CONTROLUL PROCESELOR DE PRODUCŢIE

Conceptul de control
Controlul constituie un proces care contribuie la îndeplinirea eficientă a obiectivelor unei
organizaţii. Din acest punct de vedere, funcţia de control presupune stabilirea standardelor pentru
măsurarea realizării obiectivelor, proiectarea sistemelor informaţionale de reacţie (informare,
avertizare), compararea performanţelor cu standardele prestabilite precum şi determinarea abaterilor
în vederea luării măsurilor de folsire eficientă a resurselor organizaţiei.
Procesul de control constă în trei etape principale :
1. stabilirea standardelor;
2. măsurarea performanţelor;
3. implementarea măsurilor de corecţie.
1. Standardele, în sens larg, reprezintă caracteristici ale unui proces sau ale unui produs, care
sunt reglementate anterior desfăşurării acestuia şi care vizează volumul de muncă sub aspect
cantitativ şi calitativ, într-un interval de timp. De asemenea, acestea pot fi reguli care descriu modul
de desfăşurare a unei operaţii, timpul şi resursele necesare. În general, standardele sunt de două
categorii :
- standarde de management (în domeniul previziunii, organizării etc.);
- standarde tehnice.
Indiferent de natura standardului, acesta trebuie să respecte următoarele reguli:
- standardul trebuie elaborat în funcţie de rezultatul scontat;
- standardul trebuie raportat la un element important a cărui existenţă condiţionează succesul
ansamblului;
- standardul trebuie să fie o sinteză a mai multor elemente pentru a evita o dispersie a atenţiei pe
care beneficiarul ar putea fi obligat să o dea unor informaţii multiple;
- pentru fiecare standard trebuie stabilit un dispecer precis; acest lucru determină dispecerul să
organizeze o acţiune rapidă şi adecvată.
În afara acestor reguli se impun două remarci. Mai întâi, trebuie să fie acceptate o anumită
libertate de acţiune şi o supleţe în abordarea standardelor, pentru a lua în considerare condiţiile
schimbătoare în care se poate găsi o operaţie. Totuşi, deşi flexibil, standardul nu trebuie în orice caz
să varieze fără un motiv întemeiat, pentru a nu se prejudicia controlul însuşi. A doua remarcă este
legată de utilizarea unor standarde calitative. Elementele calitative cum ar fi satisfacţia muncitorilor,
permit influenţa asupra acţiunii corective şi stabilirea unui răspuns adecvat. Sub forma standardului,
greu de stabilit, elementele calitative contribuie în mod apreciabil la control, oferind un ajutor
important înţelegerii şi desfăşurării operaţiilor.
2. Măsurarea performanţei constă din compararea realizărilor cu standardele prin
intermediu unor metode, instrumente sau mijloace adecvate. Această etapă de control presupune
corelarea a “ce este” şi ceea ce “trebuie să fie”. Dacă ceea ce rezultă din comparaţie nu se încadrează
în limitele acceptate, se impun măsuri de corecţie.
3. Introducerea măsurilor corective se desfăşoară în raport de nivelul standardului, precizia
măsurării, interpretarea dată cauzelor abaterilor. Măsurile corective pot fi gândite în avans sau în
mod operativ, prin analiza cauzelor care le-a generat. În raport cu etapa procesului de producţie,
controlul poate fi:
- control de recepţie;
- control interfazic sau interoperaţional;
- control final.
În raport cu momentul desfăşurării controlului, acesta poate fi:
- control preventiv;
- control direct (on line);
- control postoperativ sau final.
Există diferite acţiuni corective. Prima este relativă la modificarea obiectivului şi
influenţează astfel indirect o modificare a planurilor. A doua acţiune vizează să modifice rezultatul
proiectat (cazul controlului anticipat) sau să influenţeze rezultatele viitoare (cazul controlului a
posteriori). În sfârşit, a treia posibilitate constă în a nu face nimic; o diferenţă între obiectiv şi rezultat
putând fi datorată numai unui fenomen conjunctural.

