INTERVIUL RADIO

Caracteristici. Tipologii. Durată.

Interviul, ca gen jurnalistic, constituie, împreună cu ştirea, relatarea şi
reportajul, stâlpii de rezistenţă ai emisiunilor informative de radio. Interviurile sunt
difuzate cu precădere în radiojurnale, dar şi în alte emisuni, cum ar fi cele de tip
magazin. În acest caz, interviul devine o rubrică de-sine-stătătoare. Interviurile, mai
ales cele bine realizate, sunt ascultate cu interes şi cresc audienţa postului.
Interviurile pentru o emisiune informativă încearcă să lămurească o problemă.
Reporterul îşi propune să afle „de ce” interlocutorul are o anumită poziţie, o anumită
opinie?; „de ce” politicianul are o anumită iniţiativă?, „de ce” pocedeză aşa şi nu
altfel?; „de ce” studenţii au ieşit în stradă?; „de ce” guvernul a luat o anumită măsură?
Atenţie însă, reporterul să nu fie prea agresiv şi să nu devină obositor pentru ascultător,
în încercarea de a-şi prinde în corzi interlocutorul.
Interviurile pot fi clasificate după mai multe criterii, ceea ce face să existe mai
multe tipologii.
a) După conţinut, interviurile radio se pot grupa, potrivit literaturii de
specialitate, asemenea celor din presa scrisă, în trei categorii: informativ (sau factual),
interpretativ (numit şi de opinie) şi interviul portret (sau de personalitate).
Interviul informativ este cel mai des întâlnit în jurnalele de radio. Pentru a-şi
merita cu adevărat numele, el trebuie să ofere informaţie nouă, chiar inedită, de larg
interes, să prezinte mărturii sau descrieri ale unor evenimente, să lămurească o
chestiune controversată (cum ar fi presupusa implicare a unui politician într-un scandal
de corupţie).
Interviul interpretativ este cel în care reporterul îi solicită interlocutorului să
comenteze anumite fapte, declaraţii, să aducă argumente în susţinerea unui punct de
vedere, să-şi expună părerea cu privire la o anumită decizie, un eveniment, o
declaraţie, o problemă controverată. Acestui tip de interviu i se subsumează interviul
replică, des folosit in radio. Dacă, de pildă, un politician formulează o acuzaţie la
adresa altui politician, reporterul îl poate intervieva pe cel vizat pentru a-i afla punctul
de vedere.
Interviul portret crează o imagine a interlocutorului prin chiar cuvintele
acestuia; relevă aspecte mai puţin cunoscute despre o personalitate; pune în lumină un
om obişnuit care are un hobby sau o realizare exemplară; prezintă o persoană de succes
(artist, sportiv, om de afaceri) încercând să afle de la ea ce simte, cum gândeşte, ce
speranţe are, care-i sunt proiectele imediate şi de perspectivă.
Unii autori (P.Ganz, 1988) clasifică interviul audiovizual în: interviu mărturie
(luat martorilor la un eveniment, pentru a obţine mesajul esenţial. Important este sa te
asiguri ca persoana intervievată este cu adevărat un martor al evenimentului şi anume
un martor competent); interviu declaraţie; interviu explicaţie (luat unui expert, pentru
lămurirea unei probleme, unui politician, pentru clarificarea unei declaraţii, iniţiative,
demers); interviu document (în care fie se realizează portretul cuiva, fie sunt prezenate
fapte, evenimente cu valoare de document).
b) După modalitatea de difuzare: interviul înregistrat şi interviul în direct.
Interviul înregistrat are avantajul că îl eliberează pe reporter de stresul unei
transmisii live, că atât întrebările cât şi răspunsurile pot fi prelucrate, scurtate, pentru
ca interviul să se încadreze în timpul alocat. Pentru a deveni mai scurte şi mai concise,
întrebările pot fi reformulate. Trebuie avut însă mare grijă ca rostirea lor să aibă
aproximativ acelaşi fundal sonor ca interviul. Ele nu trebuie citite într-un studio izolat

