Logică Juridică Suport de Curs

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică
CUPRINS
TEMA 1. LOGICA –ISTORIC, IMPORTANŢĂ ȘI DEFINIȚIE.........................4

§ 1.1 Aspecte de ordin istoric ..............................................................4
§ 1.2 Definiții ale logicii........................................................................7
Exerciții.................................................................................................9
TEMA 2. PRINCIPIILE LOGICII.....................................................................10
§ 2.1 Noțiuni generale ........................................................................10
§ 2.2 Principiile logicii tradiționale.......................................................11
§ 2.2.1 Principiul identității.......................................................11
§ 2.2.2 Principiul necontradicției..............................................13
§ 2.2.3 Principiul terțului exclus ..............................................14
§ 2.2.4 Principiul rațiunii suficiente..........................................16
§ 2.3 Principiile și logica modernă. Concluzii.....................................19
Exerciții...............................................................................................19
TEMA 3.LOGICĂ ȘI LIMBAJ .......................................................................20
§ 3.1 Noțiuni generale........................................................................20
§ 3.2 Limbajul și logică juridică...........................................................25
TEMA 4.FORMELE LOGICE FUNDAMENTALE ........................................28
§ 4 .1 Noțiunea ...................................................................................28
§ 4 .2 Propoziția..................................................................................34
§ 4 .3 Raționamentul ..........................................................................36
Exerciții................................................................................................37
TEMA 5. LOGICA JURIDCĂ. NOȚIUNE ȘI PARTICULARITĂȚI ................38
§ 5 .1 Normele juridice și sociale şi ordinea juridică în societate.........40
§ 5 .2 Sistemul logic al dreptului...........................................................47
§ 5 .3 Metodologia logicii juridice.........................................................48
TEMA 6. RAȚIONAMENTE JURIDICE ARGUMENTATIVE ........................53
§ 6.1. Silogismul argumentativ............................................................53
§ 6.2. Inferențele inductive..................................................................59
§ 6.3. Implicația argumentativă ...................................................... ...62
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................65
ANEXE (Proba de verificare a raționamentului logic la INM in 2012)............67
LOGICĂ JURIDICĂ 3
TEMA 1
LOGICA –ISTORIC, IMPORTANŢĂ ȘI DEFINIȚIE
§ 1.1 Aspecte de ordin istoric
Fără a ne referi in primul rând la superioritatea şi rafinamentul nivelului celui mai

abstract al gandirii, pe care logica il structurează, putem afirma că aceasta este una dintre
cele mai vechi ramuri ale ştiinţei, mai veche şi decât geometria. Primele lucrări de logică
poartă semnătura marelui filosof Aristotel din Stagyra (384 – 322 a.n.Chr.) şi au fost scrise
cu cincizeci de ani inainte de Elementele lui Euclid (prima lucrare de geometrie).
Ca şi alte domenii ale ştiinţei, logica nu a cunoscut o evoluţie liniară. Intre perioade
de dezvoltare intensă, de adevărate revoluţii ştiinţifice se regăsesc perioade mai sărace1 in
care chiar şi reflecţiile cu privire la semnificaţiile descoperirilor ei sunt considerate pur
informative. Însuşi numele de logică l-a dobândit relativ târziu, fiindu-i stabilit inţelesul de
astăzi de către comentatorul Alexandros din Aphrodisias in secolul al II lea p.n.Chr2.
Pentru părintele logicii, Aristotel, ştiinţa a cărei baze le-a structurat purta numele de
analitică. Ceea ce noi spunem astăzi că este logic, Stagyritul numea analitic (adică
abstract sau probabil). Teoria privind raţionamentul demonstrativ a fost numită Analitică,
teoria care se ocupa de raţionametul probabil Dialectică şi Eristică, care tratează
raţionamentul care foloseşte premise aparent prbabile.
Din punct de vedere etimologic, termenul de logică provine de la grecescul logos
care inseamnă cuvânt, raţiune, vorbire, gând.
De la Aristotel ni s-au transmis şase scrieri sau şase cărţi, care formează un tratat ce
ulterior a fost numit Organon (instrument). Ar mai fi
de reţinut că nici numele tratatului şi nici al fiecăreia dintre cărţile componente nu aparţin lui
Aristotel3:
1 De exemplu, în Roma Antică, Seneca în lucrarea Eipstolae ad Lucilium, XLVIII, considera demne de dispreț,
ceea ce el numea șaradele logicienilor: „Soarecele (în latină mus) este o silabă.”, „Șoarecele roade brânza.”,
deci „Silaba roade brânza.”
2 Denumirea de logică a primit-o la concurenţă cu alte nume: canonică (Epicur) şi dialectică (Zenon), Petre
Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 17.

3 Ordonarea tematică şi editarea operei lui Aristotel îi este atribuită lui Andronicos din Rhodos (sec. I a.n.Chr.).
4 LOGICĂ JURIDICĂ
1. Categoriile - unde este analizată o temă specială din teoria noţiunilor –
predicatele.
2. Despre interpretare – teme din teoria propoziţiilor (in special opoziţia acestora).
3. Analitica primă – despre teoria formală a silogismului.
4. Analitica secundă – despre teoria demonstraţiei.
5. Topica – despre argumentarea dialectică, raţionamentele probabile.
6. Respingerile sofistice – despre argumentarea eristică.
Inainte de a merge mai departe se impune să mai aruncăm o privire in trecutul foarte
indepărtat, in agora Atenei din secolul al IV lea inainte de Christos.
Cei doi mari predecesori ai lui Aristotel, pe care astăzi în considerăm părintele logicii,
au fost Socrate şi Platon. Socrate (469 - 399 a.n.Chr.), una dintre cele mai remarcabile
personalităţi ale omenirii, nu a lăsat o operă scrisă. Conversaţiile sale, in schimb, purtate cu
cei din jurul său, reprezentanţi ai tuturor claselor sociale, au fost consemnate de Platon şi
ne transmit peste milenii cele mai juste, morale şi corecte idei despre dreptate, Bine,
Frumos, Iubire, Prietenie, etc.
Socrate, in conversaţiile sale, utilizează mai intâi ironia. Îşi abordează interlocutorii
cu o aparentă naivitate. Susţine că nu ştie nimic faţă de cei aroganţi care pretind a şti totul,
pentru ca apoi să îi incurce cu intrebări simple in aparenţă, dar de fapt încuietoare şi ceilalţi
sfârşeşc inevitabil prin a-i da dreptate. Cel de al doilea pas al discuţiei este unul maieutic,
descoperitor. Interlocutorii sunt ajutaţi să inţeleagă care este rostul lor in lume şi în cetate.
Maieutica este un procedeu de generalizare inductivă cu ajutorul căruia dintr-un număr
limitat de cazuri, se stabilește adevărul tuturor celorlalte cauze similare posibile.
Viața și activitatea lui Socrate au avut ca motto fraza scrisă pe frontispiciul Oracolului
din Delphi. „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Pentru ideile în care credea și pe care le împărtășea
tuturor celor dispuși să stea de vorbă cu el, să îl asculte, a fost considerat de către
conducători un pericol pentru cetatea Atenei și obligat să bea cucută, fiind astfel condamnat
la moarte. Din respect pentru cetate, și-a acceptat pedeapsa, deși ar fi putut să evadeze,
salvându-și viața, cu ajtorul unora dintre discipolii săi fideli.
Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.), discipol al lui Socrate și maestru
(învățător) a lui Aristotel, a fost gândiorul care a pus bazele filosofiei antice grecești.
Dialogurile de tinerețe ale lui Platon poartă marca gândirii lui Socrate, a cărui nedreaptă
condamnare la moarte l-a impresionat profund și al cărui nume a făcut tot posibilul să-l
reabiliteze (dialogul Apologia lui Socrate). Pentru acest filosof era foarte importantă distincția
dintre opinie și știință. Opina își are sursa în simțurile noastre, este foarte utilă în practică și
LOGICĂ JURIDICĂ 5
în viața de zi cu zi dar este aproximativă iar obiectul ei pieritor. La cunoaștere, pe de altă
parte, se poate ajunge prin inteligență. Prin cunoaștere putem accede la Idee și la
consecințele acesteia.
Revenind la Aristotel, pentru acesta, logica este un instrument al gândirii corecte, nu
o știință propriu-zisă ci un mod util de a accede la cunoaștere, de a elimina din gândire
erorile de judecată și de a păstra ceea ce este valid. Logica nu este altceva decât „gândirea
care se gândește pe sine”.
In secolul al XVIII lea, reprezentanții școlii de la Port Royal au susținut că logica este
arta de a gândi. Pentru Rene Descartes logica are rolul de a conduce bine intelectul în
căutarea adevărului, acest filosof fiind interesat de deducția bazată pe intuiție, și are ca
punct de plecare matemtica.
Cea mai importantă figură pentru logică, a epocii moderne, a fost G. Leibniz (1646
-1716), a cărui operă a fost publicată abia la începutul secolului trecut. Scopul lui Leibniz a
fost crearea unei științe universale (mathesis universalis) care să includă și logica. Conform
acestui filosof logica trebuie să dețină un limbaj matematic special și să poată ajunge la
concluzii într-un mod cvasi – mecanic.1 Leibniz a avut în proiect crearea unei logici
matematice, dar a fost împiedicat de două principii prea înguste care se aflau la baza
proiectului său: „1) reducerea propozițiilor la forma inerenței (predicatul este cuprins în
subiect), 2) forțarea analogiei dintre operațiile logice și cele aritmetice.
În ceea ce îl privește pe Immanuel Kant (1724 – 1804), logica este o teorie a
cunoașterii. Conform acestui filosof, adevărul sau falsul nu constă din concordanța sau
neconcordanța obiectelor cu realitatea, ci în concordanța dintre reprezentările noastre.
Despre logica aristotelică, Kant considera că este atât de corectă și completă încât
nu i se mai pot aduce îmbunătățiri sau completări. „[Logica]…de la Aristotel încoace nu a
mai avut nevoie să facă un pas înapoi, dacă nu vrem să îi socotim ca ameliorări înlăturarea
unor subtilități inutile sau o determinare mai clară a celor expuse, ceea ce aparține însă mai
mult eleganței decât științei. Trebuie să mai remarcăm că până astăzi ea nu a putut face
niciun pas înainte și că, după toată aparența ea pare să fie închisă și terminată.”2
George Boole (1815 – 1864) a fost întemeietorul logicii simbolice. În lucrările sale,
Mathematical Analysis of Logic și Law of Thought a înlocuit analogia cu numere cu noțiunea
de clase, având ca punct de plecare clasa universală (1) și clasa nulă (0). Extinde apoi
interpretarea x=1 (x este adevărat) și x=0 (x este fals) și 1 (necesarul) și 0 (imposibilul).
1 Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 346.

2 Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, Editura IRI, București, 1998, p. 29.
6 LOGICĂ JURIDICĂ
Curentul inițiat de Boole a fost numit algebra logicii, deoarece a descoperit structuri comune
logicii și matematicii și a tradus unele reguli logice în limbaj algebric.
Acest mod de a gândi logica a fost revoluționat ulterior de către Gotlob Frege (1848
– 1925) care a conceput matematica ca pe o parte a logicii. Pe această linie de gândire au
mers Bertrand Russell (1872 -1970) și A. W. Whitehead (1861 – 1947) care au creat cel
mai cuprinzător tratat de logică matematică: Principia Mathematica (1910 -1913).
§ 1.2 Definiții ale logicii
Este foarte greu de furnizat o definiţie completă a logicii, este complicat să cuprinzi
intr-o frază semnificaţia acestui instrument extrem de util al gândirii raţionale. Din acest
motiv, subcapitolul de față se intitulează „definiții ale logicii”.
Logica este considerată ştiinţa legilor sau regulilor care guvernează gândirea
corectă. În procesul de derivare a unor propoziții din altele, logica poate fi gândită ca un set
de reguli în baza cărora raționamentele (inferențele) pe care le facem sunt evaluate ca fiind
corecte sau incorecte. Utilizarea termenului gândire în definița logicii a suscitat mai multe
polemici. Au fost autori care au considerat că prin acest concept al gândirii, logica să nu mai
apară chiar atât de distinctă de psihologie, confuzie care s-a și creat, de fapt, uneori, de-a
lungul secolelor. Pentru evitarea oricăror confuzii este necesar să se distingă între
accepțiunea logică și cea psihologică a termenilor de raționament sau inferență. De
asemenea, este necesară înțelegerea corespondenței dintre, „pe de o parte, rezultatele
teoretice stabilite de logică, care se referă la raporturile dintre propoziții, și, pe de alta,
regulile de raționament, întemeiate pe aceste rezultate”.1
Prin folosirea adecvată a legilor şi principiilor logice se realizează efectiv evoluţia in
toate domeniile ştiinţifice. O definiţie are menirea de a formula succint proprietăţile esenţiale
ale obiectului definit. Insă problematica logicii este mult mai complexă decât se arată in
definiţie. Cu ajutorul său nu se studiază doar relaţia dintre premisele şi concluzia unui
raţionament valid. Există multe alte relaţii logice care se stabilesc intre propoziţii: de pildă
relaţia logică in baza căreia două propoziţii nu pot fi ambele adevărate in acelaşi timp.
Într-o enciclopedie contemporană de filosofie, logica este definită astfel: „teoria
derivării cunoștințelor sau teoria inferențelor valide”. În viziunea filosofului A. Church obiectul
logicii este „analiza propoziției și a demonstrației, ținând seama de forma lor și făcând
1 Teodor Dima – Logică generală, curs, p. 15.

LOGICĂ JURIDICĂ 7
abstracție de conținut.”1 Termenul demonstrație folosit în această definiție are sens
matematic, de raționament matematic, iar cel de validitate, are un sens mai general,
putându-se aplica în orice domeniu; din acest motiv se sugerează că ar fi mai utilă înlocuirea
termenului de demonstrație cu cel de raționament sau inferență.2
Atunci când vrem să stabilim validitatea unei inferențe ne interesează doar forma
logică a propoziției, nu conținutul ei (acesta fiind utilizat adesea, dar numai cu titlu de
exemplu). Acest lucru este foarte important deoarece întemeiază logica ca știință a
inferențelor valide, „ca știință care elaborează criterii și procedee de recunoaștere a
raționamentelor velide din orice domeniu al cunoașterii și al activității practice”.3
O altă problemă care poate apărea este generată de conținutul succint al oricărei
definiții, care are rolul de a sublinia chestiunile cele mai importante și mai generale, în
detrimentul bogăției de nuanțe pe care le presupune logica. Dacă definim logica drept o
teorie a inferențelor valide, ar putea părea că singura relație de care se ocupă logica este
cea dintra premisele și concluzia raționamentelor. Ori, acest lucru nu este adevărat: în
studiul logicii intră și alte relații logice, de exemplu relația în virtutea căreia două sau mai
multe propoziții nu pot fi adevărate impreună, sabilirea incompatibilității dintre două sau mai
multe propoziții.
De exemplu, următorul raționament:
Fumătorii își dăunează grav sănătății. Toți B sunt C.

