Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
41 Sporis
41 Sporis
281
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA
exemplare), opozitiile formale de gen, număr si caz la adjectiv apar ca urmare a manifestării relatiei
de dependentă a adjectivului fată de regentul său. Specifice substantivului însotitor, genul, numărul
si cazul sunt pentru adjectiv categorii pur formale, adică se înscriu numai în planul expresiei, nu si
al continutului, fapt ce se justifică prin necesitatea acordului. Legătura de dependentă unilaterală – a
adjectivului fată de regentul său – este deci marcată prin redundanta mărcilor gramaticale care
realizează acordul, vorbindu-se în această situatie despre un „mimetism morfologic” 4. Singura
categorie gramaticală specifică adjectivului, caracterizându-se atât prin formă, cât si prin continut
(categorial), este categoria comparatiei si intensitătii.
În limba română sistemul comparatiei si intensitătii are o configuratie mult mai bogată decât
în latină, detinând un potential expresiv remarcabil. Categoria gradelor de comparatie ± intensitate a
dat nastere multor controverse. Divergentele privesc: metalimbajul de specialitate, utilizarea
conceptelor de grad de comparatie si grad de intensitate, sistemul valorilor graduale ale
adjectivelor, gruparea adjectivelor comparabile si incomparabile etc. Categoria comparatiei si
intensitătii priveste adjectivele calificative, ilustrând procesul de intensificare graduală a calitătii sau
fenomenul comparatiei însusirii / însusirilor obiectului / obiectelor. Această categorie specifică
adjectivului este preluată de anumite subclase ale adverbului si, foarte rar, chiar accidental, de alte
clase lexico-gramaticale: substantive care includ un continut calificativ, având deci marca semantică
[+Însusire]: cel mai poet, cel mai artist; verbe: „Chirita: Foarte multămesc…” (Vasile Alecsandri,
Chirita în provintie) – aici, adverbul foarte devine echivalent semantic al adverbului cantitativ mult;
pronume: mai ceva; interjectii: „Vai de cel ce nu stie nici când să grăiască, nici când să tacă, dar cu
mult mai vai de cel ce nu stie nici ce să grăiască, nici ce să tacă.”.
Categoria comparatiei si intensitătii marchează:
- gradele de intensitate pe care le poate atinge aceeasi însusire la două sau mai multe obiecte
sau compararea aceleiasi însusiri la două sau mai multe obiecte;
- gradele de intensitate pe care le poate atinge o însusire a aceluiasi obiect în împrejurări
diferite sau compararea aceleiasi însusiri a aceluiasi obiect în diferite circumstante;
- gradele de intensitate în care pot exista două însusiri ale aceluiasi obiect sau compararea a
două însusiri ale aceluiasi obiect;
- gradele de intensitate în care pot exista două însusiri (simultane) la două obiecte sau
compararea a două însusiri (simultane) la două obiecte.
Operatorul [± Comparatie] distinge:
termenii marcati ai opozitiilor comparatiei: gradele relative / „intensitatea obiectivă
(comparativă)”5: comparativul, superlativul relativ;
termenii nemarcati: gradele absolute / gradele de intensitate „noncomparativă” 6 /
„intensitatea subiectivă (apreciativă)”7: superlativul absolut, căruia îi adăugăm gradele
intensitătii mobile8 (progresivul, regresivul), gradul intensitătii insuficiente / scăzute si
gradul intensitătii suficiente9; pozitivul este tot un termen nemarcat.
Termenii nemarcati sunt impropriu numiti grade de comparatie, deoarece indică însusirea ca
atare sau intensitatea cu care se manifestă o însusire sau o calitate. Modalitatea lingvistică de
exprimare a intensitătii este rezultatul aprecierii subiective a vorbitorului / scriitorului. În lucrarea
de fată noi suntem preocupati de expresivitatea categoriei intensitătii, manifestată în subclasa
adjectivelor calificative în limba română.
4
Mihaela Găitănaru, op. cit., p.77.
5
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iasi, Editura Polirom, 1997, p.89.
6
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucuresti, Editura Didactică si Pedagogică, 1978, p.404.
7
Dumitru Irimia, op. cit., p.89.
8
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p.407-408.
9
Ibidem, p.407.