1
fonic dacă interviul a fost luat într-o sală de conferinţe sau într-un loc în care răzbătea
atmosfera străzii. Întrebările vor fi editate separat de interviu.
Dacă, din diferite motive, întrebările nu pot fi păstrate, se poate recurge la un
următoarea formulă: reporterul, aflat în studio, înregistrează o frază de tipul „L-am
întrebat pe dl.X la ce nivel se situează economia subterană ”, după care se introduce
prin editare (montaj) răspunsul înregistrat. O dată adoptată această formulă, ea trebuie
menţinută până la sfârşitul interviului.
Interviul în direct presupune mai multă experienţă din partea redactorului-
prezentator (sau a reporterului), un anumit exerciţiu, simţul timpului, pentru a se
încadra în minutele alocate, prezenţă de spirit, pentru a formula întrebări în funcţie de
răspunsurile interlocutorului, a solicita exemple, detalii. Un bun om de radio nu
rămâne niciodată legat de întrebările pe care şi le-a notat înainte de intrarea în emisie,
ci se va adapta, din mers, cursului discuţiei.
c) După modul de realizare: interviul faţă-în faţă şi interviul telefonic.
Modul ideal de a realiza un interviu este întâlnirea faţă-în-faţă a reporterului
cu interlocutorul. Acesta îi dă posibilitatea să comunice mai bine cu interlocutorul, să
exploateze anumite aspecte ale întâlnirii directe: ambianţă, comportament, mod de
adresare, disponibilitate către confesiuni, câştigarea încrederii, o scurtă discuţie
preliminară. Acest tip de interviu poate fi programat dinainte, de comun acord, sau
poate fi realizat ad hoc, la locul producerii unui eveniment, după o conferinţă de presă,
pentru clarificarea unor declaraţii, sintetizarea informaţiilor prezentate sau pur şi
simplu din dorinţa reporterului de a avea o exclusivitate.
Presat de timp, jurnalistul de radio este pus adesea în situaţia de a realiza
interviuri prin telefon. Sarcina nu este atât de uşoară pe cât ar putea părea. În primul
rând că o discuţie telefonică nu se poate prelungi prea mult, ceea ce face ca reporterul
să fie constrâns să obţină informaţiile dorite într-un timp foarte scurt. Apoi, există
riscul ca dialogul să se întrerupă brusc, uneori tocmai când este mai interesant, fie din
motive obiective, tehnice, fie pentru că interlocutorul, să zicem un politician, este
incomodat de întrebări şi închide pur şi simplu telefonul. După care, reporterul
încearcă în zadar să-l contacteze din nou.
O altă dificultate a interviului telefonic ţine de calitatea înregistrării. S-ar
putea, fie ca aceasta să nu aibă acurateţea necesară pentru a fi difuzată pe post, fie să
existe momente de întrerupere a dialogului, mai ales atunci când interlocutorul
vorbeşte de pe un telefon mobil. Dacă înregistrarea nu este bună din punct de vedere
tehnic, interviul este compromis şi nu poate fi difuzat. Dar reporterul nu se poate da
bătut atât de uşor, mai ales dacă interviul conţine informaţii importante. În astfel de
cazuri, el îl contactează din nou pe interlocutor şi, cu scuzele de rigoare, îi explică,
pentru a nu-l dezamăgi prea tare, că doar câteva dintre răspunsuri nu s-au înregistrat
bine. Reporterul îl roagă să reia numai două-trei răspunsuri, şi anume pe cele pe care
el le consideră foarte interesante pentru ascultători. Este o cale de ieşire dintr-o situaţie
delicată, uneori chiar disperată.
Şi în cazul interviului telefonic, unele întrebări pot fi reluate, în ideea de a fi
mai mai concise. Înregistrarea întrebării reformulate trebuie făcută tot prin telefon, şi
nu într-o cameră izolată fonic, nici măcar într-una obişnuită; fundalul sonor trebuie să
fie aproximativ acelaşi, pentru a nu da impresia de lucru contrafăcut.

Durata optimă a unui interviu este în funcţie de tipul acestuia, de tipul

emisiunii în care este difuzat şi de tipul postului de radio.
De obicei, un interviu într-un jurnal FM are circa 3 minute. Este indicat să
conţină 5-6 întrebări şi răspunsuri. Uneori acest lucru nu este posibil, fie pentru că

2
interlocutorul vorbeşte mai lent, fie pentru că problema dezbătută este mai complexă şi
nu poate fi explicată, clarificată în puţine cuvinte.
Interviul în jurnalul FM se poate prelungi până la 5 minute, dacă tratează o
temă „fierbinte” sau intervievatul este o personalitate (sau o persoană „cu greutate”).
Un interviu-replică poate fi scurt, de circa un minut.
Un interviu difuzat într-o emisiune-magazin poate avea 7 până la 10 minute.
În general reporterul înregistrează mult mai mult decât va fi difuzat. Un
reporter poate conveni de la început cu interlocutorul asupra duratei interviului, iar
dacă acesta ştie să-şi ordoneze ideile, nu se face risipă de timp.
Un reporter experimentat „simte” cât este nevoie să prelungească un interviu
pentru a nu se ajunge la o „inflaţie” de vorbe, care oricum nu vor fi difuzate.
Durata finală a interviului este stabilită de reporter, împreună cu producătorul.

Etapele realizării interviului

Alegerea temei şi a interlocutorului.
În mod obişnuit, interlocutorul este ales în funcţie de tema interviului. În cazul
interviului de personalitate, fireşte că primul pas este alegerea interlocutorului, după
care se trece la formularea întrebărilor, în funcţie de competenţa acestuia şi de
aspectele pe care dorim să le reliefăm.
Tema trebuie să fie de interes actual, cu impact în rândul ascultătorilor.
Reporterul trebuie să ştie exact ce urmăreşte să obţină de la interlocutor în legatură cu
tema propusă.

Documentarea prealabilă. Formularea întrebărilor.

O condiţie obligatorie pentru succesul unui interviu este ca reporterul să se
documenteze temeinic înainte de a sta faţă-în-faţă cu interlocutorul. Un interviu se
poate rata din mai multe motive. Eşecul este însă garantat dacă reporterul se prezintă
nepregătit la întâlnirea cu interlocutorul. Reporterul nepregătit nu va şti să conducă în
aşa fel discuţia încât să obţină maximum de informaţii posibile. Mai mult, el va putea
fi uşor indus în eroare de interlocutor.
Dacă are de realizat un interviu de personalitate, reporterul trebuie să se
informeze despre realizările acelei personalităţi şi să citească ceea ce s-a scris despre
ea. Dacă interviul urmează să abordeze o temă de interes actual sau un subiect
controversat, reporterul trebuie să cunoască (ori măcar să fie iniţiat în) evoluţia
problematicii respective, punctele de vedere formulate, să-şi însuşească aşadar
background-ul temei. Numai aşa va putea să deţină în permanenţă controlul discuţiei.
În redacţiile bine „echipate” există dosare tematice: „Justiţie”, „Corupţie”, „Partide”,
„Integrare”, sau dosare de personalităţi, care cuprind o minimă biografie a acestora,
extrase de presă (interviuri, anchete).
Pe parcursul documentării, reporterul schiţează întrebările pe care le i le va
pune interlocutorului. O dată încheiată documentarea, el va întocmi o listă de întrebări
şi le va memora pe cele mai importante. Lista de întrebări o va păstra la îndemână în
timpul interviului, ca măsură de prevedere în cazul în care memoria i-ar juca o festă.
Cele mai bune întrebări sunt cele cu final deschis, care solicită explicaţii,
argumente şi la care nu se poate răspunde cu da sau nu. Răspunsurile la întrebările
închise sunt adesea irelevante. Sunt acceptate în interviul radio întrebările care
formulează o alternativă: „Veţi susţine proiectul de lege al guvernului privind … sau
veţi iniţia un alt proiect?”, precum şi întrebările care presupun un răspuns exact:
Cine?, Ce?, Unde?.

