Universitatea Babeș-Bolyai Daniel VIȚELARIU

Facultatea de Istorie și Filosofie Istorie, anul II, grupa II

Activitatea diplomatică a lui Nicoale Titulescu

Introducere
Cunoscut pe arena relațiilor internaționale ca “Ministrul Europei”, “Academicianul Păcii”
sau “Titus”, Nicolae Titulescu și-a câștigat acest renume prin activitatea sa politică și
diplomatică bazată pe principiile de securitate colectivă, a dreptului internațional și eliminarea
războiului ca instrument al rezolvării unor conflicte între state, exprimate la nivelul Ligii
Națiunilor. Diplomatul reprezentând și interesele României în cea mai mare parte a perioadei
dintre cele două conflagrații mondiale.
S-a născut în data de 4 martie 1882, la Craiova, unde a absolvit și liceul. Fiul lui Ion
Titulescu, si al Mariei Titulescu, se descindea din familia Balceștilor. A decis să meargă pe
urmele tatălui său, care de profesie era magistrat, ocupând și funcția de președinte al Curții de
Apel din Craiova. În 1900, va pleca la Paris, unde urmează studiile la Facultatea de Drept, iar în
anul 1904, sub coordonarea profesorului Charles Lyon-Caen, iși va susține teza de doctorat,
intitulată: Eseu despre o teorie generală a drepturilor eventuale, lucarare ce a fost notată cu
distincția academică cum laude.
După terminarea studiilor din capitala Franței, lui Titulescu i s-a oferit să își continuie
activitatea în mediul academic francez, ca profesor. Însă, probabil din atașamentul pentru
România și a sentimentului de datorie față de poporul român, acesta a refuzat să rămână. Poate
nu a existat la acea vreme o școală și o cultură mai potrivită pentru dezvoltarea personalității lui
N. Titulescu, decât cea franceză, care i-a dat o direcție în apărarea cauzei române și l-a făcut
“poate cel mai mare diplomat al timpului său”1
Revenit în țară, a decis să se înscrie în Baroul avocaților din București, iar în anul 1905 a
fost numit profesor la Facultatea de Drept din Iași și apoi la Facultatea de Drept, din cadrul
Universității din București, la catedra de drept civil. Ion Grecescu surprinde într-o lucrare a
diplomatului, legătura dintre Titulescu, un orator de excepție, și aceasta vocație onorabilă: “…în
care din activitățile mele am rămas doar mai mult eu însumi dacă nu în aceea de profesor
universitar?”2
N. Titulescu a intrat oficial în viața politică înca din anul 1912 (avea 30 de ani împliniți),
fiind ales ca deputat în Parlamentul României. Încă din campania electorala din 1907 va susține
reforma electorala (votul universal), reforma agrară, dar a militat puternic și pentru desăvârșirea
1
A.F. Frangulis. Amintiri despre Nicolae Titulescu, în “Lumea” nr. 11/10 martie 1966, p.22.
2
Nicolae Titulescu, Progresul ideii de pace, în vol. Documente diplomatice, p.338
faptului de unitate și reîntregire națională. În această privință el a susținut ieșirea din neutralitate
în 1916 și intrarea României în război de partea Antantei.
Statul unitar național. Conferința de Pace de la Paris.
În contextul în care autoritățile române au fost nevoite să se retragă la Iași, iar mai apoi să
semneze Pacea de la Buftea-București din mai 1918 cu Puterile Centrale, unele personalități ale
vieții poltice românești se reunesc în Franța, la Paris. Printre aceste figuri politice se numărau
Take Ionescu, Octavian Goga, Nicolae Titulescu, dar și alții. Aceștia înființează în septembrie
1918 Consiliul Național Român, care va desfășura o activitate intensă cu scopul de a sprijini
cauza desăvârșirii unității naționale și statale.
În această privință, la 20 aprilie 1920, Nicolae Titulescu este desemnat prim-delegat al
României pentru negocierea și încheierea Tratatului de pace cu Ungaria. După discuții
îndelungate și tensionate, la 4 iunie 1920, se consimțea Tratatul de pace de la Trianon, care
confirma faptul împlinit la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, unirea Ardealului cu Regatul
României.
În vederea îndepliniri acestui obiectiv de unitate națională, N. Titulescu a dat dovadă de un
sentiment patriotic deosebit, luptând pentru interesele României și pe plan intern, dar și extern.