282
LIMBA ROMÂNĂ
Fiecare modalizator de evaluare are un formant specific (inclusiv formantul zero), dar
cunoaste realizări diferite, ca expresie, în primul rând. Gradul pozitiv este reperul, etalonul,
termenul primar de raportare sau unitatea de referintă, fiind marcat, de regulă, prin morfem (de
comparatie / de intensitate) Ø. Însusirea nu este raportată la alte obiecte, împrejurări sau însusiri. Se
poate vorbi însă de puterea de nuantare a sensurilor afective ale pozitivului, decise de context.
Astfel, pozitivul poate fi întrebuintat ca superlativ, mai ales în basme, povestiri fantastice sau scrieri
cu iz arhaic: „Când vei ajunge si tu odată mare si tare (…).” (Ion Creangă, Povestea lui Harap-
Alb); „(…) Ilie Catacozino cel tare si mare, (…).” (Ion Neculce, Letopisetul Tării Moldovei); „Să-ti
răsplătească Dumnezeu, / Că-i bun si mare!” (George Cosbuc, Rugămintea din urmă). Sensul celor
două adjective alăturate si intonatia exclamativă conferă grupului coordonat o notă de superlativ
absolut.
Gradul comparativ este „sensul morfologic din structura adjectivului în care se reflectă
relatiile ontice de egalitate si de inegalitate dintre două însusiri” 10. Interferenta comparativului cu
pozitivul a creat comparativul eliptic11: „Tare ca piatra, / Iute ca săgeata, / Tare ca fierul, / Iute ca
otelul.” (Sorcova). Aceste sintagme comparative devin echivalente semantice ale superlativului
absolut.
Sub aspect semantic, exista în latină opozitia superioritate – inferioritate, însă aceasta se
exprima prin antonimie. Si astăzi se manifestă în limba română tendinta de a înlocui comparativul
de inferioritate prin comparativul de superioritate al antonimului adjectival: mai putin bun / mai
rău. Este o modalitate de a reliefa adjectivul care contine marca semantică [+ Defect].
Există în limba română constructii fixe cu accent intensiv (asa justificăm includerea lor în
categoria intensitătii), în care însusirea este ridicată sau coborâtă pe o nouă treaptă, însă nu fată de
pozitiv, ci fată de comparativ. Acest tip de structuri se încadrează la gradul hipercomparativ, grad
care cunoaste mai multe forme de exprimare si valente expresive remarcabile:
a. Hipercomparativul afectiv – în cazul adjectivelor care determină substantive, nume de
stări afective: mai mare dragul (mila, mirarea, groaza, rusinea etc.): „Chirita: Îmi era mai mare
rusînea…” (Vasile Alecsandri, Chirita în provintie); „Dintr-o păreche de boi de-a mai mare dragul
să te uiti la ei am rămas c-o pungă goală.” (Ion Creangă, Dănilă Prepeleac).
Alexandru Tosa12 consideră aceste sintagme expresii cu valoare interjectională,
constituindu-se în propozitii exclamative care dau relief frazei. Noua Gramatică a limbii române le
încadrează corect, credem noi, la „false comparative de superioritate (…), echivalente ale unor
superlative absolute”13, deoarece structurile respective devin locutiuni cu nuantă intensivă.
283
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA
e. Hipercomparativul substitutiv
Variantă mult mai expresivă a hipercomparativului depăsirii, hipercomparativul substitutiv
este marcat prin: adverbul de intensificare si (aduce un spor de informatie, marchează o nouă treaptă
a însusirii) + mai (marca unui comparativ de superioritate considerat plan de referintă) + si
(marchează o altă treaptă a însusirii, superioară, fiind substitut al adjectivului): „Si mai mergând ei
o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie si mai si (…).” (Ion Creangă, Povestea lui
Harap-Alb). Este o exprimare trunchiată prin care este introdus în poveste unul dintre personaje
(Păsărilă).
15
Mihaela Găitănaru, op. cit., p.110.
284
LIMBA ROMÂNĂ
Superlativul este gradul la care ajunge potentarea maximă a calitătii. Ca urmare, acesta are
numeroase si variate valori expresiv-estetice, derivând dintr-o exprimare sublimată.