3
 Întrebările trebuie formulate în aşa fel încât să stimuleze răspunsuri interesante.
„Cum comentaţi?” este cea mai simplistă întrebare pe care o poate pune un reporter. Ea
dovedeşte lipsa de imaginaţie a acestuia, şi, de multe ori, necunoaşterea problemei la
care încearcă să afle un răspuns. La fel de banală şi de nepotrivită într-un interviu este
întrebarea „Ce părere aveţi?”. Interlocutorul trebuie provocat să răspundă şi acest lucru
nu se poate face prin întrebări de o asemenea platitudine. Din păcate, le auzim, şi încă
de multe ori pe zi, la posturile româneşti de radio şi televiziune. Dincolo de platitudine,
întrebările de acest tip îl elimină practic pe reporter din interviu şi lasă controlul
discuţiei la latitudinea interlocutorului. Acesta îi poate da interviului turnura pe care o
doreşte.
Dar, cum îl provocăm pe interlocutor? Cum putem fi incisivi, fără a fi agresivi?
De exemplu, într-un interviu pe teme politice, amintim opiniile contrare celor ale
intervievatului. Într-un interviu portret, îl încurajăm pe interlocutor să-şi deruleze
povestea.
În ceea ce priveşte ordonarea întrebărilor potrivit gradului de dificultate,
există diferite tactici. Se poate începe cu întrebări mai simple, care nu-l pun în
dificultate pe interlocutor, şi merge gradat către întrebările mai incomode. O asemenea
tactică cere însă timp, iar rezultatul este neinteresant din punctul de vedere al
jurnalismului de radio. O asemenea formulă este acceptabilă numai dacă interviul
poate fi, după înregistare, „răsturnat”, prin editarea computerizată, sau dacă se va
renunţa la prima parte, reţinându-se doar întrebările şi răspunsurile finale. Unii
jurnalişti sunt tentaţi să lase, deliberat, partea „tare” a interviului la sfârşit. Ei mizează
prea mult pe răbdarea şi fidelitatea ascultătorului, care de cele mai multe ori nu
răspunde acestor aşteptări.
De aceea, este recomandabil ca un intreviu radio să înceapă cu o întrebare „de
atac” menită să stârnească interesul ascultătorului, chiar dacă aceasta îl pune în
dificultate pe interlocutor. Se poate începe şi cu o întrebare „de încălzire”, nu prea
dură, după care se lansează ofensiva. Nu trebuie pierdut din vedere că după două-trei
întrebări banale, de complezenţă, şi răspunsuri pe măsură, ascultătorul va fi tentat să
schimbe postul.
Este de asemenea important să fie menţinut ritmul, să existe un anumit joc al
întrebărilor şi răspunsurilor, o anumită tensiune, pentru ca interviul să capteze atenţia
pe toată durata lui. În nici un caz, reporterul nu trebuie să adreseze dintr-o dată un
pachet de întrebări. Pentru a nu plictisi ascultătorul, interlocutorul nu trebuie lăsat să
vorbească mai mult de 40 de secunde. Dacă o face, răspunsul lui trebuie scurtat la
editare.
Cum spuneam, reporterul trebuie să vină „înarmat” cu întrebări la întâlnirea cu
intervievatul, dar asta nu înseamnă că trebuie să rămână „încremenit în proiect”. Un
interviu dinamic, bine realizat, poate să nu repecte întocmai lista de întrebări concepută
anterior. O primă întrebare şi un prim răspuns îi pot sugera reporterului o altă abordare
a temei decât cea preconizată. El poate schimba, astfel, pe loc cursul interviului,
adresând întrebări care nu se aflau pe listă, solicitând exemple. Rezultatul este adesea
mult mai bun decât dacă reporterul ar fi respectat ordinea iniţială a întrebărilor. Dacă
răspunsul aduce în discuţie o problemă pe care jurnalistul o avea în vedere pentru
finalul interviului, nu trebuie să amâne momentul, nici să spună „Vreau să vă întreb
despre asta, dar la sfârşit”, ci trebuie să formuleze întrebarea legată de acea problemă.
Ce te faci însă dacă interlocutorul, să zicem o oficialitate, solicită lista
întrebărilor înainte de realizarea propriu-zisă a interviului şi nu vrea să se abată de la ea
cu nici un chip? Destul de greu de ieşit dintr-o asemenea situaţie. Reporterul trebuie să
recurgă la o întreagă „artă” a diplomaţiei pentru a-l scoate pe interlocutor din

