Iobagii din Transilvania

Un iobag , este un țăran "legat" de pământul unui stăpân feudal, pe care se află,

depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta.
Țăranul dependent se numea șerb (din latină servus) în Transilvania, rumân în Țara
Românească și vecin în Moldova.
Iobăgia diferă de sclavie prin faptul că stăpânul nu avea drept de viață și de moarte
asupra iobagilor, iar aceștia nu puteau fi vânduți separat de pământul pe care îl lucrau
sau îl primeau în folosință. În mod tipic, atunci când șerbia avea preponderență,
pământul însuși nu putea fi vândut deoarece era asociat cu puterea politică, în schimb
el putea fi transferat prin război, dăruire, căsătorie sau prin alte moduri.

Fundamentele iobăgiei au fost puse pe vremea ultimilor ani ai Imperiului Roman. Pe

durata războaielor din timpul crizelor secolului al treilea, mulți fermieri mici și-au vândut
sau și-au abandonat pământurile, iar proprietatea asupra terenurilor agricole a ajuns să
fie concentrată în moșii mari (latifundia), lucrate de țărani (coloni), care luaseră în
arendă suprafețe arabile.
Țăranii care lucrau pe aceste moșii datorau o rentă pentru porțiunea de teren care le
asigura traiul și mai datorau stăpânului un număr de zile de muncă neplătită la arat,
semănat și cules. De la un termen de plată al arendei la altul, datorită deteriorării
economiei romane, colonii au început să nu mai fie capabili să plătească rentele și au
ajuns legați de moșii prin debit. Edictul de la Milano (dat în 313, de către împăratul
roman, Constantin cel Mare) a stabilit caracteristicile de bază ale iobăgiei. Colonii nu
puteau să părăsească moșia sau să se căsătorească pe altă proprietate fără
permisiunea stăpânului lor, iar copiii colonilor deveneau coloni la rândul lor. Pe de altă
parte, stăpânul nu-și putea evacua colonii și nici nu le putea crește în mod arbitrar
rentele și îndatoririle tradiționale. Astfel, colonii aveau traiul asigurat oarecum.
Atât în partea răsăriteană a imperiului cât și în cea de vest, (unde invazia popoarelor
germanice i-a îndepărtat pe unii vechi moșieri romani, dar a lăsat neatins sistemul
economic de relații proprietar - arendaș), acest aranjament economic și juridic a
asigurat cea mai mare parte a forței de muncă din agricultură de-a lungul întregii epoci
feudale. În vestul european, apariția unor monarhi puternici, a orașelor și a unei vieți
economice îmbunătățite, a slăbit sistemul senioral (feudal) în secolele XIII - XIV , iar
iobăgia a devenit mai rară după Renaștere. Însă, în estul și centrul Europei, în țări
precum Prusia, Austria, Polonia și Rusia, conducătorii au întărit șerbia în secolul al XII-
lea, astfel încât proprietățile nobililor puteau produce mai multe grâne pentru noua piață
profitabilă de export. În multe dintre aceste țări, iobăgia a fost abolită în
timpul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. În Transilvania
iobăgia a fost abolită la data de 6 iunie 1848 . Dar în Rusia s-au menținut practicile
feudale până la data de 9 februarie 1861. În alte părți ale Europei, ca de exemplu în cea
mai mare parte a Scandinaviei, instituțiile feudale, inclusiv șerbia, nu au fost niciodată
practicate, dat fiind specificul agriculturii nordice.
 Liberalism

Fundamentele iobăgiei au fost puse pe vremea ultimilor ani ai Imperiului Roman. Pe