Tipologia controlului din unităţile industriale

În funcţie de tipul de unitate industrială şi de circumstanţe, se poate face o primă distincţie
între controlul din unităţile “clasice” şi cele “cibernetice”. După orientarea clasică, o organizare
“bună” trebuie să vizeze simplitatea structurilor şi să favorizeze controlul. Pentru aceasta,
repartizarea sarcinilor combinată cu un sistem formal de autoritate şi de responsabilitate trebuie să
permită o desfăşurare precisă a muncii. În acest spirit, se dă o atenţie deosebită detectării erorilor şi
corectării lor atunci când au apărut. Suportul acestui control – sistemul de informare contabilă – îşi
va găsi sursele numai în observaţiile cifrate. Opus acestei orientări este ceea ce se numeşte controlul
din unităţile cibernetice. Conform acestei abordări, se contruiesc organizaţii compuse din unităţi
autocontrolate cu ajutorul unor verigi retroactive de informaţie. Aceste unităţi descoperă necesităţile
de corecţie şi iniţiază realizarea automată a acesteia. În aceeaşi oridine de idei, se plasează şi
controlul euristic, conform căruia unitatea a fost construită astfel încât să găsească soluţii pentru
problemele cu care se poate confrunta. Este vorba despre un control implicit foarte diferit de cel al
orientării clasice care este rigid şi tradiţional. Operaţiile repetitive, specifice în general proceselor de
transformare ca cele privind materiile prime, energia sau informaţia, favorizează folosirea unor
proceduri, programe, politici, al căror scop esenţial este să faciliteze controlul minimizând costurile
şi riscurile de eroare. Astfel, imediat ce se descoperă o depărtare între obiectiv şi rezultat, se
organizează o acţiune corectivă conform unei politici prestabilite.
Un alt mod de clasificare a activităţii de control poate fi controlul operaţional şi controlul
strategic. După natura sarcinii controlate, după importanţa obiectivului urmărit, după gradul de
repetitivitate al operaţiilor, este necesar să se folosească moduri de corecţie adaptate. Astfel,
controlul operaţiilor repetitive va fi diferit de controlul proiectelor (operaţii unice), el însuşi diferit de
controlul resurselor (umane, financiare, tehnice), diferit de asemenea de controlul strategiei (sau
controlul realizării obiectivelor generale ale unităţii şi al politicilor sale de punere în practică).
Opus controlului operaţiilor repetitive se găseşte controlul proiectelor. Într-un proiect în care
obiectivul general este clar definit, ceea ce este important este ca sarcinile să fie îndeplinite în
limitele resurselor disponibile. În acest spirit, controlul se va efectua după două dimensiuni: timpul şi
resursele. Construirea unei unităţi industriale este un proiect al cărui timp de realizare este unul
dintre elementele critice. Pentru a controla acest element, este necasar:
1) să fie divizat proiectul în etape intermediare;
2) să se definească ordinea etapelor pentru a determina sarcinile care pot fi realizate paralel;
3) să se repartizeze un dispecer fiecărei grupe;
4) să se stabilească resursele necesare şi timpul lor de achiziţie;
5) să se evalueze timpul de îndeplinire a fiecărei etape ca şi datele precise ale realizării lor.
De asemenea, resursele necesită un control adecvat. După natura lor, caracteristicile
procesului de corecţie vor fi diferite. Astfel, pentru controlul resurselor de inovaţie cum este
cercetarea, este necesar un control simplu care lasă o libertate apreciabilă acţiunilor de corecţie. În
schimb, controlul resurselor financiare, fie că este vorba de investiţii sau de cheltuieli, face apel la un
suport precis şi cuantificat.