Unii lingvisti consideră că denumirea de superlativ (relativ, absolut) de superioritate se
constituie într-o sintagmă pleonastică, iar sintagma superlativ de inferioritate este un exemplu de
contradictie semantică. De aceea, s-a încercat impunerea termenilor superlativ si inferlativ17, însă
în morfologia limbii noastre acest fapt nu a avut ecou.
Superlativul absolut exprimă intensitatea absolută a însusirii, fiind o subcategorie
productivă a clasei adjectivelor în limba română. Structura sa include mijloace sintetice si analitice
diverse, ale căror virtualităti expresive le vom exploata în continuare.
a. Superlativul absolut de inferioritate / gradul intensitătii minime18 / inferlativul
[absolut] / superlativul [absolut] negativ19 se pretează unei exprimări eufemistice, asemenea
celorlalte variante ale „inferioritătii”: Maria este foarte putin frumoasă. (~ Maria este urâtă.).
285
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA
b. Mijloace lexicale:
prefixe „superlative”24, prefixoide:
- prefixe vechi (stră-, prea-, răs-) în constructii aglutinate, conservate în limbajul bisericesc:
preacinstit, preacucernic, preafericit etc. sau valorificate de artistii cuvântului: „Dar n-am găsit
decât străvechi suspine.” (Al. Philippide, Cântecul nimănui); „Străvechiul răcnet încă n-a ajuns?”
(Al. Philippide, Izgonirea lui Prometeu); „preavitiazul mieu suflet”, „preabogata dumnădzăiasca
milă”, „preacredincioase mărturii”, „putere preaînaltă”, „[Dumnădzău] preasvint, preadrept”,
„preabuna (…) cinste”, „preaînalt Dumnădzău”, „preacinstită (…) cunună” (Dimitrie Cantemir,
Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); „Îmbracă-te-n alb, preafrumoasă mireasă” (Adrian
Păunescu, Imposibila nuntă); „Vuiri de valuri. Voi lega strălimpezi / Comori de matostate si
smaralde” (Ion Pillat, Poetul).
Atras irezistibil de cetatea - himeră, „nălucă sublimă”, eroul din Noaptea de decemvrie se
aruncă într-o expeditie delirantă: „Cetatea preasfântă îl cheamă în ea”; „Si tot nu s-arată orasul
preasfânt -” (Alexandru Macedonski). Superlativele sunt simbolul mirajului gloriei.
- prefixe neologice (arhi-, extra-, ultra-, supra-, hiper-, super- etc.): „Catavencu: (…) că
sunt ultraprogresist…” (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută); „Ics, scolarul cel cu plete, / Scos la
tablă să-l asculte / Despre ultra-violete… / Dă răspunsuri ultra-scurte!” (Unui scolar la ora de
fizică25). Despărtirea aparentă a prefixului de adjectiv impune un anumit ritm si evidentiază poanta
ironică.
O tendintă actuală o constituie formarea superlativului absolut prin derivare cu super-
(superdestept, superelegant), fenomen ce s-a extins si la alte clase lexico-gramaticale care nu
cunosc decât accidental categoria comparatiei si intensitătii: superbăiat, supermasină, superocazie,
superofertă etc.
Unele prefixe neologice si elemente de compunere si-au câstigat, cu timpul, autonomia în
limbajul familiar, ca adjective invariabile: o bluză super, un CD extra, o masină ultra, o fustă mini /
maxi; „Costume de stradă, (…) pantofi extra, preturi ieftine…” (Eugen Barbu, Groapa) etc. Mini si
maxi sunt elemente antitetice satirice în epigrama Unei eleve în pas cu moda26: „Nu gânditi că-i
vreo bârfeală! / Stiu colegii si vecinii! / Că e maxi la chiuleală, / Iar la-nvătătură mini!”.
Dublarea prefixului accentuează caracterul intensiv al însusirii: ultraultrasensibil,
supersuperinteligent, extraextrafin etc.
sufixul -isim(ă): rarisim(ă), clarisim(ă), simplisim(ă) etc.
În comedia D-ale carnavalului personajul lui I. L. Caragiale se lasă influentat de limba
italiană: „Crăcănel: Si cel putin dacă am fi siguri, sigurisimi [= foarte siguri] că-i aici!...”.