durata războaielor din timpul crizelor secolului al treilea, mulți fermieri mici și-au vândut
sau și-au abandonat pământurile, iar proprietatea asupra terenurilor agricole a ajuns să
fie concentrată în moșii mari (latifundia), lucrate de țărani (coloni), care luaseră în
arendă suprafețe arabile.
Țăranii care lucrau pe aceste moșii datorau o rentă pentru porțiunea de teren care le
asigura traiul și mai datorau stăpânului un număr de zile de muncă neplătită la arat,
semănat și cules. De la un termen de plată al arendei la altul, datorită deteriorării
economiei romane, colonii au început să nu mai fie capabili să plătească rentele și au
ajuns legați de moșii prin debit. Edictul de la Milano (dat în 313, de către împăratul
roman, Constantin cel Mare) a stabilit caracteristicile de bază ale iobăgiei. Colonii nu
puteau să părăsească moșia sau să se căsătorească pe altă proprietate fără
permisiunea stăpânului lor, iar copiii colonilor deveneau coloni la rândul lor. Pe de altă
parte, stăpânul nu-și putea evacua colonii și nici nu le putea crește în mod arbitrar
rentele și îndatoririle tradiționale. Astfel, colonii aveau traiul asigurat oarecum.
Atât în partea răsăriteană a imperiului cât și în cea de vest, (unde invazia popoarelor
germanice i-a îndepărtat pe unii vechi moșieri romani, dar a lăsat neatins sistemul
economic de relații proprietar - arendaș), acest aranjament economic și juridic a
asigurat cea mai mare parte a forței de muncă din agricultură de-a lungul întregii epoci
feudale. În vestul european, apariția unor monarhi puternici, a orașelor și a unei vieți
economice îmbunătățite, a slăbit sistemul senioral (feudal) în secolele XIII - XIV , iar
iobăgia a devenit mai rară după Renaștere. Însă, în estul și centrul Europei, în țări
precum Prusia, Austria, Polonia și Rusia, conducătorii au întărit șerbia în secolul al XII-
lea, astfel încât proprietățile nobililor puteau produce mai multe grâne pentru noua piață
profitabilă de export. În multe dintre aceste țări, iobăgia a fost abolită în
timpul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. În Transilvania
iobăgia a fost abolită la data de 6 iunie 1848 . Dar în Rusia s-au menținut practicile
feudale până la data de 9 februarie 1861. În alte părți ale Europei, ca de exemplu în cea
mai mare parte a Scandinaviei, instituțiile feudale, inclusiv șerbia, nu au fost niciodată
practicate, dat fiind specificul agriculturii nordice.

Valorile liberale fundamentale sunt libertatea individuală, creativitatea individuală,

responsabilitatea și independența personală, respectul drepturilor indivizilor, egalitatea
în fața legii. Liberalismul este definit prin 4 concepte de bază:

 libertatea individuală
 proprietatea privată
 responsabilitatea individuală
 egalitatea în fața legii
 1. Libertatea individuală este definită ca fiind dreptul de a acționa fără nici o
constrângere impusă din exterior, cu condiția să nu afecteze drepturile și
libertățile legitime ale celorlalți indivizi.
2. Proprietatea este dreptul individului de a dispune de rezultatele activităților sale,
de bunurile care-i aparțin. Proprietatea include dreptul la viață și cel de a
dispune de propriul corp. Dreptul individului la securitate și rezistență la
opresiune derivă din acestea.
3. Principiul responsabilității individuale proclamă individul ca singur răspunzător
pentru acțiunile sale proprii.
4. Egalitatea în fața legii derivă din principiul responsabilității individuale: fiecare
individ răspunde pentru propriile fapte, indiferent de avere, sex, naționalitate,
profesie sau alte caracteristici individuale sau sociale.
Liberalismul proclamă libertatea individului ca fiind problema centrală a societății umane
și subliniază rolul statului în a susține și consolida proprietatea privată văzută ca o
condiție fără de care nu se poate dezvolta neîngrădit spiritual uman. Liberalismul își are
rădăcinile în secolul XIX. O formă a liberalismului clasic a fost cunoscută sub numele de
idealism. Paradigma liberală susține că pacea reprezintă un obiectiv major pentru
menținerea prosperității economice și de aceea creșterea rolului instituțiilor democratice
este fundamental. Extinderea regimurilor democratice pe scară planetară va permite
menținerea păcii. În anii ‘80 ai secolului trecut, liberalismul va trece la o nouă fază
intitulată neoliberalism. Această școală de gândire recunoaște caracterul anarhic al
sistemului internațional, ca urmare a lipsei unei ordini mondiale susceptibile să
ordoneze și să conducă sistemul, dar nu exclude existența unor grade diferite de
interdependență, în cadrul cărora cooperarea este posibilă 
 Romantism
Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare artistică, literară și
intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe
la începutul anilor 1800. În mare parte o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și
împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Își face cel mai simțită prezența
în artele vizuale, literatură și muzică, dar de asemenea a avut un impact și asupra
istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii).
Anumiți autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment așa-zis romantic înainte de
răspândirea sa efectivă, fiind numiți de aceea pre-romantici. Printre aceștia se
află Francisco Goya și Manuel Maria Barbosa du Bocage.
Romantismul apare inițial în zona care va fi mai târziu Germania (mișcarea a avut și ea
o importanță fundamentală în unificarea germană prin mișcarea Sturm und Drang) și în
Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte și a marcat în special
literatura și muzica (deși romantismul s-a manifestat în aceste arte mai târziu decât în
altele). Când curentul a ajuns în școli, au apărut critici împotriva idealizării de către
acesta a realității. Datorită acestor critici a apărut mișcarea care va da
naștere realismului.