Un alt mod de structurare a controlului este: controlul anticipat, controlul “totul sau nimic”
şi controlul “a posteriori”. În controlul anticipat, care este adesea prezentat ca fiind una dintre
condiţiile unui management de calitate, se prelimină rezultatele şi se face acţiunea corectivă înainte
ca operaţia să fie în întregime terminată. În controlul “totul sau nimic”, mai uşor de realizat dar mai
formalizat, operaţia nu se poate face decât după ce a trecut cu succes prin procesul de filtraj. De
exemplu, în anumite procese de producţie, calitatea unui produs este verificată pentru fiecare etapă
de fabricaţie. Produsul nu poate trece la etapa următoare dacă nu a primit “semnul verde” al
controlului de calitate. În controlul “totul sau nimic”, determinarea punctelor de verificare este foarte
importantă. În sfârşit, în controlul “a posteriori” rezultatele sunt comparate cu standardele, după ce
sarcina a fost îndeplinită. Acum nu mai este vorba să se anticipeze evoluţia anumitor elemente sau să
se filtreze diferitele etape ale unui proces, ci să se verifice dacă rezultatele sunt conform cu
obiectivele. Astfel, în acest tip de control, nu se va încerca să se influenţeze desfăşurarea operaţiei în
curs, ci să se amelioreze funcţionarea activităţilor viitoare.

Controlul producţiei
Controlul producţiei implică controlul cantităţilor de produse, controlul calităţii şi controlul
costurilor, care toate sunt corelate între ele.
Conceptul de control cantitativ
Existenţa controlului cantitativ este influenţată sau chiar determinată de sistemul de
programare utilizat de unitatea economică. Astfel, a controla cantitativ producţia înseamnă a controla
fluxul de fabricaţie, ceea ce presupune programe detaliate, până la nivelul operaţiilor. Programele de
producţie, oricât de raţional sunt întocmite, se limitează la proiectarea coordonării curente a
desfăşurării proceselor de producţie şi definesc sarcinile ce urmează a fi executate, diferenţele de
reper, operaţie, maşini şi zile calendaristice. Ansamblul de informaţii cuprinse în documentele de
lansare în fabricaţie are calitatea unor dispoziţii scrise, date executanţilor pentru realizarea sarcinilor
cuprinse în program. Practica a demonstrat că, oricât de bună ar fi organizarea programării, chiar
dacă la stabilirea obiectivelor au fost luate în considerare toate variaţiile ce pot surveni în cursul
desfăşurării activităţii tehnico-productive, apar o serie de perturbări generate de cauze ce nu pot fi
estimate la început. Aceasta presupune urmărirea şi controlul calitativ al producţiei pentru a se lua
deciziile menite să ducă la obţinerea rezultatelor prestabilite. Din cele prezentate, rezultă că
urmărirea şi controlul cantitativ al îndeplinirii programelor de producţie constă în culegerea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiilor primare cu privire la funcţionarea utilajelor şi desfăşurarea
procesului de producţie, în scopul de a evidenţia stadiul în care sarcinile de producţie lansate în
fabricaţie au fost executate.
Subactivitatea de urmărire şi controlul cantitativ al sarcinilor de producţie reflectă concret modul în
care se execută şi progresează producţia programată şi lansată în fabricaţie. Pentru a se realiza
obiectivele de bază ale acestei subactivităţi este necesar a se compara continuu sarcinile programate
cu cele realizate.
Circuitul informaţional strict al datelor cu privire la programarea producţiei cuprinde:
􀂃 - fluxul informaţional descendent, care informează organele operative şi executanţii direcţi asupra
sarcinilor de executat;
􀂃 - fluxul informaţional ascendent care informează factorii de management asupra modului cum s-au
executat sarcinile de producţie.
