1.5.

Elaborarea şi adoptarea Constituţiei1

În legătură cu elaborarea şi adoptarea constituţiei prima problemă care se
pune este de a şti cine este puterea constituantă sau în alţi termeni, de a stabili care
este organul îndrituit să elaboreze şi să adopte constituţia . Practica statelor
demonstrează că această putere se poate prezenta în două moduri: Putere
constituantă originară şi putere constituantă instituită sau derivată.
A. Puterea constituantă originară
Puterea constituantă originară este o putere primară, care crează o nouă
ordine de drept, ca expresie a unei noi concepţii filosofice şi politice. Ea este forma
de manifestare a puterii constituante atunci:
- cînd apare un stat nou
- cînd se produce o revoluţie care înlătură sistemul existent pentru a-l înlocui
cu altul nou.
Constituirea şi manifestarea unei asemenea puteri implică rezolvarea a două
probleme de o complexitate practică deosebită: prima - determinarea titularului
puterii constituante originare, şi a doua - legitimitatea operei sale constituţionale.
I. În legătură cu prima problemă, doctrina apreciază că titularul puterii
constituante originare este conducerea grupului care a creat statul sau care a
înfăptuit revoluţia , avînd ca obiectiv , printre altele , instituirea unei noi ordini politico-
juridice.
II. Legitimitatea operei constituţionale, adică atitudinea corpului social de a
recunoaşte şi accepta constituţia elaborată de cei ce i-au asumat puterea
constituant originar, este determinat de însuşi faptul istoric săvîrşit. Cu alte
cuvinte, în această situaţie, se transformă un fapt istoric într-o nouă ordine de drept.
B. Puterea constitutantă instituită sau derivată
Este acea putere constituantă a cărei organizare şi funcţionare sunt stabilite
printr-o constituţie preexistentă. O astfel de putere nu va avea posibilitatea de a
adopta o nouă constituţie, ci numai de a o revizui pe cea existentă. Ea este deci o
putere condiţionată prin reguli constituţionale prestabilite, atât cu privire la
organizarea i funcionarea ei, cât şi cu privire la prerogative.
Analiza elaborării şi adoptării constituţiei se axeaz pe trei elemente
principale:
a) cine are iniţiativa elaborrii constituiei ?
b) cine este puterea constituantă, autoritatea competent să o elaboreze şi
să o adopte  ?
c) care modul de adoptare ?
Folosind aceste elemente drept criterii de clasificare, vom identifica trei
procedee de elaborare şi adoptare a constituţiei:
1) Procedeul monocratic;
2) Procedeul democratic;
3) Procedeele mixte.
Procedeul monocratic conduce la aşa-numita constituţie acordată sau Cartă
concedată. Aceasta este o constituţie acordată de monarh, ca stăpân absolut,
supuşilor săi. În acest caz iniţiativa şi puterea constituantă aparţin regelui. Doctrina
apreciaz că acesta este cel mai rudimentar procedeu de adoptare a constituţiei şi
că aparţine istoriei. Ex. Constituţia franceză acordată de Ludovic al XVIII-lea, în
1814.
1
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 64-69, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 270-
271 şi pp. 275-277; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 64-72..
 Procedeul democratic conduce la aşa-numita constituţie convenţie. n acest
caz, iniţiativa aparţine forţelor politice care întruchipează, la momentul respectiv,
ideea de drept şi de justiţie şi este opera unei adunări reprezentative special
constituite, denumită convenţie sau adunare constituantă. Denumirea "convenţie"
exprimă acordul intervenit între membrii societăţii, pentru a-şi desemna
reprezentanţii care să elaboreze şi să adopte constituţia.
În acest caz, avem de-a face cu o adunare reprezentativă supremă, întrucât
ea stabileşte competenţele puterilor statului, inclusiv ale parlamentului. Constituţia
convenţie este o invenţie americană. Începând cu prima constituţie scrisă din 1776
(Constituţia statului Virginia), constituţiile statelor federate americane, precum i
Constituia Statelor Unite ale Americii au fost operele convenţiilor.
Constituţia-convenţie a cunoscut perfecţionări succesive, de la apariţia ei şi
până în prezent. Astfel, observându-se la un moment dat că dacă Adunarea
constituantă poate hotărî suveran, ea poate intra în dezacord cu cei care au ales-o,
s-a adus corectivul referendumului. Aceasta înseamnă că, după adoptarea ei de
către convenţie, cu majoritate calificată, constituţia este supusă ratificării populare.
De regulă, constituţia intră în vigoare pe data referendumului, evident dacă rezultatul
acestuia este favorabil, fără a mai fi necesară promulgarea de către şeful statului.
Exemplu de astfel de constituţie: Constituţia română din 1991, revizuită în 2003.
În ceea ce priveşte procedeele mixte se disting două categorii:
1) combinaţia monocraţie - democraţia directă;
2) combinaţia monocraţie - democraţie reprezentativă.
1) În primul caz se obţin aşa-numitele constituţii Statut sau plebiscitare.
Iniţiativa acestor constituţii aparţine monarhului, puterea constituantă, de asemenea,
însă cu amendamentul acceptării de către popor prin plebiscit. Puterea monarhului
se manifestă şi prin faptul că intrarea în vigoare se face prin sancţiune regală. Există
două diferenţe esenţiale între referendum şi plebiscit, deşi, în materie adoptării
constituţiei, ambele reprezintă o modalitate de consultare a cetăţenilor. În cadrul
plebiscitului însă, spre deosebire de referendum, nu se poate vorbi de o voin  a
reală a întregii naiunii, deoarece pe de o parte poporul, este reprezentat printr-un
corp electoral restrâns, iar pe de altă parte acest corp electoral este controlat de
monarh, fiind practic pus în situaţia de a accepta voinţa acestuia. Exemplu :
Constituţia dictaturii regale din România, supusă plebiscitului din 24 februarie 1938.
2) Combinaţia monocraţie - democraţie reprezentativă a produs aşa-numitele
constituţii pact. Constituţia pact este rezultatul unui acord dintre rege şi parlament,
considerat ca reprezentant al poporului. De regulă, clauzele acestui pact, care
exprimă o diminuare a puterii regale în favoarea parlamentului, au fost impuse
monarhului după anumite mişcări revendicative sau cu ocazia ocuprii unui tron
vacant. Exemple : Constituţia Franţei din 1830, când Louis Phillippe d'Orleans este
chemat pe tronul vacant, iar acesta acceptă Charta propusă de Parlament ;
Constituţia României din 1866.