Încă din 1915, când România se afla într-o poziție de neutralitate, Titulescu milita pentru unirea
Ardealului cu România “Ardealul nu e numai inima României politice; priviți harta: Ardealul e
inima României geografice!”.3
Relațiile României cu țările europene
Titulescu a avut o activitate diplomatică îndelungată, fara întreruperi deosebite (singura
excepție a fost atunci cand a deținut o pentru perioadă scurtă de timp portofoliul finanțelor),
reușind să se impună pe arena internațională actorilor politico-diplomatici, reprezentând cu
succes interesele României. În perioada dintre cele două războaie mondiale a fost numit în cele
mai importante funcții diplomatice, astfel a reprezentat România la Liga Națiunilor în perioada
1920-1936 și completat două mandate de ministru plenipotențiar la Londra. Pe lângă aceste
poziții, în această perioadă a deținut și funcția de ministru al Afacerilor Straine, indifirent de
guvernul aflat la putere, astfel i-a fost recunoscut profesionalismul și experiența în acest domeniu
și de clasa politică.
Concepția diplomatică a lui N. Titulescu se baza, pe lângă alte idei, și pe existența tratatelor
bilaterale între state, iar tot el susține că România trebuie să aiba acorduri cu orice stat care
prezintă acealeași interese comune. Principiul securității colective, menținerea păcii ca obiectiv
general și eliminarea războiului ca instrument de rezolvare a neînțelegerilor dintre state au fost
printre ideile generale promovate de Titulescu pe plan extern, încercând sa negocieze tratate
bilaterale pornind de la aceste directive.
Împreună cu aparatul Ministerului Afacerilor Străine, Titulescu, a început în 1926
negocierea unor acorduri cu marile puteri ieșite învingătoare din Marele Război, anume, Anglia
și Franța. Prin aceste acorduri s-a urmărit consolidarea relațiilor cu aliații occidentali și
3
M. Mușat, V. Arimia, în, Mari figuri ale diplomației românești. Nicolae Titulescu, Ed. Politică, București, 1982, p.50.
încercarea de a atrage Franța și Anglia în apărarea suveranității si integrității teritoriale a statului
român. În perioada următoare România a continuat sa colaboreze cu marile puteri, în special cu
Franța, cu care a semnat și un tratat de alianță.
Reglementarea raporturilor cu marile puteri prin tratate bilaterale a fost unul dintre primele
obiective atinse de prestigiosul diplomat român. Dar acesta era conștient de prezentul în care
trăia, un prezent în care statele revizioniste au început să capete din ce in ce mai multă influență,
punând sub semnul întrebării sistemul stabilit la Versailles. România nu era o mare putere,
așadar, Titulescu printr-o calitate specifică a personalității sale, a prevăzut evoluția politicilor
europene și a inițiat negocieri cu statele vecine, pentru a împiedica sau a se opune în cazul unei
agresiuni din partea vreunui stat revizionist.
Titulescu considera ca relațiile cu statele vecine trebuiau sa fie naturale, caracterizate de
acțiuni ce nu atentează la pacea din regiune. Acesta a mers și mai departe, considerând din
perspectiva evoluției politice ca un organism regional, constituit din mai multe state, ar servi
intereselor României. Astfel, Titulescu s-a apropiat de anumite state și a început derularea unor
negocieri care aveau scop asocierea directivelor politicii externe la un nivel general. Printre țările
care au fost vizate se aflau: Iugoslavia, Cehoslovacia, Turcia și Grecia. Negocierile s-au
materializat sub forma unor alianțe de securitate regională. Astfel, în 1921 se formează Mica
Înțelegere, având în componența Iugoslavia (Regatul Sârbo-croato-sloven), Cehoslovacia și
România, cu obiectivul de a împiedica orice acțiune revizionistă din partea Ungariei, care se
simțea nedreptățită în urma Tratatului de la Trianon. O alianța de tip defensiv a fost și
Înțelegerea Balcanică, orchestrată de Nicolae Titulescu, avea în componență patru state:
Iugoslavia, România, Turcia și Grecia. Scopul acestei alianțe era apărarea integrității teritoriale a
fiecărui stat membru, principiu ce a fost militat de-a lungul perioadei interbelice de Titulescu în
repetate rânduri sub o forma sau alta( respectarea suveranității și egalității, securitate colectivă,
păstrarea status quo-ului etc.). Titulescu a prezidat în repetate rânduri Consiliile acestor alianțe și
a obținut rezultate deosebite, mai ales când Mica Înțelegere a decis sa duca o politica externă
comună.
O atitudine particulară pe care a avut-o Titulescu, a fost cea față de Polonia. Deși s-au
încheiat tratate bilaterale între cele două state (1926), relațiilor polono-române au evoluat diferit.
