2.

INSTRUMENTE JURIDICE ȘI MECANISME

INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE ȘI
GARANTARE A DREPTURILOR OMULUI

2.1. Principalele instrumente juridice internaționale care garantează

drepturile omului ............................................................................................................ 30
2.1.1. Apariția și evoluția preocupărilor internaționale pentru protecția juridică a
drepturilor omului ....................................................................................................... 30
2.1.2. Principalele documente internaționale care garantează drepturile omului .... 32
2.1.3. Convenții internaționale privind protecția drepturilor omului ....................... 35
2.1.4. Pactele drepturilor omului ................................................................................ 36
2.1.5. Relația dintre mijloacele interne și cele internaționale de protecție a drepturilor
omului .......................................................................................................................... 39
2.2. Mecanisme internaționale regionale de protecție și promovare a drepturilor
omului .............................................................................................................................. 41
2.2.1. Consiliul Europei ............................................................................................... 41
2.2.2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului ................................................... 44
2.2.3. Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului ................................................. 47
Rezumat........................................................................................................................... 51
Teste de autoevaluare ..................................................................................................... 52
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 și 2 ............................................................ 52
Bibliografie minimală ..................................................................................................... 53

Obiective specifice:
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să relaționezi textele mijloacelor interne și ale celor internaționale de

protecție a drepturilor omului;
 să elaborezi un text de comentariu al principalelor convenții
internaționale privind protecția drepturilor omului;
 să identifici procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor
Omului.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

2.1. Principalele instrumente juridice internaționale care garantează

drepturile omului
2.1.1. Apariția și evoluția preocupărilor internaționale pentru protecția juridică a
drepturilor omului
Aspecte generale
Istoria gândirii umane a fost marcată de ideea drepturilor omului încă din
timpurile cele mai vechi. Astfel, în cetățile din Grecia antică, mai ales la Atena,
drepturile și libertățile se manifestau în întregime prin participarea cetățenilor la
formarea legii și în capacitatea lor de a exercita funcții publice. Dar aceste
drepturi și libertăți se limitau la cetățenii orașelor elene; ele nu vizau pe sclavi
sau pe străini, considerați „barbari” și inferiori.
În diferite etape ale existenței statului, la Roma, au existat elemente ale
participării unora dintre cetățeni (patricieni, mai târziu și plebei) la formarea
legilor și în funcțiile publice. Este cunoscut că dreptul roman conține unele
elemente ale drepturilor și libertăților individuale, dar nu se poate vorbi încă de
drepturi și libertăți personale care să fie opuse statului (Diaconu, 2001, p. 16).

Idei importante, care se regăsesc la baza concepției drepturilor și libertăților

omului, au fost puse în circulație de creștinism care postulează valoarea în sine
a ființei umane, demnitatea, decurgând din concepția creației omului după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu; că demnitatea aparține tuturor oamenilor,
fără deosebire de rasă și de statut social, iar puterea statului este limitată. „Să
dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce revine lui
Dumnezeu” este formula bine cunoscută.

Și pe planul relațiilor dintre state s-au manifestat anumite preocupări cu caracter

umanitar. Ele vizau, însă numai anumite categorii, determinate, cum ar fi, de
exemplu, trimișii diplomatici (solii), cărora li se recunoștea inviolabilitatea, sau
persoanele necombatante (femeile, copiii), care urmau să fie cruțate în cazul
cuceririi unor cetăți (Duculescu, 1994, p. 51). Prin urmare, evoluția concepțiilor
și a reglementărilor internaționale în domeniul drepturilor omului s-a afirmat,
într-o formă mai mult sau mai puțin dezvoltată, în legătură cu apariția și
dezvoltarea normelor cutumiare și convenționale de purtare a războaielor
(Cloşcă & Suceavă, 1992, p. 15). După 1648, revoluția reglementărilor
internaționale este dominată de ideea că nu le este permis beligeranților să
folosească forța peste limitele necesare realizării scopului războiului și că nu
sunt permise acele forme de violență care nu sunt absolut necesare pentru
obținerea victoriei, războiul fiind considerat numai un raport între state și nu
între indivizi. O amplă codificare a legilor și obiceiurilor războiului a fost
înfăptuită de Conferințele de la Haga, din 1899 și 1907.
În întreaga perioadă istorică anterioară creării Organizației Națiunilor Unite,
preocupările pentru drepturile omului au avut un caracter limitat la anumite
aspecte. Astfel, au existat anumite tendințe de a promova documente
internaționale care să asigure protecția drepturilor omului, în legătură cu unele
aspecte specifice. Așa, de pildă, au fost promovate noi inițiative pe linia
Protecţia internaţională a drepturilor omului 30
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

elaborării dreptului internațional penal, a sancționării unor fapte deosebit de

grave care periclitau interesele întregii comunități internaționale. Sunt demne de
semnalat acțiunile pentru combaterea sclaviei (1936), a comerțului cu femei și
copii, care dezvoltă prevederile convențiilor anterioare (adoptate la Paris, la 18
mai 1904 și 4 mai 1910 și altele).
Problemele drepturilor și libertăților fundamentale ale omului au devenit
obiectul unor reglementări cu caracter global în secolul trecut. Este vorba de
drepturile și libertățile superioare statului.

O cotitură însemnată în concepția despre drepturile omului o constituie

penetrarea ideologiei moraliste în cercurile socialiste europene, ideologie care
și-a propus să refuze principiile fundamentale ale gândirii liberale. Marx și
discipolii săi au dat o explicație globală și materialistă istoriei societăților
omenești asupra drepturilor și libertăților omului care, după concepția lor, nu
se bazează pe atenuarea funcțiilor statului, ci dimpotrivă, pe intervenția lui,
pentru ca aceste drepturi să devină „efective”.

„Declarația poporului muncitor” din ianuarie 1918 din Rusia, inspirându-se din
doctrina marxistă, a rupt în mod deliberat cu tradiția universală a drepturilor
omului și cetățeanului, iar constituțiile sovietice ulterioare au înlăturat “ordinea
naturală” a acestor drepturi și au instituit o nouă ordine și anume “ordinea
socialistă” în care clasele producătoare și aliații lor își pot găsi, chipurile,
realizarea (Popa, 1995, p. 9).
Tratatele de pace încheiate după primul război mondial cu Austria, Bulgaria,
Turcia și Ungaria, ca și convențiile speciale încheiate în 1919 de puterile aliate
cu Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Polonia și România și declarațiile
individuale formulate de Albania, Lituania, Letonia, Estonia și Irak pentru a
deveni membre ale Societății Națiunilor, prevedeau anumite drepturi și libertăți
pentru persoanele care făceau parte din minorități.
În această perioadă, un loc important ocupă preocupările Organizației
Internaționale a Muncii, care a început elaborarea de convenții și recomandări
internaționale pentru protecția drepturilor în domeniul muncii și în legătură cu
munca.
În secolul trecut, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
a devenit obiectul unor reglementări cu caracter global. Astfel, după cel de-al
doilea război mondial, încălcările grave ale drepturilor elementare ale omului în
perioada premergătoare și în timpul războiului, au determinat un puternic curent
de opinie în direcția unor reglementări cuprinzătoare și universale și a creării
unui cadru de colaborare internațională în domeniul drepturilor omului.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 31

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Sarcina de lucru 1
Formulează trei argumente pentru care respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului prezintă o deosebită importanță în
plan internațional. Fiecare argument va fi dezvoltat în 7-9 rânduri.