1.6. Modificarea Constituţiei2

Fiind un rezultat al evoluţiei istorice, constituţia nu se poate situa în afara
istoriei, transformările istorice determinând, în mod necesar, transformări ale
constituţiei. În acelaşi timp, întrucât reprezintă o reformă profundă, constituţia are
nevoie de timp pentru a-şi produce efectele, de unde necesitatea stabilităţii ei.

2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 69-72, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 277-
278; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 72-73
 O parte dintre constituţionalişti, şi puterile constituante au manifestat
preocupări deosebite pentru a asigura constituţiei o cât mai mare stabilitate în timp.
S-a manifestat însă şi concepţia opusă, care apreciază capacitatea constituţiei de a
se adapta la schimbări, ca o necesitatea firească. Rezultatul a fost apariţia unor
constituţii bazate pe concepţii de stabilitate diferite. S-a ajuns astfel, la clasificarea
constituţiilor, după criteriul stabilităţii, în : suple (flexibile) şi rigide.
Iniţial, s-a considerat că supleţea este caracteristică numai constituţiilor
cutumiare, constituţiile scrise fiind rigide prin definiţie.
Fenomenul constituţional a arătat însă că singură, forma de exprimare nu
poate caracteriza pe deplin flexibilitatea constituţiei şi atunci s-a recurs la o
departajare bazată pe 3 considerente:
- cine poate avea iniţiativa revizuirii constituţiei;
- cine are dreptul să o modifice;
- care este procedura de revizuire.
S-a convenit că, dacă o constituţie se modifică în acelaşi mod ca şi legile
ordinare, atunci ea este suplă, iar dacă revizuirea se face printr-un procedeu
special, diferit, în sensul de mai exigent, decât pentru legile ordinare, atunci
constituţia este rigidă.
O constituţie rigidă este cea care se modifică printr-o procedură mai
exigentă decât procedura prin care se modifică legile obişnuite dintr-un sistem de
drept dat – şi nu o constituţie care se modifică mai greu.
O constituţie suplă este cea care se modifică prin aceleaşi proceduri ca şi
legile obişnuite din respectivul sistem de drept.
Ambele prezintă avantaje şi inconveniente. Constituţiile rigide subliniază
valoarea şi autoritatea Constituţiei promovînd un sistem de valori în cadrul căruia o
schimbare constituţională trebuie efectuată întotdeauna în anumite forme. Aceasta
are o deosebită importanţă în planul valorilor politice, dar cere timp şi desfăşurarea
mai multor operaţiuni la mai multe nivele. Sistemul constituţiilor flexibile facilitează
revizuirea, dar punând pe picior de egalitate constituţiile cu legile ordinare – diluează
semnificaţia constituţiei, a valorii sale de lege fundamentală.
Procedeele de rigidizare utilizate în textul constituţiilor sunt de două feluri:
A. Interdicţii:
I) dispoziţii care interzic la modul absolut, pentru totdeauna, modificarea
anumitor prevederi ale constituţiei. O asemenea încercare de rigidizare a fost
criticată în doctrină considerându-se că valoarea unor astfel de prevederi este nulă,
căci puterea constituantă de astăzi nu are nici o putere limitativă asupra puterii
constituante de mâine.Exemple : Constituţia franceză din 1884 stipula că forma
republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii. Aceeaşi prevedere o
regăsim şi în Constituţia Română din 1991.
II) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei pentru o anumită perioadă de
timp prestabilită. Exemplu : Constituţia franceză de la 1791 interzicea orice
propunere de modificare pe timpul primelor două legislaturi - ceea ce însemna 4 ani;
Constituţia americană de la 1787 prevedea că nici o modificare nu putea fi adusă pe
o perioadă de 21 de ani.
III) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei în anumite situaţii. Exemplu :
Constituţia franceză din 1946 a stabilit că nici o procedură de revizuire nu poate fi
folosită în caz de ocupaţie a ţării de către forţe străine.
B. Dispoziţii care stabilesc procedura specială de modificare a constituţiei,
având în vedere reglementarea iniţiativei şi a competenţei de modificare a
constituţiei. Exemplu : Constituţia franceză din 1958 (în vigoare şi în prezent)
prevede la art.89 că iniţiativa revizuirii aparţine Preşedintelui Republicii, la
propunerea primului ministru, precum şi membrilor parlamentului. Propunerea sau
proiectul de revizuire trebuie votat în termeni identici, cu majoritate simpl, atât de
Adunarea Naţională cât şi de Senat.
Pentru a vedea relativitatea eficienţei practice a procedeelor de rigidizare,
atunci cnd constituia nu este corelat cu realitatea socială, vom prezenta
exemplul Constituţiei franceze din 1791. Aceasta prevedea o procedură de revizuire
extrem de complicată care necesita, în cel mai bun caz, 10 ani. În realitate, această
constituţie a durat 10 luni şi jumătare. Continuând exemplificarea, arătăm că, în
ciuda procedeelor complicate de rigidizare utilizate, istoria constituţională a Franţei a
consemnat, în perioada 1791-1944, un număr de 15 constituţii, perioade lipsite de
constituţie şi o constituţie care nu a fost aplicat niciodată (cea din 1793). În acest
răstimp, Franţa a cunoscut nu numai o varietate, dar şi o alternanţă de regimuri
politice: monarhie, regimuri dictatoriale, republică.
Din cele prezentate, reiese că, rigidizarea formală nu conduce, ea singură,
la stabilitate. Esenţiale rămîn receptarea Constituţiei de către societate şi
stabilitatea socială.
În funcţie de realităţile ţării, constituţia va trebui s cuprind reglementări
privind iniţiativa, competenţa şi procedura de revizuire suficient de exigente, pentru a
conferi constituţiei supremaţia asupra legii ordinare şi stabilitatea necesară pentru
inducerea reformei, dar care, în acelaşi timp, s fac posibilă modificarea
constituţiei în situaţiile în care se manifestă schimbări importante sub aspect
economic şi ideologic, cu o amploare semnificativă, sub aspect social.
Constituţia română interzice revizuirea pe durata stării de asediu, a stării de
urgenţă sau în timp de război, printr-o astfel de prevedere constituanta urmărind ca
revizuirea constituţiei să se poată face în condiţii de calm poilitc în ţară, cu
excluderea posibilităţii amestecului sau a intevenţiei străine.
În fine Constituţia României stabileşte unele domenii în care nici o iniţiativă de
revizuire nu poate fi acceptată. Astfel, potrivit art. 152 nu pot forma obiectul revizuirii
caracterul naţional, independent unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi
limba oficială. Nu pot să fie primite nici iniţiativele care urmăresc suprimarea
drepturilor şi libertăţilor politice sau a garanţiilor lor.Unul din elementele ce nu pot
forma obiectul revizuirii şi anume caracterul suveran ( independent) al statului va
ridica unele dificultăţi în procesul de integrare în Uniunea Europeană, deoarece o
astfel de integrare presupune renunţarea (transferul) la anumite prerogative ale
statului în favoarea structurilor de la nivelul Uniunii.