Unii medici sunt fumători. Unii D sunt B.
Unii medici își dăunează grav sănătății. Unii D sunt C.
Concluzia acestui raționament nu poate fi adevărată împreună cu propoziția Niciun
medic nu își dăunează grav sănătății. (Niciun D nu este C).
Lista cu definiții ar putea continua, însă majoritatea acestora cuprind noțiuni a căror
cunoaștere prealabilă este necesară pentru înțelegerea lor (a definițiilor). Din acest motiv
ne oprim aici, considerând că cele mai importante aspecte au fost menționate, iar obiectul
de cercetare a logicii apare acum destul de clar cititorului.
Exerciții
1. Realizați un eseu despre principalele momente ale istoriei logicii.
1 Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie, Editura Politică, București, 1966, p. 144.
2 Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie, Editura Politică, București, 1966, p. 144.
3 Teodor Dima – Logică generală, curs, p. 14 -15.
8 LOGICĂ JURIDICĂ
2. Enumerați lucrările de logică elaborate de marele filosof Aristotel și arătați care
sunt principalele concepții ale acestuia în ceea ce privește știința logicii.
TEMA 2
PRINCIPIILE LOGICII
§ 2.1 Noțiuni generale
Prin principiu, înțelegem, de regulă, o lege de maximă generalitate care stă la baza
celorlalte legi dintr-o știință sau un domeniu al cunoașterii. Un exemplu foarte cunoscut,
extrem de important atât în viața de zi cu zi cât și în toate domeniile de cercetare, este
principiul cauzalității (care stă la baza unor legi științifice ce exprimă raporturi cauzale
determinate1). Prin analogie, putem concluziona că, „principiile logice sunt acele legi de
maximă generalitate, din care derivă celelalte legi și reguli logice, care asigură validitatea
operațiilor logice cu propoziții și termeni.”2
Pentru prima dată, cele patru principii logice au fost identificate și formulate de
Aristotel. Ulterior, formularea acestora a fost completată de G. Leibniz:
1) principiul identității - „Fiecare lucru este ceea ce este. Și atâtea exemple
câte vreți A este A, B este B”3.
2) principiul necontradicției – „este peste putință ca unuia și aceluiași
subiect să i se potrivească și să nu i se potrivească, sub același raport unul
și același predicat”4.
3) principiul terțului exclus – „dar nu este cu putință nici ca să existe un
termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicții, ci
despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare
predicat.”5
4) principiul rațiunii suficiente – „nici un fapt nu poate fi adevărat sau real,
nici o propoziție veridică fără să existe un temei, o rațiune suficientă pentru

3 G. Leibniz – Nouveaux essais sur léntendement humain, Flammarion, Paris, 1935, IV,II, I.
4 Aristotel – Metafizica, Editura IRI, București, 1999, 1005b, p. 129.
LOGICĂ JURIDICĂ 9
care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurile acestea, de cele mai multe
ori, nu ne pot fi cunoscute”1.
Principiile logice sunt fundamentale în raport cu toate celelalte legi și reguli ale logicii.
De exemplu, regula conform căruia silogismul poate să conțină numai trei termeni ne cere
ca termenul mediu să aibă aceeași semnificație în ambele premise, adică, să respecte
principiul identității.
Tot ceea ce este adevărat și valid în logică presupune respectarea, implicită sau nu,
a acestor patru legi. Totuși, atunci când afirmăm că ceva este ceea ce este, de exemplu că
un stilou este stilou, nu spunem nimic despre acel lucru sau obiect. Din acest motiv principiile
logice sunt pur formale și regizează procesele de raționare, modul însuși de a gândi corect.
Conform lui Aristotel, principiile logicii exprimă trăsături de maximă generalitate ale realității.
Un alt aspect care trebuie amintit este acela că, fiind legi de maximă generalitate, ele
nu pot fi demonstrate în baza altor legi. Nu există legi „mai generale”. Pe de altă parte,
negarea principiilor logice generează consecințe absurde care nu pot fi acceptate.
In concluzie, putem reține că „o gândire logică, în toate articulațiile ei, presupune
satisfacerea principiilor și acestor legi logice. Ea nu este posibilă fără satisfacerea
principiilor”2.
§ 2.2 Principiile logicii tradiționale
§ 2.2.1 Principiul identității
Principiul identității, cu a sa formulare, „A este A” pare la prima vedere banal.

Semnificația verbului „este” se referă la constanța unor proprietăți care fac ca un obiect să
fie ceea ce este, dincolo de variația și multitudinea proprietăților sale. Acest principiu ne
spune că setul de proprietăți care îi conferă calitatea are o anumită constanță, chiar dacă
multe altele din proprietățile sale suferă constant schimbări.
Conform principiului identității, gândirea corectă ne pretinde precizie. Atunci când în
cadrul unui raționament ne referim la un anumit obiect, prin noțiunea care îl desemnează
trebuie să înțelegem acel obiect și nu altul. De exemplu, raționamentul:
Cerul este albastru.
1 G. Leibniz- Monadologia, in Opere filosofice, vol. I, Editura Științifică, București, 1972, paragraful 32.
2 Teodor Dima – Logică generală, curs, p.36.
10 LOGICĂ JURIDICĂ
Albastru este adjectiv.
Cerul este adjectiv.
nu satisface exigența preciziei, deoarece termenul albastru este folosit în contexte diferite
în cele două premise.
Încălcarea principiului identității este destul de frecventă în limbajul comun și, se
datorează, mai ales, relației neunivoce între cuvinte și obiecte.
Omonimia, adică situația în care unul și același cuvânt are sensuri diferite (de
exemplu lac – apă stătătoare și lac – compus sau preparat chimic) poate conduce ușor la
încălcarea principiului identității. Polisemia apare atunci când sensurile sunt înrudite, au
origine comună, de exemplu pământ – planetă, pământ – scoarța globului terestru, pământ
– întindere de uscat, pământ – teren arabil, etc „facilitează încălcarea principiului identității,
deoarece, folosind același cuvânt, se poate trece ușor de la un înțeles la altul”1.
Sinonimia, prin care același obiect poate fi desemnat de cuvinte diferite, este de
asemenea o sursă de confuzii în ceea ce privește respectarea principiului identității;
sinonimia ne permite să utilizăm cuvinte diferite pentru a desemna aceiași noțiune, fără
riscul de a cădea în paralogisme și sofisme. Pentru a se evita situații de încălcare a
principiului identității, care duc firește la concluzii nevalide, este recomandabil să definim
noțiunile pe care le folosim în raționamente, să examinăm înlănțuirea ideilor noastre
deoarece analiza limbajului nu este suficientă pentru a ne asigura că gândim corect.
Încălcarea principiului identității, la individul matur și normal poate denota neatenție,
dar mai poate fi și manipulatoare, prin folosirea intenționată a cuvintelor în așa fel încât să
se argumenteze un raționament care doar aparent este valid (un paralogism sau un sofism).
Pentru a evita confuzii ulterioare este important să reținem că, în cadrul principiului
identității, verbul este are un înțeles deosebit:
a) nu exprimă posesia unei însușiri (de exemplu, tabloul este frumos);
b) nu exprimă apartenența la o clasă (de exemplu, Parisul este o capitală);
c) nu exprimă incluziunea într-o clasă, identitate atenuată în care subiectul și
predicatul se află în raport de subordonare, nu de identitate (de exemplu, Ursul
este mamifer);
d) nu exprimă pur și simplu existența (de exemplu, este frig);
e) nu exprimă operația de identificare (de exemplu, Parisul este capitala Franței)
1 Petre Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 29.

LOGICĂ JURIDICĂ 11
În cadrul raționamentelor valide este imperios necesar ca noțiunile să își păstreze
sensul și precizia, pentru a asigura claritate gândirii noastre și pentru ca aceasta să fie
posibilă (în mod corect). Încălcarea principiului identității creează confuzie și erori în gândire.
§ 2.2.2 Principiul necontradicției
Acest principiu era considerat de către Aristotel cel mai important dintre cele patru.
Dacă îl analizăm cu atenție observăm că nu este altceva decât formularea negativă a
identității: o propoziție nu poate fi adevărată și falsă în același timp, este imposibil în același
timp și sub același raport A și non-A. Cu alte cuvinte, o propoziție oarecare și negarea ei,
nu pot fi ambele adevărate în același timp și sub același raport. Dacă una este adevărată,
atunci, în mod obligatoriu, cealaltă este falsă. De exemplu propozițiile Studentul X a avut
note bune semestrul acesta și Studentul X nu a avut note bune semestrul acesta nu pot fi
ambele adevărate în același timp și sub același raport.
Din punct de vedere formal, contradicția apare, numai atunci când se neagă și se
afirmă în același timp și sub același raport, un predicat pentru un subiect. În perioade diferite
și sub raporturi diferite, se poate afirma și nega același predicat pentru un subiect. De
exemplu propozițiile Concepția lui Einstein a avut un caracter progresist și Concepția lui
Einstein nu a avut un caracter progresist sunt ambele adevărate în timpi diferiți. Principiul
non-contradicției interzice contradicția formală.
Acest principiu poate fi demonstrat prin reducere la absurd: negarea lui duce la
dispariția însușirilor esențiale ale tuturor lucrurilor: de exemplu, că pătratul are și nu are
patru laturi, toate lucrurile s-ar confunda (se încalcă principiul identității) și poate cel mai
grav, adevărul nu s-ar putea deosebi de fals.
Logica formală este dominată de principiul non-contradicției. Orice argumentare care
se vrea a fi reușită presupune lipsa contradicțiilor în conținutul ei.
§ 2.2.3 Principiul terțului exclus
Conform principiului necontradicției este imposibil ca A și non-A să fie ambele

adevărate, în același timp și sub același raport. Dar ar putea să fie ambele false? Răspunsul
vine de la cel de al treilea principiu fundamental al logicii: una din cele două propoziții este,
în mod necesar adevărată sau, în mod necesar A sau non-A, a treia posibilitate este exclusă.
Cu alte cuvinte:
- în același timp și sub același raport, orice propoziție are doar două posibilități:
fie este acceptată într-un sistem de propoziții, fie nu este acceptată, o a treia
posibilitate fiind exclusă;
- o însușire fie aparține, fie nu aparține unui obiect, a treia posibilitate este
exclusă.
Din cele menționate anterior, se poate concluziona că principiul terțului exclus se
aplică doar în situațiile în care se admit doar două valori de adevăr (adevărat și fals), el
excluzând posibilitatea celei de a treia valori de adevăr. Principiul terțului exclus acționează
doar acolo unde acționează și principiul bivalenței în cadrul căruia mulțimea propozițiilor se
împarte în doar două submulțimi: submulțimea propozițiilor adevărate și submulțimea
propozițiilor false.
O situație aparte a fost semnalată de Aristotel cu referire la propozițiile viitoare
contingente. De exemplu în cazul propoziției Măine va avea loc o bătălie navală și a
contradictoriei ei Măine nu va avea loc o bătălie navală trebuie admisă și o a treia variantă
(tertium datur) – valoarea de adevăr nedecisă, nedeterminarea. Despre un eveniment putem
spune că este necesar fie să se producă fie să nu se producă, nu și că este necesară
producerea lui. În ceea ce privește propozițiile viitoare contingente, este aplicabilă o logică
trivalentă.
O altă situație deosebită se referă la propozițiile despre mulțimi infinite, cu privire la
care funcționează logica intuiționistă. Principiul terțului exclus se aplică propozițiilor care se
referă la mulțimi finite (infinitul rămâne totuși nedeterminat). Pe cale de consecință,
propoziția p conform căreia un element al mulțimii infinite M are proprietatea R nu poate fi
considerată adevărată în virtutea faptului că este falsă supoziția falsității ei.1
Valabilitatea principiului terțului exclus este demonstrată de Aristotel prin reducere la
absurd (reductio ad absurdum). Astfel, dacă principiul nu ar fi valabil ar trebui să acceptăm
intermediare între termenii opuși: între afirmație și negație, între adevărat și fals, etc. Dacă
între termenii extremi ai unei contradicții s-ar interpune un termen mijlociu, am ajunge în
situația gravă în care nu am mai putea afirma nimic adevărat.
Pentru a putea fi aplicabil principiul terțului exclus trebuie să avem: identitate de timp,
identitate de relație și identitate de obiect. Aceasta din urmă nu era specificată la principiile
anterioare nefiind necesară: când afirmăm că un lucru fie posedă fie nu posedă o anumită
proprietate, pe lângă identitatea proprietății presupunem și identitatea lucrului care o posedă
sau nu. De exemplu
1 Teodor Dima, p. 40.

Tabla de șah este neagră.
Tabla de șah nu este neagră.
par să fie ambele adevărate și ambele false în același timp, dar, de fapt, este vorba despre
o eroare de formulare sau o formulare incompletă. Corect ar fi O parte a tablei de sah este
neagră. De fapt, între cele două propoziții nu este un raport de de contradicție, ci o relație
de subcontrarietate.
Pe de altă parte, nu întotdeauna când negăm predicatul unei propoziții obținem
contradictoria ei. Contradicția este asigurată dacă subiectul propoziției este un obiect
singular (propozițiile singulare, dintre care una este negația celeilalte, sunt contradictorii),
de exemplu
Parisul este capitala Franței.
Parisul nu este capitala Franței.
Dacă însă ne referim la clase de obiecte, prin negare obținem relația mai slabă de
contrarietate, nu pe cea de contradicție. Iată un exemplu oferit de Aristotel 1:
Orice om este drept.
Niciun om nu este drept.
Cele două propoziții nu pot fi ambele adevărate dar pot fi ambele false. Propoziția
adevărată este particulara Unii oameni sunt drepți. Pe de altă parte, aceasta din urmă și
particulara negativă Unii oameni nu sunt drepți pot fi ambele adevărate, dar nu pot fi ambele
false, ele fiind în raport de subcontrarietate.
În cazul obiectelor inexistente, Aristotel este de părere că poate fi aplicat principiul
terțului exclus:
Socrate este bolnav.
Socrate nu este bolnav.
dacă Socrate nu există, propoziția a doua este adevărată. Mult mai târziu, Bertrand Russell
a susținut că propoziții de tipul Actualul rege al Franței este chel sunt lipsite de sens, deci
cu privire la acestea este inutil să susții o valoare de adevăr.
În concluzie, principiul terțului exclus asigură consecvență gândirii și rigoare
argumentelor și demonstrațiilor noastre.
§ 2.2.4 Principiul rațiunii suficiente
1 Aristotel – Despre interpretare, Editura Humanitas, București, 1998, 7, 17b, p. 15.