O direcţie importantă în organizarea urmăririi şi controlului producţiei este înlocuirea
sistemului orizontal de informare şi raportare cu cel piramidal sau selectiv. Acest lucru presupune o
selecţionare atentă a informaţiilor care să permită eliminarea celor inutile, nesemnificative sau
paralele care măresc inutil volumul de date, răpesc mult timp pentru culegerea, prelucrarea şi
transmiterea lor şi în final, diminuează gradul de operativitate făcând ca datele furnizate să nu mai
aibă capacitatea de a înlesni intervenţia promptă a managementului operativ. Această modalitate de
urmărire presupune, de asemenea, luarea deciziilor de reglare şi corelaţie a programelor de producţie
la nivelul managementului operativ şi al execuţiei în condiţiile respectării resurselor alocate. În acest
mod, se scurtează timpul de eliminare a factorilor perturbatori şi cel de reglare a sistemului produţiei.
Toate aceste cerinţe pot fi îndeplinite prin operaţionalizarea metodei de management prin excepţii.
Fazele acestei metode şi anume măsurarea, selecţia, observaţia, comparaţia şi acţiunea, pot fi
considerate în totalitate paşi ai funcţiei de control din oricare unitate.
Obiectul activităţii de control cantitativ
Obiectul activităţii de control cantitativ are o dublă semnificaţie. Acesta poate fi:
• sarcină de producţie;
• loc de muncă.
În felul acesta, urmărirea şi înregistrarea simultană a datelor oferă informaţii cu privire la
stadiul îndeplinirii programului de producţie, al respectării termenelor de execuţie, precum şi la
gradul utilizării capacităţii de producţie. Alături de mersul producţiei este urmărit şi modul cum sunt
utilizate mijloacele de muncă în procesul de producţie. Într-o serie de ramuri industriale, cum sunt
metalurgia feroasă şi neferoasă, chimia, energetica, etc., numeroşi parametri ce caracterizează
evoluţia şi desfăşurarea procesului de producţie se urmăresc prin intermediul aparatelor speciale,
aceştia fiind transmişi factorilor de decizie. Astfel, se oferă posibilitatea intervenţiei rapide în cazul
apariţiei unor anomalii cu privire la mersul normal al producţiei. În ce priveşte industria
prelucrătoare, evidenţa încărcării utilajului de producţie se face pe documente specifice care trebuie
ţinute la zi şi completate în mod riguros.
Forme şi metode utilizate în urmărirea şi controlul îndeplinirii programelor de
producţie
În organizarea subactivităţii de urmărire şi control cantitativ al îndeplinirii programelor de
producţie, se folosesc două forme şi anume:
• urmărirea pe orizontală;
• urmărirea pe verticală.
Urmărirea pe orizontală are ca obiect un produs, indiferent de unitatea structurală de
producţie (secţie, atelier) în care se află. Urmărirea pe verticală are ca obiect o singură unitate
structurală de producţie (secţie, atelier) şi o multitudine de produse. Alegerea uneia sau alteia din
cele două forme se face pe baza condiţiilor de fabricaţie (tipul de producţie, procesul tehnologic,
nomenclatura de fabricaţie, etc.). În multe întreprinderi industriale întâlnim o formă mixtă.
Urmărirea şi controlul cantitativ se poate face după mai multe metode:
• urmărirea şi controlul cantitativ al producţiei pe bază de program-grafic;
• urmărirea şi controlul cantitativ al producţiei pe bază de documente;
• urmărirea şi controlul cantitativ al producţiei pe bază de stocuri.
Este raţional ca toate metodele prezentate să se bazeze pe aplicarea concomitentă a
următoarelor principii:
a. consemnarea stadiului de execuţie a produselor la un loc de muncă sau altă subunitate structurală
de fabricaţie;
b. în raport de nivelul programat;
c. pe acelaşi suport informaţional (document, grafic etc.);
d. în raport de variabila timp.
Urmărirea şi controlul cantitativ al producţiei pe bază de program grafic constă în urmărirea
sarcinilor în ordinea în care figurează în program, pe baza aceloraşi grafice care au servit la
previziune, prin descrierea nivelului realizat alături de cel programat. Toate aceste tipuri de grafice
redau în mod sintetic evoluţia fenomenelor la scara timpului. Avantajul folosirii unor astfel de
grafice constă în faptul că uşurează şi accelerează studiul fenomenelor economice, căutarea
tendinţelor şi stabilirea anomaliilor, precum şi pregătirea deciziilor.