4
„carapace”. Fie măgulindu-l, fie explicându-i că detaliile în plus nu au cum să-l
afecteze, fie chiar contrariindu-l sau enervându-l uşor.
Uneori persoanele intervievate, politicieni de exemplu, ocolesc răspunsul la
întrebare, vorbesc în clişee (limba de lemn) şi nu spun nimic interesant. În aceste
cazuri, reporterul trebuie să reformuleze întrebarea sau să-i atragă atenţia
interlocutorului că nu răspunde la întrebare. Reporterul poate face acest lucru chiar la
microfon, nu numai off the record. Dacă intervievatul persistă să vorbească doar ca să
se audă, reporterul poate întrerupe interviul. În cazul în care consideră necesar, poate
lăsa uşa deschisă pentru altădată, spunându-i interlocutorului că este suficient material
înregistrat, fără a-l lăsa să înţeleagă, de fapt, că răspunsurile sunt lipsite de substanţă.
Lungimea întrebărilor şi a răspunsurilor. Un interviu radio trebuie să fie
dinamic, să nu plictisească ascultătorul. De aceea, nici întrebările şi nici răspunsurile
nu trebuie să fie prea lungi. Dacă interlocutorul foloseşte fraze prea lungi ori fără final,
el poate fi întrerupt şi rugat să reformuleze sintetic cea ce vrea să spună. I se poate
reaminti că interviul este pentru radio, şi nu pentru presa scrisă.
Calitatea întrebărilor. Dacă întrebarea este ambiguă, răspunsul nu are cum să
fie clar. Dacă întrebarea crează confuzie, ea trebuie reformulată. Nu sunt recomandate
nici întrebările care sugerează răspunsul („Nu-i aşa că vă veţi adresa justiţiei?”), nici
cele prea generale, (de tipul „Ce impresii aveţi din călătoria la Bruxelles?”), prin care
interlocutorul este îndemnat să spună ceea ce crede el de cuviinţă, sau ce presupune că
l-ar interesa pe ascultător. Nepotrivite pentru un interviu radio sunt şi afirmaţiile
reporterului care ţin loc de întrebări, ca şi expunerea poziţiei pe care reporterul o are
faţă de problema în discuţie. Scopul interviului nu este ca jurnalistul să-şi dea cu
părerea, ci să afle opinii şi informaţii de la interlocutorul său.
Nu trebuie pierdut din vedere că interviul radio este mai mult decât un set de
întrebări şi răspunsuri. El presupune spontaneitate din partea reporterului, ştiinţa de a
conduce discuţia pentru a afla maximum de informaţie posibil, iar, acolo unde este
cazul, diferite detalii legate de viaţa, activitatea, pasiunile, preocupările, experienţele
inedite ale interlocutorului. Interviul este practic o confruntare între reporter şi
interlocutor, în care reporterul trebuie să dea dovadă de incisivitate şi curiozitate, fără a
se transforma însă într-un procuror sau inchizitor. Există o „artă” a interviului, care nu
poate fi dobândită decât prin pregătire şi exerciţiu.
Nu în ultimul rând, în interviul radio, reporterul trebuie să ştie să-şi folosească
vocea, să adopte un ton echilibrat, adecvat discuţiei, să nu fie pătimaş ori nepoliticos
cu interlocutorul, chiar dacă nu-i împărtăşeşte opiniile. Agresivitatea şi ostilitatea nu au
ce căuta nici măcar în ton. După cum nici un ton prea „moale”, o voce sufocată de
emoţie nu sunt indicate. O voce echilibrată, neutră este cel mai bun aliat al
reporterului. Într-un interviu radio, reporterul îşi dă măsura talentului şi a
profesionalismului.