Muzica
Deși termenul de „romantism”, se aplică atunci când vorbim de muzică în perioada
aproximativ de la 1820 până în jurul anului 1900, aplicarea contemporană a termenului
de „romantic” pentru muzică, nu coincide cu această interpretare modernă. În 1810
E.T.A. Hoffmann i-a numit pe Mozart, Haydn și Beethoven cei trei „compozitori
romantici” și Ludwig Spohr a folosit termenul de „bun stil romantic” pentru părți din
Simfonia a V-a a lui Beethoven. Din punct de vedere tehnic, Mozart și Haydn sunt
considerați compozitori clasici, și după cele mai multe standarde, Beethoven reprezintă
începutul perioadei romantismului muzical. Începutul secolului al XX-lea, datorită
faptului că sensul s-a rupt decisiv de trecutul muzical, a dus la faptul că secolul al XIX-
lea se numește "Era romantică", și se utilizează în muzică în sens enciclopedic.
Contrastele și emoțiile sporite ale mișcării literare germane Sturm und Drang par a fi un
precursor al romanului gotic, sau elementele sângeroase ale unora dintre operele din
perioada revoluției franceze. Libretul lui Lorenzo Da Ponte scris pentru Mozart prin
muzica elocventă transmite un nou sens al individualității și a libertății. Generația
romantică l-a privit pe Beethoven, ca artistul lor ideal și eroic, care a dedicat mai întâi o
simfonie Consulului Bonaparte, campion al libertății, ca apoi să-l conteste pe
împăratul Napoleon, retrăgându-i dedicația simfoniei Eroica. În cultura muzicii
contemporane, muzicianul romantic a urmat o carieră publică, în funcție de
sensibilitatea audienței provenind din clasa de mijloc, lucru mult mai frecvent decât să
fie patronat de un aristocrat al curților imperiale, așa cum a fost cazul cu muzicienii și
compozitorii perioadelor anterioare. Noua generație de muzicieni a creat virtuozi, care
în calitatea lor de persoane publice își făceau carieră ca soliști, mergând în turnee de
concerte ca de exemplu Paganini și Liszt, iar dirijorii au început să apară ca figuri
importante, de a căror abilitate de interpretare a muzicii tot mai complexe depindea în
mare măsură calitatea redării

Arhitectura
Romantismul în arhitectură nu are caracteristici de stil sine stătătoare. La mijlocul
secolul al 18-lea Horace Walpole și-a construit castelul Stawberry Hill astfel, încât
arhitectura castelului să corespundă exact caracterului și minții sale care explora
neobosit trecutul. În acest scop a folosit elementele goticii și în ciuda faptului că pentru
acest lucru a fost luat în derâdere de contemporanii lui, de fapt a creat arhitectura
neogotică. În arhitectura curentului romantic prima dată curentul neogotic a avut rol
primordial. Astfel a fost construit la Londra Houses of Parliament după proiectele lui
Charles Barry, apoi Tower Bridge. Apoi a apărut un alt curent care folosea elemente din
arhitectura indiană, a Orientului Apropiat, adăugând apoi elemente din arhitectura
maură și bizantină.
La mijlocul secolului apar construcțiile pe bază de schelet din oțel, care la acea vreme
era încă o curiozitate. La expoziția mondială din 1851 Joseph Paxton proiectează
Palatul de cristal din Londra din fontă și sticlă, având o suprafață de 72 000 metri
pătrați. În anii 1880 Eiffel construiește turnul său devenit celebru.
Pictura
Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul
și neoclasicismul sunt pur și simplu două fețe ale aceleași monede. Pe când
neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face același
lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mișcări sunt legate, deci, prin
idealizarea realității.
Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să
picteze la pierderea auzului. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn
devorându-și fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoții pentru spectatorul pe care îl
face să se simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini și umbre care
accentuează situația dramatică reprezentată.
Deși Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la
Academie.
Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelență. Tabloul
său Libertatea conducând poporulreunește vigoarea și idealul romantic într-o operă
care este compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluționarii de
la 1830 ghidați de spiritul Libertății (reprezentați aici de o femeie purtând
drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluționar din vârtej, deși
vedea evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influența burgheză asupra
romantismului). Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută.