Ontologia

1) Obiectul și problematica ontologică

2) Conceptul de existență
3) Existența și nonexistența
4) Ordinea . Timpul . Spațiul.
1) Ontologie din grecește ”ontos” -ființă, ”logos” – teorie, știință Ontologia reprezință
domeniul esențial , poate cel mai important al oricărei concepții filosofice. Ontologia ca
disciplină filosofică există încă de pe timpurile lui Aristotel , care o numea ”filosofie primă”
atribuindu-i ca obiect ”existența ” ca existența . Ulterior a căpătat denumirea de metafizică
în semnul de ”filosofie primă” care avea ca obiect principiile fundamentale ale existenței și
chiar ale cunoașterii existente. Termenul de ontologie datorează de la înc. sec 17 fiind inclus
în 1617 de filosoful german Goclenius impunându-se treptat în limbajul filosofic. În sens
extins ontologia cuprinde cosmogonia (teoria originii universului) , cosmologia (teoria
structurii universului) și chiar teologia (teoria creației și dirijării de către divinitate a
universului) Într-un sens restrâns ontologia reprezintă acel capitol al filosofiei care
cercetează principiile , nivelurile modurile și formele fundamentale ale existenței sau ale
ființei . În decursul istoriei filosofiei, obiectul șu problematica ontologiei s-au dezvoltat și
diversificat mult. După numărul principiilor puse la baza lumii ontologice pot fi moniste,
dualiste și în general pluraliste. Ontologii materiale sau idealiste . Ontologiile dualiste pun la
baza lumii două principii , unul material iar celălalt spiritual. După unii gânditori aceste
principii se dezvoltă paralel fără a se influența reciproc , după alții aflându-se într-o
interacțiune . Ontologiile pluraliste – Empedocle pune la baza lumii : focul, apa, cerul,
pământul. Concepțiile ontologice se pot împărți de asemenea în globale și regionale. Cele
globale se referă la existența în general , ontologia regională bunăoară cea referitoare la
ființa umană sau ontologia existenței sociale. În dezvoltarea istoriei a gândirii umane în
funcția de raportul dintre filosofie și știință putem constata că atenția acordată problematicii
ontologice a variat de la o etapă la alta. Astfel în antichitate , în evul mediu în lipsa unor
suficiente cunoștințe științifice preocupările ontologice sau predominante față de cele
gnoseologice , în epoca modernă odată cu dezvoltarea științelor naturii, accentul se pune pe
preocupările gnoseologice fără să se piardă complet din vedere cele ontologice . În epoca
contemporană se observa o puternică îmbinare acelor două preocupări adică a ontologiei și
gnoseologiei
2) Categoria centrală a ontologiei este cea de ”existență ”-cea mai amplă dintre toate
categoriile filosofice. Toate concepțiile filosofice de până acum au drept postulat o
existență . Referindu-ne la sensul conceptului de existență trebuie să menționăm , ca termen
”a fi” precum și formele lui derivate ”este ” sânt etc., au mai multe sensuri. :
- Sensul existențial (La Chișinău este Academia de științe a R. Moldova)
- Sensul atribuțional (Diamantul este dur)
- Sensul definițional (oamenii sânt ființe raționale)
- Sensul de incluziune (români sânt indo-europeni)
- Sensul de apartenență ( Mărul este un pom)

În sens general , noțiunea de existență semnifică faptul că toate obiectele despre care este
vorba sânt , există, adică exprimă lumea în care existăm. Conținutul conceptului de existență
poate fi mai bine precizat și determinat prin raportarea la alte concepte cu care se află în
diferite raporturi de opoziție. Un asemenea raport este cel dintre existență și nonexistență .
Existența realității, faptul de a ființa. Parmenide reprezentant al școlii eleate susținea că lumea
se prezintă ca un bloc imens monolit în care nu apare nici un gol întrucât acest gol este
experiența nonexistenței. , or a spune că nonexistența există este o absurditate. Democraticii
sisțineau că există atât existența identificată cu atomii cât și nonexistența identificată cu spațiu
gol condiția fundamentală a mișcării atomilor. Un alt raport este cel dintre existența și devenire.
În filosofia eleată existența neconținând nici un gol nu posedă nici o mișcare sau transformare,
ea fiind astfel veșnic necreată , indistructibilă deci permanența însăși .

La Heraclit din Efes existența este o devenire continuă, un foc veșnic viu care se aprinde și se
stinge după măsură din care provin și se întorc toate. Un al treilea raport este cel dintre
existență și conștiință . Existența poate fi concepută ca fiind în esență ei materială ca ceva
independent de conștiința omului sau de natura spiritualității ca fiind ideală identificată sau
reductibilă la conștiința . Conștiința are un caracter ideal în sensul că ea nu conține nici p
porțiune de material.

Modurile și formele existenței . Problematica existenței include în sine și cercetarea modurilor

prin care aceasta se manifestă , precum și a formelor acestora a domeniilor și nivelurilor
existenței , care se caracterizează prin proprietăți , interacțiuni și legi specifice. Existența se
înfățișează omului ca natură (univers fizic ) și ca societate ( univers socio-uman ) . Universul fizic
are următoarele niveluri:

a) Megacosmosul cuprinzând componentele metagalaxiei – galaxiile alcătuite din formațiuni

stelare și materie difuză (gaze, pulberi).
b) Macrocosmosul- format din sisteme și subsisteme ce întră în componența stelelor și
planetelor , în cazul Terei macroprocesele sânt structurile geologice , fizice, chimice care la
rândul lor sânt divizate în macromolecule , molecule, atomi.
c) Microcosmosul – reprezentant de niveluri subatomic, constituit din particule
elementare(electroni pozitroni, neutroni, etc. ) și microcâmpuri Societatea se constituie în
procesul acțiunii omului în conformitate cu necesitățile și cu capacitățile sale
transformatoare . Alături de forțele de producție mijloacele de producție obiectul muncii ,
se structurează relațiile dintre om și natură. Totodată se structurează un ansamblu de relații
între oameni, precum și un ansamblu de instituții corespunzătoare . existența are
următoarele forme:
1) Existența lucrurilor, corpurilor, proceselor , stărilor naturii
2) Existența omului în lumea lucrurilor cât și existența specific umană
3) Existența spiritualității(idealului) ca spiritual individualizat și spiritual obiectivizat
4) Existența socială ca existența individuală (existența unui om aparte în societate și în
procesul istoriei ) și existența societății

Ordinea. Timpul, Spațiul

În natură există ordine (regularitate, simetrie) dar și dezordine(evenimentele haotice ,

întâmplătoare ) după cum în societate pot exista atât stabilitate, echilibru, cooperare și
chiar armonie precum și dezechilibru, disfuncționalitate între oameni , confruntări ,
conflicte.

Spiritul filosofic a tentat totdeauna să imagineze lumea ca un întreg ordonat.

Evenimentele , procesele, obiectele precum și viața oamenilor se desfășoară coordonate,

determinate spațial și temporal. Spațiul reprezință totalitatea raporturilor de coexistență
dintre lucruri , iar timpul totalitatea raporturilor de succesiune și simultanietate.
Spațiul are trei dimensiuni (lungime, lățime, înălțime) și este reversibil, pe cănd timpul are o
singură dimensiune(durată) și este ireversibil, curge din trecut în prezent și din prezent spre
viitor. Filosofic român Mircea Vulcănescu observa că ”noțiunile spațiu și timp sânt cele
dintâi prin care trece mintea omului ca printr-o sită , ideea de existență ”.