Cel de al patrulea principiu fundamental al logicii arată că pentru a accepta sau
respinge o propoziție este necesar să avem o rațiune suficientă sau un temei rațional. Acest
principiu, pretinde cunoștințelor noastre o întemeiere suficientă, adică existența unor
premise din care concluzia să rezulte cu necesitate – nihil est sine ratione.
În funcție de obiectul la care se aplică, principiul poate lua forme diferite:
a) principiul rațiunii suficiente a devenirii – orice stare este precedată de o alta
din care rezultă cu necesitate, de îndată ce aceasta din urmă este prezentă:
b) principiul rațiunii suficiente a existenței – în spațiu și în timp obiectele sunt
legate în așa fel încât se determină și se condiționează;
c) principiul rațiunii suficiente a acțiunii – la orice hotărâre de acțiune trebuie
să existe un motiv, un temei;
d) principiul rațiunii suficiente a cunoașterii – dacă se formulează o judecată,
trebuie să aibă un temei.1
Relația de condiționare dintre lucruri sau dintre propoziții care exprimă cunoștințele
noastre despre lucruri, se realizează între doi termeni: condiția și consecința. „Condiționarea
se manifestă în faptul că prezența sau absența condiției este asociată cu prezența sau
absența condiționatului.”2 De exemplu, dacă un număr este par (condiția) atunci este divizibil
cu doi (condiționatul). Valoarea de adevăr a propoziției condiționante este asociată cu
valoarea de adevăr a propoziției condiționate.
Condiția necesară este condiția sine qua non, în absența căreia consecința nu apare
(dacă nu posed imunitate, atunci mă pot îmbolnăvi), dacă propoziția p este un temei necesar
pentru propoziția q, atunci fără adevărul lui p nu se poate dovedi adevărul lui q. Condiția
suficientă este aceea care generează consecințe, dar nu numai ea (pneumonia este cauzată
de pneumococ, dar nu numai de acesta). Condiția necesară și suficientă satisface ambele
cerințe, determină ea însăși producerea consecinței. Condiția nici necesară și nici suficientă
nu satisface niciuna dintre cerințe.
Petre Botezatu3 decrie șase tipuri de condiționare:
1) condiționarea N-S (necesară și suficientă) – condiția necesară și
consecința suficientă. Falsitatea condiției (nu și adevărul ei) atrage
falsitatea consecinței; adevărul consecinței (nu și falsitatea ei) impune
adevărul condiției. De exemplu, Numărul care nu este divizibil cu doi, nu
1 Arthur Schopenhauer, op. cit. Teodor Dima, p. 41.

este divizibil nici cu 30 (condiție necesară) și Numărul care este divizibil cu
30 este divizibil și cu 2 (consecință suficientă).
2) condiționarea S-N (suficientă – necesară)- condiția suficientă și consecința
necesară. Dacă condiția este adevărată, este adevărată și consecința și
dacă consecința este falsă este falsă și condiția. Toate elementele grupei
litiu sunt întotdeauna monovalente, deci elementele care nu sunt totdeauna
monovalente nu fac parte din grupa litiului.
3) condiționarea NS-SN (necesară și suficientă și suficientă și necesară):
condiția NS și consecința SN. Adevărul sau falsitatea condiției se îmbină
cu adevărul sau falsitatea consecinței, iar adevărul sau falsitatea
consecinței sunt legate de adevărul sau falsitatea condiției și este legătura
cea mai strânsă care poate să existe între două propoziții. Un număr este
divizibil cu trei dacă și numai dacă suma cifrelor sale este divizibilă cu trei.
4) condiționarea NN (nesecară-necesară): condiția necesară și consecința
necesară. Falsitatea condiției se însoțește cu adevărul consecinței și
falsitatea consecinței se însoțește cu adevărul condiției. Dacă nu este
adevărat că unii oameni sunt buni atunci este adevărat că unii oameni nu
sunt buni, și invers (dacă nu este adevărat că unii oameni nu sunt buni
atunci este adevărat că unii oameni sunt buni).
5) condiționarea SS (suficientă suficientă): condiția suficientă și consecința
suficientă. Adevărul condiției este asociat cu falsitatea consecinței, iar
adevărul consecinței cu falsitatea condiției. Antigelul împiedică înghețarea
apei, iar înghețarea apei dovedește că nu a fost antigel.
6) condiționare NS-NS (necesară și suficientă și necesară și suficientă):
condiția necesară și suficientă și consecința necesară și suficientă.
Adevărul și falsitatea condiției se îmbină cu falsitatea și adevărul
consecinței, iar adevărul și falsitatea consecinței se îmbină cu falsitatea și
adevărul condiției (raportul dintre propoziții contradictorii).
În procesul cunoașterii interesează cel mai mult condițiile suficiente, acestea având
valoare explicativă. Condițiile necesare se referă la factori auxiliari. Din acest motiv principiul
se numește al rațiunii suficiente.
Dacă un factor nu este nici suficient nici necesar pentru un altul, spunem despre cei
doi că sunt independenți. Demonstrarea independenței reciproce dintre noțiuni are valoare
științifică, de pildă în cadrul sistemelor axiomatice trebuie dovedit că axiomele sunt
independente unele de altele, în caz contrar cele deduse din altele fiind teoreme.
În baza acestui principiu nu acceptăm ca adevăruri propoziții nedemonstrate și
acceptăm acele adevăruri demonstrate pentru care avem condiții suficiente.Principiul
rațiunii suficiente asigură afirmațiilor noastre un caracter întemeiat, ceea ce conferă valoare
gândirii raționale.
§ 2.3 Principiile și logica modernă. Concluzii
Datorită adoptării gândirii și stilului matematicii în logică, aceasta a suferit anumite

modificări. De exemplu, principiile nu se regăsesc în tratatele de logică simbolică. În alte
sisteme importanța lor a fost redusă, fiind considerate „legi obișnuite ale unor calcule logice”1
(calculul propozițiilor, al predicatelor, al claselor).
Principiul terțul exclus nu există în logica intuiționistă. În logicile modale situația lor
este critică, apar alte legi care dețin controlul în calculele logice.
Conform logicianului Petre Botezatu „întregul proces de construire a logicii implică
intervenția primelor trei principii.”2 De asemenea se regăsesc și în metalogică și se poate
afirma despre ele că au o valoare ce depășește logica, având valoare ontologică. Aceste
principii sunt utilizate atât în viața de zi cu zi cât și în cercurile oamenilor de știință și, putem
afirma că, în afara lor, gândirea nu are sens iar cunoașterea nu este posibilă.
Exerciții
1. Explicați importanța principiilor logicii pentru gândirea omenească.
2. Dați exemplu de raționamente în care este încălcat principiul identității.
3. Realizați o scurtă expunere a fiecăruia din cele patru principii fundamentale.

TEMA 3
LOGICĂ ȘI LIMBAJ
§ 3.1 Noțiuni generale
Așa cum am concluzionat anterior, logica este știința gândirii corecte, a

raționamentelor valide. Mai mult chiar, din punct de vedere etimologic, termenul de logică
provine din grecescul logos prin care se înțelege cuvânt, gândire, rațiune. Gândire (corectă)
este obiectul de cercetare al logicii, iar gândirea se exprimă prin limbaj, prin cuvinte. Limbajul
este chiar mediul în care se formează și manifestă gândirea; nu există gândire în afara
limbajului, cel puțin din punct de vedere omenesc.
Limbajul și gândirea „rămân indisociabile; sunt, deopotrivă imposibile, o gândire în
afara limbajului și un limbaj vid de orice conținut de gândire.”1
În sensul cel mai general, prin limbaj se înțelege un sistem de semne ce au
semnificație, un sistem de simboluri.2 Limbajul animal nu face parte din ceea ce s-a definit
anterior, deoarece acest limbaj indică, dar nu semnifică. Limba, nu este totuna cu limbajul,
aceasta constituind un sistem de simboluri și reguli care face posibilă (servește)
comunicarea. Ea reprezintă „un aspect abstract, general, […]o sumă de deprinderi și
principii de organizare, [...] un sistem care guvernează orice act concret de comunicare.”3
Orice limbă cuprinde:
 lexicul, adică totalitatea cuvintelor și a simbolurilor;
 gramatica, adică totalitatea regulilor de folosire a lexicului.
Deoarece una și aceeași limbă este utilizată în mai multe ipostaze, a apărut și noțiune
de limbaj (limbă concretizată, într-o anumită ipostază a folosirii ei) și avem diferite tipuri de
limbaj: științific, poetic, filosofic, curent, de argou, etc. Limbajul curent este cel mai mult
folosit, fiind utilizat în comunicarea cotidiană dintre oameni.
Conform lui Ferdinand de Saussure, limba este o parte esențială a limbajului și „este,
totodată, un produs social al facultății limbajului și un ansamblu de convenții necesare,
adoptate de corpul social pentru a îngădui exercitarea acestei facultăți de către indivizi. [...]
este un tot în sine și un principiu de clasificare. De îndată ce îi dăm primul loc printre faptele

2 Ibidem.
3 AL. Graur – Tratat de lingvistică generală, Editura Academică, București, 1971, pp. 32-33.
de limbaj, introducem o ordine naturală într-un ansamblu care nu se pretează la nicio altă
clasificare.”1
Una din cele mai vechi întrebări și dispute filosofice se referă la natura reală sau
convențională a limbii. Încă din Antichitate, marii filosofi au oferit argumente atât pentru o
teorie cât și pentru cealaltă, fără însă a se ajunge vreodată la o concluzie certă. Democrit
(cca 460 – 360 a.n.Chr.) a fost, de pildă, un adept al convenționalismului susținând
caracterul arbitrar al cuvintelor limbii. Dintre argumentele sale, cele mai importante s-au
referit la: multitudinea de nume pentru aceleași obiecte, pluralitatea de semnificații ale unor
cuvinte, lipsa numelor pentru anumite obiecte, etc. Alți filosofi care au susținut aceeași
poziție au fost: Thomas Hobbes (1588 – 1679) conform căruia limba este rezultatul unei
convenții sociale, J. G. Fichte (1762 - 1814) pentru care limba este un produs al fanteziei),
A. Humboldt (1769 – 1859) – limba este un produs al dezvoltării spiritului.
La capătul opus, concepția naturalistă susține că există o unitate între limbă (cuvinte
și regulile de folosire) și realitate (obiectele desemnate prin cuvinte). Grecul Cratylos
susținea astfel, că acela care stăpânește cuvintele, stăpânește și realitatea. Alți filosofi care
au susținut că există o legătură întrinsecă între cuvinte și obiectele pe care le desemnează
au fost: stoicii care credeau că există similitudini între sunetele limbii și cele ale naturii, G.
Cardanus (1501 -1576) care a susținut interesanta teză cum că lexicul ar fi in legătură de
dependență cu clima, G.W. Leibniz (1646 – 1716) conform căruia există o identitate
relațională între cuvinte și obiecte, etc.
Această dispută nu s-a stins nici până în ziua de astăzi. Se poate spune despre nume
că sunt naturale, în sensul că ele se formează pe măsură ce ființa umană intră în contact
cu anumite obiecte și ajunge să le cunoască, sau le creează prin progresul științific. De
asemenea, rămâne un grad de convenționalism în cadrul desemnării numelor pentru diferite
obiecte sau lucruri.
În ceea ce privește limbajul natural există destul de multe dificultăți datorită polisemiei
anumitor cuvinte. Ne-am referit la acest aspect anterior, atunci când am discutat despre
principiile logicii. De exemplu cuvântul este are foarte multe nuanțe și sensuri la care se
impune să fim atenți dacă dorim să gândim corect și să înțelegem adecvat ce ne comunică
semenii noștri. De exemplu: „Parisul este”, „Parisul este capitala Franței”, „Parisul este un
oraș”. În prima propoziție este semnifică existența, în a doua identitatea, iar în a treia
apartenența la o clasă.
1 Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 36, [52, 53].
În limbajul științific deseori se folosesc termeni ai limabjului natural, dar cu alte
semnificații decât cele curente, din acest motiv fiind necesare definiții și specificații clare
pentru a evita confuziile și erorile de raționament (de exemplu, înțelesul noțiunilor de timp,
spațiu, sus sau jos diferă în teroria relativității de sensul utilizat in fizica clasică).
Rene Descartes (1596 - 1650) a propus crearea unui limbaj simbolic pe care l-a numit
mathesis universalis, menit să înlăture erorile și confuziile din limbaj natural. Aceeași idee a
fost reluată de G. W. Leibniz (1646 – 1716) care însă l-a numit characteristica universalis.
Aceste limbaje ar fi avut menirea să constituie niște modalități de calcul în baza cărora să
se poată stabili valoarea de adevăr a raționamentelor științifice. Ulterior, ideea a fost reluată
de George Boole (1815 - 1864) autorul logicii simbolice, însă bazele limbajului formalizat au
fost puse de Gottlob Frege (1848 - 1925) care a utilizat ca model aritmetica. Limbajul
formalizat conceput de Frege cuprinde următoarele tipuri de reguli:
1) reguli de desemnare (care normează efectuarea normalizării);
2) reguli de adevăr (care stabilesc condițiile în care propozițiile sunt adevărate);
3) reguli de formare (care stabilesc transformarea propozițiilor în acest limbaj).
Una dintre problemele secolului trecut a fost rezolvarea paradoxurilor logico-
matematice, care au o structură asemănătoare cu paradoxul mincinosului: „cel care minte
spune că minte”. Această persoană minte sau spune adevărul? Din analiza paradoxului
rezultă că dacă spune că minte, nu minte și invers. Bertrand Russell a încercat să
soluționeze acest paradox prin delimitarea nivelurilor de limbaj. Paradoxul poate fi prevenit
dacă nu se identifică forțat cele două niveluri ale limbajului: nivelul unui limbaj (limbajul
obiect) și nivelul la care se enunță despre acel limbaj (metalimbajul). Metalimbajul este
sistemul de semne folosit pentru a formula enunțuri asupra unui alt limbaj1. Delimitarea
dintre limbaj și metalimbaj poate fi ilustrată prin distincția dintre propozițiile unui limbaj și
propoziții asupra unui limbaj. Dacă nu suntem conștienți de diferența dintre aceste două
niveluri și nu o respectăm în vorbire și în gândire, riscăm să folosim propoziții fără sens.
Relația dintre logică și gramatică a fost evidențiată de către Aristotel atunci când a
diferențiat forma logică a propozițiilor de forma lor gramaticală. Gramatica și logica se
aseamănă prin aceea că ambele cercetează forme ale limbajului făcând abstracție de
conținutul acestuia2, dar se deosebesc prin aceea că logica se ocupă doar de corectitudinea
logică a argumentelor, iar gramatica de corectitudinea lingvistică a expresiilor folosite. Astfel,

2 Gramatica se ocupă de regulile linvistice în baza cărora se formează propozițiile, iar logica se referă la
regulile raționării.
există expresii care deși au sens din punct de vedere lingvistic, nu au sens din punct de
vedere logic:
1. Pisica mănâncă șoareci.
2. Sicapi ănamcaî șoareci.
3. Pisică mănănc șoareci.
4. Stâlpul mănâncă șoareci.
Prima propoziție are și sens lingvistic (spune ceva), este corectă gramatical și are și sens
logic, a doua nu are nici sens gramatical, nici sens logic, a treia are sens lingvistic, este
incorectă gramatical și are sens logic. Cea de a patra are sens lingvistic, este corectă
gramatical dar logic nu are sens.
Limbajul își relevă importanța în logică prin prisma funcțiilor pe care le îndeplinește:
(1) funcția de fixare a cunoștințelor – acestea se exprimă prin noțiuni și propoziții și
nu pot exista în afara limbajului;
(2) funcția constitutivă – limbajul este mediul în care se formează cunoașterea și
conștiința de sine;
(3) funcția comunicativă – prin limbaj se transmit cunoștințele și ideile între oameni;
(4) funcția de semnalizare – prin limbaj cel care vorbește își transmite starea către
cel care ascultă, acest lucru făcând posibilă reacția celui de al doilea;
(5) funcția expresivă – prin limbaj se transmite și starea celui care comunică;
(6) funcția argumentativă – cu ajutorul limbajului ne întemeiem afirmațiile și
raționamentele. 1
O altă enumerare și descriere a funcțiilor limbajului a fost realizată de către Karl
Buhler, conform căruia avem: funcția de reprezentare (a obiectului), funcția de exprimare a
stării obiectului și funcția de apel la celălalt, cel care ascultă. Într-o manieră mai analitică
putem vorbi tot de cinci funcții: funcția semnificativă, funcția dialectică, funcția practică,
funcția afectivă și funcția ludică. La acestea se adaugă și funcția catharhică.
(1) funcția de comunicare – adică prin intermediul limbii folosim o serie de cuvinte
prin care încercăm să suscităm o serie de reacții și de idei în mintea celui care ascultă. Când
este vorba despre a transmite informații noi, este important să folosim noțiuni deja
cunoscute alături de cele pe care dorim să le introducem pentru a ne asigura că suntem
înțeleși de către destinatarii mesajului.
(2) funcția dialectică – este echivalentul funcției argumentative, presupune un schimb
de idei între interlocutori în scopul descoperirii adevărului.

