Copilul cu Sindrom Down

Particularităţile dezvoltării psihice şi intelectuale

Limbajul se dezvoltă cu întârziere după 3 ani, şi rămâne la un nivel scăzut .Chiar şi după
o activitate educativă intensă vorbirea lor este greu înţeleasă de către o persoana care nu este
familiarizată. Cu toate acestea, spre deosebire de alţi deficienţi mintali, copiii cu sindromul
Down sunt foarte comunicativi, au iniţiativă în stabilirea comunicării verbale sau a comunicării
paraverbale.
Gândirea păstrează şi la vârstă adultă un pronunţat caracter concret cu posibilităţi minime
de generalizare şi cu o pronunţată tendinţă spre stereotipie. În aceste condiţii înţelegerea relaţiilor
cauzale şi a legilor generale dintre fenomene rămâne incompatibilă.
Memoria este predominant mecanică, din care cauză aplică cu greu cunoştiinţele în
situaţii noi, neobişnuite.
Motricitatea este pronunţat deficitară. Toate componentele motricităţii (staţiune,
prehensiune, mersul şi mişcările capului) sunt întârziate şi cunosc un ritm lent de dezvoltare.
Uneori se observă o hiperextensibilitate a articulaţiilor, ce le permite efectuarea unor mişcări
ieşite din comun.
Sub aspect afectiv se remarcă o predominare a unei dispoziţii vesele, un ataşament
pronunţat şi o mare docilitate faţă de persoanele familiare. Se întâlnesc rar cazuri de iritabilitate
sau agresivitate. Manifestă în permanenţă tendinţa de sociabilitate dar fără o formulă axiologică.
Datorită infantilismului afectiv apar puternice reacţii de gelozie.
Durata vieţii indivizilor cu sindrom Down, în general nu este mare, datorită frecventelor
anomalii congenitale ale inimii, a marii fragilităţi a sistemului respirator, a rezistenţei scăzute
faţă de infecţii şi faţă de schimbările de temperatură.
Copilul cu sindrom Down rămâne adesea la jumătatea drumului între conştiiţa extinsă,
periferică a copilului mic şi cea focalizată a adultului. Conştiinţa sa nu va atinge practic niciodată
acel grad de separare sau detaşare de lume care-l caracterizează astăzi pe omul obişnuit. Acest
copil rămâne în mod singular o parte integrantă a mediului său şi în special a celor care îi sunt
mai apropiaţi
Recuperarea copilului cu sindromul Down

Corectarea, compensarea, educarea sunt componente ale procesului recuperativ în care

sunt incluse metodologii specifice, adaptate la categoria de handicap, urmărind să faciliteze
integrarea şi adaptarea.
Scopul recuperării constă, pe de o parte, în valorificarea la maximum a posibilităţilor
individului cu handicap, iar pe de altă parte, funcţiile psihice nealterate trebuie să fie antrenate
încât să poată prelua activitatea funcţiilor afectate în vederea formării unor abilităţi şi
comportamente care să-i permită persoanei o integrare optimă în viaţa profesională şi socială.
În acelaşi timp, prin recuperare se realizează pregătirea psihologică a individului pentru
a-şi crea o stare afectiv-motivaţională corespunzătoare, prin trăirea satisfacţiei în raport cu
activitatea depusă menţinând, în felul acesta un confort psihic prelungit.
În vederea realizării acestor deziderate, cât şi în adoptarea metodologiei specifice
recuperării este necesar să cunoaştem particularităţile psiho-individuale ale subiectului, să
stabilim diagnoza şi prognoza cazului respectiv.
Copiii cu sindrom Down întâmpină de obicei dificultăţi importante în dezvoltarea auzului
fonematic şi a pronunţării corecte a sunetelor şi a grupurilor de sunete.
Dacă pentru diagnosticul tipic de dislalie polimorfă există terapii bine structurate şi
adaptate, în cazul abordării terapeutice a tulburărilor de ritm şi fluenţă demersurile sunt mai
dificile deoarece bâlbismul sau bâlbâiala are repercursiuni asupra întregii personalităţi a copilului
prin complicaţiile sale patopsihice secundare: timiditatea, teama de a pronunţa un anumit sunet,
cuvânt, de a fi activ în timpul terapiei (logofobia), instabilitatea emotivă, închiderea în sine,
izolare de grup.
Tulburările de ritm şi fluenţă nu se aliniază la diada tulburare de vorbire - coeficient de
inteligenţă dar contribuţia psihologului este importantă în efortul logopedului de a recupera un
copil cu o astfel de problemă.
În categoria tulburărilor de ritm şi fluenţă a vorbirii intră atât bâlbâiala cât şi tahilalia,
bradilalia şi mutismul.
Terapia bâlbâileli se face acordând asistenţă de specialitate atât copilului cât şi părinţilor
acestuia.
 Toţi membrii familiei trebuie să stabiliească relaţii afective de apropiere, de sinceritate şi
încredere, care să-i ofere copilului o securitate sufletească deosebită.
Relaţiile afective trebuie să fie echilibrate şi constante.
Constanţa relaţiilor afective este necesară deoarece bâlbăiala poate reapare după o
anumită perioadă de la vindecare.
În ceea ce priveşte terapia directă cu subiectul, în prima fază se urmăreşte:
1. înlăturarea pe cât posibil a cauzelor declanşatoare
2. exerciţii de reeducare a vorbirii prin exerciţii variate:
 exerciţii de gimnastică respiratorie pentru realizarea unei respiraţii toracice
echilibrate şi a unei inspiraţii profunde, dirijate conştient de copil
 -exerciţii de gimnastică respiratorie însoţite de vorbire (după ce s-a obţinut un
anumit echilibru)
 exerciţii de antrenare a dicernământului auditiv, bazat pe exerciţii de pronunţare
ritmică şi de reliefare a elementelor prozaice, cu variaţia intonaţiei, tempoului
 exerciţii ritmice, bazate pe coordonarea întregii motricităţi, inclusiv a celei
verbale

Dacă bâlbâiala persistă, se vor efectua exerciţii speciale de 3-4 ori pe săptămână.
Se va incepe cu vorbirea asociată, apoi reflectarea, iar în final vorbirea liberă, spontană.
Se vor pronunţa cuvinte, propoziţii simple.
În prima fază se acţionează direct, în a doua se urmăreşte realizarea unui control direct al
blocajelor. Copiii trebuie să-şi conştientizeze greutăţile şi contribuţia propriilor eforturi.
Dacă terapia începe la o vârstă mai mare, mijloacele de înlăturare sunt mai complexe şi
timpul necesar corectării este mai îndelungat.
Când depriderile de vorbire sunt adânc înrădăcinate rezultatele sunt limitate, obţinându-se
numai o ameliorarea a vorbirii.
Bibliografie:

1. Golu, Pantelimon, Învăţare şi dezvoltare, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1985.

2. Gutu Matei- Logopedie, Cluj, 1975
3. Zlate, M, Solu, B. Psihologia copilului, manual pentru clasa a X-a, EDP, Bucureşti, 1997.