Popa Tanda

De Ioan Slavici

Nuvela Popa Tanda a fost publicată în 1875, este o operă epică, întrucât Ioan
Slavici narează fapte şi întâmplări care au în centrul lor pe preotul Trandafir.
Tema nuvelei ilustrează prefacerea satului, intitulat sugestiv Sărăceni, dintr-
o comunitate foarte sărăcăcioasă într-o colectivitate prosperă.
Titlul este sugestiv, îl constituie porecla pe care ţăranii din Sărăceni i-au
dat-o preotului Trandafir, în urma numeroaselor sale încercări de a-i determina să
se apuce de muncă. Alăturată profesiei de „popă”, porecla Tanda vine de la verbul
„a tândăli”, care înseamnă a-şi pierde timpul, a lucra încet şi neîndemânatic.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratorul este omniscient, care narează
faptele şi întâmplările la persoana a III-a
Perspectiva temporală se defineşte printr-un timp real, acţiunea fiind
plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea
Perspectiva spaţială este reprezentată de un spaţiu exterior, real, satul
Sărăceni, si de un spaţiu interior, psihologic, care reflectă conflictul interior al
protagonistului.
Nuvela este realistă, deşi are o tentă de poveste. Analiza transformărilor
sufleteşti ale preotului, prezentarea raporturilor lui cu familia, zugrăvirea ţăranilor
şi a satului amplifică realismul operei.
Fiind o nuvela cu un singur fir epic, dar cu o actiune complexa, putem
observa cu usurinta momentele subiectului.

Expozitiunea nuvelei incepe cu prezentarea preotului Trandafir, care este

fiul dacalului Puntilie din Butucani. De la inceput este fixat spatial actiunii, timpul
este doar presupus, cel mai probabila doua jmatate a secolului al XIX-lea. Aflam
de la inceput despre preotul Trandnafir ca este un om cu carte, invatase mult si
canta frumos, vorbeste drept si cumpanit.
După moartea tatălui său, el a ajuns preot în satul Butucani, dar pentru că era cam
aspru, mult prea cinstit şi prea direct în a spune lucrurilor pe nume, oamenii s-au
simţit deseori jigniţi de vorbele lui spuse „de-a dreptul, prea verde-făţiş”. Sătenii
au mers la protopop şi la episcopie ca să-şi arate nemulţumirea, aşa că părintele
Trandafir a fost mutat de la Butucani la Sărăceni, pentru „buna înţelegere între
credincioşi”. Părintele avea o nevastă şi doi copii, însă o stare materială precară, de
aceea îi era atât de greu „să sară din Butucani la Sărăceni”.
Putem observa prezenta unei descrieri despre satul Saraceni. Este situate pe
valea ,,seaca,, un ţinut în care nu se poate cultiva nimic, deoarece pârâul care trecea
prin mijlocul văii era sec aproape tot anul. Taranii nu puteau cultiva nimic din acel
spatiu, de aceea au si devenit cu timpul lenesi. Casele erau rare, dărăpănate şi
aveau acoperişuri de paie amestecate cu fân, iar oamenii erau atât de săraci, încât
nu aveau nici garduri, pentru că nu aveau ce îngrădi. În locul cel mai înalt din sat
se afla biserica, la fel de dărăpănată ca şi gospodăriile ţăranilor. Sărăcenii era un
sat fără popă, pentru că niciunul nu stătea mai mult de trei zile.

Intriga ne prezinta faptul ca, preotul Trandafir isi da seama, ca atata timp
cat oamenii din sat sunt saraci, nici el nu va avea din ce trai. De aceea, ii vine o
idee, sa faca din oamenii din sat, oameni harnici, pentru ca numai astfel poate sa
ridice societatea din acel sat, la un nivel mai bun.

In desfasurarea actiunii, preotul se prezinta in fata satenilor, in Biserica

vorbeste despre datoria omului de a iubi ceea ce este frumos, si acesta este un dar
de la Dumnezeu. amenii leneşi, care nu-şi dau silinţa să-şi facă un trai fericit sunt
păcătoşi, pentru că munca este „legea firii omeneşti şi cine nu lucrează, greu
păcătuieşte”. Sătenii l-au ascultat cu interes, îi sorbeau vorbele din gură şi se
minunau de aşa un popă „cum n-a mai fost în Sărăceni”.

In duminicile urmatoare, oamenii nu am mai venit la biserica, ramase preotul

singur. S-a hotarat sa mearga in sat si sa tina predica acolo unde ii gasea. Oamenii
au devenit foate revoltati si au zis ca vor merge la episcop, asa cum au facut si cei
din Butucani. Episcopul insa de aceasta data a dat dreptate preotului, care a ramas
in continuare in Saraceni.  Părintele Trandafir hotărându-se să îngrijească el mai
întâi de gospodăria şi de familia sa: „Aşa nu merge! şi începu a se face şi el om ca
lumea, a se îngriji înainte de toate de binele casei sale”. Când veni primăvara,
angaja un ţigan şi tencui casa, repară acoperişul, îşi făcu gard şi portiţă, „pe care să
intre oamenii când vin la popa”. Preoteasa a avut ideea să facă şi câteva straturi cu
ceapă, morcovi, fasole, cartofi şi varză. Sătenii treceau pe lângă casa popii, se
minunau şi exclamau cu admiraţie: „Popa e omul dracului!”
Intre timp, vecinii au venit sa il ajute pe Popa Tanda, fiecare cu ce avea, un plug,
cai, iar si popa si-a cumparat un cal si contruieste un grajd. Satenii se priveau cu
admiratie casa preotului.
Rezultatele muncii aduc în viaţa familiei bucurii nesperate, culminând cu faptul că
la sfârşitul acestui capitol popa îşi sărută nevasta, pentru întâia oară în viaţa lor,
„din senin”, chiar în ziua de Rusalii. Apar şi acum lacrimile, dar nu de deznădejde,
ci de fericire. La biserică, preotul Trandafir a intrat în altar „cu lacrămile în ochi” şi
oamenii spun că niciodată n-a cântat mai frumos ca în această zi, de când a rămas
vorba „Cântă ca popa la Rusalii!”.
 In deznodamant preotul este deja batran dar la fel de vessel si harnic. Scena
este voit sentimentală, iubirea şi înţelegerea dintre oameni fiind date drept pildă în
final. Un sătean care trecea pe uliţa satului urează întregii familii fericite a
preotului „bună odihnă”, apoi îşi zice în gând, cu admiraţie şi respect pentru popă:
„Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”.

  Intreaga nuvela prezinta puterea exemplului personal, singura metodă

eficientă de a convinge oamenii şi de a le schimba mentalitatea. Exemplul
preotului si familiei acestuia este ca si o educatie informala. Slavici a construit
acest personaj pentru a evidenţia rolul preoţilor care prin puterea exemplului
personal pot schimba mentalitatea înapoiată a unor colectivităţi pentru a ridica
gradul de civilizaţie al satelor.