CUPRINS

ARGUMENT........…………………………………………………………….1
CAPITOLUL 1 : REGLEMENTĂRI PRIVIND CALITATEA
APEI POTABILE …………………………………………………………..…2
1.1 APA. GENERALITAŢI ..........................................................2
1.2 CLASIFICAREA APELOR ....................................................3
1.3 REGLEMENTĂRI PRIVIND CALITATEA APEI ....................4
CAPITOLUL 2 : CARACTERISTICI DE CALITATE
ALE APEI……………………………………………………………………….6
2.1 CARACTERISTICI ORGANOLEPTICE ................................6
2.2 CARACTERISTICI FIZICE ALE APEI .................................6
2.3 CARACTERISTICI CHIMICE ALE APEI...............................6
2.4 CARACTERISTICI BACTERIOLOGICE SI
RADIOACTIVI ALE APEI...........................................................6
2.5. Caracteristicile bacteriologice ale apei
şi radioactivitatea apelor …………………………………………..…..7
CAPITOLUL 3 : PREPARAREA APEI POTABILE …………….…..8
3.1 TRATAREA APEI . GENERALITAŢI ...................................8
3.2 PROCEDEELE SI ETAPELE DE TRATARE A APEI .............8
3.3 TRATAREA APEI LA NIVEL CASNIC ...............................11
3.4 TRATAREA APEI IN CONDIŢII DE TEREN .......................13
CAPITOLUL 4 : METODE INSTRUMENTALE PENTRU
DETERMINAREA APEI POTABILE:………………………………..…14
4.1 DETERMINAREA ACIDITAŢII ........................................14
4.2 DETERMINAREA ALCALINITAŢII .................................15
4.3 DETERMINAREA DURITAŢII ..........................................16
4.4 DETERMINAREA OXIGENULUI DIZOLVAT IN APA
POTABILA .............................................................................17
BIBLIOGRAFIE.......................................................................19
INTRODUCERE

Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Aceste informaţii nu sunt
figure de stil, ci citate din standardele de apă din ţări dezvoltate.
Omul se poate lipsi în extremis de apă pentru alte folosinţe, dar nu şi de apa de
băut. Rezistă timp destul de îndelungat fără mâncare, dar foarte puţin fără apă. Şi găseşte
apă în diverse alimente, dar un se poate lipsi de apa lichidă. De aceea pentru om cea mai
importantă a fost, este şi va fi APA POTABILĂ.
Pentru a o cunoaşte vom vedea mai întâi de ce este aşa de importante apa în
organismul uman, apoi care sunt necesităţile omului şi ce influenţă are apa asupra stării
de sănătate. În continuare vom trece în revistă sursele de apă potabilă, standardele şi
reglementările în domeniu, alimentarea cu apă potabilă – prelevare, tratare, transport,
stocare şi distribuţie.
CAPITOLUL 1 : REGLEMENTĂRI PRIVIND CALITATEA
APEI

1.1. Apa . Generalităţi

Apa ca şi aerul , este un factor de mediu indispensabil vieţii . Apa se găseşte totdeauna
acolo unde există viaţă şi formează substanţa cea mai răspândită pe pământ . Ea a avut
un rol de prim ordin în apariţia vieţii pe planeta noastră continuă să aibă un asemenea rol
pentru că :
- apa constituie factorul de care depinde productivitatea plantelor şi animalelor ;
- ea intră în constituţia tuturor organismelor animale şi vegetale , toate schimburile
organismului cu mediul şi implicit menţinerea vieţii acestuia petrecându-se prin intermediul
apei ;
- înlesneşte şi reglează procesele fizico-chimice din celule , difuziunea substanţelor
nutritive în celule şi ţesuturi , procesele de digestie , absorbţie , circulaţie şi hrănire a
celulelor ;
- procesul de fotosinteză pe care-l îndeplinesc plantele verzi , prin care acestea
sintetizează substanţa organică din săruri minerale , nu poate avea loc în afara apei ;
- apa transportată în interiorul organismului , sub formă de soluţii sau suspensii , diferite
substanţe din mediul exterior şi tot ea vehiculează spre exterior toate resturile de substanţe
de care organismul nu mai are nevoie ;
-reglează căldura organismelor prin evaporarea la suprafaţă , etc.
Importanţa apei pentru viaţa omului reiese şi din faptul că fără mâncare acesta poate
rezista circa 70 de zile , în timp ce fără apă nu se poate supravieţui mai mult 7-8 zile
.Necesarul mediu de apă pentru metabolism al unui om normal este de 2,5 litri in 24 de ore
. Plantele conţin apă pană la 95 % greutatea lor , animalele mari şi omul între 60 % si 70 %
.
Apa în natură există sub urmatoarele forme: apă de suprafaţă,( mări, fluvii , râuri, lacuri )
şi apa subterană( straturi acvifere şi izvoare ) . În mod obişnuit ,în natură apa se găseşte
într-un cicuit anume:râuri lacuri , mări şi oceane se evaporă şi trece in atmosferă sub formă
de vapori , alcătuind apa atmosferică .Aceasta este purtată de curenţii de aer până atinge
oceane mai reci , când condensează şi cade la suprafaţa solului sub formă de apă
meteorică . Odată ajunsă la sol , apa poate întâlni un strat permeabil , pe care-l străbate
cu uşurinţă până la un altul impermeabil , rămânând la suprafaţa acestuia şi formând apa
subterană . În cazul în care suprafaţa solului este permeabilă , apa meteorică , împreună
cu cea subterană , ajunsă la suprafaţă prin scurgere în sol , formează apa de suprafaţă . În
natură , apa nu există în stare pură ci conţine : gaze , substanţe minerale şi organice
dizolvate sau in suspensie .
Pe glob, apa este distribuită după cum urmează :
- total 1.400.000.000 km 3 100,0 %
-apa oceanelor şi mărilor 1.362.000.000 km 3 97,3 %
- apa dulce 38.000.000 km 3 2,7 %
din care :
- calote polare şi gheţari 29.336.000 km 3 77,20 %
- apa subterană şi umiditatea solului 8.512.000 km 3 22,40 %
- lacuri şi bălţi 133.000 km 3 0,35 %
- atmosferă 15.200 km 3 0.04 %
- râuri 3.800 km 3 0,01 %

Dintre cei trei factori de mediu , apa este cea mai afectată de poluare creând numeroase
probleme pentru păstrarea şi imbunătăţirea calităţii apei

1.2. Clasificarea apelor

APA ÎN NATURă
Apa este cea mai răspândită substanţă în natură , găsindu -se într-o continuă
transformare , trecând dintr-o stare de agregare în alta , în procesul neîntrerupt numit "
circuitul apei in natură ".
În funcţie de condiţiile de formare şi de acumulare se disting trei feluri de apă în natură :
- ape meteorice ;
- ape freatice ;
- ape de suprafaţă ;

