectele concrete ale tratamentului psihanalitic.
În 1930, Alexander a emigrat în Statele Unite unde a ocupat primul post de psihanalist,
disciplină până atunci exclusă din programa instituţiei. Timp de 25 de ani, el a format şi dirijat mulţi
cercetători, cunoscuţi sub numele de „grupul Chicago”, care se ocupă în principal de psihosomatică.
În 1939, Alexander împreună cu Helen Dunbar, dar şi alţii, au editat revista „Medicina
psihosomatică”, care foarte repede a devenit o revistă ştiinţifică de referinţă în domeniu. Alexander a
revoluţionat gândirea psihosomatică, a fost primul care a dezvoltat conceptul de dezordine
psihosomatică, diferit celui de conversie sau nevroză, convins de necesitatea de a evalua organismul
în ansamblul său, fără a separa funcţiile psihologice de cele somatice.
Astfel, maladiile tradiţionale considerate ca organice, sunt psihosomatice. Alexander aşează
problema psihogenezei în interiorul unei „perspective multifactoriale”, în care factorii
interacţionează întotdeauna cu alte elemente somatice şi ambientale constituind un proces unic care
determină răspunsul final.
În lucrarea „Medicina psihosomatică” îşi expune prorpia sa viziune complexă asupra stării de
sănătate şi boală.
Dezordinele relative ale echilibrului homeostatic între contextul extern şi procesele interne,
pe care Alexander le numeşte nevroze vegetative pot fi considerate ca alterări fundamentale pentru
individ, de două procese psihofiziologice:
1. pregătirea de luptă sau de fugă, în situaţii de urgenţă, bazată în principal pe o
activitate a sistemului nervos simpatic.
2. scăderea activităţii vs. o stare de dependenţă, unde răspunsul corporal este în principal
determinat de sistemul nervos parasimpatic.

Factorii etiologici ai somatizării

1. Factorii psihici patogeni

procesele afective - rol important în tulburările psihosomatice
- anxietatea
- frustrarea
- agenți stresori

2. Personalitatea premorbidă şi terenul reacţiei

Tulburările psihosomatice apar mai frecvent la anumite tipuri de personalitate caracterizate
prin:
- reactivitate emoţională crescută,
- susceptibilitate exagerată,
- rigiditate în derularea proceselor corticale,
- agresivitate externă blocată.
Sunt cunoscute:
- tipurile comportamentale de tip A şi B, descrise de Friechman şi Rosenman (1959)
(tipul A – definit prin ambiţie, competitivitate şi combativitate crescută).
 - Kourilsky – descrie un tip de personalitate caracterizat printr-o „vulnerabilitate la
stres”
- Engel şi colaboratorii consideră că persoanele care dezvoltă un complex de renunţare
şi cedare ca răspuns la o pierdere sau ameninţare au o probabilitate mai mare de a deveni bolnavi
somatici.