Tratatul de asistență mutuală în cazul unei agresiuni din 1926 era îndreptat spre U.R.S.S, dar la
începutul anilor ’30 relațiile polono-sovietice s-au îmbunătățit și s-au materializat printr-un acord
de neagresiune. Dar nu acest lucru îl frământa pe Titulescu, ci faptul că în același timp,
autortitățile poloneze se apropiau încet de Germania nazistă. Astfel, în contextul evoluției
politice, a fost nevoie de o reînnoire a angajamentelor polono-române, stipulându-se și asistența
mutuală în cazul unui atac german. Însă, pentru acest lucru era nevoie și de o convenție militară,
lucru ce nu a fost acceptat de guvernul României, care nu dorea un conflict cu Germania.
Relațiile româno-sovietice
În ianuarie 1918, în urma intervenției Armatei Române în Basarabia și sub pretextul altor
probleme interne, Rusia rupea relațiile diplomatice cu România, îi confisca tezaurul, urmând ca
în martie să semneze Pacea de la Brest-Litovsk, ce constata ieșirea Rusiei bolșevice din război.
După încheierea Conferinței de Pace de la Paris au fost inițiate mai multe acțiuni de aducere la
masa negocierilor a sovieticilor, dar tensiunile dintre cele două state erau prea ridicate. Astfel,
acest proces s-a desfășurat destul de lent, iar niste acorduri s-au încheiat doar la mijlocul anilor
’30.
Încă din 1928, N. Titulescu și-a exprimat dorința de a restabilii relațiile diplomatice sovieto-
române, iar după anumite discuții cu aliații regionali, primește acordul statelor membre a Micii
Înțelegeri, care acum aveau aceleași directive pe linia de politica externă.
Acest proces a fost urmărit de Titulescu cu foarte mult interes. Faptul ca România a fost de
acord cu definiția agresiunii propusă de Maxim Litinov, ministrul de externe al U.R.S.S. în
cadrul Conferinței pentru dezarmare (1932), nu a fost întâmplator. Titulescu a dorit ca apropierea
de U.R.S.S. să se facă atent și fără decizii pripite. Semnarea acestei convenții a deschis o nouă
perspectivă în evoluția procesului de stabilire a relațiilor diplomatice româno-sovietice, fiindcă
tot în cadrul acestor întâlniri, Titulescu și Litinov vor stabilii o înțelegere verbală (gentlemen’s
agreement)4, prin care se punea capăt expunerilor în public a diferendelor și nemulțumirilor între
cele două state. Astfel, relațiile diplomatice între cele două state începeau să se normalizeze și în
scurt timp puteau trece și la un acord de tip tratat scris.
La 9 iunie 1934, Nicolae Titulescu împreună cu autoritățile sovietice, finalizează
formalitățile procesului de reluare a relațiilor diplomatice între cele două state, urmând sa aibă
loc în mod oficial și schimbul de aparate diplomatice, prin care cele două țări vor menține
legăturile. Titulescu nu se va opri doar aici, ci va încercă să negocieze pe parcurs și un acord de
asistență mutuală, care se va concretiză în 1936, dar nu va fi semnat de către părți, în urma
anticipării sovieticilor a demiterii lui Titulescu de către Carol al II-lea. Tratatul preciza, ajutor
reciproc în cazul unei agresiuni din partea oricărui actor european.
Activitatea în Liga Națiunilor
Reprezentant permanent al României la forul de la Geneva timp de aproape două decenii,
Nicolae Titulescu și-a câștigat cele mai mari merite în cadrul Conferințelor susținute de această
organizație, prin promovarea principiilor sale de securitate colectivă, dezarmare, neagresiune,
respectarea suveranității și nu în ultimul rând menținerea păcii ca scop generale. Toate acestea,
au fost îndreptate spre interesele României, de a-și asigura independența și integritatea teritorială.
Într-o Conferință, ținută la Universitatea din Cambridge în noiembrie 1930, Titulescu afirma :
“Cred că pot vorbi de Societatea Națiunilor ca de o parte a propriei mele vieți”5. Diplomatul
român se vedea într-o strânsă legătura sentimentală cu această organizație, care promova ideile
concepției gândirii titulesciene pe scena internațională. Această instituție fiind principalul
instrument de introducere a securității colective.
România, ca membru fondator, a urmărit în permanență prin persoana lui Titulescu să
întărească organizația Societații Națiunilor, prin mai multe prevederi suplimentare Pactulului
Societății Națiunilor. Printre aceste “prevederi” se află Pactul Briand-Kellog, adoptat la Paris la

4
Ion Oprea, în, Mari figuri ale diplomației românești, Ed. Politică, București, 1982 p.79.
5
Petre Bărbulescu, în Mari figuri ale diplomației românești, Ed Politică, 1982, p. 196.
27 august 1928, care a finalizat și una dintre dorințele lui Titulescu, anume eliminarea războiului
ca soluție legală în rezolvarea unor diferende între state. Trebuie amintită contribuția
diplomatului la adoptarea acestui pact, la care România a aderat în ianuarie 1929.