Elementele de calcul principale necesare întocmirii graficelor de urmărire a producţiei sunt:
timpii normaţi pe operaţii şi elementele componente ale produselor (piese, repere, subansamble etc.),
ciclurile de fabricaţie, tipul mişcării obiectelor muncii între locurile de muncă (paralel, succesiv,
mixt), mărimea loturilor de produse şi disponibilul de timp al maşinilor şi utilajelor.
Urmărirea şi controlul cantitativ al producţiei pe bază de documente constă în folosirea
documentelor economice de execuţie care stau la baza lansării fabricaţiei, în notarea gradului de
îndeplinire a sarcinilor de producţie. Indicatorii urmăriţi sunt aceiaşi ca în documentele de lansare,
respectiv cantitatea programată, termenul de execuţie, durata operaţiilor şi ciclurile de fabricaţie.
Aceste documente se centralizează pe repere, subansamble, produse sau pe comenzi. În acest fel se
obţine o situaţie sintetică a realizărilor. Este de menţionat faptul că atât programele grafice cât şi
documentele de execuţie se completează cu realizările numai de către personalul însărcinat cu
urmărirea programelor de producţie şi nu de către executant.
Urmărirea şi controlul cantitativ al îndeplinirii sarcinilor de producţie pe bază de stocuri se
aplică produselor fabricate în serie care sunt alcătuite dintr-un număr mare de repere, piese etc. care
se produc “pentru stoc”, iar montajul urmează a se alimenta din aceste stocuri, după o curbă de
consum bazată pe o planificare riguroasă sau după o curbă determinată prin metode de simulare.
Această situaţie este frecvent întâlnită în practică atunci când consumul de elemente componente
pentru asamblarea produselor se desfăşoară în ritm neîntrerupt, în timp ce execuţia acestor elemente
se face în mod discontinuu pe loturi de fabricaţie.
 Mijloacele tehnice folosite în controlul îndeplinirii programelor de producţie
Mijloacele tehnice utilizate în domeniul urmăririi şi controlului cantitativ al îndeplinirii
programelor de producţie pot fi clasificate în patru grupe, aşa după cum urmează:
• instalaţii de comunicaţie şi semnalizare;
• instalaţii de semnalizare cuplate cu mijloace de control asupra funcţionării utilajelor care
asigură producţia;
• instalaţii de înregistrare, colectare şi transfer a datelor privind evidenţa operativă a
producţiei;
• sistem informatic de conducere operativă a producţiei.
Instalaţiile de comunicaţie şi semnalizare permit stabilirea legăturilor dintre unităţile de producţie
şi punctele de coordonare a acestora, pe bază fonică sau vizuală. Instalaţiile de legătură cu factorii de
decizie şi execuţie sunt reţelele telefonice obişnuite sau speciale. O variantă des utilizată o reprezintă
instalaţiile radio-tehnice de emisie-recepţie. Instalaţiile de televiziune industrială permit, de
asemenea, urmărirea directă a desfăşurării procesului de producţie în punctele “cheie” ale
întreprinderii, intervenindu-se operativ ori de câte ori apar factori perturbatori ai continuităţii
procesului de producţie.
