Noțiunea de bun incorporal în dreptul civil român

juridice.ro/essentials/1646/notiunea-de-bun-incorporal-in-dreptul-civil-roman

I. Introducere

Trei precizări cu caracter introductiv sunt utile.

Mai întâi, cum rezultă chiar din titlul acestui articol,

noțiunea de bun incorporal este abordată din
perspectiva dreptului civil român, așadar fără
incursiuni în dreptul străin și, cu atât mai puțin, în
dreptul comparat[1]. Nu va fi avută în vedere nici
accepția specială a noțiunii de bun conturată în
dreptul european al drepturilor omului prin
jurisprudența instanței de la Strasbourg[2].

Însăși logica cercetării impune o asemenea autolimitare. Cunoașterea rațională, deci și

cunoașterea juridică, elaborează noțiuni și concepte, adică structuri logice, prin limitări și
delimitări. Tensiunea dintre caracterul finit al noțiunilor și conceptelor, pe de o parte, și
caracterul infinit al obiectului cunoașterii raționale, pe de altă parte, este atât semnul
slăbiciunii intrinseci acestei forme de cunoaștere, cât și sursa de credință și de curaj care
nutrește aventura fără sfârșit a cercetării cu instrumente logice. Această primă tensiune
este dublată de aceea dintre dreptul obiectiv – ca sistem de norme, construit el însuși din
elemente logice – și științele juridice care studiază atât dreptul obiectiv, cât și modalitățile
prin care normele sale modelează și remodelează raporturile sociale reglementate, în
primul rând comportamentele subiectelor de drept din aceste raporturi. Așadar, o nouă
tensiune, poate cea mai intensă, se dezvoltă între normele dreptului obiectiv și raporturile
sociale pe care acesta le reglementează. Rezultă din cele de mai sus că dreptul obiectiv nu
este doar o simplă formă de oglindire a realității sociale, ci mult mai mult, un instrument de
identificare a valorilor care întemeiază ordinea comunității, de apărare a acestor valori prin
norme adecvate și de modelare și remodelare a raporturilor sociale în funcție de aceste
valori. Utilizând logica generală, dreptul și științele juridice se construiesc mai ales pe
temeiul logicii deontice[3]. Astfel înțeles, dreptul este o creație culturală, iar cultura nu este
mai puțin reală decât natura. Cultura și natura sunt laturi complementare ale realității
îmbogățite de om, iar raporturile dintre ele nu sunt doar unele de oglindire, ci și de
influențare reciprocă.

În al doilea rând, noțiunile și conceptele logice sunt desemnate prin cuvinte sau prin
sintagme. Limba este prima creație culturală a omului, iar cuvintele care o compun sunt
primele forme de contract. Înțelesurile cuvintelor, prin raportare la o anumită realitate, nu
sunt decât convenții încheiate la nivelul unei comunități mai mici sau mai mari, fără de care
nu ar fi fost posibilă organizarea acelei comunități, comunicarea dintre membrii ei și
acțiunile comune. Dar aceste convenții, care sunt cuvintele din limba comună, păstrează
întotdeauna o doză de ambiguitate, tocmai pentru că ”părțile” între care se realizează
acordul sunt fluide, imprecise, se lărgesc sau se restrâng ca o armonică, în funcție de
1/47
împrejurări. Ca urmare, uneori fiecare cuvânt are mai multe sensuri sau chiar desemnează
realități diferite (omonimie), alteori mai multe cuvinte au același sens (sinonimie). Între
limba comună și limbajele specializate, inclusiv limbajul juridic, există întotdeauna o
corespondență, dar și o delimitare. Prin delimitare, limbajele specializare încearcă să
reducă ambiguitatea și echivocul, să fixeze sensuri cât mai precise pentru fiecare noțiune
sau concept și să faciliteze astfel comunicarea între utilizatorii fiecărui limbaj specializat.
Totuși, acești utilizatori sunt diferiți prin experiența lor cognitivă personală, astfel încât, nu
de puține ori, aceeași noțiune este percepută diferit. Mai mult, când unii dintre utilizatori
încearcă să aprofundeze sau chiar să schimbe sensul unor noțiuni, concepte sau teorii,
apar controversele și polemicile care renasc ambiguitatea și echivocul termenilor. Există
întotdeauna un decalaj temporar între momentul în care se propun aceste mutații
conceptuale și momentul în care ele sunt asimilate la nivelul unei comunități științifice, dacă
o asemenea asimilare se produce vreodată. Știința dreptului civil nu este scutită de astfel
de dificultăți conceptuale și terminologice și nu este deloc întâmplător că nu numai în
monografii și tratate, ci și în cursuri universitare există înțelegeri diferite ale unor noțiuni
fundamentale. Este și cazul noțiunilor de lucru, lucru corporal și lucru necorporal, bun, bun
corporal și bun incorporal. Iată de ce se justifică întotdeauna încercarea de a aduce la un
numitor comun mai întâi comunitatea academică, iar apoi comunitatea mai largă a
utilizatorilor aceluiași limbaj specializat. Oricât de temerară ar fi această încercare, când
este vorba de limbajul juridic ea este cu atât mai necesară, întrucât, dincolo de implicațiile
teoretice, există imperativul practic al aplicării unitare a dreptului, care nu se poate realiza
fără unitatea înțelesului termenilor juridici.

Chiar limitată la perspectiva dreptului civil român, noțiunea de bun incorporal presupune
câteva referiri de ordin istoric la dreptul roman și la dreptul francez, adică la rădăcinile
acestei ramuri de drept național, precum și la Codul civil român din 1864. (II).