1.7. Suspendarea şi abrogarea Constituţiei 3

Istoria omenirii a demonstrat apariţia, în viaţa statelor, a unor perioade de
criză gravă, adică de disfuncţie, de perturbare importantă a funcţionării sistemului
social. În aceste situaţii, statul trebuie să facă faţă unor dificultăţi excepţionale.
Pentru a le surmonta, se impune sacrificarea libertăţii, caracteristică stării de
normalitate, sub imperiul necesităţii.
Mai precis, dacă în condiţii normale cerinţele vieţii sociale pot fi şi trebuie
soluţionate cu respectarea tuturor drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, în
situaţiile de criză gravă a sistemului social, când se pune problema salvării de la
colaps, guvernarea trebuie să poată lua cu eficacitate maximă şi în timp util măsurile
adecvate, ceea ce presupune îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti. Rezultă că, pentru
3
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 73
surmontarea situaţiilor de criză grav este nevoie de o ordine publică ce se
caracterizează prin reducerea drepturilor constituţionale şi prin concentrarea puterii.
Evident, acest mod de guvernare nedemocratic trebuie să fie acceptat de
corpul social. Acesta trebuie s fie animat de voina de a menţine regimul statal
existent cu preţul unor sacrificii, şi de convingerea că, acest regim poate fi salvat
doar prin utilizarea temporară a unei puteri de comandă.
Iată, deci, în ce termeni se pune problema suspendării constituţiei.
Suspendarea constituţiei semnifică încetarea, pe o perioadă de timp determinată,
a efectelor tuturor sau doar a unora dintre prevederile constituţionale. Indiferent de
faptul că unele constituţii permit, altele interzic posibilitatea suspendării, iar o altă
categorie nu conţin prevederi de acest gen, practica a demonstrat că în anumite
perioade de criză, în fapt, suspendarea se produce. Constituţiile se suspendă prin
proclamarea stării de urgen, de necesitate, de asediu sau de război, ori prin
lovituri de stat sau revoluii. Precizăm că, nu toate suspendările de constituţii
corespund realmente necesităţii salvării naţionale. Istoria cunoaşte destule cazuri
cînd suspendarea s-a produs doar ca urmare a luptelor pentru acapararea puterii.
În ceea ce priveşte abrogarea constituţiei, aceasta semnifică încetarea
definitivă a efectelor unei constituţii şi se produce prin apariţia unei noi constituţii.