Instalaţii de semnalizare cuplate cu mijloace de control a funcţionării utilajelor permit
colectivului de dispeceri din cadrul compartimentului de pregătire şi urmărire a producţiei rezolvarea
unor situaţii de avarie, dar şi realizarea unor activităţi prospective, cum ar fi: asigurarea programului
de producţie cu resursele necesare, controlul utilizării eficiente a acestora etc. În acest scop se pot
utiliza mijloace care, pe baza solicitării maşinilor (consumul de curent electric; presiunea etc.) pot
măsura intensitatea funcţionării utilajelor sau, dimpotrivă, staţionarea acestora. La maşinile automate
sau cu comandă numerică aceste instalaţii pot fi cuplate şi cu aparate de înregistrare a numărului de
produse executate. Aceste instalaţii permit evidenţierea riguroasă a numărului orelor de funcţionare
sau de nefuncţionare pe cauze la nivelul fiecărui utilaj. Eficienţa introducerii acestor instalaţii se
cuantifică prin reducerea stagnărilor în funcţionarea utilajelor, creşterea timpului tehnologic al
acestora şi reducerea timpului auxiliar, posibilitatea efectuării unor analize detaliate a stagnărilor
tehnico-organizatorice, pe cauze.
Instalaţii de înregistrare, colectare şi transfer a datelor privind evidenţa operativă a producţiei
permit transmiterea informaţiilor la centrele de calcul, iar la scurt timp după primirea acestora,
intervenţia operativă în cadrul subunităţilor de fabricaţie, în cazul apariţiei abaterilor faţă de
programele de producţie.
Sistemul informatic de management operaţional are drept scop crearea unui sistem informatic
integrat de dirijare a activităţilor de producţie pe baza unui singur sistem de date de intrare şi prin
corelarea tuturor agendelor de conducere într-un ansamblu coerent. Baza normativă pentru un astfel
de sistem integrat este sistemul datelor de intrare. Un volum important al acestor date se referă la
proiectarea constructivă şi tehnologică a produselor. Un prim sistem integrat al managementului
operaţional al producţiei se referă la elaborarea programelor de desfacere, producţie şi aprovizionare
tehnico-materială. În pasul următor, se pot elabora programele de producţie operative în corelaţie cu
gestiunea stocurilor, mărimea capacităţilor de producţie şi asigurarea cu forţă de muncă. Asigurarea
funcţionalităţii acestor sisteme impune folosirea pe scară largă a terminalelor la nivelul
compartimentelor funcţionale, cum ar fi constructorul sau tehnologul şef, dar şi al subunităţilor
structurale de fabricaţie. Se creează astfel bazele prelucrării computerizate care reprezintă o tehnică
de utilizare a serviciilor oferite de un sistem de calcul de către mai mulţi utilizzatori, din locuri
diferite şi la distanţă, transmiterea informaţiilor realizându-se prin intermediul unui sistem de
telecomunicaţii. Avantajele acestui sistem sunt:
a) exploatarea optimă a sistemului de calcul datorită accesului multiplu al mai multor utilizatori;
b) cheltuieli de investiţii mai reduse pentru utilizatori;
c) permite aplicarea modului de lucru conversaţional şi interactiv, ceea ce implică asistarea lucrărilor
în timpul execuţiei.
Eficienţa folosirii sistemelor informatice în activitatea de management operaţional al producţiei este
determinată de factori cum ar fi: modificările survenite în contractele încheiate, modul de
aprovizionare şi calitatea materiilor prime, organizarea locurilor de muncă, calificarea personalului
corelată cu fluctuaţia şi disciplina în muncă, posibilităţile de cointeresare şi/sau cooperare în
producţie, starea şi limitele tehnologice ale utilajelor etc.
Funcţiile realizate cu sistemul de urmărire automată, control şi sintetizare a parametrilor
producţiei sunt:
1. Urmărirea instantanee a funcţionării utilajelor:
a) oferă posibilitatea urmăririi la un punct central a funcţionării fiecărui utilaj de producţie;
b) execută continuu supravegherea ansamblului de fabricaţie şi semnalizează automat utilajele oprite
pe o cauză codificată pe durata staţionării;
c) indică şi înregistrează automat procentul de maşini în funcţiune în fiecare moment, diagrama
furnizată prezentând evoluţia în timp a randamentului întregii secţii.
