Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d.

2 mai 1519, Amboise), cunoscut sub numele

de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene din perioada de apogeu
a acesteia.[1] Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist,
geolog, cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat adesea cel mai de seamă geniu
din întreaga istorie a omenirii.[2] Geniul său creator și spiritul său inventiv și-au pus amprenta asupra
epocii, fiind considerat arhetipul omului renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită
până atunci, animat de o imaginație fără precedent în istorie. Este considerat unul din marii inovatori ai
picturii și unul din cei mai mari pictori din istorie.

1. Leonardo da Vinci a avut norocul să se nască în afara căsătoriei. Altminteri, ar fi trebuit să devină
notar, asemenea primilor fii născuți legitim din familia sa, cel puțin în ultimele cinci generații.
2. 2. Leonardo s-a născut într-o sâmbătă și în ziua următoare a fost botezat de preotul local la
biserica parohială din Vinci. Cristelnița încă există acolo. În ciuda circumstanțelor nașterii,
botezul său a fost un mare eveniment public. La biserică au asistat zece nași (…), mult mai mulți
decât se obișnuia, iar printre oaspeți s-au numărat membri de vază ai comunității.
3. Pentru Leonardo, un alt avantaj al faptului că se născuse în afara căsătoriei a fost acela că n-a
fost trimis la una dintre „școlile latinești”, unde tinerilor spilcuiți care aspirau să devină
profesioniștii și negustorii Renașterii timpurii li se predau autorii clasici ai științelor umaniste. Cu
excepția unei pregătiri sumare în domeniul matematicii comerciale la așa-numita „școală a
abacului”, Leonardo a fost în principal autodidact. Părea adesea defensiv cu privire la faptul că
era „un om fără carte”, cum își zicea singur cu oarecare ironie. Dar se și mândrea că lipsa de
educație formală îl făcuse un discipol al experienței și al experimentului. „Leonardo da Vinci,
disscepolo della sperientia”, s-a semnat el odată. Această atitudine de liber-cugetător l-a salvat
de la a deveni un adept al gândirii tradiționale. În carnetele sale s-a dezlănțuit împotriva celor pe
care i-a numit proști înfumurați care l-au subapreciat tocmai din acest motiv: „Știu prea bine că
– nefiind deloc un om cu carte – se va găsi vreun pedant care mă va defăima, pretinzând că sunt
un om fără cultură. Proștii! Umblă țâfnoși, cu nasul pe sus și umflați în pene, împopoțonându-se
nu cu truda lor, ci cu a altora… Vor spune că, dacă nu sunt literat, nu voi ști să exprim cum
trebuie ceea ce vreau să spun… și dacă mă disprețuiesc pe mine, inventatorul, nu sunt oare mult
mai vrednici de dispreț ei, care n-au inventat nimic și care trâmbițează sau declamă operele
altora?”
4. 4. În primii săi ani la Florența, Leonardo a locuit împreună cu tatăl său, care a aranjat să
primească o educație rudimentară și după aceea avea să-l ajute să-și facă ucenicia într-un atelier
cunoscut și să obțină comenzi. Există totuși un lucru important pe care Ser Piero nu l-a făcut și
care ar fi fost suficient de ușor pentru un notar cu relații: să întreprindă demersurile legale
pentru recunoașterea oficială a fiului său.

5. Leonardo era interesat de multe lucruri pe care, după ce le începea, le abandona rapid. S-a
dovedit a fi bun la geometrie, dar n-a stăpânit niciodată ecuațiile sau algebra rudimentară care
exista la vremea respectivă. Și nici n-a învățat latina. La vârsta de 30 de ani, încă încerca să
remedieze această deficiență, redactând liste de cuvinte latinești, scriind cu migală traduceri
ciudate și luptându-se cu regulile gramaticale.