2.1.2. Principalele documente internaționale care garantează drepturile omului

La 26 iunie 1945, a fost adoptată Carta Organizației Națiunilor Unite, care
proclama hotărârea popoarelor de a proteja generațiile viitoare de flagelul
războaielor și reafirma credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea și valoarea ființei umane, în egalitatea în drepturi între bărbați și
femei și între națiuni, mari sau mici. De asemenea, Carta stabilește dezvoltarea
de relații prietenești între națiuni, înfăptuirea colaborării în soluționarea
problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar,
în promovarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale față de toate
persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Carta prevede
promovarea cooperării internaționale în domeniile economic, social, cultural, al
educației și sănătății, în soluționarea problemelor care apar în aceste domenii, ca
și sprijinirea înfăptuirii drepturilor omului și libertăților pentru toți, fără
deosebiri de rasă, sex, limbă sau religie.
În cadrul O.N.U. a fost creată, de la început, Comisia pentru drepturile omului,
ca organ subsidiar al Consiliului Economic și Social. La rândul său, Comisia a
creat Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților, iar
din 1999 a fost creată Comisia pentru promovarea și protecția drepturilor omului.
Atât Comisia, cât și Subcomisia au acționat ca organisme de elaborare a
Declarației Universale a Drepturilor Omului și a pactelor internaționale, apoi a
altor documente privind drepturile și libertățile omului.
Procesul elaborării drepturilor omului pe plan internațional a înregistrat în anii
care au trecut de la înființarea Organizației Națiunilor Unite, o spectaculoasă
dezvoltare. Dacă, la început, drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil și
politic ca drepturi ale omului și cetățeanului, dacă apoi preocupările pe plan
social au generat necesitatea recunoașterii și includerii în constituțiile statelor a
drepturilor economice și sociale, în prezent solidaritatea umană a proiectat la
dimensiuni internaționale cooperarea statelor pentru garantarea drepturilor, cum
ar fi: dreptul la viață, dreptul la pace, dreptul de a beneficia de patrimoniul
comun al umanității, dreptul la dezvoltare.

În actualele condiții ale evoluției societății internaționale devine tot mai

evident faptul că drepturile civile și politice nu pot fi garantate independent de
cele ce privesc viața economică și socială, tot așa cum ambele categorii de
drepturi se cer a fi asigurate prin mecanismul drepturilor de solidaritate umană
(Duculescu, 1994, p. 55).

După constituirea Organizației Națiunilor Unite au fost adoptate numeroase

documente internaționale care au dat expresie preocupărilor comunității statelor
Protecţia internaţională a drepturilor omului 32
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

pentru apărarea, garantarea și respectul drepturilor omului. Prin Rezoluția

Adunării Generale a O.N.U. 217/A/III din 10 decembrie 1948, reunită la Paris,
a fost adoptată Declarația Universală a Drepturilor Omului, document
remarcabil care a avut o însemnătate deosebită pentru elaborarea și dezvoltarea
conceptului drepturilor omului pe plan național și internațional pentru prima
dată. Chiar în primul său aliniat, Declarația înscrie ideea că

„recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor egale și

inalienabile constituie fundamentul libertății și păcii în lume”.
Acest document avea să deschidă noi perspective garantării și respectării
drepturilor omului în întreaga perioadă postbelică. Cu toate acestea un număr de
opt state (R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina,
U.R.S.S., Uniunea Sud Africană și Iugoslavia), din diferite motive, s-au abținut
de la vot.

Declarația reprezintă o combinație unică a drepturilor civile și politice și a

celor economice, sociale și culturale, sub semnul constant al egalității și
nediscriminării, concepută ca un standard comun, cu vocația de universalitate
sau cu caracter regional, la care toți să aspire.

Articolul 2 proclamă principiul nediscriminării și al egalității în ceea ce privește

împlinirea drepturilor omului și libertăților fundamentale, aplicabil tuturor
oamenilor, țărilor și teritoriilor, oricare ar fi statutul lor. În articolul 3 al
Declarației sunt enumerate drepturile civile și politice, drepturi fundamentale
care vor fi dezvoltate în articolele următoare (până la art. 21). Aceste drepturi
sunt: dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul la siguranță a persoanei
(Bolintineanu & Năstase, 2000, p. 151). În legătură cu acestea, se prevede
interzicerea torturii și pedepselor degradante, a arestării sau deținerii arbitrare, a
condamnării pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituie acte penale în
momentul comiterii. Cu alte cuvinte, Declarația fundamentează, în conținutul
său, necesitatea „ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii”.
Drepturile economice, sociale și culturale, drepturi pe care orice persoană „ca
membră a societății le poate pretinde”, sunt prevăzute în articolul 22.

Sunt de remarcat, pe plan economic, acele prevederi în legătură cu dreptul la

muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul de a se asocia în
sindicate, dreptul la odihnă și recreere, dreptul fiecărui om la un nivel de trai
care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, în special pentru
hrană, îmbrăcăminte, locuință și îngrijiri medicale, la asigurare în caz de
șomaj, de invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în orice alt caz de pierdere a
mijloacelor sale de subzistență ca urmare a unor circumstanțe independente de
voința sa, la protecția mamei și copilului.

Declarația acordă o atenție deosebită dreptului la învățătură, înscriind ideea

gratuității învățământului elementar și general, a accesibilității învățământului
tehnic și profesional și a posibilității egale de acces tuturor, pe bază de merit, în
învățământul superior.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 33

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Demne de a fi reținute, sunt acele prevederi care se referă la dreptul oricărei

persoane de a lua parte, în mod liber, la viața culturală a colectivității, de a se
bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui, de a
beneficia de ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice
lucrare științifică, literară sau artistică a cărui autor este.
Ultima parte a Declarației Universale (art. 28-30) plasează drepturile omului în
contextul lor firesc: se arată că orice persoană are dreptul la o ordine socială și
internațională în care drepturile omului și libertățile fundamentale formulate în
Declarație să poată fi înfăptuite. În același timp, însă, se înscrie în Declarație, că
fiecare om are îndatoriri față de comunitatea în care trăiește și că, în exercitarea
drepturilor și libertăților sale, nimeni nu este supus decât îngrădirilor stabilite de
lege.

În legătură cu forța juridică a Declarației, în literatura de specialitate, s-au

pronunțat păreri diferite. Astfel, unii autori au susținut ideea obligativității
generale a acestui document, în timp ce alții i-au atribuit o valoare mai mult
morală, deoarece ar reprezenta numai un ideal de atins de către statele lumii,
un ideal pe care aceste state s-au angajat să-l consacre în practica lor politică
și în legislația lor internă.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a constituit punctul de plecare al

unei vaste acțiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizației
Națiunilor Unite, care au întărit dimensiunea protecției internaționale a
drepturilor omului. Trebuie reținut faptul că o serie de state care și-au dobândit
independența după 1960 (de exemplu: Republica Mali, Togo, Coasta de Fildeș,
Gabon, Dahomey, Ciad) au afirmat în mod expres, în textul constituțiilor lor,
adeziunea la principiile cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului,
ceea ce dovedește că Declarația a dobândit nu numai o forță moral-politică, dar
și o forță juridică de necontestat.
În prezent, Declarația a devenit o componentă a dreptului internațional cutumiar,
iar prevederile sale de bază sunt consacrate de o practică de aproape 60 de ani,
de numeroase documente, interne și internaționale, care au reconfirmat forța
universală a marilor idei cuprinse în acest document. Astfel, Proclamația de la
Teheran a Conferinței internaționale privind drepturile omului, organizată de O.
N. U., a subliniat că Declarația constituie “o obligație pentru membrii
Comunității internaționale”.
Subliniem faptul că, printre constituțiile care menționează Declarația Universală
a Drepturilor Omului, se numără și Constituția României din 1991 care, în
articolul 20 aliniatul 1, a prevăzut următoarele:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și
aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu
celelalte tratate la care România este parte”.
În același articol, la aliniatul 2, s-a prevăzut:
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

Protecţia internaţională a drepturilor omului 34

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai
favorabile”.
Declarația privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale,
enunță, în mod clar și fără echivoc, ideea că
„Supunerea popoarelor unei subjugări, dominații și exploatări străine constituie o negare a
drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei Națiunilor Unite și o piedică în calea
promovării păcii și cooperării mondiale”.