Adjectivul simplisim este echivalentul semantic al adjectivului ultrasimplu: „Sătul de istorie,
totusi, / Mi-e dor de-o simplissimă viată” (Adrian Păunescu, Simplissima viată).
Limbajul publicistic este recunoscut pentru inovatiile lexicale: „Gina Pătrascu despre vedete
„verissime” (subiectul unei dezbateri televizate, în cadrul emisiunii „Dan Diaconescu în direct”,
OTV, 22 martie 2006).
sufixe diminutivale sau augmentative: tinerel (=foarte tânăr), mâncău (=foarte lacom).
Cuvântul tinerel poate avea mai multe nuante semantice si afective, de la întelesul dat de
sufixul diminutival până la valoarea eufemistică. Adjectivul mâncău este des întrebuintat cu valoare
depreciativă, în formă substantivată.
forme adjectivale compuse (literare sau neliterare): „dumnădzăirea atoatăputernică”,
„Dumnădzău atotputernic” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu
lumea).
24
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iasi, Institutul European, 1999, p.205.
25
Patita Silvestru, George Zarafu, vol. Râdeti, copii!, Bucuresti, Editura Ion Creangă, 1990, p.17.
26
Ibidem, p.92.
286
LIMBA ROMÂNĂ
c. Mijloace morfologice:
adverbul foarte
Cu timpul, acest adverb s-a gramaticalizat, rămânând un instrument banal de redare a
superlativului absolut.
În cronica lui Ion Neculce adverbul foarte apare uneori ca termen autonom, nu ca morfem al
superlativului: „foarte un lucru putin”. Alteori, este dublat de alt adverb de intensitate: „foarte prè
putini”; „Si era un om foarte învătat bine la carte.”.
Postpunerea adverbului foarte este caracteristică unor constructii învechite sau populare:
„[Adam Sinavschie] Era om mic de stat, dar întreg la minte, (…) si-nvătat foarte (…).” (Ion
Neculce, Letopisetul Tării Moldovei); „Un dor adânc si îndărătnic foarte” (Mihai Eminescu, Musat
si ursitorile). Tot o problemă de topică arhaică sunt si constructiile: „Că Ion-vodă era minunat de
om bun (…).”; „foarte omŭ harnic”, „foarti oaste bună aleasă” (Ion Neculce, Letopisetul Tării
Moldovei).
adverbe grupate în seria semantică: mult, prea, tare, rău, grozav, deplin etc.
În latina vorbită (populară) circulau forme analitice, perifrastice variate, construite cu
ajutorul semiadverbelor: maxime, multus, bene, forte, valde (pentru superlativ), constructii mult mai
concrete, mai clare, dar si mai plastice. Aceste structuri s-au impus în spatiul lingvistic neolatin,
unele dintre ele fiind mostenite si de limba română. Ca urmare, în limba română veche superlativul
se forma uneori cu morfemele mult, prè / prea sau îndelung: „Numai Dumnedzeu este mult milostiv
(…).”; „prè harnic”, „prè lascav”, „prè mic” (Ion Neculce, Letopisetul Tării Moldovei); „Ce cu
aciasta pre a sa prea bogată milă si îndelungă răbdare sviteste.”; „(…) prea vârtoasă mângăiare să
avem, (…).”; „«Îndelung răbdătoriu, mult milostiv, nice după fărădelegile noastre face noao.»”
(Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea). Pentru stilul poetic al lui Mihai
Eminescu aceste mijloace arhaice devin surse de expresivitate: „O prea frumoasă fată.”
(Luceafărul); „Frumoasă esti…o prea frumoasă fată.” (Dormi!); „Mult bogat ai fost odată, mult
rămas-ai tu sărac!” (Călin (file din poveste).
În limba actuală, adverbul prea însotind un adjectiv exprimă exagerarea (prea bună), iar
mult si îndelung se utilizează îndeosebi ca determinanti adverbiali (mănâncă mult; rabdă îndelung).