Titulescu nu s-a ferit niciodată să expună punctele slabe ale sistemului stabilit la Versailles și
sa ofere soluții de întărire a acestuia. Critică concepția idealistă a lui Wilson( intervenția tuturor
statelor membre împotriva statului agresor), ca fiind imposibilă de aplicat, fiindcă statele își vor
urmării interesele prorpii întodeaună. Astfel, vine cu o soluție: împarțirea statelor pe zone
geografice de interes, prin care statele din regiunea respectivă vor fi obligate sa acorde ajutor
statului agresat.
După un deceniu de activitate, meritele lui N. Titulescu în organizarea păcii internaționale îi
vor fi recunoscute prin alegerea sa ca președinte al XI-a sesiuni a Adunării Ligii Națiunilor, ce a
avut loc în 1930. Titulescu a fost ales președinte într-un context internațional marcat de criza
economică mondială, astfel la forul de la Geneva au avut loc discuții importante sub coordonarea
diplomatului român privind ieșirea din criză și eventualele disensiuni politice. Tot în cadrul
acestei Adunări s-a discutat problema limitării armamentului și organizarea unei Conferințe
specifice pe această temă, totodată s-a pus în discuție un posibil proiect european între state.
Nicolae Titulescu s-a dovedit a fi omul potrivit pentru organizarea acestor discuții, iar
Adunarea l-a ales din nou, pentru a două oara la rând sa conducă sesiunea din 1931 a recunoscut
în mod cert politca antirevizionistă 6 dusă de România. Tot mai multe state încercau să se rupă de
sistemul stabilit după prima conflagrație mondială, fiind o perioadă caracterizată de o mulțime de
crize politice, ca cea din Manciuria, de exemplu. În această privință, pentru asigurarea păcii între
state și a unui climatic politc normal, N. Titulescu a încercat prin diferite acțiuni să stavilească
cursul în care se îndreptau statele revizioniste. Printre aceste acțiuni, cea mai importantă a fost
decizia, care l-a avut în prim-plan pe Titulescu, privind organizarea Conferinței pentru dezarmare
de la Londra din 1932, care era văzută cu multă speranță de opinia publică internațională.
Titulescu a avut un rol important în organizarea forului de la Geneva, deoarece el a propus în
repetate rânduri prevederi juridice care să întărească organizația, care veghea asupra securității
colective, a păcii generale și a respectării integrității statelor. Deținător în două rânduri a celei
mai înalte funcții diplomatice la vremea sa, un prestigios diplomat de acțiune și cunoscut orator
acesta a fost propus pentru meritele sale în organizarea păcii internaționale pentru Premiul
Nobel, în anul 1935.

Concluzii
Activitatea sa diplomatică poate fi rezumată la conceptele gândirii sale asupra sistemului
internațional, unele dintre ele fiind menționate în repetate rânduri mai sus. Apărarea păcii în
concepția sa se putea face doar prin “forța dreptului”, nu prin “dreptul forței”, statele trebuind să
se adapteze la noul sistem internațional bazat pe principiul securității colective, unde statele, cel
puțin în teorie pleacă de pe picior de egalitate, conform Pactului Societății Națiunilor.
6
 În privința statelor revizioniste, Titulescu a o propus o poziție fermă și a prevăzut
ascensiunea acestora, din cauza punctelor vulnerabile sau inexistente în organizarea forului
internațional. Deși a fost respectat, elogiat și iubit de opinia publică, militând pentru o cooperare
între state, marii actori nu au crezut, decât atunci când a fost prea târziu pentru securitatea
Europei.
Înlăturat în 1936 de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine și trimis în exil, N.
Titulescu a continuat să își folosească influența dobândită de-a lungul anilor, promovând
cooperarea europeană cu scopul asigurării securității reciproce.
Timp de aproape două decenii a fost personalitatea decisivă a României în relațiile
internaționale, semnatar a unor tratate importante pentru consolidarea poziției României și a
intereselor sale, un scut al păcii, N. Titulescu a dat dovadă de un simț al anticipării riguros,
necesar în acțiunile politico-diplomatice, într-o perioadă cuprinsă de numeroase crize social-
politice și economice.

Bibliografie:
1. Aurel Duma, Dumitru Aninoiu, Vasile Șandru, Constantin Turcu, Mari figuri ale
diplomației românești. Nicolae Titulescu, Ed. Politică, București, 1982.
2. Ion Grecescu, Nicolae Titulescu: Gândire și acțiune, Ed. Politică, București, 1980.
3. Ion Grecescu, In Memoriam. Nicolae Titulescu. Studiu introductiv, Ed. Politică,
București, 1982.
4. Marcela Sălăgean, Introducere în istoria contemporană a României, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013.