Întărind și dezvoltând ideile înscrise în Carta Organizației Națiunilor Unite și în

Declarația Universală a Drepturilor Omului asupra înlăturării oricăror forme de
discriminare rasială, se precizează că orice formă de discriminare rasială și, în
special, politica întemeiată pe prejudecata superiorității rasiale sau pe ura de rasă,
înseamnă nu numai o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, dar și un
act de natură să primejduiască relațiile prietenești între popoare, cooperare între
națiuni, pacea și securitatea internațională.

Sarcina de lucru 2
Identifică 5 documente internaționale în care, de-a lungul timpului,
au fost consacrate drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Explică, prin enunțuri ample, ce noutăți aduce fiecare dintre
acestea.

2.1.3. Convenții internaționale privind protecția drepturilor omului

Pentru reînnoirea relațiilor internaționale, pentru afirmarea tuturor statelor
suverane și independente pe plan internațional, în anii care au urmat, au fost
adoptate, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, numeroase documente care
au reconfirmat principiile de bază ale protecției internaționale a drepturilor
omului.
Primul instrument juridic destinat protecției drepturilor omului, este Convenția
cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 1948 (intrată în
vigoare la 12 ianuarie 1951). Acest instrument reafirmă în preambulul său,
calificarea dată genocidului de Adunarea Generală a O. N. U în 1946, drept
„crimă de drept internațional pe care lumea civilizată o condamnă”, consacrând
angajamentul expres al statelor-părți la convenție de a sancționa genocidul,
oricând s-ar comite el, în timp de pace sau în timp de război.
În conformitate cu prevederile acestei convenții, pot fi considerate acte de
genocid omorul, atingerea integrității psihice sau mintale a membrilor unui
grup național, etnic, social sau religios, supunerea membrilor grupului unor
astfel de condiții antrenând distrugerea sa fizică, totală sau parțială,
împiedicarea nașterilor în cadrul grupului, transferul forțat al copiilor de la un
grup la altul.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 35

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid din

1948 și Convenția relativă la statutul refugiaților, semnată la Geneva, la 28
iulie 1951 și intrată în vigoare la 22 aprilie 1954, se numără printre cele mai
vechi instrumente juridice adoptate de O. N. U care vizează, în esență,
protecția juridică a persoanelor.

Convenția cu privire la drepturile politice ale femeii din 1954,

reconfirmând ideea enunțată în Declarația Universală a Drepturilor Omului,
înscrie că orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor
publice ale țării sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți și de a
avea acces, în condiții de egalitate.

Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul

învățământului din 1960, condamnă înlăturarea unei persoane sau a unui
grup național sau rasial de la accesul la diverse tipuri sau grade de învățământ,
limitarea la un nivel inferior a educației unei persoane sau a unui grup,
instituirea unor sisteme de învățământ separate pentru persoane sau grupuri.
De asemenea, sunt consacrate nediscriminarea la admiterea în instituțiile de
învățământ, la atribuirea de burse, obligativitatea și gratuitatea învățământului
elementar, accesibilitatea învățământului mediu și a celui superior,
nediscriminarea în pregătirea pentru profesiunea didactică ș.a.

Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare rasială din 1965, califică drept “discriminare rasială” orice
deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare,
ascendență sau origine națională sau etnică, având ca scop sau efect de a
distruge sau compromite recunoașterea, folosirea sau exercitarea, în condiții
de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile
politic, economic, social și cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice.

Pentru asigurarea respectării prevederilor convenției, este instituit un organ

special denumit “Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale”, compus din
optsprezece experți, care își exercită funcțiile cu titlu individual. Acest Comitet
poate primi sesizări în legătură cu neaplicarea prevederilor convenției, emanând
de la state sau chiar de la indivizi (numai în raport de statele care au făcut
declarații că acceptă competența Comitetului de a examina comunicări emanând
de la persoane sau grupuri de persoane ținând de jurisdicția lor”). Examinarea
unei probleme nu poate fi efectuată de către comitet decât după ce acesta s-a
asigurat în prealabil că toate căile de recurs interne disponibile au fost folosite în
conformitate cu principiile de drept general recunoscute.
2.1.4. Pactele drepturilor omului
Un moment important al activităților desfășurate de Organizația Națiunilor Unite
pe linia apărării, promovării și respectării drepturilor omului l-a constituit
adoptarea celor două pacte internaționale: 1. Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice și 2. Pactul internațional cu privire la drepturile
Protecţia internaţională a drepturilor omului 36
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

economice, sociale și culturale. Împreună cu Declarația Universală, ele

formează așa zisa „Cartă a drepturilor omului” (Miga-Beşteliu, 1997, p. 175).
Ambele pacte și protocolul opțional au fost adoptate de Adunarea Generală prin
Rezoluția 2200 A(XX) din 16 decembrie 1966. Preambulurile și articolele 1,3 și
5 ale Pactelor sunt aproape identice. Cele două documente au fost adoptate de
Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite ca urmare a unui îndelung
proces de elaborare, la care au participat juriști din numeroase țări ale lumii. În
rândul statelor participante, la timpul respectiv, s-au manifestat deosebiri de
vederi în legătură cu drepturile civile și politice, considerate ca drepturi existente
și recunoscute în comunitatea statelor și drepturile economice și sociale,
apreciate de unii participanți ca fiind numai obiective de perspectivă pentru
garantarea și consacrarea cărora urmează să se acționeze pe plan juridic.
În primul lor articol, ambele instrumente juridice reafirmă dreptul popoarelor la
autodeterminare și cere statelor să promoveze și să respecte acest drept.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, înscrie o largă

gamă de drepturi, în primul rând, dreptul la viață, interzicerea torturii, sclaviei,
comerțului cu sclavi și muncii forțate, dreptul pe care îl are fiecare om la
libertate (art.7 și 8) și la securitatea persoanei sale, dreptul persoanelor arestate
sau deținute de a fi tratate în mod uman, egalitatea în fața tribunalelor, dreptul
oricărei ființe umane de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică
(art.14-15), respectul vieții personale și de familie, libertatea conștiinței,
gândirii și a religiei, dreptul de asociere, dreptul de întrunire pașnică, dreptul de
a întemeia o familie, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, de
a alege și de a fi ales, de a avea acces la condiții generale de egalitate (art.19-
25).

Reținem ca importante prevederile articolului 2, prin care statele se angajează să

garanteze și să respecte drepturile formulate în pact fără nici un fel de
discriminare, ca și ale articolului 26, potrivit căruia toate persoanele sunt egale
în fața legii și îndreptățite la protecția legii. Aceasta trebuie să interzică orice
discriminare pe bază de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau
altele, origine națională sau socială, proprietate, naștere sau alt statut.
La sesiunea a 44-a a Adunării Generale, în 1989, s-a adoptat un protocol
facultativ la acest pact, pentru abolirea pedepsei cu moartea. Și totuși, pedeapsa
cu moartea poate fi aplicată, ca singură excepție, în urma condamnării pentru o
crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă.
Curtea Internațională de Justiție, de fiecare dată când s-a referit la drepturile
omului, nu a lăsat nici o îndoială că respectarea lor este bazată pe dreptul
internațional general. Curtea a indicat că normele dreptului internațional privind
drepturile fundamentale ale omului generează obligații ergo omnes, că articolele
Cartei O. N. U privind drepturile omului, conțin obligații juridice, că a priva
oamenii de libertate și a-i supune constrângerii fizice și unor condiții dure este,
în sine, incompatibilă cu principiile Cartei, ca și cu principiile enunțate în
Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 37

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Pactul internațional cu privire la drepturile economice sociale și

culturale, prevede exercitarea acestor drepturi fără nici o discriminare
(întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă
opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă împrejurare).
Clauza nediscriminării conținută în celălalt pact figurează și în Pactul privind
drepturile economice, sociale și culturale, alături de asigurarea dreptului egal
al bărbaților și femeilor de a se bucura de toate drepturile economice, sociale
și culturale (Miga-Beşteliu, 1997, p. 176).

