Autoportret

Fac un pas spre oglindă, și încep a mă privi intens. Firele de păr aurii sunt lăsate
liber peste umerii mei goi, formând pe alocuri mici valuri. Irișii mi se îndreaptă
spre buzele mele pline, le întredeschid un pic și las spre evidență dantura mea
imperfect de perfectă. Mâna mi se mută pe obrajii roșii și cu degetul arătător
încep a contura fiecare pată maronie formată de razele solare. Apoi ochii îmi cad
pe trupul meu micuț și nu pot să nu observ picioarele lungi și slabe care mi-au
format atâtea insecurități pe parcursul vieții. Îmi încep a privi din nou ochii reci
de un verde pătrunzător, iar gândurile o iau la goană spre partea cealaltă a
oglinzii ce ascunde aspectul interior. În loc să mă întâmpine o lume plină de flori,
verdeață, nori pufoși sau păsări ce încântă auzul cu linia lor melodică, văd doar
un orizont cenușiu și simt o liniște morbidă ce-ți dă fior pe șira spinării. Încep a
căuta cu disperare o fărâmă de viață în mine, dar totuși nu poți găsi ceea ce nu
există.
Revin la realitate, îmi îndrept capul spre ceasul ce indică o oră târzie și încep a
înainta spre pat.