Alexitimia
Peter Sifneos şi John Nemiah (Boston), au efectuat cercetări sistematice asupra
caracteristicilor cognitive ale pacienţilor afectaţi de maladiile psihosomatice clasice.
Aceste studii succesive pe subiecți alexitimici au pus în evidenţă următoarele caracteristici:
a. dificultate în identificarea şi descrierea propriilor emoţii;
b. dificultate în a face diferenţa între sentimente şi emoţiile corporale lezate de
activitatea emoţională.
c. incapacitate imaginativă limitată (o viaţă fantasmatică insuficientă).
d. stil cognitiv concret, practic, orientat către exterior mai mult decât introspectiv.
Dialogul acestora se caracterizează prin:
- inexistenţa intensităţii emotive;
- nu fac referiri la trăririle interioare, la temerile şi sentimentele lor;
- descrierile lor acordă o foarte mare importanţă faptelor , lipsind /despuind
comunicarea de propria ei semnificaţie;
- frecvent la contactul cu ei se resimte o senzaţie de vid şi plictiseală / supărare;
- au tendinţa de a recurge la acţiune pentru a exprima emoţiile sau a evita conflictele;
- pot resimţi senzaţii emoţionale de nervozitate, iritabilitate, nelinişte, tristeţe, dar nu
reuşesc să le atribuie o semnificaţie;
- când se adresează medicului sau psihologului se limitează la descrierea simptomelor
fizice (chiar dacă maladia organică nu este evidentă);
- activitatea onirică este săracă, cu vise simple şi puţin simbolice;
- pe plan gestual, arată o anumită rigiditate în mişcări şi în expresiile feţei;
- per ansamblu, sunt persoane aparent bine adaptate, care au aderat de o manieră
conformistă la exigenţele societăţii. Au un loc de muncă, o familie, puţini amici, dar trăiesc mai mult
decât alţii relaţii superficiale şi de dependenţă bazate pe o atitudine de pseudo-normalitate.
În ceea ce priveşte situaţiile stresante, în loc să resimtă propria lor proastă dispoziţie /
nelinişte pe plan psihologic, tind să recurgă la comportamente inadaptate: consum de alcool, hrană în
exces, droguri, medicamente sau acuză dezordini fizice datorate unei instabilităţi a sistemului nervos
autonom sau dezvoltă o maladie organică.
În anumite cazuri, trăsăturile caracteristice alexitimiei pot fi acompaniate de aspecte nevrotice
(isterice sau obsesionale).
Studii recente au arătat că prezenţa caracteristicilor alexitimice poate fi considerată ca unul
dintre principalii factori de risc în dezvoltarea maladiilor pe lângă maladiile psihosomatice clasice,
dar şi într-un număr mare de stări patologice cum ar fi: afecţiunile cardio-vasculare, gastro-
intestinale, respiratorii şi dermatologice, tulburări somatoforme, alcoolism, toxicomanie, tulburări
post-traumatice consecutive stresului, sindrom de durere psihogenă, dezordini alimentare (bulimie,
anorexie şi vomă psihogenă), tulburări afective (EDM, depresie mascată).
 Caracteristici alexitimice pot fi de asemenea observate la pacienţi suferind de boli cronice:
pacienţi aflaţi în dializă, pacienţi supuşi transplanturilor şi spitalizărilor intensive.
Helkmuth Freyberger (1977) defineşte aceste ultime situaţii – alexitimie secundară, pentru a
se distinge de alexitimia primară, unde trăsăturile psihologice caracteristice sunt recunoscute înainte
de dezvoltarea unei patologii.
Prevalenţa alexitimiei în rândul populaţiei generale nu este cunoscută, dar se prespune că este
foarte ridicată.
Alexitimia nu trebuie considerată a fi un diagnostic, ci mai mult ca o trăsătură stabilă de
personalitate care interacţionează cu evenimentele stresante, conturând predispoziţia de o manieră
specifică la somatizare sau la dezvoltarea de tulburări.
Alexitimia poate fi integrată într-un continuum care descrie dificultatea de a verifica,
înţelege, recunoaşte şi comunica experienţele emoţionale.
Alexitimia – un factor individual foarte important, capabil de a diminua eficacitatea unei
intervenţii.

II.
ASPECTELE CLINICE ALE PSIHOSOMATICII

Conceptele clinice utilizate în psihosomatică

Manifestările clinice unde raportul factor psihic – răsunet somatic este evident, pot fi
ordonate astfel:
1. Simptome şi semne psihosomatice
Sunt reprezentate de manifestări clinice, componente normale asociate emoţiilor, care
durează puţin şi sunt rapid reversibile.
Manifestările clinice din această categorie sunt: palpitaţiile (tahicardia),tremorul, modificări
ale vocii, paloare sau roşeaţă tegumentară.
Curent -> manifestările psihosomatice conexe vorbitului în public, care apar la susţinerea
examenelor sau chiar prezentarea la un specialist (medic, psiholog etc.)

2. Tulburări psihosomatice – modificările clinice sunt mai ample ca intensitate şi

durată şi sunt mai bine structurate: se conturează schema circuitului, iar organul reactiv se
individualizează.
Răspunsul la agresiuni psihice brutale poate fi diferit după particularităţile constituţionale şi
canalizarea tipului de reacţie (ex. La spaimă puternică, pacienţii răspund prin blocaj verbal, alţii prin
relaxare musculară, iar frica intensă -> scaune diareice, fie la o contractare musculară rigidă.
La tensiuni psihice curente, răspunsul somatic tinde să devină stereotip (acceaşi zonă de
reacţie şi aceleaşi simptome). Ex: cefalee, salve de strănuturi, cascade de tuse faringiană, crize de
tahicardie paroxistică supraventriculară, scaune diareice, tulburări de dinamică sexuală, prurit etc.
Persoanele cu un anumit teren reactiv pot prezenta crize de tetanie (spasmofilie), lipotimie.
 3. Boli psihosomatice – înţelegerea raporturilor de coordonare şi suborodnare a
elementelor (subansamblelor) constitutive ale bolii; agentul psihosomatogen, personalitatea
premorbidă, predispoziţia de organ, amorsarea patogenă, imprimarea morfofuncţională, relevanţă
clinică, evoluţia, terapia.
În bolile psihosomatice, elementul cheie este agresiunea psihică şi semnificaţia ei în percepţia
persoanei agresate [„cei 3 V” – victimă, vinovăţie proprie, vitregia sorţii (destin genetic)] -> cheia
care manipulează intervenţia terapeutică.
Pentru clasificare trebuie să facem următoarea diferenţiere: termenul de psihosomatic are în
vedere etiologia, cauza bolii şi situaţia clinică, pe când termenul de somatizare apare ca o exprimare
a bolii şi o trăire a bolii (comportament de boală).