Pactul consacră, printre altele, dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura
de condiții de muncă juste și favorabile, care să asigure salarii și o remunerație
egală pentru muncă de valoare egală, femeile având garantate aceleași condiții
de muncă, care să nu fie inferioare celor ale bărbaților, cu salariu egal pentru
muncă egală (art. 7).
Articolul 8 conține prevederi cu privire la crearea de sindicate, cărora li se
recunoaște dreptul să înființeze federații și confederații naționale și să se poată
afilia la federații internaționale. Se mai recunosc sindicatelor dreptul de a
funcționa liber, supuse numai unor limitări prescrise de lege și necesare într-o
societate democratică, precum și dreptul la grevă, cu condiția ca exercitarea
acestuia să se facă conform legilor țării respective.
Dintre alte prevederi ale acestui Pact, se mai pot menționa: acordarea unei
asistențe cât mai largi familiei, o ocrotire specială mamelor, copiilor și
adolescenților, dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea
însăși și familia sa, dreptul de a nu suferi de foame și de a beneficia de
standardele cele mai înalte de sănătate fizică și mentală.
Sunt, de asemenea, înscrise prevederi în legătură cu îmbunătățirea metodelor de
producție, o repartiție echitabilă a resurselor alimentare, scăderea mortalității
noilor născuți și a mortalității infantile, îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei
mediului și ale igienei industriale, asigurarea exercitării dreptului la educație, a
dreptului de a participa la viața culturală, ca și libertatea cercetării științifice și
activităților creatoare.

Sarcina de lucru 3
Rezumă în 5-7 rânduri cele mai importante drepturi prevăzute de
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și
explică măsura în care acestea contribuie la promovarea democrației.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 38

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

2.1.5. Relația dintre mijloacele interne și cele internaționale de protecție a drepturilor

omului
Drepturile umane – imperativ de conduită al relațiilor dintre state
Principiul apărării drepturilor omului, se afirmă în epoca noastră ca un
imperativ de conduită al relațiilor dintre state, a cărui realizare se împletește
strâns cu promovarea în viața internațională a tuturor normelor și principiilor
de drept, chemate să guverneze raporturile dintre țări.

Evoluția acestui principiu a fost puternic marcată de Declarația Universală a

Drepturilor Omului, de numeroase tratate și documente internaționale.
Recunoașterea drepturilor și libertăților omului ca principiu al dreptului
internațional contemporan nu se fundamentează pe recunoașterea unui „drept
natural obiectiv”, ci are la bază voința statelor de a-l recunoaște ca atare, după
cum întreg ansamblul de norme de drept internațional exprimă acordul de voință
al statelor în cadrul comunității generale. Prin urmare, în cazul drepturilor
omului nu este vorba numai de invocarea unor principii de o valoare politico-
juridică, ci și de recunoașterea unei situații reale, obiective. Indivizii, de regulă,
beneficiază de drepturi și libertăți pe plan intern prin mijlocirea statelor de care
aparțin și care, în virtutea suveranității lor, asigură căile concrete de realizare a
drepturilor și libertăților. Dacă drepturile și libertățile cetățenești nu ar fi înscrise
în normele constituționale și nu ar fi adoptate măsuri adecvate pentru garantarea
lor de către fiecare stat, ar fi lipsite de orice eficiență.
Importantele documente internaționale, care definesc cadrul colaborării
internaționale a statelor în domeniul umanitar, scot în evidență interdependența
care există între aplicarea lor riguroasă în relațiile dintre state și respectul
universal al drepturilor omului.

Respectarea universală a drepturilor omului – obligație a tuturor statelor

Principiul respectării universale a drepturilor omului obligă toate statele la

îndeplinirea unor îndatoriri asumate prin documente juridice, atât față de
proprii cetățeni, cât și față de comunitatea internațională. Încălcarea sau
nerespectarea obligațiilor juridice poate atrage sancțiuni din partea comunității
internaționale.

În epoca noastră, realitățile naționale și internaționale s-au schimbat radical față

de momentele când au fost elaborate anumite teze cu privire la drepturile și
libertățile omului. Cooperarea internațională a statelor se extinde și se diversifică
necontenit, iar afirmarea tot mai puternică a marilor valori umaniste a determinat
o extindere a competenței internaționale în materia drepturilor și libertăților
omului.
Încercările fostelor regimuri totalitare comuniste de a contesta „legitimitatea”
oricărui control internațional cu privire la drepturile omului, negarea oricărei
posibilități de acțiune internaționale în această materie sub pretextul că
problemele drepturilor omului ar fi în mod “exclusiv” de competența internă a
statelor, iar comunitatea internațională nu ar trebui decât să stabilească orientări
Protecţia internaţională a drepturilor omului 39
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

„generale” în acest domeniu, au dus la falimentul regimurilor respective.

Acceptarea de către state a mecanismelor internaționale de control a respectării
drepturilor propriilor cetățeni nu reprezintă o negare a suveranității unei țări ci,
dimpotrivă, contribuie la restabilirea unor situații privind drepturile omului. Prin
urmare, acceptarea competenței internaționale nu este o dovadă de slăbiciune,
de îndepărtare de la principii, ci este un mecanism la care statele recurg în
virtutea suveranității lor.
În prezent, pe măsură ce nevoile societății cresc iar gradul de cultură al
indivizilor sporește, drepturile omului se extind, iar respectarea sau
nerespectarea oricăruia din principiile dreptului internațional ține de cultura
fiecărui popor. Teza potrivit căreia individul nu are nimic de a face cu dreptul
internațional, că relațiile internaționale fiind stabilite între state suverane, el nu
ar avea acces la mediul internațional decât prin intermediul statului, trebuie
regândită. Este adevărat că individul, prin natura situației sale juridice, rămâne
subiect al dreptului intern, dar aceasta nu exclude incidența asupra sa a dreptului
internațional cu privire la drepturi și obligații. Suveranitatea națională nu mai are
un caracter rigid, de izolare a individului față de dreptul internațional (Moca,
1990, p. 187). Reglementarea de drept internațional public cu privire la
drepturile și libertățile fundamentale ale omului este determinantă, în epoca
actuală, ca un drept al omului și nu numai al statelor (Niciu, 1994, p. 97).
În legătură cu tezele clasice și cerința reconsiderării lor, trebuie subliniat și
modul în care se discută astăzi problema intervenției umanitare. În anumite
situații limită, comunitatea internațională este obligată, în cazuri grave de
încălcare a drepturilor omului, care pun în pericol pacea și securitatea mondială,
să adopte o anumită atitudine, care să depășească faza simplelor „declarații”.
Sunt, însă și situații cu totul noi, când însăși comunitatea internațională ajunge
la concluzia că unul sau mai mulți dintre membrii săi trebuie să intervină în baza
unui mandat al comunității statelor. Este greu de făcut diferența între intervenția
unilaterală a unui stat care, sub pretext umanitar, urmărește anumite interese, și
acțiunea realmente umanitară care tinde să apere valorile libertății. Fără îndoială,
această delimitare poate fi făcută cu sprijinul juriștilor care sunt chemați să
cerceteze dacă există un temei juridic autentic al efectuării unei asemenea
intervenții.

Problematica drepturilor omului a căpătat o dimensiune internațională inedită,

și acest fapt a făcut posibil ca pretutindeni în lume să fie valorificate la
maximum ideile de libertate și demnitate, să fie stimulate opoziția față de
regimurile totalitare și spiritul de răspundere în promovarea unei atitudini
ferme pentru respectul drepturilor omului. Principiul respectării drepturilor
omului, conceput ca un principiu imperativ de drept internațional a determinat
elaborarea de noi documente pentru garantarea protecției drepturilor omului,
pentru desfășurarea pașnică a relațiilor dintre state.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 40

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Sarcina de lucru 4
Argumentează în 10-12 rânduri de ce respectarea universală a drepturilor
omului reprezintă o obligație a tuturor statelor și precizează care sunt
instituțiile care monitorizează respectarea acestora.