APELE METEORICE ( ATMOSFERICE )

Apa , de la suprafaţa oceanelor , mărilor , lacurilor şi chiar a solului , sub influenţa căldurii
solare se evaporă în cantităţi mari . Când vaporii de apă ajung în atmosferă , la mari
înălţimi , se răcesc , condensează şi formează norii , din care apa ajunge din nou pe
pământ sub formă de ploi şi zăpadă .
Apa atmosferică este pură în momentul formării , dar în drumul sau către suprafaţă
pămantului dizolvă componenţii aerului ( O2, N2 , CO 2, ) şi reţine praful atmosferic sub
formă de suspensie. Ca rezultat al descărcărilor electrice din atmosferă , aceste ape mai
conţin dizolvate şi diferite cantităţi de ozon şi azotat de amoniu
În vecinătatea regiunilor industriale , se găsesc şi alte gaze , cum ar fi : oxizi de azot , de
sulf , hidrogen sulfurat , clor , acid clorhidric , amoniac, etc. , care sunt de asemenea
dizolvate de picăturile de ploaie . În apropierea lacurilor şi mărilor , apele de ploaie pot să
conţină şi cantităţi variabile de clorura de sodiu , sulfat de sodiu .
Datorită faptului că apa de ploaie conţine oxigen şi dioxid de carbon din atmosferă , ea
este foarte corosivă . Cantitatea gazelor dizolvate depinde de coeficientul de solubilitate al
gazului respectiv . Coeficientul de solubilitate al unui gaz , reprezintă volumul de gaz
dizolvat într-un litru de apă la temperatura de 0 grade Celsius şi presiune de 760 mm Hg .
Coeficientul de solubilitate scade cu creşterea temperaturii şi cu conţinutul de substanţe
minerale a apei . Deoarece gazele industriale au un coeficient de solubilitate foarte mare în
comparaţie cu cel al gazelor care intră în compoziţia aerului, rezultă că apele de ploaie din
regiunile industriale , având în vedere proprietăţile gazelor dizolvate , prezintă un pericol
pentru vegetaţie şi pentru construcţiile metalice ( coroziune )
Ajunse la suprafaţa solului apele meteorice se îmbogăţesc cu microorganisme şi
substanţe organice provenite din procesul de descompunere al plantelor şi organismelor
animale , capătă coloraţie şi miros neplăcut.
 APELE FREATICE
Se formează în urma infiltrării apei atmosferice prin straturile permeabile ale solului şi
acumulării sale în bazine subterane . Compoziţia apelor freatice este foarte diferită . Ea
depinde de compoziţia straturilor de sol prin care a trecut . Dioxidul de carbon şi oxigenul
dizolvat în apa atmosferică reacţionează cu multe minerale pe care le întalnesc în cale .
Carbonaţii neutrii de calciu , magneziu şi fier , sub acţiunea dioxidului de carbon din apă
trec în săruri acide ( bicarbonaţi uşor solubile în apă . Datorită acestui fapt , pe măsură ce
trece prin straturile de pământ , apa se îmbogăţeşte în săruri solubile . Apele freatice conţin
de asemenea cloruri şi sulfaţi ai metalelor alcalino- pământoase , combinaţii ale fierului şi
siliciului .
Străbătând straturile permeabile ale solului apa de infiltraţie încărcată cu
microorganisme şi subştanţe în suspensie se filtrează devenind limpede şi sterilă .
Apele freatice ies la suprafaţa pămantului sub formă de izvoare , fântâni arteziene , sau
se scot cu ajutorul pompelor , pentru a fi folosită în diverse scopuri . Dacă aceste ape
conţin cantităţi apreciabile de săruri şi gaze dizolvate , se numesc ape minerale şi sunt
folosite în scopuri terapeutice .

APELE DE SUPRAFATĂ
Sunt reprezentate prin apele râurilor , lacurilor , mărilor şi oceanelor . Prin râuri apa
atmosferică ajunge din nou în mări şi oceane închizând astfel circuitul apei în natură .
Compoziţia apei de suprafaţă este foarte variată . Ea depinde de natura rocilor regiunilor
prin care trece . După cantitatea de sare pe care o conţin se deosebesc ape dulci şi ape
sărate
În general , se numesc ape dulci cele care au un conţinut mic de săruri , sub 0,2 %.
Conţinutul în săruri al apelor mărilor şi oceanelor este mult mai ridicat ; de exemplu : apa
Marii Negre conţine 1,5 % săruri , a Oceanului Atlantic 3,8 % , etc. În apele mărilor conţin
aproape toate elementele cunoscute . Apa râurilor poate fi folosită ca apă potabilă sau ca
apă industrială . Ea este pregătită în funcţie de folosinţa pe care urmează să o aibă ,
pentru asigurarea indicatorilor de calitate impuşi de aceasta