1.8. Controlul constituţionalităţii legilor

1.8.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor 4
Pentru ca supremaţia constituţiei să devină realitate, nu este suficient să fie
proclamată, ea trebuie şi garantată. Astfel a apărut necesitatea controlului
constituţionalităţii legilor, adică a verificării conformităţii lor cu constituţia, dup o
procedur bine definit, şi a sancţionării eventualelor abateri.
S-a pus însă problema: cine să exercite acest control? O primă posibilitate ar
fi ca acest control să fie exercitat chiar de Parlament. Dar în acest fel se ajunge la
confuziunea judecătorului cu partea, ceea ce, în principiu, exclude, de fapt, controlul.
O altă posibilitate ar fi exercitarea controlului de un organ exterior Parlamentului.
Dar, teoretic, este greu de admis, întrucât dă impresia că acest organ s-ar situa
deasupra Parlamentului. Care au fost şi sunt, totuşi, soluţiile practice?
Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor sunt: absenţa oricărui
control; controlul exercitat de opinia publică; controlul prin referendum; controlul
exercitat de un organ politic; controlul jurisdicţional şi controlul printr-un organ unic,
special şi specializat.

1.8.2. Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor 5

Absenţa oricărui control. Se bazează pe ideea că instituţionalizarea
controlului constituţionalităţii legilor contravine principiului supremaţiei reprezentanţei
naţionale. În acest caz funcţionează prezumţia că reprezentanţa naţională se
caracterizează printr-o responsabilitate care o determină să se autolimiteze la
respectarea constituţiei. Această soluţie se aplică în Belgia, Olanda, Israel, Noua
Zeelandă.
Argumentarea absenţei controlului are în vedere considerente politice şi
juridice, dintre care menţionăm:
- legea este expresia voinţei generale, voinţa generală este suverană, iar
puterea suverană este prin definiţie puterea care nu se supune nici unui control;

4
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 88-91
5
Ibidem, pp. 92-98; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 279-311
 - întrucât numai parlamentul reprezintă naţiunea, el răspunde exclusiv în faţa
poporului pentru activitatea sa şi nici un alt organ nu poate avea un titlu legitim
pentru a infirma voinţa reprezentanţei naţionale;
- cu prilejul adoptării legilor, parlamentul realizează implicit şi controlul
conformităţii lor cu constituţia, acest control prealabil şi preventiv, făcând de prisos
un eventual control posterior şi sancţionator;
- nimeni nu se poate considera mai competent decât însuşi organul legiuitor
pentru a aprecia ce este sau nu constituţional.
Controlul prin opinia publică. A fost proclamat de Adunarea constituantă
franceză din 1791, spunându-se că atunci când guvernământul violează drepturile
poporului, insurecţia este pentru popor nu numai un drept, ci şi o îndatorire. Rezultă,
de aici, că revolta, insurecţia devine sancţiunea neconstituţionalităţii actelor de
guvernare. Acest procedeu a fost calificat ca primitiv, în afara exigenţelor pe care le
implică o constituţie scrisă, întrucât, sancţiunea neconstituţionalităţii ar putea fi mai
arbitrară decât delictul de neconstituţionalitate.
Controlul prin referendum. Apare ca forma de control cea mai democratică.
Ea se practică în unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul
legislativ. Dar câteva inconveniente serioase nu pot fi ignorate:
- consultarea poporului prin referendum se face, mai ales, în considerarea
unor semnificaţii şi implicaţii politice, or neconstituţionalitatea, în sens strict, este o
problemă de specialitate juridică, i ca atare, este greu de acceptat că soluţia
rezultată din referendum va fi indubitabil pertinentă şi corectă, mai ales atunci când
se pun probleme complexe care nu pot fi turnate în tiparul DA sau NU;
- organizarea referendum-ului este laborioas i costisitoare, devenind practic
imposibilă atunci când se invocă frecvent situaţii de neconstituţionalitate;
Controlul exercitat printr-un organ politic. Acest sistem a fost propus şi
experimentat, cu rezultate discutabile, în Franţa. El are la bază următoarele idei:
- deşi prin obiectul său, controlul constituţionalitii legilor este de natur
juridic, el vizând asigurarea conformităţii legilor cu constituţia, are totuşi şi valenţe
de control politic, urmârind asigurarea supremaţiei şi intangibilităţii aşezământului
politic şi juridic fundamental al statului;
- dacă legea este expresia manifestării de voinţă a unei adunări
reprezentative, atunci controlul conformităţii legii cu constituţia trebuie să aparţină
logic, moral şi politic, tot unui corp reprezentativ.
Controlul exercitat printr-un organ politic rămâne, însă, discutabil sub anumite
aspecte, dintre care menţionăm:
- instituirea unei autorităţi politice, în afara parlamentului, cu drept de control
asupra lui, vine în contradicţie cu rolul reprezentativ al parlamentului;
- controlul constituţionalităţii legilor cuprinde, în esenţa sa, o importantă
componentă juridică, astfel încât el nu poate fi fondat şi desfăşurat din perspectiva
unor premise exclusiv politice.
Controlul printr-un organ jurisdicţional. Este considerat, de o mare parte a
doctrinei mai eficace decât controlul politic şi mai potrivit cu natura lucrurilor, din
următoarele considerente:
- problema conformităţii unei legi cu constituţia este o problemă prin excelenţă
juridică, şi anume de a stabili dacă organul legiuitor, exercitându-şi prerogativele
sale legislative a acţionat sau nu în limitele competenţei constituţionale, or această
operaţiune o pot face cel mai bine, datorită statutului lor, magistraţii;
- procedura jurisdicţională, chiar dac s-ar abate de la regulile dreptului
comun, conferă prin sine însăşi garanţii suficiente pentru soluţii echitabile
(independenţa judecătorilor, şi deci imparţialitatea lor, contradictorialitatea, obligaţia
motivării soluţiei).
Controlul jurisdicţional poate funcţiona în două sisteme:
- concentrat, atunci când competenţa acestuia aparţine numai instanţei supreme
- difuz, atunci când competenţa, n acest domeniu, revine tuturor instanţelor
judecătoreşti, indiferent de gradul lor.
Primul sistem conferă o mai mare autoritate actului de control i poate viza o
lege n ansamblu. Al doilea sistem se limitează la un litigiu prezent şi actual,
precum i la textul de care depinde judecarea cauzei, iar deciziile adoptate în cadrul
său se bucură numai de o autoritate relativă, producând efecte inter partes, care pot
fi extinse, cel mult, prin modalitatea precedentului judiciar.
Cu toate avantajele lui, acest tip de control nu este scutit de observaţii critice:
- adesea, judecătorii sunt obligaţi sau tentaţi să alunece de la aprecierea
juridică a operei legislative, la aprecierea ei politică;
- procedeul judiciar poate deveni o armă a puterii executive, pentru reglarea
unor diferende cu puterea legiuitoare sau un instrument al puterii judecătoreşti în
raporturile ei, uneori tensionate, cu celelalte două puteri;
- organele judecătoreşti devin, vrând-nevrând, o ramură a puterii legislative
sau, ceea ce este şi mai grav, pot deveni o veritabilă putere de guvernare, o
autoritate deasupra tuturor celorlalte;
- puterea judecătorească, alcătuită din persoane care se bucură de
inamovibilitate şi independenţă, poate fi nu numai imparţială, ci şi discreţionară;
- decizia judecătorească, chiar greşită fiind, odată intrată în puterea lucrului
judecat, nu poate fi retractată, ea putând astfel crea şi întreţine o situaie de
confuzie juridică.
Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. A apărut între anii
1920-1930 în Cehoslovacia şi Austria, răspândindu-se după al doilea război mondial
aproape în toată Europa. Promotorul acestui sistem, care a devenit modelul
european, a fost Hans Kelsen. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat
prezintă, cel puţin, următoarele avantaje:
- degrevează jurisdicţiile de drept comun de competenţa de a verifica, în
litigiile dintre particulari, constituţionalitatea legilor, eliminndu-se astfel din
domeniul constituionalitii practica judiciar contradictorie ;
- confirmarea conformităţii legii cu constituţia, sau dimpotrivă, infirmarea
acesteia este opozabilă tuturor, producând deci un efect mult mai puternic decât
autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare, care n principiu produce efecte
doar ntre pri;
- cadrul strict în care se realizează verificarea constituţionalităţii legii reduce
considerabil insecuritatea juridică.
În concluzie, comparând diferitele sisteme, cu avantajele şi dezavantajele lor,
rezult c, dac necesitatea controlul constituţionalităţii legilor apare perfect
justificată, modalităţile lui de exercitare rmn imperfecte i discutabile. Aceasta nu
mpiedic, ns, utilizarea lor n practic, fiecare stat adoptnd modalitatea pe
care o consider adecvat.