2.2. Mecanisme internaționale regionale de protecție și promovare a

drepturilor omului
2.2.1. Consiliul Europei

Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949, la Londra este organizația

interguvernamentală regională al cărui scop este să realizeze o uniune mai
strânsă între membrii săi, în vederea „promovării și protejării idealurilor și
principiilor care constituie patrimoniul lor comun și favorizării progresului
lor economic și social, cu deosebire prin apărarea și dezvoltarea drepturilor
omului și libertăților fundamentale”.

Statele fondatoare ale acestei organizații, au fost: Marea Britanie, Franța, Belgia,
Danemarca, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda și Suedia, la care s-au
adăugat Grecia, Turcia, Islanda, R. F. Germania, Austria, Cipru, Elveția, Malta,
Portugalia, Spania și alte state, iar în ultima perioadă Ungaria, Polonia, Letonia,
Estonia, Slovenia, Cehia, Bulgaria și România. Ca urmare a primirii succesive
de noi state, în decursul anilor, Consiliul Europei a ajuns, în prezent, la 45 de
state membre ale acestui mecanism internațional de protecție a drepturilor
omului. Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de
Adunarea Parlamentară, alcătuită din parlamentari și, cealaltă,
interguvernamentală, întruchipată de Comitetul de Miniștri - alcătuit din
miniștrii de externe ai statelor membre.

Statutul Consiliului Europei prevede o serie de condiții pe care trebuie să le

îndeplinească statele care doresc să devină membre ale acestei organizații
(Ciucă, 1998, p. 128). Potrivit art. 3 alin. 1, „Fiecare membru al Consiliului
Europei trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în
virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa, trebuie să se bucure
de drepturile și libertățile fundamentale ale omului”. În alineatul 2 al
aceluiași articol, se precizează: „Fiecare membru se angajează să colaboreze
în mod sincer și efectiv în realizarea scopului Consiliului”.

Calitatea de membru al Consiliului Europei o poate dobândi orice stat, care este
considerat în măsură să se conformeze prevederilor statutului și care are voința
de a le realiza în practică.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 41

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

După prăbușirea regimurilor comuniste din centrul și estul Europei, Consiliul

Europei a hotărât crearea statutului de invitat special pentru țările din Europa
centrală și de est. România a beneficiat de statutul de invitat special la 1 februarie
1991, iar la 28 septembrie 1993, a dobândit calitatea de membru cu drepturi
depline al Consiliului Europei. În prezent, statutul de invitat special îl au
următoarele țări: Albania, Belarus, Croația, Letonia, Macedonia, Republica
Moldova, Rusia și Ucraina.
Sistemul drepturilor omului al Consiliului Europei, își are izvorul juridic în două
tratate: 1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului și 2. Carta Socială
Europeană. Convenția garantează drepturi civile și politice de bază, iar Carta
statuează un catalog de drepturi economice și sociale. Ambele tratate stabilesc
cadrul instituțional pentru supravegherea respectării obligațiilor asumate.

Organele principale ale Consiliului Europei

Pentru îndeplinirea menirii sale, Consiliul are patru organe principale, și anume:
1) Comitetul de Miniștri, 2) Adunarea Parlamentară, 3) Secretariatul General al
Consiliului și 4) Congresul autorităților Locale și Regionale din Europa.

Comitetul de Miniștri este organul decizional al Consiliului Europei,

compus din miniștrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor
diplomatici permanenți la Strasbourg.

Miniștrii de externe ai statelor membre se întâlnesc cel puțin de două ori pe an

pentru a dezbate probleme politice și ale cooperării europene.
Comitetul de Miniștri examinează, la recomandarea Adunării Parlamentare,
sau din proprie inițiativă, măsurile adecvate pentru a promova scopul Consiliului
Europei.
Concluziile Comitetului de Miniștri pot îmbrăca forma unor recomandări
adresate guvernelor țărilor membre. De asemenea, Comitetul poate invita
guvernele țărilor membre să informeze asupra măsurilor luate cu privire la
recomandare. Comitetul de Miniștri este competent să emită decizii cu caracter
obligatoriu cu privire la toate problemele legate de organizarea și aranjamentele
interne ale Consiliului Europei.
La fiecare sesiune a Adunării Parlamentare, Comitetul Miniștrilor va prezenta
rapoarte asupra activității sale. Rezoluțiile Comitetului de Miniștri în chestiunile
importante sunt luate cu unanimitatea voturilor exprimate.

Adunarea Parlamentară este organul deliberat al Consiliului Europei și

dezbate acele probleme care sunt de competența sa, conform Statutului.
Adunarea prezintă concluziile sale Comitetului de Miniștri sub formă de
recomandare.

Adunarea Parlamentară este compusă din reprezentanți ai fiecărui stat membru,

aleși de către Parlamentul său, dintre membrii acestuia. Fiecare reprezentant

Protecţia internaţională a drepturilor omului 42

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

trebuie să aibă naționalitatea statului membru pe care îl reprezintă. El nu poate

să fie, în același timp, și membru al Comitetului de Miniștri.
Componența Adunării Parlamentare este diferențiată, ținându-se seama de
ponderea diferitelor state membre, iar rezoluțiile Adunării sunt luate cu o
majoritate de două treimi din voturile exprimate.
Adunarea Parlamentară se întrunește în sesiune ordinară o dată pe an și nu
durează mai mult de o lună, afară de cazuri excepționale.
Secretariatul General, desemnat de Adunarea Parlamentară la recomandarea
Comitetului de Miniștri, are responsabilitatea direcțiilor strategice ale
programului de lucru al Consiliului Europei și asupra bugetului organizației.
Secretarul General al Consiliului Europei elaborează Programul de lucru
interguvernamental aprobat de Comitetul de Miniștri și răspunde de
implementarea acestui program.

Congresul Autorității Locale și Regionale din Europa este un organ creat

de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât
colectivitățile locale, cât și colectivitățile regionale din Europa care aplică
prevederile Cartei Autonomiei Locale.

Reprezentarea națională în C.A.L.R.E. se face după aceleași criterii ca și în

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la recomandarea Comitetului de
Miniștri. Activitatea acestui organ se desfășoară în cadrul celor două Camere ale
sale (cea a autorităților locale și cea a autorităților regionale).
Consiliul Europei, reprezentanții membrilor și Secretariatul se bucură de
imunitățile și privilegiile necesare exercitării funcției lor. Imunitatea se referă la
protecția împotriva oricăror măsuri privative de libertate sau altor măsuri ce s-ar
putea adopta împotriva parlamentarilor europeni pentru opiniile sau voturilor
exprimate în cursul dezbaterilor Adunării, comitetelor sau comisiilor.

De la înființarea sa, Consiliul Europei a desfășurat o activitate importantă,

mai ales pe linia adoptării unor documente cu privire la drepturile omului.
Astfel, au fost adoptate numeroase convenții și tratate europene, printre care
și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din 1950. Pentru statele
membre, aceste convenții și tratate sunt obligatorii pentru că exprimă voința
lor de a coopera și găsi soluții marilor probleme de colaborare cu care se
confruntă țările europene. În afară de convenții și tratate, Consiliul Europei
adoptă programe de asistență logistică pentru sprijinirea reformelor din țările
Europei centrale și de est în domeniile economic, legislativ, administrativ,
cultural, social, științific și juridic, precum, și pentru protecția și dezvoltarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 43

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Sarcina de lucru 5
Consultând bibliografia indicată la finalul unității de învățare,
argumentează în 10-15 rânduri activitatea privind drepturile omului
desfășurată de Consiliul Europei și impactul acestei activități asupra
vieții publice din România.