1.3 . Reglementari privind calitatea apei

Norme calitative pentru apa potabilă există de mult timp . Pe măsură ce a progresat
ştiinţa dar şi poluarea s-a intensificat şi diversificat , a crescut existenţa şi complexitatea
standardelor , metodelor de analiză şi control. Se afirmă azi că de regulă apa este cel mai
bine cunoscut şi monitorizat factor de mediu . Dar chiar în ţările dezvoltate s-a dovedit că
nu s-a făcut încă destul şi că standardele şi reglementările trebuie periodic reconsiderate şi
actualizate , pentru a asigura sănătatea populaţiei .
Fiecare ţară sau regiune dintr-o ţară are propriile norme de calitate . totuşi pe plan
mondial se tinde spre o bază comună , rezultată din experienţa şi necesităţile tuturor . În
acest sens Organizaţia Mondială a Sănătăţii a emis şi reeditează periodic " Directivele
pentru calitatea apei potabile " iar organisme internaţionale precum Uniunea Europeană
promovează şi ele norme comune detaliat sau cel puţin orientative , cum sunt Directiva
98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman .
În România , norma de calitate pentru apa potabilă în anii ' 80 a fost STAS 1342/84 , iar
în ultimul deceniu , a fost STAS 1342/1991 , din care reproducem în continuare prevederile
esenţiale : sanitare cu regim sever , astfel delimitat încă prin aplicarea de măsuri de
protecţie , în funcţie de condiţiile locale , să se elimine pericolul de alterare a calităţii apei .
Limitele zonei se marchează prin borne sau semne vizibile , cu menţiunea " zonă de
protecţie sanitară " .
Perimetrul de protecţie hidrogeologică , cel mai îndepărtat de punctul de prelevare a
apei , are rolul de a asigura protecţia faţă de orice substanţe greu degradabile sau
nedegradabile şi regenerarea debitului de apă prelevat prin lucrările de captare .
Dimensiunile lor se stabilesc individual pentru fiecare captare de apă subterană sau
priză de apă de suprafaţă în parte , pe baza unor studii hidrogeologice , care ţin seama de
factorii locali - naturali şi artificiali - care pot interveni în contaminarea sau în impurificarea
pe care îl reprezintă ; dispoziţia şi caracteristicile geologice şi geotehnice ale straturilor
situate deasupra acviferelor căpătate ; adâncimea stratului acvifer şi caracteristicile sale
hidrogeologice ; caracteristicile morfologice ale zonei ; regimul debitelor de apă preluate
din captarea respectivă ; condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă , în cazurile în care
acviferele sunt îmbogăţite artificial cu astfel de ape ; utilizarea suprafeţelor de teren
aferente captării
Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape subterane .În practică se
selecţionează criteriile relevante fiecărei captări , astfel încat ariile delimitate să asigure
protecţia corespunzătoare gradului lor de risc . De aceea , la dimensionarea zonelor de
protecţie sanitară cu regim sever şi cu regim de restricţii se utilizează , de regula , criteriul
timpului de tranzit al unei particule de apă astfel încat durata de parcurgere de la intrare în
zona severă până la captare să fie de minimum 20 de zile , pentru oricare picătură de apă ,
presupusă contaminată , care s-ar infiltra .
Pe acelaşi criteriu se ia în calcul o durata minimă de 50 de zile a unei particule de apă
de la intrarea în zona de restricţii până la intrarea în zonă cu regim sever . În fine
perimetrul de protecţie hidrogeologică se va întinde până la limita zonei de regenerare a
acviferului respectiv , care poate fi uneori până la cumpăna apelor !
Dimensiunile zonelor de protecţie sanitară stabitile conform criteriilor de mai sus au
următoarele condiţii de dimensiuni : minim 50 metri în amonte şi 20 de metri în aval de
captare pentru zona severă .
Pentru acviferele de adâncime la care depozitele acoperitoare conferă o protecţie
naturală bună antipoluare , zonele de protcţie sanitară pot fi reduse numai la zona de
regim sever .
Zona de regim sever trebuie împrejmuită , pentru oprirea accesului necontrolat al
populaţiei , animalelor şi utilajelor de orice fel

Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape de suprafaţă

Zona de protecţie sanitară cu regim sever şi zona de protecţie sanitară cu regim de
restricţii se delimitează şi ele de la caz la caz , în funcţiile de condiţiile locale . Pentru râuri
se ţine cont în principal de caracteristicile albiei . Dimensiunea minimă a zonei de regim
sever va fi de minim 100 metri spre amonte , , 25 spre aval şi 25 lateral de priză . Când
dimensiunea laterara un poate fi respectată se iau măsuri constructive compensatorii .
Pentru captările din lacuri , zona severă va avea o dimensiune minimă de 100 metri radial ,
de la mal , pe suprafaţa lacului , şi de minim 25 de metri radial pe mal . Zona de protecţie
severă se împejmuieşte pe maluri iar pe oglinda de apă se marchează prin geamanduri
sau prin alte asemenea .
CAPITOLUL 2
2.1. Caracteristici de calitate ale apei
Condiţiile de calitate pentru apa potabilă sunt stabilite prin STAS 1349-91 . Acest
standard stabileste condiţiile tehnice de calitate pentru apa potabilă , furnizată de sistemele
centrale şi locale de alimentare cu apă , care se referă la anumite caracteristici : fizice ,
chimice , etc.

2.2 . Caracteristici organoleptice ale apei potabile

Proprietaţile organoleptice sunt mirosul şi gustul . Acestea se datoresc prezenţei în apă

a unor substanţe minerale sau organice în descompunere , a unor microorganisme vii ,
vegetaţiei acvatice , etc.
Apa potabilă nu trebuie să aibă nici un miros sau vreun gust particular , dar nici să fie
lipsită de gust ;ea nu trebuie să depăşeasca gradaţia 2 . Mirosul şi gustul se determină de
persoane experimentate şi se apreciază conform unei scări de comparaţie

2.3. Caracteristici fizice ale apei potabile

Proprietăţile fizice se referă în deosebi la turbiditate , culoare , temperatura şi
conductivitate electrică .
Turbiditatea se datorează prezenţei substanţelor în suspensie ( argilă , nisip fin , nămol,
substanţe organice , diverse microorganisme ) şi se exprimă în grade de turbiditate . Un
grad de turbiditate reprezintă turbureala produsă de 1 mg de caolin într-un litru de apă
distilată .
Culoarea apei . Apa pură este incoloră . Culoarea gălbuie pană la brun a apelor este
determinată de prezenţa unor compuşi coloidali ai fierului sau a unor substanţe rezultate
din descompunerea plantelor .
Temperatura apei naturale depinde de provenienţa ei -apa de suprafaţă sau subterană
-de anotimp , de poziţia geografică . Apa din puţurile de adâncime se caracterizează printr-
o temperatură constantă . Apa este considerată bună cand are temperatura de 7-15 grade
Celsius .
Conductivitatea electrică este determinată de conţinutul de substanţe minerale existente
în apă . Apa pură nu conduce curentul electric , fiind foarte puţin ionizată

2.4. Caracteristici chimice ale apei

Apa potabilă nu este şi nici nu trebuie să fie o apă pură . Ea conţine în mod obişnuit
gaze şi o serie de substanţe minerale şi organice care îi conferă caracterul de potabilitate
 Substanţele minerale se găsesc în apă sub formă de sulfaţi , carbonaţi acizi ( HCO3-) ,
cloruri ( Cl - ) , uneori silicaţi de Ca 2+ , Mg 2 +, etc . , iar altele inadmisibile , ca de
exemplu compuşii azotului , ai fosforului , ai plumbului , hidrogenul sulfurat , arseniul , florul
, cromul hexavalent. Compuşii azotului sub cele trei forme : amoniac , nitraţi , nitriţi , sunt
indispensabili într-o apă potabilă .
Prezenţa ionilor de calciu şi magneziu în apă îi conferă duritate . Sărurile care dau
duritatea apei nu sunt dăunatoare organismului decât în cantităţi mari . Apa cu duritate
mare are o întrebuinţare limitată , atât în industrie cât şi în scopuri gospodăreşti .
Prezenţa fierului atrage numeroase incovenienţe . El precipită în contact cu aerul sub
formă de flacoane roşiatice care tulbură apa şi pătează rufele .
Oxigenul şi dioxidul de carbon sunt necesare în anumite limite pentru a da gust plăcut
apei , dar în cantităţi prea mari produce coroziunea conductelor .
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH) este o alta caracteristică importantă a apei . Apa
potabilă nu trebuie să fie nici acidă , nici alcalină , ea trebuie să aibă o reacţie neutră .
Materiile organice pot proveni în apă datorită contactului cu diverse substanţe
organice , datorită activităţii biologice a organismelor prezente în apă sau datorită unor
factori accidentali . Conţinutul în materii organice a apei se apreciază după consumul de
permanganat de potasiu necesar pentru oxidarea tuturor materiilor organice dintr-un litru
de apă

