.

Atributiile compartimentului de audit public intern

În conformitate cu art.11 din Legea auditului public intern, atribuţiile

compartimentului de audit public intern sunt:

a) elaborează norme metodologice specifice entităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu avizul
UCAAPI sau cu avizul organului ierarhic imediat superior in cazul entităţilor publice subordonate;

b) elaborează proiectul planului anual de audit public intern;

Precizarile referitoare la atributiile de la literele a) si b) sunt prezentate la

punctul 6, subpunctele 6.1.3, respectiv 6.1.1.

c) efectuează activităţi de audit public intern pentru a evalua dacă sistemele de management financiar
şi control ale entităţii publice sunt transparente şi sunt conforme cu normele de legalitate, regularitate,
economicitate, eficienţă şi eficacitate;

Auditul public intern se exercita asupra tuturor activitatilor desfasurate intr-o entitate publica, inclusiv
din entitatile subordonate, cu privire la formarea si utilizarea fondurilor publice, precum si la
administrarea patrimoniului public.

Compartimentul de audit public intern auditează, cel puţin o dată la 3 ani, fără a se limita la acestea,
următoarele:

- angajamentele bugetare şi legale din care derivă direct sau indirect obligaţii de plată, inclusiv din
fondurile comunitare;

- plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile

comunitare;

- vanzarea, gajarea, concesionarea sau inchirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al
unitatilor administrativ-teritoriale;
- concesionarea sau inchirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ-
teritoriale;

- constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare şi stabilire a titlurilor de creanţă,

precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora;

- alocarea creditelor bugetare;

- sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia;

- sistemul de luare a deciziilor;

- sistemele de conducere şi control precum şi riscurile asociate unor astfel

de sisteme;

- sistemele informatice.

• Responsabilitatea reprezintă obligaţia asociată unui post de a se realiza obiectivele prevăzute, la

nivelul calitativ al cerinţelor. Acceptarea unui post înseamnă, în mod implicit, asumarea responsabilităţii
de a realiza obiectivele prevăzute şi de a răspunde în cazul nerealizării lor. Fiecare decident în procesul
managerial sau de execuţie îşi asumă responsabilitatea deciziilor luate şi raportează nivelului ierarhic
imediat superior despre rezultatele obţinute.

• Delegarea este o acţiune de transfer pe o perioadă limitată de timp, a unei competenţe decizionale
asupra altei persoane, aflate la un nivel ierarhic inferior. Superiorii deleagă, transferă autoritatea
subordonaţilor în scopul de a facilita realizarea activităţii.

Delegarea se face îndeosebi atunci când persoana care transferă competenţele decizionale urmează să
lipsească un timp din organizaţie, pentru a nu bloca procesul decizional sau atunci când superiorul
urmăreşte o deconcentrare a activităţilor, simultan cu creşterea motivaţiei şi contribuţiei subalternilor
la rezolvarea problemelor. Indiferent de scopul şi modalitatea prin care se face delegarea, managerul nu
poate transfera integral şi responsabilitatea pe care postul o implică, el rămânând responsabil în faţa
superiorilor pentru rezultatele obţinute. În esenţă, delegarea reprezintă o modalitate de a flexibiliza o
anumită structură organizatorică, îngheţată prin actul de constituire al ei sau osificată prin regulamentul
de organizare şi funcţionare al instituţiei respective.

• Centralizare–descentralizare. Raportul dintre gradul de centralizare

şi cel de descentralizare depinde de specificul activităţilor din organizaţie, de concepţia managerială

existentă, precum şi de determinismul funcţional imprimat de forţele externe organizaţiei.

În general, în instituţiile publice, determinismul funcţional este dominant, şi de aceea centralizarea este
componenta dominantă a procesului-managerial. În firme, dinamica raportului dintre centralizare şi
descentralizare se gândeşte în mod diferit, în funcţie de mărimea firmei, structura ei regională,
internaţională sau globală şi de specificul activităţii.
• Specializarea se referă la gradul de omogenitate a atribuţiilor cuprinse în definirea postului. Ea este
necesară pentru a creşte eficienţa muncii, în cazul activităţilor de rutină sau pentru a creşte şansele de
reuşită în cazul unor probleme foarte dificile prin complexitatea şi noutatea lor. În general se face
distincţie între specializarea rezultată din structura organizatorică şi specializarea bazată pe cunoştinţe,
deşi prima semnificaţie o implică pe cea de-a doua.