Constructii de circulatie popular-familiară, valorificate de limbajul beletristic:
- adverbul rău - poate avea un continut defavorabil (prost rău) sau favorabil, pierzându-si
astfel semantismul negativ (frumoasă rău); obligatoriu în pozitie postadjectivală, devine mijloc de
expresivitate artistică, subliniind aspectul superlativ al însusirii: „Ipingescu: Era afumat rău nenea
Ghită.” (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă);
- adverbul grozav - întâlnit cu precădere în vorbirea populară, dar si în stilul literar-artistic:
„Zita [către Veta]: Îti sunt ochii turburi grozav…”; „Veta: (…) zău, sunt obosită grozav.” (I. L.
Caragiale, O noapte furtunoasă);
- adverbul deplin: „Se vede trupul ei cel alb deplin.” (Mihai Eminescu, Fiind băiet păduri
cutreieram).
adverbul hăt poate deveni morfem de redare a superlativului absolut, chiar dacă în
exprimarea orală, populară sau familiară, apare pe lângă adverb (hăt departe), mai rar pe
lângă adjectiv: Este hăt frumos băiatul!.
adverbe urmate de prepozitia de, grupate în seria semantică: extraordinar (de), excesiv (de),
extrem (de), putred (de), obositor (de), îngrijorător (de), nemilos (de), fript (de), uluitor
(de), usturător (de), fenomenal (de), nemaiîntâlnit (de), nemaiauzit (de), colosal (de), teribil
(de)27 etc.
27
Constantin-Ioan Mladin consideră structurile de acest tip locutiuni adverbiale-morfeme (Limba română
contemporană. Morfologie, [Curs], Alba Iulia, 2003, p.120). Noi le analizăm ca structuri bimembre formate dintr-un
adverb urmat de prepozitie.
287
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA
d. Mijloace morfosintactice:
repetarea adjectivului: „Dar diseară trebuie să facem o plimbare, de adio, lungă, lungă,
lungă…” (Garabet Ibrăileanu, Adela); „(…) bătrân, bătrân în imperiul meu / bradul bărbos
străjuieste mereu.” (Lucian Blaga, Cântecul bradului); „Zoe: (…) sunt sigură… sigură…
(…).”; „Trahanache: (…) suntem tari, stimabile… tari…” (I. L. Caragiale, O scrisoare
pierdută).
28
Dumitru Nica, Teoria părtilor de vorbire Cu aplicatii la adverb, Iasi, Editura Junimea, 1988, p.100.
29
Mihaela Găitănaru, op. cit., p.161.
288
LIMBA ROMÂNĂ
repetarea adjectivului diminutival: „Peste patru ani, Petre Rădoi o să rămână singurel-
singurel în casă.” (Zaharia Stancu, Descult); „Era tinerel-tinerel si-o zăpăceau ochii lui
veninosi si plini de poftă.” (Eugen Barbu, Groapa).
repetarea adjectivului în formă diminutivală: „singură-singurică” (Ion Creangă, Amintiri).
repetarea, în formă genitivală sau de acuzativ, a adjectivului substantivat (superlativ
ebraic30 - procesul de superlativizare se face după model oriental): istet între isteti31,
voinicul voinicilor, frumoasa frumoaselor.
repetarea substantivului: stoluri, stoluri (implică ideea de cantitate sporită), bătaie-bătaie
(=adevărată, zdravănă), băiat de băiat (=adevărat).
Sublinierea calitătii obiectului prin repetarea, cu valoare adjectivală, a substantivului
constituie o tendintă lingvistică actuală, procedeu întâlnit frecvent în limbajul argotic si familiar.
Aceeasi valoare stilistică o au si alte substantive golite de semnificatia originară, implicând
însusirea prezentată la un grad maxim de intensitate: Masina este marfă / beton! (=de calitate
foarte bună, impresionantă, de invidiat).
înlocuirea adjectivului cu un substantiv având acelasi radical (superlativ epitetic32: o
minunătie de fată, o bunătate de băiat, o grozăvie de vreme; „Bîrzoi: (…) Cum o să-mi dau
eu băietu…bunătate de odor, în mânile ei?” (Vasile Alecsandri, Chirita în provintie).
e. Mijloace sintactice:
constructii exclamative (marcate suprasegmental), formate din adverbe (intensive) ±
prepozitii + forma de pozitiv a adjectivului: „De vreme ce faptele cuvântului său sint asé de
frumoase, asé de ghizdave, asé de luminoase, cu cât cel mai frumos, mai ghizdav, mai
luminos va fi?!”; „«O, moarte ! cât de amară iaste pomenirea ta (…).»”; „(…) o, cât de
frumoasă fată!” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); „Veta:
(…) Să mă culc…ce obosită sunt!” (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă).
consecutive superlative33 - macrostructuri sintactice implicând ideea de superlativ: regenta
consecutivei (+consecutiva): „ (…) e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul
său.” (Ion Creangă, Pîcală).