2.5. Caracteristicile bacteriologice ale apei şi radioactivitatea

apelor

Proprietăţile bacteriologice ale apei . Pentru caracterizarea completă a calităţii unei

ape este absolut necesar studiul caracteristicilor microbiologice în apă în legătură cu
influenţa lor patogenă asupra organismului .
Prezenţa în apă a unor microbi patogeni o fac inutilizabilă din punct de vedere potabil ,
aceasta fiind o apă contaminată . Folosirea unor ape contaminate , netratate în mod
corespunzător , poate duce la apariţia de epidemii hidrice , ca : febra tifoidă , holera
dizenteria , gastroenterita , etc.
Apa potabilă nu trebuie să conţină substanţe animale şi vegetale vizibile cu ochiul liber
, mici organisme dăunătoare sănătăţii , ca ouă sau larve de paraziţi .

Radioactivitatea apelor . Apele subterane şi cele de izvor , în contact cu diferite roci ,

intră în echilibru radioactiv cu acestea , acumulând o cantitate de emanaţii radioactive .
Apele de suprafaţă pot avea un fond de radioactivitate crescut provocat de izotopii
radioactivi utilizate în apele radioactivitaţii apelor reziduale şi tratarea corespunzatoare
pentru a corespunde condiţiilor impuse de STAS uzate , insuficient epurate , ale unor
inteprinderi ce folosesc substanţe radioactive . În prezent , datorită folosirii tot mai largi a
izotopilor radioactivi în diverse domenii , se impune măsurarea
Radioactivitatea apelor se exprimă în picocurie / dm 3 . 1 curie reprezintă cantitatea de
emanaţie radioactivă de 1 g de radiu .
CAPITOLUL 3 : PREPARAREA APEI POTABILE
Apele subterane sunt adesea de o calitate care permite utilizarea directă ca apă
potabilă , fără prelucrare . Apa provenită din alte surse , cum sunt apele de suprafaţă ,
trebuie prelucrată în scopul potabilizării , complex de procese numite curent preparare sau
tratare a apei
Metodele avansate de tratare a apei cuprind : Absorbţia , aerare , cartuş filtrant ,
electrodializa , osmoza inversă , distilare , coagulare , ultrafiltrare , ultravioletele
Dezactivarea apei radioactive se poate face prin metode chimice ( precipitare ,
coagulare ) , Fizico-chimice ( Absorbţia , schimbători de ioni ) şi fizice ( evaporare ) .
Nu există metode aplicabile practic de a epura specific o anumită substanţă. Prin
urmare suntem nevoiţi să epurăm nediscriminatoriu clase întregi de componenţi ai apei ,
nu doar cei toxici , ceea ce duce şi la îndepărtarea unor substanţe nedorite , şi mai ales la
costuri mari şi muncă multă , consum mare de reactivi , schimbare frecvenţă de filtre , etc.
În Romania , prin HG 100/2002 de aprobare a normei de calitate a apelor NTPA 013
s-au desfiinţat următoarele trei tehnologii standard de tratare a apei pentru transformarea
apelor de suprafaţă de categoriile A1 , A2 şi A.3 în apa potabilă :
- categoria A1 : tratare fizică simplă şi dezinfecţie ( de ex . filtrare rapidă şi dezinfecţie ) .
- categoria A2 : tratare normală fizică , chimică şi dezinfecţie ( de ex : preclorinare ,
coagulare , floculare , decantare , filtrare , dezinfecţie )
- categoria A3 : tratare fizică , chimică avansată , perclorare , dezinfecţie [ de ex. :
clorinare intermediară , coagulare , floculare , decantare , filtrare prin absorbţie ( pe
carbune activ), dezinfecţie ( ozonizare , clorinare finală )].Printre substanţele chimic
utilizate în tratarea apei se numără varul nestins , sulfatul de aluminiu , clorul , hidroxidul
de calciu , soda caustică , dioxidul de carbon , sulfatul feric , carbunele activat praf sau
cărbune , amoniacul , fosfaţii , sulfatul de cupru , permanganatul de potasiu , clorura de
sodiu , argilele , etc . Deşi substanţele sunt foarte diverse , elementul activ şi mecanismul e
comun mai multor categorii.

3.1. Tratarea apei . Generalităţi .

Pentru ca apa brută preluată din surse să îndeplinească condiţiile de potabilitate , ea
trebuie supusă unui proces complex şi costistor de tratare .
Construită la începutul anilor ' 70 , Staţia de tratare a apei Gliu ( data în funcţiune
1973 ) a fost apoi continuu extinsă şi modernizată , în particular începand cu anul 1992 ,
pentru a ajunge în prezent la capacitatea de 2.650 l / sec . Noutatea tehnologică a fost
prezentată de filtrele rapide cu nisip , care sunt de un tip unic , " cu dublu curent ".
O altă etapă de îmbunătăţiri în procesele de tratare a apei este prevăzută a se derula
în perioada 2004-2006 , în cadrul programului Ispa . Adoptarea din anul 2006 , a lacului
Tarnita drept sursă de bază , va avea de asemenea un ipact asupra procesului de tratare
al apei şi calităţii acesteia , prin scăderea costurilor tehnologice , urmare a calităţii
superioare a apei brute şi reducerii perioadelor cu turbiditate

3.2. Procedeele şi etapele de tratare a apei

Staţiile de tratare a apei au structuri destul de diferite în funcţie de dimensiuni ,
complexitate , tehnologii folosite , etc. De asemenea există şi ministaţii de tratare sau chiar
dispoitive individuale . Totuşi , etapele de tratare sunt de cele mai multe ori aceleaşi şi
principiile la fel.
Apa se prizează de regula din lacuri de acumulare , mai rar din râuri , din zone de
protecţie sanitară . Faptul că priza de apă nu este la suprafaţă şi că există grătare face ca
de regulă la staţia de tratare , numită curent uzină de apă , să nu ajungă corpuri plutitoare
sau solide mari . Ideal este ca înainte de tratare să o preepurezi prin trecerea printr-o
porţiune de sol superficial şi la mică distanţă se extrage şi se introduce deja prepurificată
în staţia de tratare propriu-zisă . Iată pe scurt procesele la care este supusă apa brută în
continuare pentru a deveni apă potabilă :