1.9. Controlul constituţionalităţii legilor în România

Prin conţinutul şi poziţia sa constituţia comandă întregului drept. Controlul
constituţionalităţii legilor este o garanţie necesară a traducerii în concret a principiilor
şi normelor constituţionale.
 Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei
autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Această instituţie îşi găseşte
reglementarea în art.142-147 din Constituţie, precum şi în Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată 6. Dispoziţii privind
competenţa Curţii Constituţionale se mai găsesc şi în alte legi, ca de exemplu Legea
nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale 7 sau Legea
nr.370/2004 privind alegerea Preşedintelui României. O dispoziţie nou introdusă
după revizuire8 încredinţează Curţii Constituţionale rolul de garant al supremaţiei
Constituţiei, ceea ce pune în evidenţă o dată în plus, poziţia supraordonată a
Constituţiei în cadrul ierarhiei sistemului juridic

1.9.1.Organizarea Curţii Constituţionale a României 9

Curtea Constituţională a României este formată din 9 judecători numiţi pentru
o durată de 9 ani, fără posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului.
Judectorii sunt numii dup cum urmeaz : 3 de către Camera
Deputaţilor, 3 de către Senat şi 3 de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret,
pentru o durată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc, la fiecare 3
ani, cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu
noile tendinţe politico-juridice.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al
Curii Constituţionale sunt următoarele:
1. pregătire juridic superioară;
2. înaltă competenţă profesională;
3. o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul
superior juridic.
În activitatea lor, judecătorii sunt independenţi în exercitarea mandatului şi
inamovibili pe durata acestuia (imposibilitatea celor ce i-au numit de a-i revoca). Ei
nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea
soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi
în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al
Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului General
de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai
controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii strâns legate de
aplicarea şi respectarea Constituţiei.
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale,
precum şi prevederile potrivit cărora se realizeză aceste atribuţii, ea poate fi
considerată o autoritate politico-juridicţională. Caracterul politic rezultă din modul
de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale şi din natura unor atribuţii, iar
caracterul jurisdicţional din independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, din
principiile de organizare şi funcţionare. Caracteristice pentru Curtea Constituţională
sunt şi dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională din România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică,
iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