2.2.2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Pe baza instrumentelor juridice universale, la nivel european s-au conceput,
negociat și adoptat un număr important de documente prin care sunt consacrate
mijloace de protecție și garantare a drepturilor omului și libertăților
fundamentale.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la 4 noiembrie 1950
la Roma, a fost precedată atât de Declarația Universală a Drepturilor Omului cât
și de Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului (Popa, 1995, p.
13). Acest mecanism european, oferă însă imaginea unui sistem mult mai
integrat față de sistemul de protecție a drepturilor omului existent în cadrul
Organizației Națiunilor Unite. Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor
Omului oferă posibilități sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului
în cazurile în care acestea au fost nesocotite. Dacă sistemul O.N.U. se întemeiază
în general pe ideea relațiilor de la stat la stat, fără a pune în discuție modul în
care o serie de drepturi ale omului se realizează în practică, sistemul european
stabilește o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate și obligate a da
explicații, iar în final să execute hotărârile prin care au fost stabilite anumite
încălcări ale drepturilor omului în detrimentul propriilor cetățeni.

Convenția Europeană este primul instrument internațional ce se referă la

drepturile omului având ca scop protecția unui larg evantai de drepturi și
libertăți civile și politice și instaurează un sistem de control asupra aplicării
drepturilor de nivel intern în cazul în care procedura este pornită de un
individ și nu de către stat.

Un element nou important pentru protecția internațională a drepturilor omului

este cel stipulat în art.1 al Convenției Europene, potrivit căruia părțile
contractante recunosc „oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor” drepturile și
libertățile fundamentale.

Expresia „oricărei persoane”, pe care o regăsim și în alte importante texte

internaționale, subliniază natura universală a drepturilor omului recunoscute
de Convenție. Așadar, textul protejează nu numai drepturile cetățenilor unui
stat, dar și pe acelea aparținând străinilor, apatrizilor și incapabililor, cum sunt
copiii și persoanele puse sub interdicție.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 44

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Convenția a prevăzut și un sistem de aplicare a obligațiilor asumate de statele

contractante. Trei instituții au fost create în acest sens: Comisia Europeană a
Drepturilor Omului (înființată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(înființată în 1959) și Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei, ultimul organ
fiind alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre sau
reprezentanții lor.
Potrivit Convenției din 1950, statele contractante și, în cazul în care acestea au
acceptat dreptul la cerere individuală, reclamanții individuali (persoane fizice,
grupuri de persoane sau organizații neguvernamentale) puteau depune plângeri
împotriva statelor contractante privind pretinsele încălcări ale drepturilor
garantate de Convenție.
Plângerile au constituit, la început, obiectul unor examinări prealabile de către
Comisie, care se pronunța asupra admisibilității lor. Dacă cererile erau declarate
admisibile și nu se ajungea la o reglementare amiabilă, Comisia redacta un raport
prin care stabilea faptele și își exprima opinia cu privire la fondul cauzei.
Raportul se transmitea Comitetului de Miniștri.
Dacă statul împotriva căruia era îndreptată plângerea accepta jurisdicția
obligatorie a Curții, Comisia și/sau orice stat contractant interesat dispunea de o
perioadă de trei luni după transmiterea raportului către Comitetul de Miniștri
pentru a aduce cazul în fața Curții în vederea unei hotărâri obligatorii finale.
Persoanele fizice nu aveau voie să sesizeze Curtea. Dacă o cauză nu era deferită
Curții, Comitetul de Miniștri hotăra dacă a avut loc o încălcare a Convenției și,
dacă era cazul, acorda satisfacție echitabilă victimei. Comitetul de Miniștri era
responsabil, de asemenea, de supervizarea executării hotărârilor Curții.
Evoluțiile ulterioare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului din 1950

De la intrarea în vigoare a Convenției (1953), au fost adoptate unsprezece

Protocoale. Protocoalele nr. 1, 4, 6 și 7 la Convenție au adăugat și alte
drepturi și libertăți celor garantate, iar Protocolul nr. 2 a conferit Curții
puterea de a da avize consultative. Protocolul nr. 9 a dat posibilitatea
reclamanților (persoane fizice) să înainteze cererile lor Curții după
ratificarea de către statul pârât și acceptarea de către un comitet de selectare.
Protocolul nr. 11 a restructurat mecanismul de control. Celelalte protocoale
se refereau la organizarea și la procedura în fața instituțiilor Convenției.

Datorită creșterii constante a numărului de cauze aduse în fața instituțiilor

Convenției, a devenit mult mai dificil să se mențină durata proceselor în limite
acceptabile.
Numărul de cereri înregistrate anual la Comisie, a crescut de la 404 în 1981 la
2037 în 1993 și la 4750 în 1997. Pe de altă parte, în 1997 numărul de dosare
neînregistrate sau înregistrate provizoriu la Comisie în fiecare an, a crescut la
peste 12000. În cazul Curții, statistica a reflectat o situație similară, cu un număr
de cazuri înaintate anual, crescând de la 7 la 52 în 1993 și 119 în 1997. Ca
urmare, numărul de cazuri în creștere a dus la dezbateri de durată asupra
necesității reformării mecanismului de control creat de Convenție. La începutul
discuțiilor, părerile erau împărțite în ceea ce privește sistemul ce trebuia adoptat.
Soluția adoptată în cele din urmă a fost crearea unei Curți unice permanente.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 45
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Scopul creerii unei Curți Europene a Drepturilor Omului permanente a fost de a

simplifica structura pentru a scurta durata procedurii și, în același timp, de a
consolida caracterul juridic al sistemului, făcându-l deplin obligatoriu și abolind
rolul decizional al Comitetului de Miniștri.
În decursul timpului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost
modificată și completată pentru armonizarea conținutului său cu realitatea
relațiilor interstatale. Astfel, până în anul 2013, prevederile Convenției au fost
modificate și completate prin 16 protocoale adiționale clasificate în două
categorii:
- normative - (Protocolul nr. 1 privitor la dreptul la educație, dreptul la
proprietate, dreptul de a organiza alegeri libere; Protocolul nr. 4 – dreptul la
libera circulație, dreptul de a părăsi țara, dreptul de a nu fi expulzat de pe
teritoriul statului al cărui cetățean este, interzicerea expulzărilor colective de
străini; Protocoalele nr. 6 și nr. 13 – abolirea pedepsei cu moartea; Protocolul nr.
7 – garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini, dreptul la două grade de
jurisdicție, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi
judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă, egalitatea între soți;
Protocolul nr. 12 – interzicerea generală a discriminării.
Aceste Protocoale au adăugat noi drepturi și libertăți celor garantate de
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, majoritar drepturi cu caracter civil
sau politic.
- procedurale, referitoare la organizarea și funcționarea organelor Convenției
(Protocolul nr. 3, nr. 5, nr. 8, nr. 10, nr. 11, nr. 14, nr. 15, nr. 16
La 11 mai 1994, a fost deschis pentru semnare Protocolul nr. 11 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, care restructura mecanismul de control. Acest
Protocol înlocuia Protocolul nr. 2 și a abrogat Protocolul nr. 11.
La 12 mai 2009, a fost adoptat Protocolul nr. 14 bis care viza eficientizarea
capacității de soluționare a cererilor depuse la CEDO. Acest Protocol a fost
abrogat odată cu intrarea în vigoare, la 1 iunie 2010, a Protocolului nr. 14.
Protocolul nr. 14 prevede o serie de modificări Convenției, în vederea:
- perfecționării mecanismului de examinare a cauzelor deduse CEDO;
- simplificării procedurii de examinare;
- sporirii independenței judecătorilor CEDO prin introducerea instituției
„judecătorului unic” și a unui nou criteriu de admisibilitate, interzicerea
realegerii judecătorilor Curții etc.
Protocolul nr. 151 a fost încheiat la Strasbourg, la 16 mai 2013, în cadrul celei
de a 123 – a reuniuni a Comitetului de Miniștri. Printre amendamentele făcute
prin acest Protocol convenției Europene a Drepturilor Omului, se numără:
includerea în Preambulul Convenției a unei referințe la principiul subsidiarității