(3) funcția practică – cu ajutorul limbii acționăm asupra celorlalți (de exemplu nu
împingi pe cineva ci îî spui să plece) sau coordonăm activități.
(4) funcția afectivă – cu ajutorul limbii le transmitem celor din jur emoțiile și stările
noastre. În general, emoțiile și stările afective sunt trădae de limbajul corporal, dar nu
întotdeauna acesta este pe înțelesul celorlalți.
(5) funcția ludică – este foarte utilă copiilor pentru care cuvintele nu au la început
niciun sens, pentru ca apoi, să le asocieze obiectelor prin repetiție, dar este utilizată și de
adulți (cuvinte încrucișate, etc.).
(6) funcția catharhică – prin vorbire se elimină adesea tensiuni și emoții negative.
Împărtășirea gândurilor noastre are efect purificator, liniștitor asupra spiritului.
§ 3.2 Limbajul și logică juridică
Gândirea juridică nu se poate exprima altfel decât prin limbaj și, ca orice domeniu al
științei are un limbaj propriu: limbajul juridic. Conform lui J. Grimm, dreptul și limbajul juridic
s-au născut împreună, pentru că o idee juridică nu poate fi exprimată corect decât într-un
limbaj de specialitate adecvat. Prin limbajele specializate se evită polisemia. În mod obiectiv
fiecare termen juridic trebuie să aibă un singur sens, în așa fel încât să nu se creeze confuzii
în procesul de aplicare a legii. Dar în realitate lucrurile nu stau chiar așa. De la o ramură la
alta a dreptului, termenii pot avea sensuri diverse, fiind astfel susceptibili de interpretări.
Limbajul juridic se caracterizează prin aceea că este format din foarte multe
reguli,maxime și adagii care provin din limba latină. Regulile sau maximele .juridice sunt
scurte definiții care conțin principii ce se aplică în anumite tipuri de spețe. În genere, orice
regulă juridică are și excepții, dar acestea, pentru a fi corecte, trebuie să provină din regulă
și să o confirme (excepția confirmă regula – exceptio firmat regulam in casibus non
exceptis).
Argumentele sunt aforisme rezultate din experiență și tradiție. Ele ne ajută să
soluționăm și să clarificăm situații atunci când legislația unui anumit domeniu este obscură
sau insuficientă. Majoritatea adagiilor au fost formulată de jurisconsulții romani și sunt
folosite și azi în forma lor originară. Ele sunt învățate în latină tocmai pentru a evita erorile
și modificările de sens care se pot face prin traducere în diferitele limbi moderne.
Exemple de maxime: error comunis facit jus, mala gramatica non viciat chartam,
accesorium seguitur principale, etc.
În analiza limbajului juridic, ca a oricărui alt limbaj de specialitate, pentru a fi corect
aplicat și înțeles trebuie să respecte anumite reguli de interpretare: ab ratione legis (termenii
folosiți să fie interpretați în spiritul legii), a ratione legis stricta, ab etymologia (utilizarea
termenilor în sensul originar, în cazul expresiilor juridice de o vechime mare care cuprinde
termeni care nu se mai regăsesc în limbajul curent sau care și-au modificat sensul inițial și
prin traducere ar suferi o alterare), pro subjecta materiae (termenii să fie interpretați în
spiritul legii, chiar dacă utilizarea lor s-ar preta și la alte interpretări – de pildă termenul
parchet care în limbajul juridic se referă la procuratură, iar în limbajul comun la un anumit
tip de podea). Limbajul juridic folosește termeni atât în sens strict științific cât și în sensul
din limbajul comun. Din acest motiv un rol important îl deține și interpretarea gramaticală a
normei juridice.
Limbajul juridic, la rândul său, se împarte în: limbaj normativ și limbaj judiciar.
Limbajul normativ constă din termenii utilizați pentru formularea textelor de lege. Acest
limbaj trebuie să conțină termeni cu sensuri unice, să fie evitate polisemiile și ambiguitățile
care se pot regăsi atât în extensiune (polisemiile) cât și în lipsa de claritate în precizarea
sferei unei noțiuni, neclarități care sunt de natură să introducă erori în interpretarea și
aplicarea normei juridice. Stilul acestui limbaj se impune a fi sobru și de strictă interpretare1.
Prin norma juridică legiuitorul impune o conduită de urmat și transmite un mesaj, o motivație
socială pentru acțiunile pe care le impune sau pe care le interzice. Astfel, legea se
adresează în primul rând rațiunii, dar nu exclude și apeluri la latura afectivă a ființei umane.
Mai importantă decât maniera de exprimare este însă comunicarea mesajului, faptul ca
legea să fie cunoscută de subiecții cărora le este adresată.
Limbajul judiciar este forma limbajului juridic care se utilizează în activitatea judiciară,
atât în materie civilă (și comercială și de dreptul familiei, etc.) cât și penală de către
judecător, avocat și procuror. Limbajul judiciar are trei componente:
 propoziții și raționamente descriptive (descrierea amănunțită a situației de fapt
într-un rechizitoriu de trimitere în judecată pentru săvârșirea unei înfracțiuni
realizat de procuror sau într-un proces verbal de constatare a unei contravenții
redactat de un organul competent, motivarea în fapt a unei hotărâri
judecătorești, etc.);
 propoziții și raționamente prescriptive (care impun o anumită conduită
subiectului căruia i se adresează);
1Desigur există și alte păreri conform cărora limbajul normativ trebuie să fie expresiv, retoric, de natură să
impresioneze pe cei cărora li se adresează, nu sec sau uscat.
 propoziții și raționamente evaluative prin care se evaluează un comportament
pentru a se stabili dacă faptele reținute constituie sau nu contravenții,
infracțiuni, fapte prevăzute de legea penală, etc.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale activității judiciare constă din
motivarea concluziilor și sancțiunilor aplicate de către judecător (sau alt organ abilitat
prin lege) și reținerea unei anumite încadrări juridice a faptelor reținute. Pentru o bună
aplicare a legii și pentru respectarea drepturilor persoanelor a căror conduită este
cercetată în vederea stabilirii unei sancțiuni contravenționale, penale sau civile se
impune justificarea reținerii anumitor prevederi legale (inclusiv prin invocarea
principiilor generale ale dreptului), dovada că cel care face încadrarea juridică are o
bună cunoaștere a situației de fapt care a fost constatată și probată corespunzător și
de ce nu, dovada unei temeinice cunoașteri a normei juridice aplicabile în speță.
Astfel, se poate concluziona că discursul explicativ justificativ este specific aplicării
dreptului și menținerii sau restabilirii ordinii ăn societate. Este evident că acest
discurs juridic trebuie să respecte toate rigorile logicii.
TEMA 4
FORMELE LOGICE FUNDAMENTALE
§ 4 .1 Noțiunea
Cea mai simplă formă logică este noțiunea. Dacă luăm de exemplu, noțiunea
de om și încercăm să vedem ce sens are aceasta pentru noi, vom căuta acele proprietăți
definitorii sau determinante care ne ajută să identificăm ființa numită om. Desigur că putem
să scriem tot ce ne trece prin minte sau ce știm despre om (că este biped, că este animal
rațional, social, etc.) În anumite situații, identificarea unei singure proprietăți este suficientă
și atunci avem o noțiune sintetică, sau toată lista determinărilor posibile și atunci avem o
noțiune analitică1.
Din punct de vedere etimologic, termenul provine din latinescul notio, notionis – care
înseamnă știință, cunoaștere. Noțiunea este un ansamblu de determinări gândite de care
dispunem despre un obiect real (ex. om), presupus real (extraterestru) sau imaginat
(centaur, inorog, etc.).2 Sau, o altă definiție „noțiunea este forma logică fundamentală ce
reflectă clase de obiecte și fenomene precum și proprietățile generale ale acestora.”3
În logică, obiectul care poate fi desemnat printr-o noțiune trebuie să aibă sens, să nu
aibă contraziceri. De exemplu, termenul de om se poate referi la ființă, la cuvânt (este un
substantiv) și noțiune (generală). Dar nu orice cuvânt desemnează o noțiune (de exemplu:
ca, la, și, etc.) și este important să reținem că numai noțiunea poate fi definită.
Același cuvânt poate imbrăca mai multe sensuri – omonimie – de exemplu broască
(animal, broasca de la ușă). Dacă sensurile sunt apropiate intre ele ne aflăm în prezența
polisemiei ( ex. pâmânt – planetă, sol, Planeta Terra, etc.) Din acest motiv aproape orice
termen sau noțiune își poate schimba sensul în funcție de context.
De asemenea, trebuie avut în vedere și contextul istoric; astfel noțiunea de atom
folosită în antichitate este diferită de noțiunea de atom din știința actuală, însă datorită
identității denumirii, acestea două sunt foarte ușor de confundat.
O altă situație particulară este sinonimia – două sau mai multe cuvinte care exprimă
aceeași noțiune (zăpadă, omăt sau nea; normă, regulă sau lege., etc.).
1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 17.

2 Ibidem.
3 Petre Botezatu – Introducere în logică, Editura Polirom, Iași, 1997, p.
Orice noțiune are o formă specifică de materializare lingvistică – numele. Numele
poate fi compus dintr-un singur cuvânt (om) și atunci spunem că este simplu sau dintr-o
expresie, și se numește complex (de exemplu fulg de nea, etc.)
Ceea ce numim termen este alcătuit din nume (forma lingvistică) și noțiune (forma
logică).
Noțiunea este alcătuită din sferă (mulțimea obiectelor) și conținut (mulțimea
proprietăților comune acelor obiecte).
Sfera noțiunii este totalitatea obiectelor care cad sub incidența termenului, adică a
obiectelor la care termenul poate fi aplicat1, de exemplu triunghi (include toate figurile
geometrice cu trei laturi), animal, etc. Se mai numește și extensiune sau denotație. Inițial
se considera că sfera unei noțiuni este compusă din totalitatea obiectelor de același tip
cunoscute. Dar deși este practică, definiția nu este completă (de multe ori nu cunoaștem
totalitatea speciilor. Mai corect este să considerăm că sfera unei noțiuni este compusă din
totalitatea determinărilor cuprinse în acea noțiune.
Determinările (sau notele) pot fi definitorii și nedefinitorii, de exemplu, la noțiunea de
pătrat – un romb cu toate unghiurile egale, este o notă definitorie, pe când romb sau
patrulater nu sunt.
Prin conținutul unei noțiuni înțelegem totalitatea determinărilor cuprinse în noțiunea
corespunzătoare.2
Dacă sfera unei noțiuni cuprinde sfera altei noțiuni atunci spunem că ele se află în
raport de generalitate (sfera noțiunii de animal o cuprinde pe cea a noțiunii de mamifer). Pe
de altă parte, cu cât sfera unei noțiuni este mai largă cu atât conținutul ei este mai sărac
(din conținutul noțiunii de animal lipsesc notele specifice ale mamiferelor).
Sfera unei noțiuni poate fi: vidă (atunci când nu are nici un element – pătrat rotund),
singulară (cu un singur element – Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei românești), cu mai
mult de un element (finită – român, francez sau infinită determinată – număr natural și infinită
nedeterminată – corp, obiect).
Sfera noțiunii mai poate fi: precisă (dacă pentru orice obiect putem decide dacă
aparține sau nu sferei respectivului termen – pătrat, tigru, etc.) sau imprecisă atunci când
nu putem decide dacă noțiunea aparține sau nu sferei respective (de exemplu cireadă,
tânăr, etc.).
Operațiile în raport cu noțiunile sunt:
I. de formare a noțiunilor

a. comparația – operația prin care, raportând două sau mai multe obiecte unele la
altele se evidențiază proprietățile prin care se aseamănă și cele prin care se
deosebesc (se realizează o analiză a acestora). Nu toate obiectele pot fi
comparate (de exemplu Cezar cu un măr).
b. abstractizarea – operația prin care se separă obiectele comune de cele care
diferă (de exemplu: la triunghiul echilateral luăm în considerare faptul că laturile
sunt egale, nu și lungimea lor efectivă).
c. generalizarea – operațiunea princare extindem o proprietate de la o mulțime dată
de obiecte la o clasă a căror obiecte satisfac acea proprietate, astfel încât, toate
obiectele care au o anumită proprietate fac parte din clasa respectivă.
d. clasificarea sau diviziunea– operația prin care grupăm obiectele dintr-un univers
de obiecte dat în clase după anumite criterii1 (de exemplu clasificarea pisicilor în
rase).
e. idealizarea – operația prin care formăm concepte la limită, care nu este atinsă
niciodată în realitate (de exemplu absolut, perfect – corp perfect elastic, etc.).
Obiectul astfel obținut se numește obiect ideal. Idealizarea poate fi explicită sau
implicită („un corp în repaos” este o idealizare, în realitate, nu există un corp care
să fie în repaos absolut).
Operațiile formale cu noțiuni sunt următoarele:
a. determinarea –operația de trecere de la o noțiune generală la una mai
puțin generală prin introucerea unei note specifice (de exemplu de la
patrulater la pătrat).
b. generalizarea formală – operația prin care se trece de la o noțiune la alta
prin eliminarea notelor specifice, operația inversă determinării.
c. diviziunea formală sau clasificarea– operația prin care se trece de la o
noțiune dată la n noțiuni coordonate în funcție de un criteriu dat2. Diviziunea
poate fi dihotomică (ex. numerele naturale se împart în pare și impare),
trihotomică sau politomică, în funcție de numărul de subclase formate.
Împreună, numele și noțiunea, formează un ansamblu, numit termen.
Clasificarea termenilor:
I. termeni
 cognitivi (a căror extensiune este dată și trebuie doar identificați în realitate,
de exemplu pisică, tigru, etc.)

 pragmatici (a căror extensiune este stabilită prin convenție socială, de
exemplu infractor).
II. termeni
 închiși (a căror semnificație este bine determinată – om, pătrat)
 deschiși ( nu exprimă o semnificație bine determinată, ea se determină din
context – acela, ieri, etc.)
III. termeni
 relativi la obiecte extralingvistice (se vorbește despre lucruri, obiecte –
om)
 relativi la obiecte lingvistice (despre cuvinte, expresii - roșu este
adjectiv).
IV. termeni
 reflexivi (termenii înșiși fac parte din propria lor semnificație – cuvânt,
substantiv, etc.)
 ireflexivi (nu se autoraportează – om, vultur, etc.)
V. termeni
 preciși (care au o sferă bine determinată – avocat, etc.)
 impreciși (sfera nu este precis determinată – tânăr, etc.).
VI. termeni
 concreți (care exprimă indivizi fizici sau genuri de astfel de
indivizi: urs, Nicolae Iorga, alb, neted, lucios)
 abstracți (care exprimă lucruri neperceptibile prin simțuri:
omenie, bunătate, etc.)
VII. termeni
 singulari (Liviu Rebreanu, Charles Montesquieu, etc.)
 generali (au ca extensiune o clasă cu mai mult de un individ: om,
infractor, etc.)
 categoriali (nu determină clase: spațiu, timp, etc.)
VIII. termeni
 distributivi (care pot fi aplicabile la fiecare element al unei clase:
animal)
 colectivi (care nu pot fi aplicabile fiecărui element component al
clasei: bibliotecă nu este aplicabil pentru cărți, rafturi, dulapuri,
etc.)
 plurali (care denotă o pluralitate de obiecte și nu sunt distributive:
acei tineri fruntași, etc.)
IX. termeni
 absoluți (care au un sens de sine stătător: ziarist, avocat)
 relativi (au sens în raport cu altele: bun-rău, frumos-urât, etc.)
X. termeni sau noțiuni
 vide (cel mai mare număr natural, pătrat rotund, etc.)
 nevide ( om, număr, etc.)
 ideale (punct, dreaptă, etc.).
XI. termeni
 pozitivi (exprimă entități determinate prin însușiri ce le aparțin: om)
 negativi (exprimă entități determinate prin însușiri ce nu le aparțin:
non- om).
XII. termeni
 simpli (care constă dintr-un singur cuvânt: căine)
 compuși (formate din mai multe cuvinte).
XII. termeni
 logici (aparțin științei logice: adevărat, fals, etc.)
 extralogici (nu aparțin limbajului logicii: om).
Definirea noțiunilor este cel mai important proces logic ce precede raționamentul și
este condiția indispensabilă a raționamentului corect.1 Scopul oricărei definiții este de a
releva acele caracteristici ale unui obiect care îl deosebesc de toate celelalte obiecte.
Structura standard a definiției: A=dfBC, adică A este echivalent prin definiție cu BC,
unde A este definiendum-ul sau termenul care trebuie definit iar BC definitorul, definiens. B
este genul proxim (cel mai apropiat gen cunoscut), iar C este diferența specifică (și
cuprinde caracteristicile care disting definitul în cadrul genului proxim).
Pătratul= df. Rombul cu toate unghiurile egale.
Pătratul = df. Dreptunghi cu toate laturile egale.
În exemplele de mai sus, genurile proxime sunt rombul și dreptunghiul. Una și
aceeași noțiune poate avea mai multe definiții corecte.
Reguli pentru o bună definire:

1. Regula adecvării – definiția trebuie să convină numai entității definite, sfera
definitorului trebuie să coincidă cu sfera definitului1. Altfel, definiția este prea largă sau prea
îngustă în raport cu definitul, sau, se intersectează. De exemplu dacă spunem că
infracțiunea este o faptă condamnabilă social, definiția este prea largă deoarece există și
alte fapte condamnabile care nu constituie infracțiuni.
2. Regula ireflexivității – nu trebuie definit un termen prin el însuși (de exemplu:
turismul este o activitate turistică).
3. Regula asimetriei – dacă un termen A este definit printr-un termen B, atunci B nu
trebuie să-l cuprindă în definiția sa pe A, pentru că ne –am afla în prezența unui cerc vicios.
4. Regula clarității și univocității – definiția nu trebuie să cuprindă termeni metaforici
sau vagi. De pildă celebra expresie a lui Blaise Pascal omul este o trestie gânditoare, nu
este o definiție.
5. Regula formei afirmative- o definiție satisfăcătoare trebuie să ne arate ce este un
lucru, nu ce nu este el. Foarte rar o definiție corectă este negativă, de pildă definiția noțiunii
de burlac= df. bărbat necăsătorit.
6. Regula eliminabilității- definitul trebuie să poată fi înlocuit de definitor în orice
context.
§ 4 .2 Propoziția
Cu ajutorul noțiunilor formulăm judecăți sau propoziții. În funcție de intenția urmărită

de pronunțarea lor, propozițiile se împart în: cognitive, pragmatice și axiologice.
Propozițiile cognitive urmăresc să transmită o informație cu valoare logică
(adevărată, falsă, probabilă, posibilă, absurdă, etc.) Ele îmbracă forma unor afirmații
(Socrate este om) sau negații (Nu există viață în altă galaxie – posibilă).
Propozițilei pragmatice se referă la o acțiune a celui care o formulează și se împart
în: deontice (de obligație - Trebuie să procedezi corect, de permisie – Ai voie să culegi flori,
de interdicție – Este interzis să calci iarba), imperative (transmit un îndemn – Intră!) și
interogative (care cer un răspuns: de unde vii?)
Propozițiile axiologice sunt cele prin care se fac aprecieri (Vremea este plăcută).
Propozițiile cognitive fac obiectul logicii și au rolul de a transmite informații,
cunoaștere. Prin intermediul lor se formează raționamentele noastre. Orice propoziție
cognitivă exprimă o relație (are o structură), are o calitate (afirmativă sau negativă), are o
1Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 65.
extensiune (se aplică la un element, la unele elemente sau la toate elementele dintr-o clasă),
este determinată modal (asertorică sau modală), este simplă sau complexă.1
Propoziția cognitivă îmbracă forma unei negații sau afirmații, astfel încât oricărei
propoziții afirmative îi corespunde una negativă și invers ( Omul este bun – Omul nu este
bun).
Din punctul de vedere al cantității, propozițiile cognitive pot fi: singulare (Aristotel este
filosof), particulare (Unele zile sunt frumoase) și universale (Toți oamenii sunt muritori).
Propoziția cea mai simplă este de tipul S este P, unde S este subiectul și P
este predicatul. La această formă pot fi aduse toate propozițiile cognitive, indiferent
de modul în care sunt formulate (Toate păsările au aripi – Toate păsările sunt
înnaripate).
S este o noțiune singulară sau generală. P este un termen general, obiectual
și distributiv în raport cu subiectul.2 Nu este obligatoriu ca S și P să fie noțiuni simple,
pot fi complexe (omul tânăr, etc.).
Distribuirea termenilor în propozițiile categorice este o chestiune care se raportează
la sfera acestora. Un termen este distribuit dacă apare în totalitatea sferei sale și nedistribuit
dacă apare doar într-o parte a sferei sale. În funcție de acest aspect avem:
1) Propozițiile universal afirmative
Toți S sunt P.
SaP.
De exemplu,
Toți oamenii sunt muritori.
2) Propozițiile particular afirmative
Unii S sunt P.
SiP
De exemplu
Unii oameni sunt buni.
3) Propozițiile universale negative.
Niciun S nu este P.
SeP.
De exemplu,
Niciun leu nu este ierbivor.

4) Propozițiile particulare negative
Unii S nu sunt P.
SoP.
De exemplu,
Unii elevi nu sunt silitori.
Propozițiile de forma „x are proprietatea P” (omul este bun) se numesc propoziții

de intensiune. Propozițiile de forma „x aparține lui K” sunt propoziții de extensiune
(clasa mamiferelor aparține clasei vertebratelor).
Propozițiile de forma „x se află în relație cu y” sunt propoziții de relație.
Propozițiile de modalitate sunt cele care cuprind formula: posibil, imposibil, necesar,
etc. Propozițiile alcătuite din mai multe propoziții simple se numesc compuse. Cele
mai importante propoziții compuse sunt: negative (non-p), disjunctive (p sau q),
conjunctive (p și q), ipotetice (dacă p atunci q).
§ 4 .3 Raționamentul
Raționamentul este format din propoziții logice și reprezintă forma logică cea mai
complexă, prin intermediul căruia o propoziție numită concluzie este derivată din una sau
mai multe propoziții numite premise.
Deși cunosc o diversitate foarte mare, clasificarea clasică le grupează în două mari
clase:
I. inferențe inductive – in care procesul gândirii se deplasează de la particular la
general
II. inferențe deductive – în cadrul cărora demersul gândirii se realizează de la
general la particular.
De exemplu
Toate mamiferele sunt vertebrate.
Felinele sunt mamifere.
Felinele sunt vertebrate.
De esența raționamentului este demersul de la ceea ce cunoaștem către obținerea
de cunoștințe noi. Pentru a ne afla în prezența unei concluzii corecte, raționamentul trebuie
să fie corect iar premisele sale să fie adevărate.
Raționamentul juridic apare mai ales în materia prezumțiilor, acolo unde judecătorul
poate să tragă concluzii cu privire la un fapt necunoscut pornind de la unul cunoscut (de
exemplu prezumția că soțul mamei este tatăl copilului născut în căsătorie).
Acestea sunt precizările pe care le facem în acest moment cu privire la raționamente,
urmând a reveni pe larg la acest subiect într-o prelegere ulterioară.
Exerciții
1. Dați exemple de cuvinte omonime.