6
Legea nr. 47/1992 a fost republicată pentru a doua oară în M. Of. Nr. 502 din 3 iunie 2004 dându-se
textului o nouă numerotare
7
Publicată în M. Of. Nr. 331 din 17 iulie 2000
8
Art. 142 alin 1 din Constituţie
9
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 265-266
 1.9.2 Atribuţiile Curţii Constituţionale10
Art. 146 din Constituţie stabileşte următoarele atribuţii ale Curţii
Constituţionale:
I. controlul de constituţionalitate al anumitor acte normative, după cum
urmează:
1. Controlul constituţionalităţii legii, care se poate exercita în două modalităţi:
a) controlul prealabil sau anterior;
b) controlul ulterior (posterior).
a) Controlul prealabil (preventiv) se exercită asupra legilor votate de
Parlament înaintea promulgării lor de către Preşedintele României.
b) Controlul ulterior(sancţionator) priveşte legile intrate în vigoare şi se
realizează prin procedura numită "excepţia de neconstituţionalitate".
Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic care permite
părţilor aflate într-un proces la o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial să
ceară Curţii Constituţionale, prin instanţa în faţa căreia se găsesc, să se pronunţe
asupra constituţionalităţii textului legal de care depinde judecarea cauzei.
Cu alte cuvinte este un procedeu de apărare, defensiv, în care aştepţi să ţi se
aplice legea pentru a o ataca: se atacă actul de aplicare concretă a legii, cerându-se
constatarea faptului că dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este
neconstituţională şi deci trebuie înlăturată.
Excepţia poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecata cauzei, are
legătură directă, adică are relevanţă.
Declanşarea procedurii excepţiei de neconstituţionalitate determină
suspendarea judecăţii, conform art. 29 alin. 5 din lege şi se face printr-o încheiere
motivată. Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. 1,2
şi 3, potrivit aceluiaşi articol, alineatul 6, instanţa o respinge printr-o încheiere
motivată. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară,
în termen de 48 de ore de la pronunţare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile.
Acest procedeu are o importanţă deosebită, întrucât permite cetăţenilor
accesul, într-o manieră indirectă, la Curtea Constituţională.
Menţionăm că, potrivit art.29 din Legea privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror
neconstituţionalitate a fost stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 146 lit. d din Constituţia României revizuită în anul 2003, excepţia
de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului, cu privire la o
lege sau ordonanţă sau a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă.
2. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
este o atribuţie nouă, deosebit de importantă, în contextul creşterii numărului şi
importanţei acestora. Pentru a putea determina dacă în cazul acestei atribuţii a Curţii
aceasta efectuează un control prealabil sau ulterior trebuie să se facă trimitere la art.
11 alin. 3 care prevede că, în cazul în care un tratat la care România urmează să
devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituţiei. Aşadar, controlul conformităţii unui tratat cu
Constituţia se va efectua anterior ratificării lui de către Parlament, astefl încât vom
concluziona că în acest caz Curtea exercită un control preventiv.
3. Un alt act supus controlului de constituţionalitate este iniţiativa de
revizuire a Constituţiei. În acest caz se constată o situaţie paradoxală întrucât o
iniţiativă de revizuire este prin ea însăşi „contrară” constituţiei.

10
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 266-271
 Paradoxul însă e doar aparent, pentru că, în acest caz, Curţii Constituţionale
îi revine misiunea de a se pronunţa dacă iniţiativa de revizuire s-a făcut cu
respectarea condiţiilor prevăzute de art.150 11 din Constituţie şi dacă nu depăşeşte
limitele revizuirii impuse de art.152 12 din Constituţie. Şi în această situaţie controlul
efectuat de Curtea Constituţională este un control preventiv. Menţionăm că aceasta
este singura situaţie în care Curtea Constituţională se autosesizează.
4. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului. Menţionăm că
Parlamentul elaborează şi adoptă 3 regulamente : Regulamentul Camerei
Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale celor
două camere, iar controlul constituionalitii acestora are un caracter posterior,
sancţionator. În cazul acestui control Curtea poate fi sesizată doar de unul dintre
preşedinţii celor două camere sau de un grup de cel puţin 50 de deputaţi, respectiv
25 senatori.
5. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, acestea sunt supuse
controlului de constituţionalitate numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Acest fapt este datorat naturii juridice a ordonanţei care este determinată de art.115
din Constituţie, ce reglementeză instituţia "delegării legislative". Potrivit
textului constituţional Guvernul poate fi abilitat, de către Parlament, printr-o lege
specială să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Rezultă
că, ordonanţele conţin, de fapt, norme cu putere de lege. Potrivit art.108 din
Constituţie, ordonanţele intră în vigoare dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele
condiţii:
a) sunt semnate de primul ministru;
b) sunt contrasemnate de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare;
c) sunt publicate în Monitorul Oficial al României.
Se remarcă faptul că, ordonanţele intră în vigoare fără a fi promulgate de
Preşedintele României. Iată motivul pentru care ele nu pot face obiectul unui control
prealabil de constituţionalitate, ci numai al controlului posterior, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate.
6. Controlul constituţionalităţii iniţiativei legislative populare care este
reglementat de art.74 alin.1 şi 2 din Constituţie. Potrivit acestor texte, iniţiativa
legislativă se poate exercita de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept
de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare
dintre acestea sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000
de semnături în sprijinul iniţiativei.
De asemenea, se prevede că, nu pot face obiectul iniţiativei legislative a
cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