Sitarea este prima etapa a preparării apei . În staţia de site , prin trecerea apei
succesiv prin site cu ochiuri mari , apoi mici şi ulterior prin micro site , se îndepartează
corpuri plutitoare , peşti , plancton şi alte suspensii grosiere .
Sedimentarea se produce în decantoare , care pot fi liniare sau circulare . Aici apa
staţionează un anumit timp , în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul
decantorului , de unde sunt îndepărtate periodic . Pentru că nu toate substanţele
particulare se depun sau ar dura prea mult , procesul este amplificat prin floculare şi
coagulare . În acest scop se introduc în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu , sulfatul
sau clorura de fier , varul , etc. Astfel particulele încărcate electric sunt legate şi se
formează agregate mai mari , neutre electric , care precipită .
Filtratrea este urmatoarea etapă , care se deruleaza în staţia de filtre . Există mai
multe tipuri de filtre , care folosesc nisip respectiv cărbune activ . Cel mai răspândit este
filtru lent (englez) şi filtrul rapid ( american ) . Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa le
parcurge de sus în jos , gravitaţional, ieşind limpede . Filtrele se spală periodic pentru a
îndepărta masa de impurităţi reţinute . La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic ,
dar la " filtrul lent " este de fapt un proces mecanico - biologic deoarece în principal la
suprafaţă filtrului se formează un strat colonizat cu alge , bacterii şi protozoare , care
contribuie activ la reţinerea impurităţilor prin mecanisme chimice , enzimatice şi bacterivore
.
Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante ,
care nu se aplică la orice tratare . Oxidarea se face cu reactivi precum ozon , clor sau
Cl2O . Ozonul distruge clofenolii şi alte substanţe ce afectează gustul apei . Clormetanii
pot fi descompuşi cu ultra violete plus apă oxigenată . Cl2O reuşeşte să oxideze şi ce nu
poate oxida clorul şi ozonul . Eficienţa oxidării este redusă dacă sunt prezenţi acizi humici
în apa . Pentru o oxidare eficientă trebuie ştiut ce poluanţi sunt în apă . În cele de
suprafaţă este greu , pentru că sunt mulţi şi se modifică . Oxidarea îndepărtează mulţi
compuşi nedoriţi , dar poate genera alţii , cum sunt cetonele , acizii carboxilici , etc.
Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu , pe
răşini adsorbante sau pe carbune activ ( impropriu numită filtrare pe cărbune activ ) .
Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între
preparare şi utilizare de către consumator , şi anume evitării corodării sau precipitării /
depunerilor în conducte . Ideal contra corodării este să se depună un fin strat de carbon de
calciu sau magneziu pe interior , dar asta depinde practic mult de pH , oxigen , bicarbonat ,
etc.
Dezacidifierea se aplică apelor acide , pentru a nu fi corozive . Se face prin aerare
mecanică sau adăugare de reactiv sau trecerea peste substanţe alcaline .
Deferizarea sau demanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor
metale , care pot precipita în conducte sau crea probleme la consumatori . Prin introducere
de oxigen , Fe 2+ se transformă în hidroxid de fier 3 + puţin solubil . Asemănător se face şi
demanganizarea , care este stanjenită însă puternic dacă sunt prezenţi în apă mult amoniu
, clor sau substanţe organice . Există şi metode biologice de deferizare , la care se
folosesc bacterii .
Dedurizarea / decarbonarea . Dedurizarea apei este carbonatică ( dată de
carbonaţii de calciu şi magneziu ) şi necarbonatică ( dată de sulfaţii , azotaţii şi clorurile de
calciu şi magneziu ) . Apa dură nu e favorabilă sănătăţii dar dăunătoare multor folosinţe
practice ( spălat , gătit , instalaţii de apă caldă , etc.) De aceea , pentru potabilizare apa nu
se dedurizeaza decat în cazuri excepţionale . Se face însă pentru folosinţe tehnice
specifice , cum sunt încălzirea centrală , dializa renală . Distingem dedurizarea propriu-
zisă , la care se extrage calciul şi magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb
ioni de sodiu şi hidrogen , sau decarbonatarea , prin care se elimină ionul bicarbonat , prin
schimbători de ioni sau precipitare .
Dezactivarea apei se practică la apele de suprafaţă , filtratul de mal , apele
subterane din soluri fisurate , carstice , sau se filtrează slab din alt motiv . Scopul este
distrugerea agenţilor patogeni , bacterii , virusuri şi paraziţi , incluzând chistele . Dezinfecţia
apei poate avea efect nedorit prin persistenţă în apă potabilă a unor substanţe folosite la
tratarea ei sau subproduşi a acestora , cum sunt clorfenolii , haloacetonitrilii sau
trihalometanii ( în cazul clorinării ) respectiv aldehidele , fenolii şi acizii carboxilici ( în cazul
ozonizării). De aceea metodă trebuie aleasă şi în funcţie de poluanţi prezenţi . Sunt mai
multe posibilităţi de dezinfecţie , dintre care prezentăm cele mai utilizate :
Clorinarea gazoasă indirectă , cu clor gazos care se transformă întâi în soluţie
. Asigură şi oxidarea unor substanţe diverse organice şi anorganice . Dezavantajul major
este că se formează compuşi secundari toxici ( de exemplu trihalometani cum sunt
cloroformul ), incriminaţi inclusiv pentru posibil efect cancerigen . O soluţie de evitare a
formării lor este prealabilă tratare cu ultraviolete şi ozon , procedeu controversat deoarece
şi ozonul dă produşi secundari nedoriţi . Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în
rest , astfel cea mai mare parte din clor se consumă în alte reacţii decât cele vizate , de
distrugere a microbilor . Un efect nedorit este cel ar formării clorfenolilor, care afectează
grav gustul chiar la concentraţii infime de 120.000.000 ! În apă trebuie sa mai rămână o
cantitate de clor rezidual care să anihileze microbii ce mai impurifică apa pe parcurs pe
reţea pâna la consumator , dar nu în exces deoarece alternează apa organoleptic şi e şi
dăunător sănătăţii .
Cl2 O are avantaje importante faţă de clorul gazos : pH -ul apei influenţează
utilizarea lui ; are gust şi miros propriu mai puţion deranjant ca şi Cl2 ; nu reacţionează cu
fenholii şi deci nu alternează organoleptic apa prin clorfenoli . E mai puţin reactiv cu
compuşii organici din ape şi ca atare se consumă mai puţin pe direcţii nedorite ; formează
mai puţini trihalometani şi produse secundare . Dezavantajele sunt că reacţionează cu
acizii humici rezultând produşi toxici chiar mutageni . În plus formează cloruri şi cloraţi şi
alţi compuşi , mulţi toxici . De acee pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici
clar mai rău decât clorul gazos .
Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon , oxidant puternic care are şi el
avantaje şi dezavantaje faţă de clor . Avantaje : necesită timp mai putin pentru reacţie ( 10
minute , faţă de 30 minute la clor ); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai puternică ;
nu este influenţat de ph-ul apei ; nu persistă în apă şi nu dă produşi remanenţi ( se degajă
oxigen) ; nu produce clorfenoli şi nu afectează în nici un fel gustul . Dezavantaje : nu are
efect de durată , remanent în reţea ; eficienţa e afectată în prezenţa substanţelor organice ,
care " concurează " bacteriile pe care ar trebui să le atace ; produce compuşi toxici cum
sunt ozonidele , greu de dozat ...
Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate ,
deoarece depind de transparenţa apei . Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ
îndelungat , fapt ce face metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă . Se
formează şi anumite cantităţi de ozon , care la randul lui dă derivaţi toxici , deci nici tratarea
cu UV nu e perfect " curată "
Tratarea cu argint : necesită apă foarte curată şi se contractă de mai multe ore a
apei cu placile de argint . Este un bun dzinfectant dar aplicabil mai de grabă pentru a
menţine o apă sterilă după ce a fost deja dezinfectată
Razele gamma sunt radiaţii electromagtnetice , ionizate . Se folosesc mai rar pentru
dezinfecţie .
Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice de înaltă frecvenţă care pot ucide
microorganismele . Sunt rar folosite
La dezinfecţia apei trebuie ţinut cont ca viruşii sunt mai rezistenţi ca şi bacteriile
coliforme , dar mai puţin rezistenţi ca protozoarele . Clorinarea obişnuită practic nu poate
elimina Giardia de exemplu . Ca metodă de dezinfecţie , eficienţa acestora scade în
urmatoarea ordine : O3 Cl2 O HClO ClO clorinare

3.3 Tratarea apei la nivel casnic

Pentru cei care nu au o sursă individuală de apă ce nu necesită tratare şi nu au
alimentare centralizată cu apă potabilă sau aceasta ajunge la ei în sitare
necorespunzătoare calitativ, s-au dezvoltat şisteme de uz casnic de potabilizare a apei .
Gama de dispozitive este foarte largă , de la simpli schimbători de ioni pentru dedurizarea
apei ( pentru înlesnirea spalatului , etc. ) până la instalaţii complexe ce imită cele "
industriale " de tratare a apei . Totuşi , cele mai multe filtre de uz casnic se bazează pe trei
procedee , prezentate în continuare :
Schimbătorii de ioni artificiali sunt dispozitive ce copiază procesul natural din sol prin
care plantele extrag ionii de care au nevoie . Au o mare varietate constructivă şi schimbă
anioni ( azotat , sulfat şi metale grele în schimbul clorului şi hidroxilului pe care îl cedează
în apă ) sau cationi ( reţin calciu şi magneziu şi cedează sodiu ) . Ei sunt teoretic
regenerabili , dar cei de uz casnic sunt majoritatea capsulaţi în cartuşe " de unică folosinţă
" ce se aruncă la gunoi după epuizare din pacate . Dezavantajul este că aduc în ape alţi
ioni care nu sunt chiar inofensivi ( sodiul ) . De asemenea există un risc important de
contaminare bacteriană masei filtrului . Nu reţine plumbul sub formă de particule şi nici
compuşii organohalogenaţi şi există riscul de a ceda substanţe din răşina-matrice
(monomeri ) .
Filtrele cu cărbune activ purifică apa prin adsorbţia substanţelor dăunătoare în
interiorul masei poroase de cărbune . Aceasta are o suprafaţă uriaşă , de 1000 m2 / gram .
Adică 5-12 g carbune activ are suprafaţa unui teren de fotbal ! El reţine acizii humici ,
hidrocarburile , compuşii organici halogenaţi , pesticidele nepolore , plumbul , particule ,
etc. Sunt regenerabile şi deformante . Procesul de adsorbţie pe carbunele activ este foarte
complex şi incomplet cunoscut . Marea lor problemă este reversibilitatea procesului , adică
desorbţia , uneori imprevizibilă , ce depinde de mulţi factori şi există ca risc mai ales cand
în apa de purificat sunt tot felul de poluanţi sau sunt tot felul de oscilaţii de pH ,
temperatura , compoziţie . Unii poluanţi pot să îi dezlocuiască pe alţii şi astfel să fie cedaţi
în apă care de fapt nici nu îi mai conţine de mult ci doar rămăseseră stocaţi în filtru . Alt
dezavantaj este că şi în aceste filtre se pot dezvolta microorganismele şi de asemenea că
nu reţin poluanţi precum azotaţii , EDTA , unele săruri , pesticide polare...
Osmoza inversă este performantă , dar are ca dezavantaj faptul că demineralizează
apa , eliminând şi compuşii a căror prezenţă e benefică . În plus s-au descoperit molecule
ce reuşesc să depăşească cele mai bune membrane , inclusiv compuşi toxici . Şi stemul
trebuie curăţat des pentru a nu fi invadat de microorganisme .

Filtrele de apă - prieten sau duşman ?

Filtrele sunt o soluţie extremă , scumpă , temporară şi imperfectă , oricât de performantă
ar fi . Ele nu fac bine nici mediului nici societăţii , pentru că în loc să protejăm apa visăm ca
tehnica tot mai performantă să ne salveze , şi din apa poluată să iasă apă bună de băut .
Tehnic nici nu este posibil, deorece nici un filtru nu reţine orice poluant , iar poluanţii se
schimbă mereu şi se înmulţesc . Un filtru bun la ceva nu e bun şi la altă clasă de poluant .
Un filtru imaginar care ar reţine toate moleculele în afara celor de apă ar fi un dezastru
pentru scopul de potabilizare a apei , căci furniza o apă distilată , improprie consumului
uman , ce ar trebui apoi remineralizată
Filtrele au şi mai multe efecte secundare . Schimbătoarele de cationi reţin beneficul
calciu şi magneziu , introduc sodiu , potasiu sau ioni de hidrogten , argint şi prezintă risc de
contaminare bacteriană . Filtrele cu carbune activ au riscul de " străpungere " ( să lase
poluanţii să treacă ) şi prezintă risc de contaminare bacteriană , ca şi filtrele mecanice şi ca
şi osmoza inversă , care în plus demineralizează apa , dau debit mic şi au randament
redus , consumând multă apă brută pentru a obţine apa " purificată ".
" Testarea " clasică a filtrelor , aşa cum e prezentată în majoritatea prospectelor şi
reclamelor , este un nonsens , deoarece rezultatele depind direct de compoziţia apei brute
ce se supune filtrării . Un test ar trebui să spună exact de la ce apă pleci şi ce apă iese ,
rezultate ce nu poate fi pur şi simplu transpus pentru o altă apă . Şi atunci rămâne
incertitudinea dată de filtrele de cărbune activ .
Dacă totuşi sunteţi obligaţi de împrejurări să cumpăraţi un filtru casnic , trebuie urmărit
ca acesta să îndelinească un procent cât mai mare din urmatoatrele criterii : să nu
îndepărteze complet calciul şi magneziul ; să înlăture plumbul , cadmiul , şi alte metale
grele ; să poată elimina azotaţii chiar cand creşte brusc concentraţia lor ; să reţină
hidrocarburile policiclice aromatice, hidrocarburile halogenate şi alte asemenea substanţe
organice dăunătoare ; sa nu introducă argint în apă ; să nu introducă mult sodiu în apă .