Tulburările somatoforme – DSM IV

- Tulburări de somatizare (se referă la isterie sau sindromul Briquet)

- Tulburarea somatoformă nediferenţiată (suferinţă fizică inexplicabilă, care durează cel
puţin 6 luni)
- Tulburări de conversie (simptome sau deficite care afectează motricitatea voluntară
sau funcţia senzorială)
- Tulburări somatoforme de tip algic
- Hipocondrie
- Tulburarea dismorfică (preocuparea pentru un defect corporal imaginar sau
exagerarea unuia existent).

ICD -10
cap. Tulburări nevrotice legate de factori de stres şi tulburări somatice (F40 – F48); notaţia
F45 se referă la tulburările somatice.
F45.0 Somatizarea (simptome fizice multiple, reverente şi variabile în timp, persistând cel
puţin 2 ani)
F45.1 Tulburarea somatică nediferenţiată (se referă la tulburările cu extindere sub 2 ani)
F45.2 Tulburarea hipocondrică
F45.3 Disfuncţie neurovegetativă somatoformă (formele psihogene de: aerofagie, colon
iritabil, diaree, dispepsie, disurie, flatulenţă, sughiţ, hiperventilaţie, urinări frecvente, tuse,
spasmele pilarului, nevroza cardiacă (sd. Da Costa).
F45.4. Sindromul dureros somatoform persistent (cefaleea psihogenă, lombagia psihogenă)
F45.8 Alte tulburări somatoforme (în relaţie cu evenimente stresante, deci psihogene):
dismenoreea, disfagia („globul isteric”), prurit, torticolis, bruxism.
F45.9 Tulburări somatoforme fără precizare.
Enumerarea tulburărilor psihosomatice, H.J. Kaplan: acnee, alergie (reacţii), angină
pectorală, aritmii, astm bronşic, boli imune, boala Crohn, cardiospasm, cardiopatie ischemică,
cefalee, diabet zaharat, dismenoree, sacroiliacee, eczeme, edem angionevrotic, greaţă, herpes,
hipertensiune arterială, hipoinsulism, hipertiroidism, hipoglicemie, migrene, neurodermită, obezitate,
poliartită reumatoidă, prurit anal, psoriazis, rectacolită ulceroasă, sd. colonului iritabil, tuberculoză,
ulcerul gastric şi ulcerul duodenal.
 Sumarizare
Psihosomatica - obiect de studiu

Psihosomatica clinică, domeniu al patologiei generale, dar și al psihopatologiei, studiază

relația de cauzalitate sau de succesiune generativă dintre manifestarile patologice de ordin
psihologic și manifestările patologice de ordin somatic.
Obiectul psihosomaticii îl constituie identificarea, delimitarea și studierea categoriilor de boli
somatice determinate psihologic, ca o reacție inadaptată a individului față de mediul extern sau față
de el însuși.
Preocuparile psihosomaticii moderne sunt destul de numeroase și includ, printre altele,
următoarele probleme:
 stabilirea rolului sau ponderii factorilor de ordin psihologic în bolile somatice;
 specificitatea reacției anumitor organe la anumite tipuri de stres sau existența unei
legaturi specifice între un anumit tip de stres și anumite simptome somatice;
 tipurile de personalitate predispuse pentru a dezvolta afecțiuni sau boli psihosomatice;
 monitorizarea evoluțiilor similare în cazul tulburărilor psihosomatice pentru un numar
mai mare de bolnavi, sub influența unor factori stresori similari;
 reversibilitatea sau ireversibilitatea tulburărilor psihosomatice.
În legatură cu problema specificității determinării afectiunilor psihosomatice, în medicina
psihosomatică, etiologia este reprezentată de două teorii:
 Teoria specificităţii – ce postulează existenţa unor tipuri de stres sau a unor tipuri de
personalitate specifice pentru fiecare boală psihosomatică
 Teoria nespecificitatii – orice stres prelungit este capabil de a cauza modificări
fiziologice care pot evolua într-o tulburare somatică. Fiecare persoană are un organ de şoc, vulnerabil
genetic la stres: unii sunt reactori cardiaci, alţii gastrici, alţii tegumentari. Persoanele cronic anxioase
sau depresive sunt mai vulnerabile la boli somatice sau psihosomatice.