1
Protocolul nr. 15 nu a intrat în vigoare. Va intra în vigoare în prima zi a lunii următoare a trecerii unei perioade
de trei luni de la data la care toate statele contractante la Convenție și-au exprimat consimțământul de a fi ținute
de prevederile acestuia. România a ratificat acest Protocol prin Legea nr. 157/2014, publicată în Monitorul Oficial
nr. 886 din 5 decembrie 2014.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 46
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

și la doctrina marjei de apreciere; reducerea termenului de depunere a plângerii

la Curte, de la 6 luni la 4 luni; modificarea criteriului de admisibilitate referitor
la „prejudiciul important” pentru a elimina cea de-a doua condiție care împiedică
respingerea unei cauze care nu a fost examinată în mod corespunzător de o
instanță națională; eliminarea dreptului părților într-o cauză de a se opune
desesizării unei camere în favoarea Marii Camere; înlocuirea limitei de vârstă a
judecătorilor prin exigența potrivit căreia vârsta candidaților la funcția de
judecător să fie mai mică de 65 de ani la data la care lista din trei candidați va fi
examinată de Adunarea Parlamentară.
Protocolul nr. 162, deschis spre semnare la data 2 octombrie 2013, aduce o serie
de amendamente Convenției, astfel:
- extinderea jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului de a emite avize
consultative la cerere cu privire la interpretarea Convenției în contextul unei
cauze particulare la nivel național;
- nominalizarea, printr-o declarație la momentul semnării sau ratificării, a celor
mai înalte jurisdicții ale părților contractante care vor putea solicita avize
consultative;
- examinarea cererii de aviz consultativ de către un colegiu de 5 judecători al
Marii Camere, urmată de emiterea avizului de către Marea Cameră a CEDO.

Sarcina de lucru 6
Argumentează prin 3 fraze că expresia pe care o regăsim în
importante texte internaționale: „părțile contractante recunosc
oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile
fundamentale”, subliniază natura universală a drepturilor omului
recunoscute de C. E. D.O.

2.2.3. Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului

Protocolul nr. 11 prevedea ratificarea sa de către toate statele contractante și a
intrat în vigoare la un an după depunerea ultimei ratificări. Instrumentele de
ratificare au fost depuse la Consiliul Europei în octombrie 1997, după o perioadă
de pregătire de un an, în timpul căreia au fost aleși judecătorii și au fost ținute
mai multe întâlniri pentru a lua măsurile necesare de organizare și procedură
pentru instituirea Curții. Astfel, judecătorii au ales președintele, doi
vicepreședinți (care sunt și președinți de secțiuni), doi președinți de secțiuni,

2
Protocolul nr. 16 nu a intrat în vigoare. Va intra în vigoare în prima zi a lunii următoare a trecerii unei perioade
de trei luni de la data la care zece dintre statele contractante la Conventie și-au exprimat consimțământul de fi
legate de dispozițiile acestuia. România a semnat acest Protocol pe data de 14 octombrie 2014.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 47
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

patru vicepreședinți de secțiuni, un grefier și doi grefieri adjuncți și au elaborat

un proiect nou al Regulamentului Curții.

Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcționeze la 1

noiembrie 1998, o dată cu intrarea în vigoare a Protocolului 11. La 31
octombrie 1998, vechea Curte și-a încetat funcționarea. Conform
Protocolului nr. 11, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a continuat
timp de un an (până la 31 octombrie 1999) să examineze cererile pe care le-
a declarat admisibile anterior datei de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11.

Organizarea Curții
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instituită conform modificărilor aduse
Convenției, este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor
contractante (la acel moment patruzeci). Nu există nicio restricție în ceea ce
privește numărul de judecători de aceeași naționalitate. Judecătorii sunt aleși de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un termen de șase ani.
Mandatul a jumătate dintre judecătorii aleși la primele alegeri va expira după trei
ani, astfel încât să se asigure reînnoirea mandatului unei jumătăți dintre
judecători la fiecare trei ani.
Curtea plenară își alege președintele, doi vicepreședinți și doi președinți de
secțiune pentru o perioadă de trei ani.

Curtea este împărțită în patru secțiuni, a căror competență, stabilită pentru

trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât și al
reprezentării sexelor, ținându-se cont, în același timp, de diferitele sisteme
de drept ale statelor contractante. Două secțiuni sunt prezidate de
vicepreședinții Curții, iar celelalte secțiuni sunt prezidate de președinții de
secțiune aleși de către Curte. Președinții de secțiune sunt asistați și, atunci
când este necesar, sunt înlocuiți de vicepreședinții secțiunilor.

În cadrul fiecărei secțiuni sunt create comitete din trei judecători pentru o
perioadă de douăsprezece luni. Comitetele sunt un element important în noua
selectare, care era efectuată anterior de către Comisie.
În fiecare secțiune sunt constituite camere, în componența cărora intră șapte
membri după principiul rotației, președintele secțiunii și judecătorul ales din
statul în cauză fiind prezenți de drept. Dacă acesta din urmă nu este membru al
secțiunii, el sau ea judecă în calitate de membru de drept al camerei. Membrii
secțiunii care nu sunt membri titulari ai camerelor, judecă în calitate de membri
supleanți.
Marea Cameră, alcătuită din șaptesprezece judecători este constituită pentru trei
ani. Pe lângă membrii de drept – președintele, vicepreședintele și președinții de
secțiuni – Marea Cameră este formată prin rotație pe baza a două grupuri, care
vor alterna la fiecare nouă luni. Componența acestor grupuri urmărește să
păstreze un echilibru geografic și să țină cont de diferitele sisteme juridice
existente în statele contractante.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 48

 Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Procedura în fața Curții

Orice stat contractant sau persoană care pretinde a fi victima a unei încălcări a
Convenției poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care
invocă o încălcare de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate
de Constituție. O notă informativă pentru reclamanți și formulare de cereri pot fi
obținute de la Grefă.

Procedura în fața noii Curți Europene a Drepturilor Omului este contradictorie

și publică. Audiențele sunt, în principiu, publice cu excepția cazurilor când
camera/ Marea Cameră ia o altă decizie în situații excepționale. Memoriile și
alte documente înaintate Grefei Curții de către părți sunt accesibile publicului.

Reclamanții individuali pot înainta ei înșiși cererile, dar se recomandă să fie

reprezentați de către un avocat, și chiar se cere acest lucru pentru audiențe sau o
dată ce a fost adoptată o decizie ce declară cauza admisibilă. Consiliul Europei
a elaborat un sistem de acordare a asistenței juridice pentru reclamanții care au
resurse insuficiente.
Limbile oficiale ale Curții sunt franceza și engleza, dar cererile pot fi scrise în
una din limbile oficiale ale statelor contractante. O dată ce cererea a fost
declarată admisibilă, va fi utilizată una din limbile oficiale ale Curții, cu excepția
cazurilor când președintele camerei/Marii Camere va autoriza utilizarea în
continuare a limbii în care s-a făcut cererea.
Procedura referitoare la admisibilitate
Fiecare cerere individuală este repartizată unei secțiuni, al cărei președinte
numește un raportor. După o examinare prealabilă a cauzei, raportorul decide
dacă aceasta trebuie soluționată de un comitet alcătuit din trei membri sau de o
cameră.
Reţine Un comitet poate, în unanimitate, să declare o cerere inadmisibilă sau să o scoată
procedura de pe rolul Curții, când o astfel de decizie poate fi luată fără vreo altă examinare.
referitoare la
În afară de cererile care le sunt atribuite în mod direct de către raportori, camerele
admisibilitate!
judecă și cererile individuale care nu au fost declarate inadmisibile de către un
comitet alcătuit din trei membri, precum și cererile statale. Camerele se pronunță
atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cauzelor, în general prin decizii
separate sau, când este cazul, prin decizii unice privind mai multe cauze.
Camerele pot în orice moment să-și decline competența în favoarea Marii
Camere, atunci când cauza ridică o problemă importantă relativă la interpretarea
Convenției, sau când soluționarea unei chestiuni ar putea fi în contradicție cu o
hotărâre luată anterior de către Curte (cu excepția cazurilor când una din părți se
opune într-un interval de o lună, începând de la notificarea intenției camerei de
declinare a competenței).
Prima fază a procedurii este, în general, scrisă, chiar dacă numai Camera poate
lua decizia de a ține o audiență, caz în care se vor face, de asemenea, referiri la
fondul cauzei.
Hotărârile Camerei referitoare la admisibilitate, care sunt luate prin majoritate
de voturi, trebuie să fie motivate și făcute publice.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 49
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Procedura referitoare la fond