Desfăşurarea interviului radio

Spre deosebire de interviul pentru presa scrisă, în cazul interviului radio trebuie
avută mai mare grijă pentru obţinerea unei înregistrări de calitate. Acurateţea vocii este
esenţială pentru reuşita interviului. În acest scop, microfonul trebuie amplasat cât mai
aproape de interlocutor şi trebuie verificat, din când în când, la cască dacă înregistrarea
decurge normal. Verificarea modului în care se derulează înregistrarea trebuie făcută şi
în cazul unui interviu telefonic. Dacă se produc zgomote (se trânteşte o uşă, claxonează
o maşină, latră un câine), reporterul trebuie să-i ceară intervievatului să reia răspunsul.
În cazul unui interviu faţă-în-faţă, trebuie ales cel mai bun loc din punctul de
vedere al intervievatului, pentru a fi realizat. Intervievatul trebuie să fie relaxat pentru

5
a se putea concentra şi a răspunde la întrebări. Cel mai bun loc ar fi printre propriile
lucruri, la el acasă sau la biroul de lucru.
Este foarte important ca jurnalistul să-şi asculte interlocutorul, nu să fie
preocupat de următoarea întrebare în timp ce acesta vorbeşte. Jurnalistul trebuie să
menţină contactul vizual cu intervievatul, nu să răsfoiescă în permanenţă notiţele.
Numai dacă urmăreşte cu atenţie ce spune intervievatul, reporterul poate interveni cu o
întrebare suplimentară, poate clarifica anumiţi termeni, poate cere detalii, poate solicita
exemple. Nu în ultimul rând, urmărindu-l pe interlocutor, reporterul evită situaţia
jenantă de a pune o întrebare la care tocmai s-a răspuns.
Pot fi păstrate câteva momente de tăcere, pentru a-i permite intervievatului să-şi
organizeze gândurile.
În timpul interviului, reporterul trebuie să fie cu ochii pe cronometrul
minidiscului (sau al reportofonului), pentru ca discuţia să nu se prelungească peste
limitele necesare. El trebuie să-i dea de înţeles intervievatului când discuţia este pe
sfârşite. Dacă afirmă „Aceasta este ultima întrebare”, atunci, după aceasta, nu trebuie
să mai urmeze decât răspunsul. În practică se poate întâmpla ca tocmai ultimul răspuns
să fie interesant, incitant, şi atunci reporterul să simtă nevoia unei intervenţii şi după
„ultima întrebare”. În acest caz, situaţia se corectează la editare.
Este recomandabil ca reporterul să evite să tragă concluzii. Ultimul cuvânt
trebuie să îl aibă intervievatul, după care nu pot urma decât, eventual, mulţumirile
reporterului pentru timpul acordat şi informaţiile oferite. Reporterii experimentaţi au
un dezvoltat simţ al finalului şi ştiu când să pună punct unui interviu.

Editarea interviului
Înregistrarea trebuie ascultată cu atenţie şi selectate numai răspunsurile
interesante, care comunică ceva, relevante pentru tema în discuţie.
În cazul în care sunt scurtate, pentru a fi „la obiect” sau din raţiuni de timp,
răspunsurile trebuie să-şi păstreze coerenţa.
Editarea se face în sistem computerizat, ceea ce permite o perfectă încadrare în
timpul alocat, scoaterea bâlbelor, a pauzelor prea lungi, a elementelor redundante, a
zgomotelor, dacă există.
Dacă avem de editat un interviu într-o limbă străină se procedează astfel:
-se editează separat fiecare răspuns
-se formulează din studio întrebarea în limba română sau se foloseşte formula
„L-am întrebat pe dl X……”
-se alătură întrebării un fragment audio de circa 5-6 secunde din răspunsul
intervievatului
-se intră cu traducerea, având ca fundal răspunsul
-în final se difuzează iarăşi câteva cuvinte (5-6 secunde) reprezentând partea
ultimă a răspunsului.
Se procedează la fel cu următorul pachet întrebare-răspuns.
La sfârşit trebuie ascultat cu atenţie întregul interviu astfel prelucrat, pentru a
verifica dacă îmbinările sunt corecte.

Aplicaţie: Analizaţi unui interviu cu o personalitate politică sau culturală,

difuzat recent de post de radio cu largă audienţă. Cât de pertinente au fost întrebările şi
cât de concrete răspunsurile?
Aplicaţie: Realizaţi un interviu de 3 minute, pe o temă de actualitate. Explicaţi
cum aţi procedat.