11
Art. 150 din Constituţie statuează: (1) Revizuirea Constituiei poate fi iniiat de Preedintele
Romniei la propunerea Guvernului, de cel puin o ptrime din numrul deputailor sau al
senatorilor, precum i de cel puin 500.000 de ceteni cu drept de vot.
(2) Cetenii care iniiaz revizuirea Constituiei trebuie s provin din cel puin jumtate din
judeele arii, iar n fiecare din aceste judee sau n municipiul Bucureti trebuie s fie
nregistrate cel puin 20.000 de semnturi n sprijinul acestei iniiative.
12
Art. 152 din Constituţie prevede:(1) Dispoziiile prezentei Constituii privind caracterul naional,
independent, unitar i indivizibil al satului romn, forma republican de guvernmnt, integritatea
teritoriului, independena justiiei, pluralismul politic i limba oficial nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi fcut dac are ca rezultat suprimarea drepturilor i
libertilor fundamentale ale cetenilor sau a garaniilor acestora.
(2) Constituia nu poate fi revizuit pe durata strii de asediu sau a strii de urgen i nici n
timp de rzboi.
 Rezultă că iniţiativa legislativă populară trebuie să respecte o serie de reguli
constituţionale. Verificarea respectării acestor constrângeri revine Curţii
Constituţionale.
În afara celor menţionate, Curtea Constituţională mai are şi alte atribuţii, i
anume :
II. veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului . Această atribuţie constituţională
este detaliată prin Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României.
Enumerăm exemplificativ câteva dintre activităţile efectuate de Curtea
Constituţională în exercitarea acestei atribuţii: înregistrează câte un exemplar din
propunerile de candidatură, soluţionează contestaţiile împotriva soluţiilor date de
către birourile electorale de circumscripţie, validează sau anulează alegerile, publică
rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial.
III. constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul 13 în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate
Parlamentului şi Guvernului ;
IV. avizează propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României. Potrivit art. 95 din Constituţie decizia în acest caz aparţine Parlamentului,
dar se cere şi avizul consultativ al Curţii;
V. atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului14 şi de a confirma rezultatele acestuia ;
VI. constatarea neconstituţionalităţii partidelor politice 15;
VII. soluţionează conflictele de natură constituţională dintre autorităţile
publice;
VIII. alte atribuţii.

1.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor 16

Pentru realizarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională trebuie să se
conformeze unor proceduri stabilite prin Legea nr.47/1992 republicată privind
organizarea şi funcţionarea sa. Potrivit art.14 din aceast lege, procedura
jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt
compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea fiind
hotărâtă exclusiv de Curte.
Regulile procedurale se referă la sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiunile
premergătoare şedinţelor, examinarea cauzelor, deliberarea şi comunicarea actelor
Curţii.
Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume:
- sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
- plenul Curţii este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două
treimi din numărul judecătorilor;

13
Potrivit art. 95, 97, 98 din Constituţie, interimatul intervine într-una dintre următoarele situaţii : a)
funcţie vacantă (prin demisie, demitere, imposibilitate definitivă de exercitare a funcţiei, deces); b)
suspendarea din funcţie; c) imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor.
14
Referendumul se poate organiza: 1. La cererea Preşedintelui României, după consultarea
Parlamentului în probeleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie); 2. Pentru demiterea
Preşedintelui (art. 95 alin. 3 din Constituţie); 3. Pentru aprobarea revizuirii constituţiei (art. 151 alin. 3
din Constituţie).
15
Conform art. 40 din Constituţie un partid este neconstituţional atunci când militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii, integrităţii şi indepedenţei statului.
16
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 271-278
 - şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul când din motive întemeiate,
preşedintele Curţii sau completul de judecată hotărăşte şedinţă secretă;
- părţile au acces la lucrările dosarului;
- autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi
orice alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile,
documentele şi datele pe care le deţin;
- cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
În studiul nostru vom face referire în principal la procedura controlului
constituţionalităţii legilor, cu cele două modalităţi ale sale: controlul prealabil şi cel
ulterior, întrucât exercitarea aceastei atribuţii a Curţii Constituţionale are ponderea
cea mai însemnată în activitatea de control a Curţii.
a) Procedura în cazul controlului prealabil. Acest control nu se poate
exercita din oficiu. Curtea Constituţională poate începe controlul numai dacă este
sesizată de unul dintre subiectele expres prevăzute de Constituţie. Acestea sunt:
- Preşedintele României;
- preşedinţii celor două camere ale Parlamentului;
- Guvernul;
- Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;
- Avocatul Poporului;
- cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
Menţionăm că există câteva detalii procedurale prin care cei interesaţi iau la
cunoştinţă de conţinutul legii:
- cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare legea se comunică
Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatului Poporului;
- cu 2 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare pentru legile adoptate în
procedură de urgenţă.
Etapele procedurale sunt următoarele:
Etapa care va declanşa procedura controlului prealabil este sesizarea
adresată Curţii de către unul dintre subiectele de drept enumerate anterior. Potrivit
art. 12 (2) din Legea nr. 47/1992 republicată sesizarea trebuie să fie în formă scrisă
şi să fie motivată.
n vederea rezolvării cauzei, Curtea Constituţională are obligaţia de
comunicare a sesizării primite către celelalte autorităţi sau organe care ar fi putut
sesiza Curtea. Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două camere şi Guvernul
pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere cu privire la dispoziţiile legale care fac
obiectul sesizării. Precizăm că aceste autorităţi publice nu sunt obligate să-şi expună
punctul de vedere, au doar posibilitatea să o facă, judecarea sesizării putându-se
efectua şi în lipsa acestuia.
Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii
Constituţionale. Dezbaterile se poartă atât asupra prevederilor menţionate în
sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate.
În urma deliberării, Curtea Constituţională decide, cu votul majorităţii
judecătorilor, iar dacă s-a constatat constituţionalitatea legii, decizia se comunică
Preşedintelui României pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze,
prin promulgarea de către Preşedinte. Dacă, ns, s-a constatat
neconstituţionalitatea, decizia se comunică atât Preşedinţilor celor două camere ale
Parlamentului, cât şi primului-ministru, pentru a se deschide procedura de
reexaminare a legii pentru punerea acesteia de acord cu decizia Curţii
Constituţionale, Parlamentul fiind obligat la reexaminarea acestei dispoziţii.
Ultima etapă este cea a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I-a.
 b) Procedura în cazul controlului ulterior
Controlul ulterior de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor se realizează,
după cum am arătat, prin două modalităţi:
1. ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul
unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
2. sesizarea directă a Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului cu
excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau ordonanţă.
În cazul unui proces aflat în derulare în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de
arbitraj comercial, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către una
dintre părţi, de către instanţă din oficiu sau de către procuror în cauzele la care
participă. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia
s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde
punctele de vedere ale părţilor, pentru susţinerea sau combaterea excepţiei, opinia
instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia
a fost ridicată din oficiu de instanţă, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.
Primind încheierea preşedintele Curţii Constituţionale va desemna pe unul
dintre judecători ca raportor. Acesta va comunica încheierea prin care a fost sesizată
Curtea Constituţională preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi
Guvernului, indicându-le data până la care pot să depună punctul lor de vedere 17.
În continuare, judecătorul raportor este obligat să ia măsurile necesare pentru
administrarea probelor la data judecăţii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza
actelor cuprinse în dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a Ministerului Public. Participarea
procurorului la judecată este obligatorie. Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu
drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie.
Completul Curţii va delibera în plen şi va decide cu votul majorităţii
judecătorilor pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii de
sesizare a Curţii, a punctelor de vedere prezentate de cele două camere ale
Parlamentului şi Guvernului, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor. Deciziile
pronunţate se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Deciziile adoptate pentru soluionarea excepiilor de neconstituionalitate,
se publică în Monitorul Oficial al României, partea I.
În cazul excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată direct de Avocatul
Poporului, procedura de soluţionare este asemănătoare celei prezentate, cu
următoarele diferenţe:
- Nu suntem în prezenţa unui proces aflat în derulare în faţa uei instanţe
judecătoreşti sau de arbitraj comercial, cu toate consecinţele ce decurg de
aici;
- Avocatul Poporului îşi exercită această atribuţie din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate;
- Sesizarea Curţii trebuie motivată şi însoţită de dovezile necesare.