După ce Camera a decis să admită cererea, ea poate invita părțile să prezinte
probe suplimentare și să depună observații scrise, inclusiv o eventuală cerere
pentru o satisfacție echitabilă din partea reclamantului și să organizeze o
audiență publică cu privire la fondul cauzei.
Președintele Camerei poate, în interesul unei administrări corecte a justiției, să
invite sau să autorizeze orice stat contractant, care nu este parte la procedură sau
oricare persoană interesată, care nu este reclamant, să depună observații scrise
și, în circumstanțe excepționale, să ia parte la audiență. Un stat contractant al
cărui cetățean este un reclamant într-o cauză, poate interveni de drept.
În timpul procedurii referitoare la fond, negocierile purtate în vederea asigurării
unei reglementări amiabile, pot fi purtate prin intermediul Grefierului.
Negocierile de reglementare amiabilă sunt confidențiale.
Hotărârile
Camerele hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice judecător care a luat parte la
examinarea dosarului are dreptul să anexeze la hotărâre fie opinia sa separată
concordantă sau disidentă, fie o simplă declarație de disociere.
Într-un termen de trei luni de la adoptarea hotărârii de către Cameră, oricare
dintre părți poate cere trimiterea la Marea Cameră, dacă prin aceasta se ridică o
problemă importantă relativă la interpretarea sau la aplicarea Convenției, ori a
protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Astfel de cereri
sunt examinate de un colegiu al Marii Camere format din cinci judecători, din
care fac parte Președintele Curții, președinții de secțiuni, cu excepția
președintelui secțiunii căreia îi aparține camera ce a luat hotărârea, precum și un
alt judecător ales prin rotație dintre judecătorii care nu erau membri ai camerei
inițiale.
O hotărâre a unei camere devine definitivă la expirarea termenului de trei luni
sau mai devreme, dacă părțile declară că nu au intenția de a cere retrimiterea
cauzei la Marea Cameră, ori în cazul în care colegiul cu cinci judecători a respins
cererea părții. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se
pronunță, prin majoritate, printr-o hotărâre care este definitivă.
Toate hotărârile definitive ale Curții sunt obligatorii pentru statele pârâte în
cauză.
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei este responsabil de supervizarea
executării hotărârilor. Astfel, Comitetul de Miniștri trebuie să verifice dacă
statele în privința cărora Curtea a hotărât că au încălcat Convenția, au luat
măsurile necesare pentru a îndeplini obligațiile specifice sau generale ce decurg
din hotărârile Curții.
Avize consultative
Curtea poate, la cererea Comitetului de Miniștri, să dea avize consultative cu
privire la problemele de drept ce țin de interpretarea Convenției și a
Protocoalelor.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 50

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Decizia Comitetului de Miniștri de a cere Curții un aviz consultativ este adoptat

cu majoritate de voturi.
Cererile de avize consultative sunt examinate de Marea Cameră, care le adoptă
cu majoritate de voturi. Orice judecător poate anexa la acestea opinia sa separată
concordantă sau disidentă – sau o simplă declarație de dezacord.

Sarcina de lucru 7
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri procedura în fața Curții
Europene a Drepturilor Omului.

Rezumat
Problematica drepturilor omului a căpătat o dimensiune internațională inedită,
și acest fapt a făcut posibil ca pretutindeni în lume să fie valorificate la
maximum ideile de libertate și demnitate, să fie stimulate opoziția față de
regimurile totalitare și spiritul de răspundere în promovarea unei atitudini
ferme pentru respectul drepturilor omului.
Principiul respectării drepturilor omului, conceput ca un principiu imperativ
de drept internațional a determinat elaborarea de noi documente pentru
garantarea protecției drepturilor omului, pentru desfășurarea pașnică a
relațiilor dintre state.
Mecanismele internaționale regionale contribuie la apărarea și dezvoltarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Organele principale ale Consiliului Europei: Comitetul de Miniștrii; Adunarea
Parlamentară; Secretarul General al Consiliului; Congresul Autorităților
Locale și Regionale.
Pe baza instrumentelor juridice universale s-au conceput, negociat și adoptat
un număr important de documente, prin care sunt consacrate mijloace de
protecție și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel,
Convenția Europeană este primul instrument juridic universal referitor la
drepturile omului.
De la intrarea în vigoare a Convenției (1953), au fost adoptate unsprezece
Protocoale. Protocolul nr. 11 a restructurat mecanismul de control, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului

Protecţia internaţională a drepturilor omului 51

Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Teste de autoevaluare
1. Carta Organizației Națiunilor Unite a fost adoptată la:
a. 10 iunie 1945;
b. 20 iunie 1946;
c. 26 iunie 1945.

2. Procesul elaborării drepturilor omului s-a afirmat la început:

a. în domeniul civil și politic;
b. în domeniul economic și social;
c. în domeniul umanitar.

3. Primul instrument juridic destinat protecției drepturilor omului este:

a. Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 9
decembrie 1948;
b. Convenția cu privire la drepturile politice ale femeii din 1960;
c. Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învățământului din 1960.

4. Sistemul drepturilor omului al Consiliului Europei are izvorul juridic în:

a. Convenția Europeană a Drepturilor omului și Carta Socială;
b. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;
c. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și
culturale.

5. Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcționeze la:

a. 1 noiembrie 1998;
b. 31 octombrie 1998;
c. 1 octombrie 1997.

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 și 2

1. Identifică momentul apariției preocupărilor internaționale pentru protecția
juridică a drepturilor omului și precizați:
- principalele acte internaționale care garantează drepturile omului;
- pactele drepturilor omului și când au fost adoptate
2. Compară și explică apoi prin frazare ( 5 fraze) la ce se referă relația dintre
mijloacele interne și cele internaționale de protecție a drepturilor omului.

Nota Bene. Lucrarea va fi încărcată pe platforma Danubius Online, la secțiunea

Teme din cadrul site-ului de curs DD4215 ID, până la data ce va fi precizată la
secțiunea Anunțuri, spre a fi evaluată și notată. Această notă se va regăsi, în
procentul precizat în programa analitică, în nota finală.
Protecţia internaţională a drepturilor omului 52
Benone Puşcă, Ana Alina Ionescu Dumitrache Instrumente juridice şi mecanisme internaţionale
de protecţie şi garantare a drepturilor omului

Bibliografie minimală

Bolintineanu, A., & Năstase, A. (2000). Drept internaţional . Bucureşti: All Beck.
Ciucă, A. (1998). Protecţia internaţională a drepturilor omului. Iaşi: Sanvialy.
Cloşcă, I., & Suceavă, I. (1992). Dreptul internaţional umanitar. Bucureşti: Editura
Şansa SRL.
Curelaru, M. (2006). Reprezentări sociale. Iaşi: Polirom.
Diaconu, I. (2001). Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan. Bucureşti:
Lumina Lex.
Duculescu, V. (1994). Protecţia juridică a drepturilor omului. Bucureşti: Lumina Lex.
Miga-Beşteliu, R. (1997). Drept internaţional. Bucureşti: All.
Moca, G. (1990). Dreptul internaţional, vol. I. Bucureşti: UNEX-AZ.
Niciu, M. (1994). Drept internaţional public. Iaşi: Fundaţia "Chemarea".
Popa, V. M. (1995). Drepturile omului în comunitatea europeană. Bucureşti: Globus.
Miga Beșteliu, Raluca (2007). Protecția internațională a drepturilor omului. București:
Universul Juridic, pp. 160-374.

Protecţia internaţională a drepturilor omului 53