Consecutiva nu exprimă doar rezultatul unei actiuni sau calităti, ci urmarea unei însusiri
deosebite, subliniind caracterul ei superlativ.
„superlativul ascuns”34: „De lenes ce era, nici bucătura din gură nu si-o mesteca.” (Ion
Creangă, Povestea unui om lenes). Enuntul rezultă din alăturarea unui comparativ de
egalitate unui predicat negativ, cu omisiunea adverbului: „Atât de lenes era încât nici
bucătura din gură nu si-o mesteca.”.
f. Mijloace retorice35:
adverbe obtinute prin conversiunea substantivului: (pricepută) foc, (beat) turtă / crită / cui,
(răcit) cobză, (înghetat) bocnă / tun, (singur) cuc, (bătut) măr, (curat) luciu, (îndrăgostit)
lulea, (prost) tufă, (adormit) bustean, (strâns) grămadă, (gol) puscă, (adunate) mănunchi,
(slab) scândură etc.; topică inversă: foc (de pricepută).
Aceste forme au la bază un transfer semantic de tip metaforic: „Că-s proastă foc si gură
rea!” (George Cosbuc, Dusmancele); „S-a culcat în urmă supărată foc” (George Cosbuc, Dragoste
30
Ibidem, p.158.
31
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iasi, Editura Polirom, 1999, p.89.
32
Mihaela Găitănaru, op. cit., p.157.
33
Laurentia Dascălu-Jinga, Note asupra „consecutivelor superlative”, în Limba română, Bucuresti, nr.1-2, 1992, p.25-
29.
34
Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Bucuresti, Editura Albatros, 1982, p.91-92.
35
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, p.90.
289
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA
învrăjbită); „(…) e sănătoasă tun.” (Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit); „De la buric în jos e gol
puscă.”; „E sănătos tun…” (Nicută Tănase, Derbedeii) etc.
figuri de stil:
- metafore: „A luat în urmă cusătura ei / Cea cu flori – cămasă, soare de frumoasă -”
(George Cosbuc, Dragoste învrăjbită);
- comparatii (comparatia cu obiecte de referintă, întruchipări ale însusirilor respective):
dulce ca mierea (= foarte dulce), amar ca fierea (= foarte amar), rece ca gheata (= foarte rece) etc.
În operele scriitorilor români ne întâmpină multe comparatii care contin un termen prototip
al calitătii: alb ca varul / marmura, creta, zăpada, laptele. Aceleasi structuri însă pot exprima ideea
de comparatie propriu-zisă sau se pot transforma în mărci emfatice sau eufemistice: alb ca untul
[=nu tocmai alb].
Comparatii paradoxale ironice36 pot fi considerate următoarele citate: „Fetele împăratului
însă priveau la verisor… cum priveste cânele pe mâtă si li era drag ca sarea-n ochi (…).” (Ion
Creangă, Povestea lui Harap-Alb); „Destept ca oaia si viclean ca măgarul.”. Primul exemplu este o
variantă ironică a structurii „drag ca sarea-n bucate”, în care comparantul este concret.
***
În concluzie, oricât am dori să epuizăm gama de valori expresive ale categoriei intensitătii la
adjectivele calificative românesti, nu am reusi. Inventarul echivalentelor semantice ale comparatiei
si ale intensitătii este atât de cuprinzător.
Prin studiul valorilor expresive (care trădează afecte, emotii, sentimente, dorinte,
temperament etc.) si al valorilor estetice / impresive37 (care traduc intentii deliberate) ale
adjectivului, lucrarea de fată oferă un exemplu edificator pentru ceea ce înseamnă relatia
armonioasă existentă între stilistică si gramatică. Fiind dotat cu autonomie semantico-functională,
adjectivul este instrument important al comunicării lingvistice si artistice.
36
Ibidem, p.90.
37
Pierre Guiraud, op. cit., p.43.
290