2. Dați exemple de cuvinte sinonime.
3. Determinați semnificațiile cuvântului experiență în propozițiile: Mihai are multă
experiență, Experiența nu a confirmat ipoteza și Experiența Mariei este tristă.
4. Dați exemple de cuvinte care nu exprimă noțiuni.
5. Care sunt sensurile noțiunii de șiret în următorul raționament:
Șiretul este de mătase.
Vulpoiul este șiret.
Vulpoiul este de mătase.
6. Dați exemple de noțiuni comparabile și incomparabile.
7. Abstractizați determinările următoarelor clase: fotbalist, hocheist, handbalist.
8. Analizați corectitudinea următoarelor definiții:
a) Sportul este activitatea sportivului.
b) Crocodilul este un animal acvatic.
c) Virtutea este un viciu deghizat.
d) Inculpatul este o persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni.
e) Omul este un biped fără pene.
9. Dați exemplu de trei inferențe inductive.
10. Dați exemplu de trei inferențe deductive.
TEMA 5
LOGICA JURIDCĂ. NOȚIUNE ȘI PARTICULARITĂȚI
Dacă logica este știința gândirii corecte, atunci putem afirma, fără teama de a greși,
că logica juridică se ocupă de acele noțiuni, principii și reguli ale logicii care sunt utilizate în
practica judiciară cu respectarea exigențelor impuse de aceasta din urmă. Cunoștințele de
logică nu sunt suficiente pentru soluționarea unui litigiu sau a unei spețe, dar fără o gândire
profund logică nu este posibilă corectitudinea juridică. Un bun jurist trebuie în primul rând
să cunoască legile și mecanismele de aplicare și interpretare a acestora, să cunoască
faptele sociale care se impun a fi încadrate juridic și să stăpânească noțiunile și regulile
logicii. Numai astfel poate avea succes în activitatea sa.
Logica juridică este un instrument util de explicare și aplicare a conceptelor juridice.
Legea are caracter rațional, elaborarea legilor se face conform regulilor gândirii corecte, etc.
Aplicarea logicii în drept trebuie să aibă ca rezultat respectarea principiului echității și să
urmărească scopul fundamental al dreptului: înfăptuirea justiției.
În momentul elaborării normei juridice, legiuitorul creează și adevărul juridic,
deoarece legea respectivă este ulterior aplicată unei categorii de fapte sociale și reglează
raporturi dintre indivizi.
Ion Dobrinescu definește logica juridică astfel: „o disciplină de graniță, al cărei
obiect este stabilirea și ordonarea condițiilor raționamentului logic corect,
perfecționarea sistemului juridic din comunitate, precum și tipurile și regulile prin
care se distinge adevărul de fals în activitate de elaborare și aplicare a dreptului și, în
general, în orice situație în care se urmărește convingerea despre un lucru drept.”1
Principiile juridice nu trebuie confundate cu principiile logice. În drept, principiile sunt
opera doctrinei, fiind formulate în perioade mari de timp și confirmate de comunitate pentru
a sta la baza justiției. În principii sunt cuprinse trăsăturile cele mai generale ale diverselor
sisteme de drept. La baza principiilor stau etica și respectul pentru demnitatea umană. De
asemenea, principiile reflectă cele mai importante valori ale unei societăți .
Un aspect important al principiilor juridice este acela că sunt absolut necesare pentru
construirea unor sisteme de drept de prestigiu, respectate de comunitate. Dintre principiile
juridice de bază amintim:
1 Ion Dobrinescu – Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 19.
a) principiul supremației legilor – conform căruia toate persoanele sunt
obligate să respecte legislația în vigoare, indiferent de poziția socială
și de calitatea pe care o dețin. Într- o societate corectă nimeni nu
poate face abuz de drept sauinvoca exonerarea de răspundere
juridică1 prevalându-se de condiția sa socială.
b) principiul corelației drept-obligație – orice construcție juridică în care
lipsește polaritatea drept-obligație este nerealistă din punct de
vedere juridic și social. Din punct de vedere juridic nimeni nu are
numai drepturi sau numai obligații, dar toată lumea are permisiuni
sau facultăți. Chiar dacă noi ne preocupăm mai ales de multitudinea
drepturilor noastre, exercitarea lor implică asumarea de obligații
corelative.
c) drepturile fundamentale ale omului – fără ele, ordinea socială
civilizată este de neconceput. Ele trebuie reglementate juridic în
orice comunitate, atât națională cât și internațională și de asemenea,
protejate atunci când sunt încălcate.
Logica se deosebește de alte ramuri înrudite ale științelor:
1. psihologie care are drept obiect de studiu fenomenele psihice, unul dintre acestea
fiind gândirea, dar nu neapărat sub aspectul corectitudinii ei ci, din perspectiva
subiectului care gândește și simte. Gândirea este studiată ca un proces psihic
complex atât în valențele sale normale cât și în cele patologice. Pe logician îl
interesează doar gândirea corectă.
2. gnoseologie care reprezintă teoria cunoașterii, modul în care este posibilă
cunoașterea umană, raportarea făcându-se la obiectul cunoașterii nu la
corectitudinea raționamentelor (care este implicită);
3. hermeneutică sau teoria interpretării care se referă și la domeniul spiritual și la cel
artistic;
4. retorică care este arta discursului, arta de a vorbi frumos, de a fi convingător, nu
neapărat de a spune sau afla adevărul;
5. teologie a preluat sistemul logic de argumentare și, prin opera luiToma DÁquino
(celebra lucrare Summa Theologica) a devenit din inamic al credinței, aliat cu
ajutorul ei demonstrându-se existența lui Dumnezeu.
Logica juridică a apărut din necesitatea legiuitorului și a celui care aplică legea, din
motive mai ales pragmatice.
§ 5 .1 Normele juridice și sociale şi ordinea juridică în societate
Având în vedere faptul că, din punct de vedere etimologic, prin nomos se înţelege
ordine, putem trage concluzia că normele au rolul de a crea ordinea in societatea umană.
Nicio comunitate unamă nu poate exista fără un set minim de reguli de conduită impus de
organizarea vieţii sociale pe baze raţionale, societatea având o existenţă independentă de
a indivizilor care o formează. Ordinea socială vizează o serie de aspecte şi anume: ţinerea
sub control a agresivităţii indivizilor, asigurarea coordonatelor activităţilor sociale,
continuitatea vieţii sociale, predictibilitatea conduitei şi acţiunilor umane. Toate aceste
scopuri, ordinea în societate şi un echilibru măcar relativ al acesteia, se realizează prin
conceperea şi aplicarea normelor sociale. Acestea creează drepturi şi obligaţii care
materializează diferite relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, stimulându-le pe cele
pozitive şi descurajându-le pe celelalte.
Într-o primă accepţiune, norma este o regulă standard, definită de aşteptările
reciproce ale mai multor oameni cu privire la un comportament considerat acceptabil din
punct de vedere social, şi care orientează conduita obişnuită.1 Sau, norma este o lege sau
un principiu care trebuie să dirijeze sau să ghideze o conduită, tinzând să desemneze ceea
ce este normal, adică în conformitate cu majoritatea cazurilor, sau îi prescrie ce trebuie
făcut.2 Şi, o ultimă definiţie: o regulă de activitate, comportare, gândire sau creaţie, fixată
prin lege (principiu) sau prin uz a cărei activitate este asigurată de drept, tradiţie, opinia
publică, indicaţie sau prescripţie cu privire la modul de realizare a valorilor. 3
Multitudinea şi diversitatea normelor creează ordinea socială în temeiul căreia apare
reglementată aşa numita ordine normativă a unei societăţi. Diversitatea acţiunilor umane şi
a relaţiilor dintre oameni implică o mare varietate de norme.
În drept, orice normă cuprinde reguli care îl obligă pe subiectul ei (pe individ) să o
respecte sub sancțiunea de a suferi anumite consecințe. „Regulile de drept pot fi definite ca
prescripții dotate cu sancțiuni privind ocrotirea valorilor juridice fundamentale, recunoscute
într-o comunitate, astfel încât indivizii din acea comunitate să se bucure de drepturi și
1 G. A. Theodorson – A Modern Dictionary of Sociology, Crowell, New York, 1969, p.276 -277.
2 A. Birou – Vocabulaire practique de sciences sociales, Paris, 1966, p.186 -187.
3 Dicţionar de Filosofie, Bucureşti, Ed. Politică, 1978, p.500.
obligații corelative și pentru clase distincte de participanți la viața relațională, în cadrul
conduitelor dinainte evaluate.”1
Categorii de norme:
a) după domeniul de activitate există: profesionale, tehnice, politice,
economice, ştiinţifice, etc.;
b) după valorile încorporate: etice, juridice, estetice, politice, religioase;
c) în funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune membrilor întregii
societăţi) şi particulare (specifice unor grupuri sociale distincte);
d) în funcţie de conţinut: prescriptive (care indică ce trebuie făcut) şi
prospective (care interzic un anumit comportament);
e) din punctul de vedere al valabilităţii şi funcţionalităţii: ideale (prescriu
conduite cu caracter excepţional identificate ca cele mai de seamă valori şi
idealuri ale umanităţii) şi reale (funcţionând efectiv ca determinante ale
comportamentului);
f) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite), intime sau
colective, formale sau informale, legitime sau ilicite;
g) după sancţiunile cu care se asociază: sociale (în sens larg) sau juridice,
difuze sau globale, spontane sau organizate;
h) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată subiectului
acţiunii: cu caracter conservator (tradiţional) sau liberal, etc.
O altă clasificare a normelor sociale nonjuridice dată de autorul Jean Dabin constă
din: reguli morale, reguli de convieţuire socială proprii unui grup (de bună creştere sau
comportament civilizat) sau a unui anumit mediu (profesional, sportiv, monden); reguli de
deontologie profesională (ce ţin mai mult de uzajul profesiei decât de etica exercitări ei);
reguli propriu-zis tehnice în exercitarea unei profesii (de exemplu, modul de conducere al
unui autoturism).
Doctrina juridică română distinge între următoarele tipuri de norme sociale: norme
etice, norme obişnuielnice, norme tehnice, norme politice, norme religioase, norme juridice.
Normele sociale, in ansamblul lor, reprezintă elemente principale de raţionalizare şi
normalizare a conduitelor, contribuind la stabilitatea şi continuitatea vieţii sociale, la
stimularea participării indivizilor la existență colectivă şi la predictibilitatea acţiunilor umane
în conformitate cu schemele şi modelele dominante, valorizate pozitiv în societatea
respectivă.1 Cu ajutorul normelor, indivizii din societate se pot comporta normal. Din punct
de vedere statistic, normalul înseamnă ceea ce este uzual sau obişnuit.
Chiar dacă normele indică ce trebuie să facă sau să nu facă cineva, cum anume
trebuie să se comporte sau să gândeacă, există totuşi situaţii in care persoanele se pot
abate de la cerinţele acestora sau îşi pot elabora propriile norme care le contrazic pe cele
sociale. Nu toate normele vin insoţite de mijloace suficient de coercitive pentru a asigura
respectarea lor. Unele grupuri din cadrul societăţii îşi pot forma propriile lor norme care sunt
in contradicţie cu normele general acceptate.
Un alt aspect ca apare o dată cu trecerea timpului constă din aceea că normele care
iniţial conţineau prescripţii extrem de coercitive, în timp au devenit mult mai permisive,
ajungându-se până la lipsa oricărei sancţiuni (în acest sens, un exemplu ilustrativ sunt
normele religioase) – caracterul relativ al normei. Alte norme se respectă fără ca individul
să fie conştient de geneza lor, ci le-a preluat pur şi simplu de la ceilalţi membri ai societăţii:
codul bunelor maniere, respectul faţă de vârstnici, etc.
Normele juridice constituie o categorie aparte de norme care „protejează cele mai
importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii
între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale.”2 Ceea ce distinge norme juridică de
celelalte categorii de norme este utilizarea forţei de coerciţie a statului atunci când aceasta
nu este respectată. Alte deosebiri se referă la sistematizarea mai riguroasă a normei juridice
(forma şi structura), la autoritatea legislativă care formulează legea şi la instituţiile
specializate care o aplică sau care asigură respectarea acesteia (justiţie, poliţie,
penitenciar).
În ceea ce priveşte efectivitatea, normele juridice acţionează la nivelul întregii
societăţi, ceea ce le conferă, la prima vedere, un grad mai mare de eficacitate şi eficienţă,
comparativ cu celelalte.
De asemenea, normele juridice au independenţă faţă de valorile sociale, deoarece
ele se formulează şi se aplică independent de acestea. Normele juridice au un caracter
global deoarece depăşesc şi coordonează parţialitatea şi sectorizarea relaţiilor sociale din
societate, de a reglementa diverse tipuri de relaţii sociale precum relaţiile econmice, politice,
morale, culturale, etc.
Jenkins a elaborat teoria ordinii juridice prin utilizarea a patru categorii: mulţime
(pluralitate de entităţi distincte), unitate (grupurile), proces (fluxul în care sunt implicate
entităţile) şi model (standard, etalon, tipar).
1 Ion Craiovan – Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 33.
2 M. Voinea – Sociologie juridică, Editura Universităţii româno americane, Bucureşti, 1993, p. 98.
Mulţimea desemnează existenţa pluralităţii de entitaţi distincte individuale, relevându-
se cu ajutorul acesteia faptul că societatea este constituită dintr-o pluralitate de indivizi,
fiecare urmărindu-şi propriile scopuri. Dreptul pozitiv facilitează atingerea acestor scopuri
individuale şi reglementează relaţiile reciproce
Categoria de unitate se referă la faptul că singularităţile sunt elemente indepenente,
ele fiind subordonate sistemului care reprezintă unitatea lor. Oamenii sunt apartenenţi la un
grup care reprezintă un sistem pentru membrii săi şi, în acelaşi timp, un subsistem al
sistemului social, societate care reprezintă pentru multitudinea grupurilor, unitatea. Norma
juridică îi constrânge pe oameni să se comporte in aşa fel incât să se asigure coerenţa
societăţii.
Următoarea categorie, aceea de model, aplicată dreputlui pozitiv relevă trăsăturile
acestuia de a fi un sistem de norme ce defineşte direcţii de comportament, stabileşte drepturi
şi indatoriri, de a indica ceea ce este dezirabil în relaţiile umane şi comportamentele umane
din punctul de vedere al juridicităţii. Prin această categorie se distinge între ordinea ideală
şi ordinea reală care există într-o societate la un moment dat.
Categoria de proces se referă la existenţa în devenire, realitatea în schimbare şi
fluiditate. Ordinea juridică trebuie să exprime mecanismul real, să se adecveze de la o
perioadă la alta, la factorii care o configurează pentru a-şi atinge scopul.
Fiecare din cele patru categorii a dat naştere unei teorii unilaterale, după cum
urmează: mulţimea pentru utilitarism şi pozitivismul juridic; unitatea pentru teoria imperativă
a dreptului; modelul pentru formalismul juridic şi conceptualismul legal, procesul pentru
realismul juridic.
Validitatea normei juridice se referă la recunoaşterea indeplinirii unor condiţii de fond
şi formă, existenţa unui act juridic şi conformitatea sa cu o normă legală, etc. Pentru
logicianul G. H. von Wright există două sensuri ale conceptului de validitate: acela de a
exista (emiterea normei care nu este nici abrogată, nici căzută în desuetudine) şi legalitatea
emiterii normei. Dacă actul normativ de emitere a unei anumite norme nu este în sine
conţinutul unei norme de ordin superior, atunci agentul care efectuează acest act,
acţionează ca autoritate supremă a normei în cauză.
Soluţionarea problemei validităţii normei constă în sesizarea lanţului de subordonare
între norme, orice verigă inferioară din lanţ este validă sau nevalidă, raportată la o normă
de grad imediat superior, sau nu va fi nici validă, nici nevalidă, adică va fi suverană. Toate
normele care sunt verigi în cel puţin un lanţ care provine din normele suverane emise de
una şi aceeaşi autoritate aparţin uneia şi aceleiaşi ierarhii din sistemul normativ. De aici
rezultă validitatea absolută a normei juridice; faptul că o normă juridică este absolut validă
înseamnă pur şi simplu că ea poate fi trasată dintr-o normă suverană.
Într-un stat de drept toate normele juridice trebuie să respecte principiul supremaţiei
constituţiei, adică să respecte prevederile acesteia.
În ceea ce priveşte morala, aceasta are ca obiect aprecierea faptelor interne de
conştiinţă, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, în
raporturile lor cu alte persoane. Morala este nsă prea subiectivă, fluctuantă şi lipsită de
coerciţie pentru a organiza toate relaţiile din societate. Însă atât normele morale cât şi cele
juridice au la bază relaţiile dintre individ şi colectivitate, ideea de libertate, descrierea unui
model dezirabil de comportament, implică aprecieri raţionale, sunt violabile.
Dreptul este de multe ori conceput ca un minim de morală, iar alte ori despre morală
se spune că este însuşi fundamentul dreptului. Unii autori, ca Mircea Djuvara, consideră că
dreptul este punerea în mişcare a moralităţii în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată
desfăşura activitatea în condiţiile cele mai prielnice in societate, fără să încalce libertatea
celorlalţi. Legea trebuie să fie morală. Forţa dreptului vine din moralitatea pe care o
promovează şi o susţine, în toate ramurile sale.
Există totuşi şi diferenţe intre drept şi morală. Normele morale diferă de la un grup la
altul în cadrul unei societăţi, nu există norme morale absolute în etape diferite sau chiar în
aceeaşi epocă. Dreptul, în schimb, trebuie să fie unitar, să asigure o ordine juridică unitară
în societate.
Teritoriul moralei este mai larg şi mai profund decât sfera de reglementare a normei
juridice. Nu toate normele juridice sunt susceptibile de semnificaţie morală (normele tehnice,
normele de procedură, etc).
În concluzie, legile pot fi lipsite de eficacitate dacă nu respectă un minim de morală.
În societate trebuie să fie promovate valorile morale comune. Dreptul pare insă deseori mai
sever decât morala comună de exemplu dreptul la compensare pentru concubină este bun
pentru aceasta dar lezează valorile morale ale familiei).
In concepția lui G.H. von Wright norma este compusă din următoarele elemente:
1) caracterul unei norme care diferă după cum norma prevede că ceva
trebuie, poate sau nu poate să fie făcut (norme imperative, onerative și
permisive);
2) conținutul normei este lucru prescris (ceea ce trebuie, poate sau este
interzis să fie făcut);
3) condiția de aplicare a normei trebuie îndeplinită pentru a exista o
posibilitate de realizare a conținutului ei;
4) autoritatea normei este, în domeniul juridic legiuitorul, cel care emite
norma.
5) subiectul normei este persoana căreia i se adresează norma (care trebuie,
poate sau nu poate să aibă o anumită conduită);
6) ocazia este dimensiunea spațio-temporală de aplicare a normei. Norma
poate fi particulară sau generală din punctul de vedere al ocaziei, după
cum este prevăzută pentru un număr finit de situații sau pentru toate
situațiile.
Elementele constitutive ale normei juridice sunt:

a) ipoteza este partea din norma juridică care arată circumstanțele în care urmează să
se aplice norma de conduită și cuprinde acele condiții, circumstanțe, calități sau orice alte
date necesare pentru ca ceea ce se dispune prin norme să aibă justificare.1 De exemplu,
pentru a putea încheia o căsătorie valbilă, cele două persoane, bărbatul și femeia trebuie
să îndeplinească anumite condiții prevăzute actualmente de Codul civil.
b) dispoziția (comandamentul) este arată conduita de urmat în anumite împrejurări
date și este exprimată prin următoarele formule: este obligatoriu, este permis, este interzis,
este facultativ. Practic orice dispoziție legală reprezintă o aspirație către binele social și
realizarea ordinii în societate. Dispoziția determinată este aceea în care legea impune
categoric o anumită conduită. Dispoziția relativ determinată când conduita este lăsată la
aprecierea celui care aplică legea (de pildă infracțiunea de omor art. 188 din Codul penal
„uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani).
c) sancțiunea este acea parte a normei juridice care precizează urmările încălcării
normei juridice și este absolut necesară pentru respectarea ei de către indivizi, pentru
conformarea față de dispoziția normei. Unele norme nu cuprind sancțiuni exprese, iar altele,
care sunt de recomandare (sau de constatare) nu au sancțiuni. După gradul de determinare,
sancțiunile sunt: absolut determinate (care nu pot fi mărite sau micșorate de organul care
aplică legea), relativ determinate (prevăd anumite limite între minim și maxim), alternative
(organul care aplică legea poate alege din mai multe sancțiuni alternative) și cumulative (se
pot aplica mai multe tipuri de sancțiuni împreună pentru aceeași faptă antisocială).
Caracteristicile normei juridice sunt:
1. norma juridică are caracter general – are în vedere toate cazurile de același gen,
se aplică ori de câte ori ne aflăm în situația descrisă de ipoteză.
2. norma juridică prescrie o conduită tipică – se referă la aspectele semnificative ale
relațiilor sociale.
3. norma juridică are caracter impersonal – nu se adresează unei persoane anume,
ea vizează pe toate persoanele ce se află în situația determinată, indiferent de poziție
socială, etc.
4. norma juridică este emisă sau sancționată de stat – o regulă de conduită, pentru
a deveni normă juridică trebuie să fie emisă în condițiile legii.
5. norma juridică are caracter obligatoriu – care se referă la toate normele juridice și
nu rezultă din frecvența aplicării normei (unele norme se aplică zilnic, iar altele foarte rar
sau niciodată).
§ 5 .2 Sistemul logic al dreptului
Totalitatea normelor juridice formează sistemul dreptului care este organizat în ramuri
și instituții juridice. Dat fiind faptul că trebuie să se adapteze permanent realităților sociale,
dreptul este un sistem dechis și dinamic. Noile legi care apar pe măsură ce realitățile sociale
se modifică, trebuie incluse în sistem și să respecte principiile fundamentale ale acestora.
Pentru a putea fi aplicată legea sistemul de drept trebuie să evite contradicțiile, ambiguitățile
și suprapunerile de reglementări. Oricare din aceste situații fac imposibilă aplicare corectă
a legii și înfăptuirea justiției.
Dreptul este un sistem ierarhizat de norme: pe treapta cea mai înaltă a dreptului intern
se regăsește Constituția cu normele ei și apoi celelalte acte normative emise de Parlament
și de celalte autorități centrale și locale care trebuie să respecte Constituția. Datorită faptului
că normele formează un sistem este posibilă aplicarea lor cumulativă fără să apară
contradicții. Uneori o normă este alcătuită din prevederi cuprinse în mai multe acte
normative, alte ori o singură dispoziție legală reglementează un număr mare de situații.
Un sistem juridic corect trebuie să aibă următoarele proprietăți: completitudine și
consistență.
Completitudinea sistemului de drept se referă la capacitatea acestuia de a
soluționa orice problemă de ordin juridic, de a determina consecințele juridice ale fiecărui
fapt. În cazul în care nu există normele speciale care reglementează anumite relații sociale
care au generat un litigiu acesta trebuie soluționat făcându-se apel la principiile generale
ale dreptului. De cele mai multe ori completitudinea este un ideal de neatins. Nu toate
relațiile sociale sunt reglementate juridic. Dar acest lucru nu înseamnă că problemele nu
trebuie soluționate; ele se pot rezolva prin legiferarea de noi norme sau prin apelul la
principiile generale de dreptate și echitate. Uneori normele în vigoare nu răspund nevoilor
reale ale oamenilor și atunci se impune să fie modificate și adaptate la acestea.
Consistența sistemului juridic este dată de lipsa contradicțiilor din interiorul
sistemului. Un sistem juridic este inconsistent dacă unele din normele sale interzic, in timp
ce altele obligă aceleași persoane, în aceleași condiții la același comportament în aceleași
împrejurări. O atare situație face imposibilă respectarea ambelor norme și deci, evitarea de
sancțiuni.
§ 5 .3 Metodologia logicii juridice
În genere, prin metodă, se înțelege procedeul, calea de urmat, mijlocul eficient de a