Sfaturi practice pentru cei siliţi să utilizeze filtre casnice :

- Respecţi cu stricteţe durată de funcţionare înscriă pe cartuş şi faceţi schimbul la timp ,
altfel nu doar că nu mai reţine poluanţii , dar posibil să îi reintroducă în apă pe cei reţinuţi
anterior !
- Apa filtrată nefolosită imediat trebuie fiartă şi apoi pusă în frigider , altfel e mediu
excelent de dezvoltare a microorganismelor .
- După schimbarea cartuşului / setului filtrant , primii litri de apă produsă trebuie
aruncată .
- Regeneraţi sau schimbaţi cartuşele filtrante dacă au stat nefolosite zile / săptămani
intregi , deoarece riscul de contaminare bacteriană este foarte ridicat
- Nu încercaţi să reutilizaţi cartuşe vechi
- Nu lăsaţi cartuşele să se usuce . Ca să funcţioneze , schimbatorul de ioni trebuie să fie
"umed" .
- Evitaţi filtrele ce folosesc argint ca mijloc de dezinfecţie
 - Colorarea apei în gri înseamnă carbon activ fabricat prost , dar este nepericulos pentru
sănătate . Înlocuiţi cartuşul .
- Afectarea gustului sau mirosului apei este indiciu clar că ceva nu e în regulă !

3.4 Tratarea apei în condiţii de teren

În situaţii când trebuie consumată apa dintr-o sursă de suprafaţă sau una subterană
dubioasă , se recurge la mijloace de teren de purificare a apei . Există filtre speciale de
dimensiuni relativ mici ( caţiva litri ) cu care se poate obţine apa de băut pentru un grup
restrâns . Mai sunt pastile de dezinfecţie ( permanganat , perogen ) dar trebuie mare
atenţie la dozaj . Apa se poate filtra în filtre improvizate cu nisip şi cărbune şi fierbe pentru
dezinfecţie .
Fântânile
Apa din fântâni este în principiu bună direct de consum dacă apa freatică din zone nu este
contaminată şi fântâna bine construită şi întreţinută . Există norme precise în acest sens .
Fântâna trebuie amplasată departe la latrină sau grajd , pe cât posibil mai sus sau la
acelaşi nivel . Pereţii interiori trebuie să fie un tub de beton sau piatră iar la exterior
vecinătatea imediată impermeabilizată contra infiltraţiilor . Fântâna trebuie sa fie închisă /
acoperită pentru a o feri de impurităţi iar găleata să atârne în timpul nefolosirii şi lanţul '/
cablul să aibă limitator pentru a nu ajunge găleata la fundul fântânii şi a tulbura apa .
Calitatea apei din fântână trebuie verificată periodic şi fântâna trebuie tot periodic golită ,
curată şi dezinfectată cu clor .
CAPITOLUL 4 : METODE INSTRUMENTALE PENTRU
DETERMINAREA CALITĂŢII APEI POTABILE
Pentru apa potabilă care poate deveni un factor foarte important în injectarea în lanţul
alimentar a agenţilor poluanţi , este foarte important să ne asigurăm că acest lucru este
exclus. Pentru aceasta conform STAS 1342-91 ea va fi cercetată din punct de vedere al
proprietaţilor chimice ale apei , care cuprind :

4.1 Determinarea acidităţii apei potabile

Scopul lucrării : Aciditatea apei este determinată de prezenţa bioxidului de carbon

liber , a acizilor minerali şi a acizilortari cu bazele slabe . Aciditatea surselor naturale de
apă este foarte puţin posibilă , prezenţa ei indicând o poluare cu ape reziduale
Principiul lucrării : Neutralizarea probei de apă cu o bază în prezenţa unui indicator
.Aciditatea determinată în prezenţa fenolftaleinei constituie aciditatea totală şi se datoreşte
prezenţei bioxidului de carbon liber . Aciditatea determinată în prezenţa metiloranjului
constituie aciditatea reală datorită prezenţei acizilor minerali .
Ustensile şi reactivi :
-hidroxid de sodiu 0,1 n ;
-fenolftaleină 1 % in alcool 70% ;
-metiloranj 0,1 % ;
-cilindru gradat ;
-pâlnie ;
-biuretă;
-cleme ;
-stativ;
-pahar Erlenmayer ;
Mod de lucru :
- Se verifică iniţial valoarea acidităţii :
1. dacă proba de apă capătă culoarea portocalie , în prezenţă de fenolftaleină , atinci apa
are o aciditate mare ( Acm )
2. dacă proba de apă capătă culoarea galbenă , în prezenţă de fenolftaleină , atunci apa
are o aciditate relativ mica ( Acp )

a). Când apa capătă culoarea portocalie , se procedează astfel :

* Se iau 100 cm3 apă de analizat şi se introduc în paharul de titrare ;
* Se adaugă 2-3 picături metiloranj şi se titrează cu NaOH 0,1 n până la culoarea galbenă
Calcularea rezultatelor la determinarea acidităţii apei potabile
Acm = VNaOH x FNaOH ;
Act = Acm + Acp ( ml NaOH / dm3 )
-se continuă cu modul de lucru de la punctul b )
b). Când apa capătă culoarea galbenă se procedează astfel :
* Se iau 100 cm3 apă de analizat şi se introduc în paharul de titrare
* Se adaugă 2-3 picături fenolftaleină şi se titrează cu NaOH0,1 n până la culoarea roz -
violet
Acp = VNaOH x FNaOH ( ml NaOH/dm3 ) , unde :
VNaOH + volumul soluţiei NaOH 0,1 n utilizat la titrare
FNaOH = factorul soluţiei NaOH 0,1 n