Metode de cunoaştere în psihosomatică

Evaluarea psihosomatică
1. Relaţia clinică – tehnică de observaţie şi studii a comportamentului uman al cărei
scop este de a înţelege (cu cercetarea şi evaluarea diagnostică) şi a ajuta (cu orientarea spre terapie)
pacientul.
Relaţia clinică (Engel, 1992) este instrumentul cel mai puternic, complex, sensibil şi
universal pe care psihologul îl are la îndemână.
- caracteristicile convorbirii clinice
- contextul în care are loc convorbirea clinică
- comunicarea verbală
- comunicarea non verbală
- comportamentele emotive

2. Teste şi chestionare
- teste proiective
- chestionare
 o de personalitate
o multifactoriale
- scale clinice

3. Tehnici psihofiziologice
- electrocardiograma EKG
- electromiograma EMG
- electroencefalograma EEG
- activitatea electrodermică (detectorul de minciuni)
- indicatori biochimici (sânge, urină, salivă)
- biofeedback (BFB)
Pacientul învaţă să controleze o funcţie fiziologică determinată (de exemplu presiunea
arterială, termperatura cutanată sau contracţia vezicii) cu ajutorul informaţiilor despre activitatea
propriului său corp (feedback) transmisă printr-un aparat electronic. Se pot obţine informaţii de o
manieră directă prin monitorizarea punctelor implicate sau la fel de bine indirect, înregistrând
tonusul muscular cu ajutorul electromiografului. Utilizat în tratamentul tulburărilor de anxietate,
cefalee.

Recunoașterea simptomatologiei psihosomatice

Pentru a putea pune în evidență simptomatologia psihosomatică este necesar ca bolnavul să
fie investigat, în afara de medicul de familie și de specialistul într-o anumită tipologie de afecțiuni
(cele pe care le reclamă pacientul) și de către medicul psihiatru și de psiholog, pentru realizarea, în
primul rând, a anamnezei, edificatoare in astfel de situații, alături de utilizarea și a altor instrumente
si metode de investigare psihologică (interviul, observația, ancheta socială, psihogenograma, testele
psihologice).
Etapele demersului diagnostic sunt:
1) Cunoașterea biografiei individului, a istoriei sale de viață și a istoriei reactivității
emoționale a acestuia, în momentele delicate ale existenței sale;
2) Cunoașterea evenimentelor psihotraumatizante (dacă există);
3) Cunoașterea istoricului său medical, al tratamentelor și al spitalizărilor;
4) Cunoașterea, cel puțin aproximativă, a numărului medicilor si a varietatii specializării
acestora, sau a centrelor medicale consultate de-a lungul timpului;
5) Cunoașterea evoluției diagnosticului și a manifestărilor acuzelor somatice de-a lungul
istoriei biografice – aici ne interesează in mod special: constanța sau inconstanța diagnosticului în
timp, dificultățile de diagnosticare și oscilarea între mai multe alternative, dificultatea de stabilire a
localizării leziunilor somatice, mutațiile suferite în simptomatologia pacientului, tulburările asociate;
6) Debutul manifestărilor somatice și ciclicitatea acestora;
7) Accesul la discuția, interviul cu familia, rudele, persoanele apropiate (pentru confirmarea
datelor biografice, în primul rând, dar și pentru suplimentarea informațiilor despre dinamica
simptomelor pacientului – când se manifestă, cât de des, cu ce intensitate, care sunt factorii care
influențează cel mai adesea aceste manifestări etc).
Toate aceste informații sunt absolut necesare pentru a putea confirma sau infirma existența
unor factori etiologici de natura psihogenă. Stabilirea diagnosticului de tulburare psihosomatică este
adeseori dificilă, mai ales în cazurile în care afecțiunile sunt diagnosticabile clinic, fiind identificate
leziuni organice (uneori severe, cum este ulcerul hemoragic), care pun în pericol sănătatea sau chiar
existența individului (cum este infarctul miocardic). Aceste cazuri intră întotdeauna sub incidența
clinicilor de boli interne, ele sunt afecțiuni “vera” și ajung mai greu în atenția medicului psihiatru sau
al psihologului clinician; de obicei aceștia devin pacienți psihiatrici sau ajung să beneficieze de
psihoterapie și consiliere psihologică abia după un numar mai mare de recidive, care pot semnala sau
atrage atenția asupra unui potențial dezechilibru psihosomatic.
Pe de altă parte, sunt pacienți care acuză adesea diverse suferințe fizice, dar la care nu se
poate identifica o cauză organică justificabilă – la aceștia suspiciunea unei manifestări psihosomatice
apare mai repede, dar, chiar și în acest caz, la un anumit interval de timp de la generarea lor – uneori
chiar la câțiva ani de la apariția primelor simptome, pentru că unul dintre elementele de diagnostic
constă tocmai în durabilitatea și persistența în timp, în recidivele multiple și în atitudinea celui care
le reclamă (pacienții se plâng adesea de ineficacitatea tratamentului, de recidivarea simptomelor etc).

Criterii pentru realizarea diagnosticului diferential cu tulburarile somatice:

1. polimorfismul (tahicardie, greață, constipație/diaree, dispnee, sensibilitate alergică
excesivă, la diferiți stimuli, fără a se putea identifica întotdeauna o anumită categorie aparte,
dismenoree, scăderea ponderală/obezitatea, astmul bronsic, angina/angina pectorală etc);
2. dorința acestor bolnavi de a le fi confirmată existența unei cauze somatice diagnosticabile,
concrete și, adesea, rezistența sau neacceptarea explicațiilor de ordin psihologic;
3. uneori se caracterizează prin preocuparea excesivă față de starea sănătații personale,
centrarea pe simptom sau, din contră, prin atitudinea pasivă față de boală, acceptarea ei ca un fapt
firesc (“pur și simplu este”);
4. caracterul recurent, repetitiv sau ciclic al manifestărilor;
5. persistența în timp, în ciuda medicației și a tratamentului;
6. asocierea mai multor afecțiuni psihosomatice la același individ, ceea ce sugerează o
vulnerabilitate crescută sau o predispoziție a acestuia în fața unor astfel de manifestări;
7. antecedentele de aceeași natură din cadrul familiei;
8. incidența crescută a manifestărilor în anumite perioade (de ex., în perioadele de stres
crescut) sau după anumite evenimente (certuri în familie, dificultăți financiare etc);
9. apartenența la una dintre tipologiile de personalitate corelate cel mai frecvent cu acest gen
de tulburări: personalitațile histrionice, obsesiv-convulsive, dependente, uneori cele narcisice și de
tip borderline;
10. existența unor factori psihotraumatizanți, a unui eveniment traumatic sau expunerea de
lungă durată la un stres major, care a consumat în timp resursele energetice ale persoanei și a redus
capacitațile adaptative ale acesteia;
11. în unele cazuri, existența în prim plan a unei alte tulburari psihice prealabile, cu caracter
central, dominant în sfera psihică a individului.

Debutul afecțiunilor psihosomatice

Forma de debut a acestor afecțiuni poate varia destul de mult, pe toate scalele de intensitate și
marcând variate perioade de timp, astfel că ,momentul debutului bolii sau forma ei incipientă de
manifestare nu pot constitui, în sine, un criteriu de diferențiere sau de diagnostic diferențial cu
celelalte tulburări, cele somatice. Prin urmare, debutul poate fi:
 a. insidios – adică lent, la început de intensitate scăzută, cu o evoluție constantă (nu depășește
anumite valori de intensitate sau frecvență), alteori progresivă (când simptomele se agravează);
b. exploziv, agresiv, luând individul prin surprindere și caracterizându-se de la început printr-
o intensitate neobișnuită și prin severitatea simptomelor;
c. ele se pot manifesta pentru prima oară în copilarie, în perioada pubertății ori in adolescentă
(anorexia mentală, astmul bronșic, uneori diabetul etc) sau la vârsta adultă în urma unui soc
emoțional puternic.
La început aceste manifestări au un caracter reversibil, dar pe măsură ce simptomele se repetă
și, eventual, cresc în intensitate, ele pot instaura o conditie medicală alterată, prin slăbirea rezistenței
generale a organismului la stimulii aversivi și patogeni ori prin slălbirea rezistenței sau afectarea
funcțiilor anumitor organe ori aparate. Deși există și manifestări nespecifice, difuze, generalizate în
întreg organismul, ca o stare globală de disconfort, cu indispoziții amalagamate și polimorfe, în
general afecțiunile psihosomatice se centrează la nivelul anumitor sectoare predilecte:
 în sfera digestivă;
 în sfera respiratorie și alergică;
 în sfera dermato-alergică;
 de natura cardio-vasculare;
 de natură psihosexuală etc.
Precizăm că dificultatea diagnosticării tulburărilor psihosomatice decurge adesea și din
concurarea sau asocierea unor factori declanșatori, de etiologii diverse (pe lângă cei psihologici mai
intervin cei infecțioși, bacterieni, componentele ereditare, genetice, intoxicații cu diferite substanțe
etc).