ajunge la un anumit rezultat pornind de la un anumit set de circumstanțe sau de la o situație
dată.
Realitatea socială care este surprinsă și organizată de normele juridice este foarte
diversă și variată, motiv pentru care prin metode diferite ajungem la rezultate diferite,
nuanțate. Pentru a cunoaște adecvat un fenomen complex se impune să folosim metode
diverse. Fenomenul juridic este unul extrem de complex și studiul său impune utilizarea de
metode din cele mai diverse.
Înainte de a trece la metodele logice propriu-zise trebuie să menționăm că, după gradul
de generalitate, metodele pot fi:
 generale (care se aplică în toate științele sociale, de exemplu metoda
hermeneutică);
 speciale (care se aplică doar în anumite domenii ale științei, de
exemplu, metoda juridică).
În funcție de calea aleasă pentru obținerea adevărului avem:
 metode raționale (conceptualiste);
 metode intuitive.
Pentru a ajunge la adevăr și a obține rezultate corecte, metoda juridică trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
1. neutralitatea – nu trebuie să ne împingă către un rezultat părtinitor, ci spre
unul obiectiv;
2. coerența – trebuie să rezolve eventualele contradicții ale sistemului juridic;
3. simplitatea – din complexitatea sistemului juridic trebuie desprinse
construcții care să permită aplicarea lor rapidă;
4. verificabilitatea – concluziile obținute cu ajutorul metodei să poată fi
verificate.
I. METODA LOGICĂ PROPRIU-ZISĂ
Logica nu descoperă și nu judecă fapte; ea are doar scopul de a analiza și stabili

validitatea gândirii noastre și poate indica condițiile generale în care unele fapte pot fi
probate de alte fapte. Ea presupune aplicarea unor procedee logice care să lege norma
generală de consecințele acesteia asupra unor fapte individuale. În cadrul unui silogism
norma este premisa majoră, faptul juridic premisa minoră, iar concluzia este soluția dată de
instanța de judecată. Prin metoda logică se fundamentează soluția unei spețe, nu neaparat
se descoperă.
II. METODA HERMENEUTICĂ
Atunci când se judecă un comportament uman, el este încadrat și, dacă este cazul,
sancționat din punct de vedere juridic. A interpreta norma juridică înseamnă a înțelege
înțelesul exact al acesteia pentru ca faptele individului să fie corect încadrate juridic.
Motivarea și pronunțarea unei hotărâri judecătorești presupune două aspecte: înțelegerea
și cunoașterea situației de fapt prin probele administrate și încadrarea ei în normele juridice
corespunzătoare. Hermeneutica juridică reprezintă latura teoretică a interpretării dreptului,
arătând normele după care se va interpreta legea. Magistratul trebuie să judece și să
aprecieze comportamentul uman nu numai după mintea sa ci și după mintea legiuitorului.
Dificultățile legate de interpretarea legii decurg și din alte elemente:
- cele apărute din textul și redactarea legii;
- cele legate de valorile și scopurile societății în care se legiferează;
- cele legate de persoana însăși a judecătorului;
- cele legate de viziunea asupra vieții a legiuitorului și a exegetului.
Hermeneutica ne indică faptul că o expresie dintr-o lege poate semnifica altceva
decât pare la prima vedere. Interpretarea depinde de nivelul de cunoaștere al interpretului,
de gradul de încifrare al textului și de acuratețea legiuitorului.
Hermeneutica pornește de la ideea că unele expresii sunt inconsisitente și neclare,
având nevoie de o interpretare prin care să devină aplicabile și inteligibile.
III. METODA DOGMATICĂ
Această metodă este una a regulilor despre care se pretinde că există prin ele însele,
ea caută adevărul prin intermediul unei cunoașteri pure extrase din anumite principii, pe
care rațiunea le întrebuințează de multă vreme fără să se întrebe cum a ajuns la ele. Metoda
dogmatică este una de tip logico – deductiv care folosește o serie de principii a căror
valabilitate nu a fost testată în prealabil. Premisele majore ale metodei dogmatice sunt
construcții juridice și principii despre care se afirmă că sunt valabile oricând și oricum.
IV. METODA DIALECTICĂ
Dialectica presupune un joc topic cu principiile dogmatice, continuarea dogmaticii în

plan silogistic. Prin metoda dialectică adevărul este aflat din jocul tezei, antitezei și sintezei
(cunoscuta metodă hegeliană).
V. METODA CARTEZIANĂ
Metoda carteziană, concepută de filosoful francez Rene Descartes presupune, în primul

rând a ne îndoi și a înlătura tot ce este defectuos, tot ce nu este determinat în științele
juridice. După ce au fost înlăturate toate elementele îndoielnice, juristului îi rămân la
dispoziție acele aspecte certe pe care se poate baza în încercarea sa de a afla adevărul și
a aplica corect legea.
VI. METODA CONCEPTUALISTĂ
Această metodă a fost inițiată și aplicată de filosoful german Immanuel Kant. Ea

presupune organizarea experienței noastre cu ajutorul datelor apriorice ale intelectului. Din
lucruri nu putem cunoaște decât ceea ce punem noi în ele, ceea ce ne permit simțurile și
mințile noastre, orice faptă este juridică în măsura în care noi permitem acest lucru.
Judecata de valoare a omului se adaugă faptei și ne spune dacă ea aparține sau nu
dreptului.
VII. METODA INTUITIVĂ
Pentru a suplini lipsa intelectului, în anumite împrejurări, acționează intuiția.Ea ne
este folositoare acolo unde rațiunea, din diverse motive, nu mai poate opera. Intuiția
acționează spontan și formează majora unei judecăți nefiind precedată de niciun
raționament (cel puțin nu unul conștient).
Acolo unde legea nu mai operează intră în scenă intuiția. Dar ea trebuie să respecte
normele juridice și logice, să fie consistentă cu acestea.
TEMA 6
RAȚIONAMENTE JURIDICE ARGUMENTATIVE
În soluționarea litigiilor avocații, procurorii și judecătorii folosesc regulile gândirii

logice pentru a afla adevărul, pentru a-și susține punctul de vedere și pentru a convinge.
Indiferent de poziția procesuală pe care o avem trebuie să ne motivăm fie susținerile, fie
soluția la care am ajuns, atât în fapt cât și în drept.
Gândirea umană se manifestă, atât în domeniul dreptului cât și în toate celelalte
domenii de activitate și în viața de zi cu zi, prin modele variante de raționamente dintre care
amintim deducția, inducția și implicația argumentativă. Aceste raționamente, atunci când
sunt utilizate de juriști, prezintă diferențe în modul de abordare al schemelor folosite,
diferențe generate de specificul materiilor juridice.
§ 6.1. Silogismul argumentativ
Silogismul argumentativ este un raționament deductiv prin intermediul căruia „un

termen mediu de factură universală, conținut într-o judecată de predicție și o altă judecată
de predicție, ambele adevărate, realizează trecerea spre o concluzie validă de tip
particular.”1 Silogismul este alcătuit din trei propoziții dintre care două sunt premisele și cea
de a treia este concluzia.
Exemplu
Toate mamiferele sunt vertebrate.
Maimuțele sunt mamifere.
Maimuțele sunt vertebrate.
Structura silogismului este următoarea:
 M – termenul mediu, noțiunea care se regăsește în ambele premise
(mamiferele din exemplul nostru)
 P (predicatul logic) și S (subiectul logic) - termenii extremi. Predicatul logic se
mai numește și termen major deoarece apare în premisa majoră, iar subiectul
logic se mai numește și termen minor deoarece apare în premisa minoră.
 concluzia, în care apar numai termenii extremi (S și P).
Figurile silogismului rezultă din aranjarea termenilor în premise în diferite
feluri. Există patru moduri silogistice deoarece există patru combinații posibile:
M–P P- M M- P P- M
S–M S –M M- S M- S
S–P S–P S–P S–P
figura 1 figura 2 figura 3 figura 4
Modul unui silogism este dat de calitatea și cantitatea premiselor și concluziei

sale. De pildă modul eao – 4 ne spune că majora este o universală negativă,
minora este o universală afirmativă și concluzia este o particulara negativă, iar
figura silogismului este 4.
Legile generale ale silogismului

Pentru a fi valid, raționamentul de tip silogistic trebuie să respecte șapte legi. Conform
unor autori numărul acestor legi se ridică la opt. Aceste legi generale se deosebesc de legile
speciale ale fiecăruia dintre cele patru figuri ale silogismului.
a) Legi referitoare la distribuirea termenilor
1. Pentru ca un silogism să fie valid, termenul mediu (M) trebuie să fie
distribuit în cel puțin una dintre premise.
2. Pentru ca un silogism să fie valid, niciunul dintre cei doi termeni extremi (S
și P) nu poate să fie distribuit în concluzie, dacă nu a fost în prealabil
distribuit în premise.
b) Legi referitoare la calitatea premisei și a concluziei
3. Pentru ca un silogism să fie valid, cel puțin o premisă trebuie să fie
afirmativă.
4. Dacă ambele premise ale unui silogism sunt afirmative, atunci concluzia
nu poate fi decât afirmativă.
5. Dacă una din premise este afirmativă și cealaltă este negativă, atunci
concluzia nu poate fi decât negativă.
c) Legi referitoare la calitatea premiselor și a concluziei
6. Pentru ca un silogism să fie valid, cel puțin una dintre premisele sale
trebuie să fie universală.
7. Dacă una dintre premise este o propoziție particulară, concluzia nu poate
fi universală.
8. Un silogism valid are trei și numai trei termeni: termenul mediu care apare
în ambele premise și reprezintă una și aceeași noțiune deoarece altfel
raționamentul nu ar mai avea sens, și termenii extremi S și P.
I. Legile speciale și modurile figurii 1
1. Minora este obligatoriu afirmativă.

2. Majora este obligatoriu universală.
Din aplicarea legilor speciale rezultă următoarele moduri valide ale figurii 1:
 moduri valide principale: aaa-1,eae-1, aii-1 și eio-1;
 moduri valide subalterne: aai-1 și eao-1.
Despre un mod silogistic valid spunem că este subaltern atunci când există, în
aceeași figură, un mod silogistic cu aceleași premise dar cu concluzie universală (acesta cu
concluzie universală se numește mod principal).
Modurile figurii 1 sunt:
MaP MeP MaP MeP MaP MeP
SaM SaM SiM SiM SaM SaM
SaP SeP SiP SoP SiP SoP
III. Legile speciale și modurile figurii 2
1. Una dintre premise trebuie, obligatoriu, să fie negativă.

2. Majora este, în mod obligatoriu universală.
Din aplicarea legilor speciale rezultă următoarele moduri valide ale figurii 2:
 moduri valide principale: aee-2, eae-2, eio-2, aoo-2;
 moduri valide subalterne: aeo-2 și eao-2.
Modurile figurii 2 sunt:
PaM PeM PeM PaM PaM PeM
SeM SaM SiM SoM SeM SaM
SeP Sep SoP SoP SoP SoP
IV. Legile speciale și modurile figurii 3
1. Premisa minoră este obligatoriu afirmativă.

2. Concluzia nu poate fi universală.
Modurile valide ale figurii 3 sunt: aai-3, iai-3, aii-3, eao-3, eio-3, oao-3.
MaP MiP MaP MeP MeP MoP
MaS MaS MiS MaS MiS MaS
SiP SiP SiP SoP SoP SoP
V. Legile speciale și modurile figurii 4
1. Dacă majora este afirmativă, atunci minora este obligatoriu universală.

2. Dacă una dintre premise este negativă, atunci majora este obligatoriu
universală.
3. Dacă minora este afirmativă, atunci concluzia nu poate fi universală.
Modurile valide ale figurii 4 sunt: aai-4, aee-4, eao-4, eio-4, iai-4 și aeo-4.
PaM PaM PeM PeM PiM PaM
MaS MeS MaS MiS MaS MeS
SiP SeP SoP SoP SiP SoP
În materie juridică, caracterul universal al premisei majore este reprezentat, în

general, de norma de drept aplicabilă (la care se face referire), „iar caracterul afirmativ al
unei premise conținând judecata de predicție este reprezentat de condiția, calitatea sau
proprietatea pe care o exprimă fapta săvârșită de individ sau starea în care se află. ”1
De exemplu,
Copii au calitatea de moștenitori legali ai părinților.

Copii adoptați au aceleași drepturi ca și cei biologici.
Copii adoptați au calitatea de moștenitori legali ai părinților.
1 Ion Dobrinescu, p. 93.

În cadrul unui silogismul juridic, prin intermediul unei situații de fapt adevărate,
constatate și probate și a unei dispoziții legale în vigoare (despre care nu se poate spune
că este adevărată sau falsă, dar se poate spune dacă este sau nu în vigoare într-un anumit
moment și pe un anumit teritoriu) se obține o concluzie justă din punct de vedere juridic.
Obținerea concluziei din premise se face cu ajutorul termenului mediu (copii au calitatea de
mostenitori legali ai părinților), care este universal. Derivarea concluziei din premise are
caracter necesar deoarece premisele sunt ambele adevărate și legile silogismului sunt
respectate.
Particularitatea silogismului juridic se referă la premisa majoră care constă dintr-o
normă juridică cu caracter general, despre care nu se poate spune nici că este adevărată,
nici că este falsă, dar care trebuie să fie o normă în vigoare, prin intermediul căreia se
deduce caracterul just al concluziei. Conduitele oamenilor sunt constatări de fapt care pot fi
adevărate sau false, după cum sunt sau nu probate, în timp ce normele juridice sunt juste
sau nu. Norma juridică generală instituie o obligație, ceea ce înseamnă că în locul lui „S este
P” avem „S trebuie să fie P” iar este și trebuie sunt investite cu aceeași valoare de adevăr.
Un silogism juridic are următoarea formă
Toți X trebuie să facă A.
Dacă Y este cuprins în X,
Toți Y trebuie să facă A.
Deosebirea dintre silogismul clasic aaa-1 și silogismul juridic din exemplul dat este
că, în timp ce silogismul aaa-1 constată o situație de fapt, silogismul normativ are ca premisă
majoră și concluzie două propoziții normative, obligația de a îndeplini acțiunea A. Premisa
minoră este o constatare logică clasică (Y este inclus în X).
Uneori elaborarea silogismului juridic sau judiciar este precedată de activitatea de
căutare și stabilire a normei juridice aplicabile unei situații de fapt. Așa cum am mai scris
anterior, sistemul dreptului este unul deschis, dinamic și perfectibil. Nu toate faptele sociale
sunt normate juridic prin prevederi speciale și, atunci, judecătorul sau organul care trebuie
să aplice legea se va îndrepta către principiile generale ale dreptului pentru a găsi o soluție.
Minora silogismului judiciar descrie situația de fapt la care se aplică norma de drept.
Intotdeauna minora are drept predicat termenul mediu al silogismului. Descrierea corectă a
faptei în minoră este imperios necesară deoarece numai astfel încadrarea juridică se va
face corect, iar silogismul va fi nu numai valid, dar și adevărat.
Procedeul de elaborare al silogismului judiciar ne apare astfel: mai întâi este corect
stabilită și probată situația de fapt, apoi se găsește norma de drept aplicabilă în respectiva
speță și, la final, din cele două premise, se deduce concluzia.
Modelul silogistic al argumentării poate îmbrăca și forma entimemei. Entimema este
un model silogistic al argumentării care revine la o aserțiune C și teza pe care acesta o
conține. „O informație sau un dat justificativ D, o premisă normativă, ipotetică sau permisivi
W (W= warant), care asigură derivarea lui C din D și, în sfârșit, o informație, un fapt sau un
adevăr B (B= backing, suport), care permite aplicarea lui W”1.
D —>deci —>C
deoarece
W
ținând cont de
(pentru că)
Cu alte cuvinte „ținând cont de suportul B și deoarece W (garantul), se poate

argumenta C din D”.2
Această schemă este a unei entimeme sau a unui silogism prescurtat. El poate fi
reformulat în așa fel încât să ia înfățișarea unui silogism clasic în care majora are forma
universalei afirmative (Toți S sunt P sau Aproape toți S sunt P).
Entimema este un silogism eliptic. De exemplu
Toți moștenitorii au obligația de a accepta moștenirea în termen de un an de la
decesul defunctului.
X nu a acceptat moștenirea în termenul de un an.
X este exclus de la moștenire.
este un silogism care poate fi reformulat prin trecerea de la general direct la cazul particular:
„X nu a acceptat moștenirea în termen, deci este exclus de la moștenire” fără ca
prescurtarea să afecteze valoarea de adevăr a concluziei.

2 Ibidem.
Silogismul jurdic realizează definirea unei grupe de situații printr-o regulă generală
transmisibilă individual în condiții specifice și în raport cu drepturile și obligațiile vizate. 1
§ 6.2. Inferențele inductive
Inducția este un procedeu logic de generalizare prin care, se face trecerea de la

constatări despre cazuri particulare ale unei mulțimi la constatări despre toate obiectele
mulțimii respective.
De exemplu
A, B, C și...N au săvârșit infracțiuni de violență.
Ei se aflau in stare de ebrietate în momentul săvârșirii faptei
Starea de beție este un factor generator al infracțiunilor de violență.
Dar Karl Popper a observat cândva că „oricât de multe lebede albe vom constata că
există, aceasta nu justifică concluzia că toate lebedele sunt albe”.2 Prin urmare, nicio
generalizare nu este absolut sigură, doar probabilă.
Acest tip de raționament se utilizează adesea în activitatea de elaborare a legilor în
care, se pornește de la fapte sociale care se impun fi reglementate juridic printr-o normă
generală menită a fi aplicabilă ori de câte ori o situație particulară de acel tip se ivește în
practica judiciară.
Inducția poate fi de la particular la particular și de la particular la general. In primul
caz, ea poate fi de două tipuri:
 transducția care se derulează de la singular la singular dacă există una sau
mai multe proprietăți comune importante;
 analogia în cadrul căreia transferul unei proprietăți de la un obiect la altul se
face în baza trăsăturilor lor comune, a relației de asemănare dintre obiecte.
Inducția de la particular la general poate fi:
 completă atunci când trecerea de la particular la general se face în interiorul
unei clase finite de obiecte. După ce este examinat fiecare obiect al clasei și
se constată că are o anumită proprietate, putem afirma că întreaga clasă de
obiecte are acea proprietate;
 incompletă atunci când clasa conține un număr imposibil de mare de verificat
de obiecte, poate chiar infinit. Concluzia raționamentului nu poate fi decât

2 Karl Popper – Logica descoperirilor științifice, Editura Științifică, București, 1981, p. 23.
probabil adevărată deoarece este imposibil să fim siguri că toate obiectele
clasei dețin respectiva proprietate.
În cadrul inferențelor inductive concluzia are un grad mai mare de generalitate
decât concluziile dar nu este absolut sigură, doar probabilă. Prin inducție se amplifică
gradul nostru de cunoaștere al obiectelor și al lumii.
Inferențele inductive sunt foarte utile pentru a proba anumite fapte. De
exemplu
Victima a suferit o plagă înjunghiată.
Folosirea cuțitului provoacă asemenea plăgi.
Autorul infracțiunii este una din persoanele care are un cuțit asupra sa.
Concluzia raționamentului este foarte utilă dar doar probabilă. Este posibil ca
plaga înjunghiată să nu fi fost produsă de un cuțit sau ca acel cuțit să nu se mai afle
la autorul infracțiunii, la fel cum este posibil ca nu toate lebedele să fie albe, dar prin
raționamentul inductiv am primit un indiciu valoros care ne-ar putea ajuta să
descoperim pe autorul infracțiunii.
Putem concluziona că raționamentul inductiv ne ajută să descoperim adevărul
în majoritatea ramurilor dreptului, fiind prin urmare, un instrument foarte util, dar
trebuie folosit în mod prudent.
Un caz aparte de inducție este inducția diferențială care este o combinație
dintre inducția completă având totuși o concluzie particulară. Schema logică este
următoarea:
1. Este dată o clasă finită și nu foarte mare de obiecte.
2. Este examinat fiecare membru al clasei.
3. Se constată că numai câțiva membri ai clasei posedă o
proprietate.
4. Se concluzionează că numai o subclasă a clasei posedă
proprietatea.
In materie juridică acest tip de raționament se poate referi la infractorii minori sau la
persoanele care nu au discernământ, etc. Se examinează fiecare membru al clasei și se
stabilește care dintre ei are proprietatea de a fi minor, de exemplu, iar concluzia va fi o
propoziție particulară.
In pledoarii, în cazurile de inducție diferențială se utilizează argumentele ad
absurdum și ad imposibile. În primul caz, admitem prin absurd că A nu ar fi știut că B
urmează să săvârșească infracțiunea, dar atunci cum ne putem explica că A i-a restituit lui
B instrumentele necesare săvârșirii infracțiunii? Rezultă că A cunoștea intențiile infracționale
ale lui B.
În ceea ce privește argumentul ad imposibile sunt examinate ipotezele și dacă este
imposibil să existe legătura dintre premise și concluzie, înseamnă că ipoteze inițială este
falsă. De exemplu în asigurarea unui alibi, A nu putea să se fi intâlnit cu B într-un anumit loc
la ora x, dacă este dovedit că exact în acel moment se afla în altă parte (există martori care
atestă).
Analogia este inferența inductivă cel mai des uzitată în practică. Ea se referă la relația
presupusă necesară dintre proprietățile comune cunoscute ale două sau mai multe obiecte
și noua proprietate. O analogie este cu atât mai puternică cu cât:
 proprietățile prin care se aseamănă obiectele sunt mai multe decât cele prin
care se deosebesc;
 Insușirile prin care se aseamănă sunt mai importante decât cele prin care se
deosebesc și noua proprietate este legată de primele;
 aria obiectelor comparate cu aceleași proprietăți este mai mare.
 concluzia este mai modestă (restrânsă) decât premisele.
Cu cât se respecte mai mult cele menționate, cu atât concluzia analogiei este mai
probabilă.
În practica judiciară este utilizat argumentul a fortiori ratione pentru a permite
aplicarea unei norme la un caz neprevăzut expres de ea, dar care seamănă cu un altul pe
care norma îl prevede. Astfel norma devine aplicabilă în două situații care, deși nu sunt
echivalente din punct de vedere juridic, se aseamănă.
De asemenea, în cadrul analogiei se folosește și argumentul a majori ad minus (cine
poate mai mult, poate și mai puțin). De exemplu dacă o pedeapsă complementară
(interzicerea unor drepturi) se aplică unei persoane care a săvârșit o infracțiune mai puțin
gravă(de exemplu tentativa la omor), cu atât mai mult pedeapsa complementară se va aplica
și celui care săvârșește o pedeapsă mai gravă (omor).
§ 6.3. Implicația argumentativă
Implicația constă dintr-o legătură între două sau mai multe evenimente, astfel încât
unul nu se realizează fără celălalt. Relația de implicație are două elemente: condiția de
adevăr și ideea mediatoare.
Condiția de adevăr este indeplinită „atunci când ea răspunde la funcțiile de adevăr.”1
Calculul clasic al probabilităților analizează modul în care valoarea de adevăr a propoziției
compuse este afectată de valoarea de adevăr a propozițiilor care o compun fără a ține cont
de sensul sau conținutul propozițiilor. În cazul implicației, pentru ca aceasta să fie falsă este
de ajuns să se invoce un singur caz în care prima propoziție este adevărată și a doua este
falsă ( de exemplu dacă plouă, atunci este frig poate fi dezmintiță dacă putem găsi o singură
situație in care plouă fără să fie frig.
Tabelul valorilor de adevăr ale propoziției arată astfel (A și F semnifică cele două
valori de adevăr adevărat și respectiv fals):
p q p—>q
A A A
A F F
F A A
F F A
Din acest tabel putem concluziona că implicația este destul de ambiguă. Inferența
ipotetică materială, pentru a fi validă nu ne cere decât ca, in cazul în care condiția este falsă,
consecința să nu fie adevărată. Acest tip de raționament este folosit adesea în discursuri,
atât în cele cu caracter științific cât și în comunicarea cotidiană.
Inferența ipotetică pură are următoarea schemă:
p—>q dacă p atunci q
q—>r dacă q atunci r
p—>r dacă p atunci r
[(p—>q)&( q—>r)] —>( p—>r)
Dacă minorul este agresat fizic, el devine anxios.

Dacă minorul este anxios, atunci nu se mai poate concentra la școală.
Dacă minorul este agresat fizic, el nu se mai poate concentra la școală.
Se poate observa că, în cadrul acestui raționament, consecința consecinței este
consecința condiției. Primul termen al implicației (p) se numește condiție, iar al doilea (q)
consecință.

Inferențele disjunctive, în care premisa majoră este o disjuncție (pVq) iar premisa
minoră este o propoziție categorică. Dacă disjuncția este exclusivă, cele două propoziții sunt
incompatibile iar raționamentul va arăta în felul următor:
[(pVq)&p] —>~q
[(pVq)&q] —>~p
Dacă disjuncția este completă dar nu și exclusivă, ea afirmă în concluzie după ce
neagă în premise.
[(pVq)&~p] —>q
[(pVq)& ~q] —>p
În ceea ce privește inferența ipotetică mixtă, aceasta are următoarea structură:
p—>q
p .
q
ceea ce înseamnă că adevărul condiției implică adevărul consecinței și
p—>q
~q .
~p
falsitatea consecinței implică falsitatea condiției.
BIBLIOGRAFIE
1. Aristotel – Organon, vol. I, Categoriile, Despre interpretare. Traducere, studii

introductive, introduceri și note de Mircea Florian, Editura IRI, București, 1997;
2. Aristotel – Organon, vol. II: Analitica primă, traducere și studiu introductiv de
Mircea Florian, Editura IRI, București, 1997.
3. Aristotel – Organon, vol. III: Analitica secundă, traducere, studiu introductiv și
note de Mircea Florian, Editura Științifică, București, 1961.
4. Aristotel – Organon, vol. IV: Topica, Respingerile sofistice, traducere, studiu
introductiv și note la “Topica”, traducere și note la “Respingerile sofistice” de
Mircea Florian, notiță introductivă la “Respingerile sofistice” de Dan Bădărău,
Editura Științifică, București, 1963.
5. Aristotel – Metafizica, Editura IRI, București, 1999.
6. Arsith, Mirela – Logica juridică, curs pentru învățământ la distanță, Universitatea
Danubius.
7. Botezatu, Petre – Introducere in logică, Editura Polirom, Iași, 1997.
8. Ciolan, Mihai – Logica. Manual de utilizare, Editura Logos, București, 2004.
9. Cosmovici, Andrei – Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996.
10. Craiovan, Ion – Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010.
11. Dancă, Wilhelm – Logica filosofică. Aristotel și Toma dÁquino, Editura Polirom,
Iași, 2002.
12. Dobrinescu, Ion- Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, București,
1996.
13. Dumitriu, Anton – Istoria logicii, Editura Didactiă și Pedagogică, Bucureșt, 1975.
14. Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997.
15. Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iași,
1998, p. 36.
16. Gorea, Brândușa – Logică juridică, Editura Zethus, Târgu Mureș, 2009.
17. Kant, Immanuel – Critia rațiunii pure, București, Editura IRI, 1998.
18. Kneale, William; Kneale, Martha – Dezvoltarea logicii, vol. I și II, Editura Dacia,
București, 1974.
19. Leibniz, G. - Monadologia, in Opere filosofice, vol. I, Editura Științifică, București,
1972.
20. Mateuț, Gheorghiță; Mihăilă, Arthur – Logica juridică, Editura Lumina Lex,
București, 1998.
21. Mihăilă, Arthur – Logica juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003.
22. Mirică, Andreea Elena – Filosofie, curs pentru IFR.
23. Petru, Ioan – Logică și educație, Editura Junimea, Iași, 1994.
24. Popelard, Marie Dominique; Vernant, Denis – Elemente de logică, Institutul
European, Iași, 2003.
25. Stoica, Dan – Logică și limbaj, Editura DAN, Iași, 2000.
26. Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie, Editura Politică, București,
1966.
27. Vieru, Sorin – Încercări de logică, Editura Paideia, București, 1997.
28. Voinea, M. – Sociologie juridică, Editura Universităţii româno americane,
Bucureşti, 1993

Logică Juridică Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Logică Juridică Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică

TEMA 1. LOGICA –ISTORIC, IMPORTANŢĂ ȘI DEFINIȚIE.........................4

LOGICA –ISTORIC, IMPORTANŢĂ ȘI DEFINIȚIE

§ 1.1 Aspecte de ordin istoric

Fără a ne referi in primul rând la superioritatea şi rafinamentul nivelului celui mai

Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 17.

1 Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 346.

§ 1.2 Definiții ale logicii

1 Teodor Dima – Logică generală, curs, p. 15.

Fumătorii își dăunează grav sănătății. Toți B sunt C.

§ 2.1 Noțiuni generale

1 Teodor Dima – Logică generală, curs, p. 33.

§ 2.2 Principiile logicii tradiționale

§ 2.2.1 Principiul identității

Principiul identității, cu a sa formulare, „A este A” pare la prima vedere banal.

1 Petre Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 29.

§ 2.2.2 Principiul necontradicției

§ 2.2.3 Principiul terțului exclus

Conform principiului necontradicției este imposibil ca A și non-A să fie ambele

1 Teodor Dima, p. 40.

§ 2.2.4 Principiul rațiunii suficiente

1 Aristotel – Despre interpretare, Editura Humanitas, București, 1998, 7, 17b, p. 15.

1 Arthur Schopenhauer, op. cit. Teodor Dima, p. 41.

§ 2.3 Principiile și logica modernă. Concluzii

Datorită adoptării gândirii și stilului matematicii în logică, aceasta a suferit anumite

1 Petre Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 44.

§ 3.1 Noțiuni generale

Așa cum am concluzionat anterior, logica este știința gândirii corecte, a

1 Teodor Dima, p. 24.

1 Teodor Dima, p. 27.

1 Teodor Dima, p. 28.

§ 3.2 Limbajul și logică juridică

FORMELE LOGICE FUNDAMENTALE

1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 17.

1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 26.

1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 29.

1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 57.

Cu ajutorul noțiunilor formulăm judecăți sau propoziții. În funcție de intenția urmărită

1Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 65.

1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, București, 1997, p. 79.

Propozițiile de forma „x are proprietatea P” (omul este bun) se numesc propoziții

1. Dați exemple de cuvinte omonime.

LOGICA JURIDCĂ. NOȚIUNE ȘI PARTICULARITĂȚI

§ 5 .1 Normele juridice și sociale şi ordinea juridică în societate

Elementele constitutive ale normei juridice sunt:

§ 5 .2 Sistemul logic al dreptului

§ 5 .3 Metodologia logicii juridice

În genere, prin metodă, se înțelege procedeul, calea de urmat, mijlocul eficient de a

I. METODA LOGICĂ PROPRIU-ZISĂ

Logica nu descoperă și nu judecă fapte; ea are doar scopul de a analiza și stabili

II. METODA HERMENEUTICĂ

III. METODA DOGMATICĂ

IV. METODA DIALECTICĂ

Dialectica presupune un joc topic cu principiile dogmatice, continuarea dogmaticii în

Metoda carteziană, concepută de filosoful francez Rene Descartes presupune, în primul

VI. METODA CONCEPTUALISTĂ

Această metodă a fost inițiată și aplicată de filosoful german Immanuel Kant. Ea

VII. METODA INTUITIVĂ

RAȚIONAMENTE JURIDICE ARGUMENTATIVE

În soluționarea litigiilor avocații, procurorii și judecătorii folosesc regulile gândirii

§ 6.1. Silogismul argumentativ

Silogismul argumentativ este un raționament deductiv prin intermediul căruia „un

Modul unui silogism este dat de calitatea și cantitatea premiselor și concluziei