1.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale 18

Prin Constituţia revizuită s-au conferit efecte juridice speciale deciziilor prin
care se constată neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, precum şi celor care
privesc tratatele sau alte acorduri internaţionale, întărindu-se în acest fel efectul
juridic obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale. O analiză a efectelor juridice
17
Art. 30 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată
18
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 279-281
ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată avându-se în vedere modalitatea
de control exercitată: control prealabil sau ulterior.
În cazul controlului posterior, decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Pentru a stabili clar forţa juridică a
deciziilor Curţii în art. 147 alin. 4 din Constituţia revizuită se precizează că acestea
sunt „general obligatorii”. În consecinţă, deciziile Curţii Constituţionale prin care se
se admit excepţii de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, au ca rezultat
obligarea Parlamentului sau a Guvernuluii, după caz, de a pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Aşadar, dispoziţii declarate neconstituţionale nu sunt scoase din vigoare la
data publicării deciziei Curţii, ci sunt suspendate pentru o perioadă de 45 de zile de
la publicarea deciziei, astfel încât încetează să mai producă efecte juridice. În
această perioadă Parlamentul sau Guvernul în vederea evitării producerii unui vid
legislativ poate armoniza prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În cazul în care nu face acest lucru, la epuizarea termenului de 45 de zile de
la publicarea deciziei Curţii prin care se declară anumite dispoziţii neconstituţionale,
acestea încetează de a mai fi în vigoare, în mod definitiv, intrând în fondul pasiv al
legislaţiei19.
Din punct de vedere practic acest termen nu are nici o semnificaţie juridică
asupra datei la care dispoziţiile dintr-o lege sau ordonanţă declarate
neconstituţionale încetează să mai producă efecte juridice. Această dată este data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României. Termenul de 45 de zile este un
termen de recomandare pentru legiuitor, care poate corecta neconstituţionalitate
dispoziţiei respective, fie prin modificare acesteia, fie prin renunţarea la ea.
Aceleaşi reglementări sunt valabile şi pentru Regulamentele Parlamentului.
În ceea ce priveşte controlul prealabil asupra legii, decizia de
neconstituţionalitate a Curţii atrage după sine obligaţia constituţională pentru
Parlament de reexaminare a legii respective pentru punerea de acord cu decizia
Curţii. S-a eliminat în acest mod orice posibilitate de interpretare discutabilă a
deciziilor Curţii, interpretare ce conducea la situaţii confuze prin care autorităţile
publice puteau neglija deciziile Curţii.
Controlul de constituţionalitate asupra tratatului sau acordului internaţional
care are ca rezultat constatarea neconformităţii cu Constituţia a acestuia atrage
după sine imposibilitatea ratificării tratatului.
În fine, în caz de neconstituţionalitate a unui partid politic, efectul deciziei
Curţii este radierea partidului respectiv din registrul privind partidele politice din
cadrul Tribunalului Bucureşti.

19
Ioan VIDA, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti –factor de
stabilitate a constituţiei şia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004, p. 200-201