6. Fiind stângaci, Leonardo scria de la dreapta la stânga, paginile sale fiind scrise invers decât cele
normale, și desena fiecare literă „de-a-ndăratelea. Ele nu pot fi citite decât cu ajutorul unei
 oglinzi”, după cum descria Vasari (n.r. – Giorgio Vasari, pictor, arhitect și istoric de artă italian)
aceste pagini. Se speculase că adoptase acest scris ca pe un cod pentru a-și păstra scrierile
secrete, dar nu este adevărat; el poate fi citit cu sau fără oglindă. A scris în felul acesta pentru
că, atunci când folosea mâna stângă, putea aluneca pe pagină spre stânga fără să se păteze de
cerneală. Practica nu era complet neobișnuită. (…) Faptul că era stângaci i-a afectat și maniera în
care desena. Ca și în cazul scrisului, el desena de la dreapta la stânga în așa fel încât să nu întindă
liniile cu mâna.

7. 10. Leonardo a fost atras de bărbați, atât din punct de vedere romantic, cât și sexual, și părea să
se simtă foarte în largul său în această privință, spre deosebire de Michelangelo. N-a făcut niciun
efort să-și ascundă ori să-și proclame homosexualitatea, dar acest lucru i-a amplificat probabil
sentimentul că era un om neconvențional, cineva care nu era pregătit să facă parte dintr-o
familie de notari.

8. 14. Pe măsură ce se apropia de 30 de ani, Leonardo își dovedise geniul, dar făcuse foarte puține
lucruri cu care să se mândrească în public. Singurele sale realizări artistice cunoscute erau câteva
contribuții extraordinare, dar marginale, la două tablouri de Verrocchio, câteva Madone greu de
distins de altele care se produceau în atelier, un portret al unei tinere pe care nu-l livrase și două
posibile capodopere.

9. 16. Leonardo a devenit cunoscut la Milano nu doar pentru talentele sale, ci și pentru
frumusețea, corpul atletic și eleganța sa. „Aceasta au văzut oamenii în Lionardo da Vinci, în care,
pe lângă frumusețea trupului (…) sălășluia o nemărginită grație”, spunea Vasari despre el. „Cu
înfățișarea sa strălucit de frumoasă, însenina orice suflet, oricât de mohorât ar fi fost acesta.”

10. 17. Leonardo se îmbrăca în haine colorate, etalând uneori „o tunică trandafirie, care îi ajungea
doar până la genunchi, deși pe atunci se purtau veșmintele lungi” (n.r. – potrivit lui Antonimo).
Pe măsură ce a îmbătrânit, i-a crescut o barbă lungă, care „îi ajungea până la jumătatea pieptului
și era bine îngrijită și ondulată”.

11. 21. „Studiază anatomia aripilor unei păsări împreună cu mușchii care le pun în mișcare”, își nota Leonardo
în carnet. „Fă la fel și în cazul omului, pentru a arăta că omul se poate menține în aer bătând din aripi.”

12. 22. Timp de peste două decenii, începând din jurul anului 1490, Leonardo a studiat, cu o sârguință
neobișnuită, zborul păsărilor și posibilitatea de a proiecta mașini care să le permită oamenilor să zboare. A
produs peste 500 de desene și a scris 35 000 de cuvinte, răspândite într-o duzină de carnete, despre
aceste subiecte. Demersul a împletit curiozitatea sa cu puterea de observație și instinctele lui inginerești.

13. Leonardo a fost îngropat în biserica de lângă Château d’Amboise (n.r. – Amboise, Franța), dar unde se află
în momentul de față rămășițele sale este un alt mister. Acea biserică a fost demolată la începutul secolului
al XIX-lea, iar 60 de ani mai târziu locul a fost excavat și s-au găsit o serie de oase care ar fi putut fi cele ale
lui Leonardo. Acestea au fost reîngropate în capela Saint-Hubert de lângă castel și a fost pusă o piatră
funerară care spunea că acesta era locul „presupuselor sale rămășițe” („restes présumés).