2. Culegerea automată a datelor de producţie:
a) execută, periodic şi la cerere, culegerea automată a datelor pentru urmărirea stadiului de realizare a
producţiei şi prezintă aceste informaţii;
b) execută, periodic şi la cerere, culegerea automată a datelor necesare identificării cauzelor de
staţionare;
c) execută continuu supravegherea ansamblului de fabricaţie şi culegerea automată de date asupra
evenimentelor aleatoare ce condiţionează direct procesul de producţie;
d) înregistrează automat prezenţa muncitorilor la locul de producţie şi fluctuaţia de muncitori în
timpul schimbului.
3. Prelucrarea datelor de producţie cu ajutorul echipamentelor electronice:
a) prin prelucrarea periodică a datelor se obţin informaţii sintetice asupra dinamicii realizării
programului de producţie. Ansamblul informaţiilor determinate în procesul de management
operaţional al fabricaţiei este prezentat în tabloul de bord;
b) pentru prelucrarea staţionărilor se obţin informaţii asupra utilajelor staţionate şi a cauzei de
staţionare;
c) prin prelucrarea “evenimentelor aleatoare” se obţin informaţii de sinteză cu privire la folosirea
utilajelor, evidenţiindu-se producţia realizată pe zone, zilnic şi cumulat, abaterile zilnice de la
program, staţionarea utilajului în timp pe cauze;
d) prelucrarea evenimentelor aleatoare face posibilă calcularea salariului muncitorilor pe schimb şi
lunar;
e) prin prelucrarea datelor de producţie este posibilă obţinerea situaţiei zilnice privind realizarea
programului pe sortimente.
4. Afişarea informaţiilor de management al fabricaţiei pe tabloul de bord al secţiei:
a) tabloul de bord este citit periodic şi informaţiile sunt afişate, pe baza principiului managementului
prin excepţii, următoarele informaţii fiind necesare în procesul de management al fabricaţiei:
- fiecare utilaj cu realizări sub program;
- fiecare grupă de maşini cu producţie sub program;
- programul “la oră” al ansamblului urmărit;
- realizările “la oră” – cumulate – ale ansamblului urmărit;
- diferenţa (±) a producţiei realizate faţă de program.
5. Afişarea unor informaţii “de excepţie” în secţiile de producţie. Simulatorul cu poziţionarea
pe tabloul de bord “a grupelor de maşini”, zonelor sub program semnalizează cu ajutorul unor
panouri optice instalate în hala de producţie: “grupa de maşini sub program”.
Implementarea acestui sistem are implicaţii în studiul muncii şi organizării locului de muncă,
care permit urmărirea variaţiei factorilor de influenţă a procesului, corelarea dintre aceştia şi cu
mărimile finale cum sunt: coeficientul folosirii fondului de timp disponibil, norma de producţie,
tariful orar. Locul de muncă fiind celula sistemului productiv, îmbunătăţirea funcţionării acestuia
poate produce eficientizarea întregului sistem. În cadrul locului de muncă sunt reuniţi factori ca
mijloace de muncă, forţa de muncă şi produse care constituie baza de programare, organizare,
coordonare, antrenare şi control pentru întregul proces productiv. La nivelul locului de muncă se
găsesc reunite informaţiile primare care caracterizează consumurile de materiale, utilaje, manoperă,
producţie realizată, elemente care stau la baza evidenţei financiar-contabile. Aceste informaţii plasate
pe ramura de conexiune inversă, în urma centralizării şi prelucrării lor adecvate, pregătesc deciziile
de corectare şi continuare a activităţii productive. Folosirea mijloacelor tehnice în activitatea de
control cantitativ al întreprinderii programelor de producţie s-a concretizat în efecte cuantificabile
cum ar fi: creşterea volumului fizic al producţiei, reducerea costului, creşterea profitului. De
asemenea, apar următoarele efecte benefice: îmbunătăţirea activităţii personalului de management al
producţiei prin obligarea la evidenţă riguroasă, depistarea operativă a factorilor perturbatori,
perfecţionarea coordonării compartimentelor din unitate şi obţinerea datelor necesare analizelor de
mare profunzime.