4.2 Determinarea alcalinităţii apei potabile

Scopul lucrării : Alcalinitatea apei potabile este dată de prezenţa biocarbonaţilor ,

carbonaţilor alcalini , alcalino-teroşi şi a hidraxizilor
Principiul metodei : neutralizarea unei cantităţi de apă de analizat cu un acid diluat în
prezenţă de indicator
Alcalinitatea determinată în prezenţa fenolftaleinei ( pH = 8,2 ) constituie alcalinitatea
permanentă şi este dată de bazele libere şi de carbonaţii alcalini :
NaOH + HCl = NaCl + H2O
K2CO3 + HCl = KHCO 3 + H2O
Alcalinitatea determinată de prezenţa metiloranjului ( pH = 4,4 ) constituie alcalinitatea
totală şi este dată de bazele libere , carbonaţi şi bicarbonaţi alcalini :
NaOH + HCl =NaCl + H2O
K2CO3 + HCl =KHCO3+ H2O
Ca ( HCO3) 2 + HCl = CaCl2 + 2H2CO3
Ustensile şi reactivi :
-cilindru gradat ;
-pâlnie;
-biuretă ;
-cleme;
-stativ;
-pahar Erlenmeyer ;
-acid clorhidric 0,1 n ;
-fenolftaleină 1% in alcool 70% ;
-metiloranj 0,1%;
Mod de lucru :
- Se verifică ini
ngnp1048ă proba de apă rămane incoloră în prezenţa fenolftaleinei , atunci apa are o
alcalinitate relativ mică (Ap)
a). Când apa capată culoarea roz-violet , se procedează astfel :
* Se iau 100 cm3 apă de analizat şi se introduc în paharul de titrare
* Se adaugă 2-3 picături fenolftaleină şi se titrează cu HCl 0,1 n pâ
f1ând proba de apă rămane incoloră , se procedează astfel:
* Se iau 100 cm 3 apă de analizat şi se introduc în paharul de titrare :
* Se adaugă 2-3 picături metiloranj şi se titrează cu HCl 0,1 n până ce culoarea virează de
la galben la portocaliu
Ap = VHCl x FHCl ( ml HCl / dm 3) , unde :
V HCl = volumul soluţiei HCl 0,1 n ; utilizat la titrare
F HCl =factorul soluţiei HCl 0,1 n
4.3 Determinarea durităţii.
1. Determinarea pH-ului apei :
a). cu hârtia indicatoare Merk;
Materiale necesare : proba de apă , pahar , hartie indicatoare Merk ;
Modul de lucru : proba de apă se pune în contact cu hartia indicatoare Merk . Culoarea
luată de hârtie se compară cu cele existente pe capacul cutiei . Se citeşte pH-ul din dreptul
culorii corespondente şi se notează în caiet
b). pe cale colorimetrică :
Materiale necesare : proba de apă , pipetă , pahar , soluţie pH Reagenz
Mod de lucru : se măsoară cu pipeta 5 ml din proba de apă de analizat . Se pune în pahar
şi se adaugă 2 picături din soluţia de pH- Reagenz şi se omogenizează . Se compară
culoarea cu scara de culori şi se notează valoarea în caiet

2. Determinarea turbiditaţii :
Materiale necesare : proba de apă , recipient , diagramă turbiditaţii ;
Mod de lucru : proba de apă se pune într-un recipient până la semnul indicat pe recipient .
Se lasă câteva minute după care se confruntă culoarea observată la baza recipientului cu
cea de pe diagrama turbiditaţii

3. Determinarea duritaţii totale :

Materialle necesare : cilindru gradat , palnie , biuretă , stativ , clemă , pahar Erlenmayer ,
complexon 3 0,01 m ; soluţie tampon indicator negru eriocrom T , spatulă .
Mod de lucru : se iau 25 ml apă
langfe1033 distilată după care se titrează cu soluţie de comlexon 3 pană ce culoarea
virează de la roşu la albastru net persistent 1 min

Interpretarea rezultatelor :
D= V*F*0,561*100 / v*10 (Ge) unde:
v = ml soluţie complexon 0,01 m , folosiţi la titrare ;
0,561 = echivalentul în mg CaO pentru 1 ml soluţie de complexon 0,01 m ;
F
angfe1033þi valorile pH-ului apei de analizat ;
Calculaţi valoarea durităţii totale pentru proba de apă ;
Delegaţi un reprezentant care să prezinte concluziile la care aţi ajuns .

4.4 Determinarea oxigenului dizolvat în apă potabilă

Fişă de lucru

Disciplina : ECOLOGIE
Tema : INDICATORI DE POLUARE : DETERMINAREA SUBSTANţELOR
OXIDABILE ÎN APĂ ( CCO)

GENERALITĂŢI : Substanţele oxidabile din apă , sau consumul chimic de oxigen

( CCO) sunt substanţe ce se pot oxida atât la rece cât şi la cald , sub acţiunea unui oxidant
. Substanţele organice sunt oxidate la cald şi cele anorganice la rece . Creşterea cantităţii
de substanţe organice în apă sau apariţia lor este sinonimă cu poluarea apei cu germeni
care nsoţesc de obicei substanţe organice .

Metoda cu permanganat de potasiu

Principiul metodei Permanganatul de potasiu oxidează substanţele organice din apă

în mediul acid şi la cald, iar permanganatul rămas exces se determină cu acid oxalic

2 MnO4K + 5 C2O4H2 _____ 2MnSO4 + K2SO4 + 10 CO 2 8H2O

Reactivi : - permanganat de potasiu , soluţie 0,01 N

- acido oxalic soluţie 0,01
- acid sulfuric 1;3

Mod de lucru :
100 ml de apă de analizat se introduc într-un flacon Erlenmayer pregătit în prealabil fără
urme de substanţe organice , peste care se adaugă 5 ml H2SO41:3 şi 10 ml permanganat
de potasiu exact masurat . Se fierbe pe sită exact 10 minute din momentul in care începe
să fia
0i . Soluţia decolorată se titrează cu permanganat de potasiu până la apariţia coloraţiei
slab roz persistent

Calcul: mg MnO4K / dm 3= ( V-V1) f - V2 x 0,316 x 1000/ V3

V = cantitatea în ml de permanganat de potasiu adăugată iniţial în probă

V
arrsid2108414 pentru decolorări
f = factorul soluţiei de permanganat de potasiu
0,95
0,316 = echivalentul în mg permanganat de potasiu a unui ml de soluţie de MnO4K 0,01 N
V3=cantitatea de apă de analizat luate în lucru în ml
mg oxigen / dm3= mg MnO4K / dm 30,25
 BIBLIOGRAFIE

1. Chimie analitica si analize tehnice : - autori : Gheorghe

Vlantoiu, Constantin petrescu, Virginia Marian
Editura Didactica si Pedagogica - Bucuresti 1980

2. Tehnologia fabricarii si prelucrarii produselor chimice :

autor - Mioara Teodorescu
Editura Didactica si Pedagogica - Bucuresti 1995

3. W.W.W. GOOGLE . RO
4. W.W.W. REFERATE . RO