În al treilea rând, bunurile incorporale sunt o specie de bunuri, astfel încât specia nu poate
fi înțeleasă fără gen. Cum bine se știe, orice definiție este construită din două elemente
logice: genul proxim și diferența specifică. Dacă genul este confuz, nici diferența specifică
nu poate fi clară. Ca urmare, delimitarea noțiunii de bun este indispensabilă pentru
înțelegerea noțiunii de bun incorporal. În plus, pentru că însăși noțiunea de bun este
specia unui gen mai larg, respectiv, al noțiunii de lucru, este utilă deslușirea înțelesului
acesteia (III).

Plecând de la aceste premise, se poate contura mai clar înțelesul noțiunii de bun
incorporal, cu referire la câteva categorii de bunuri incorporale, prin raportare la prevederile
Codului civil în vigoare (IV) și se pot formula câteva concluzii (V).

II. Scurtă privire istorică asupra noțiunii de bun incorporal

1. Instituțiunile lui Gaius. Orașul Verona, unul dintre cele mai vizitate locuri din nordul Italiei,
este un punct de atracție pentru turiștii care doresc să vadă scena reală pe care s-a
petrecut drama îndrăgostiților din celebra piesă a lui Shakespeare, ”Romeo și Julieta” (mai
ales grădina Capuleților și balconul de sub care Romeo a rostit în versuri sublime declarația
sa de dragoste și din care Julieta i-a răspuns în versuri nu mai puțin înflăcărate) sau pentru

2/47
turiștii care, în vara fiecărui an, participă la festivalul de operă în aer liber. Pentru juriști,
Verona prezintă însă un interes special, întrucât la începutul secolului XIX a fost descoperit
în acest oraș Codex Veronensis, de către un neobosit cercetător, Barthold Georg Niebuhr.

Este vorba de un palimpsest, adică de un papirus pe care s-au făcut scrieri succesive.
Ultima scriere, din secolul VIII, conținea Pastorala lui Eusebius Hyeronimus din Apus. Sub
această scriere a fost descoperită o alta, din secolul VII, care conținea Pastorala lui
Ghenadie din Răsărit. În sfârșit, sub aceasta a fost descoperit un text, datând din secolul V,
care s-a dovedit a fi varianta autonomă (adică alta decât cea preluată în Instituțiunile lui
Iustinian) cea mai amplă a Instituțiunilor lui Gaius dintre toate cele descoperite până în
prezent[4].

Cum bine se știe, Instituțiunile lui Gaius constituie un manual de drept, al cărui original nu
s-a păstrat, dar care a circulat în transcrieri succesive câteva secole, mai ales în perioada
care a trecut de la elaborarea acestuia în secolul II și până la preluarea integrală, într-o
formă aproape identică, la începutul secolului VI, în Instituțiunile lui Iustinian (Iustiniani
Institutiones), în Corpus Iuris Civilis[5], dar chiar și după această codificare. Desigur, fiind
vorba de un manual, Instituțiunile lui Gaius nu au ca principală calitate originalitatea. Ele fac
însă dovada că Gaius a avut un geniu al sintezei și o vocație pedagogică excepțională.
Chiar dacă nu a fost un jurisconsult, în sensul pe care romanii îl dădeau acestei noțiuni[6],
ci un profesor de drept, dar unul cu har, el a reușit să ofere imaginea cea mai clară și cea
mai coerentă a dreptului privat roman din perioada clasică.

Structurarea tripartită a codificărilor moderne (Codul civil prusac, Codul civil francez și
Codul civil austriac) în funcție de persoane, bunuri și obligații este preluată de la Gaius, iar
expunerea dreptului civil în cursuri universitare și în tratate urmează până astăzi aceeași
structură[7]. Continuitatea acestui mod de structurare a dreptului civil se explică în primul
rând prin reflectarea adecvată a celor trei dimensiuni esențiale și complementare ale
omului, exprimate în verbele a fi, a avea și a face[8]. Prin surprinderea acestor trei
dimensiuni, dreptul privat roman și succesorul său, dreptul civil modern, oferă imaginea
unității ontologice a ființei umane. Forța ideilor, noțiunilor și conceptelor juridice care au
acreditat această structurare a dreptului privat de-a lungul a două milenii explică, în bună
măsură, eșecul ideologiilor care au încercat să rupă unitatea triadei ontologice a ființei
umane.

Prima ediție modernă a textului descoperit de Niebuhr a fost realizată de către Johan
Friedrich Ludwig Goeshen.

Instituțiunile lui Gaius au fost traduse în limba română de către marele latinist Aurel N.
Popescu și publicate într-o ediție admirabilă[9], iar Instituțiunile lui Iustinian au fost traduse
în limba română de către prestigiosul romanist Vladimir Hanga[10].

Atât în Instituțiunile lui Gaius, cât și în cele ale lui Iustinian se regăsește textul care stă la
baza clasificării lucrurilor în corporale (res corporalis) și necorporale (res incorporalis),
căreia îi corespunde clasificarea bunurilor în bunuri corporale și bunuri incorporale.

Potrivit acestui text: ”Corporales haec sunt, quae sui natura tangi possunt: veluti fundus
homo vestis aurum argentum et denique aliae res innumerabilis. Incorporales autem sunt,
quae tangi non possunt, qualia sunt ea, quae in jure consistunt: sicut haereditas, usus
3/47
fructus, obligationes”[11].

Rezultă din acest text că romanii, în epoca clasică, nu reduceau noțiunea de lucru la
lucrurile corporale, ci aveau reprezentarea clară că în sfera acestei noțiuni intră și lucrurile
necorporale. Cum s-a observat, Gaius nu este autorul acestei clasificări, ea fiind deja
uzuală în dreptul roman clasic[12]. De altfel, fiind un manual, Instituțiunile lui Gaius cuprind
în mod firesc tocmai fundamentele dreptului roman privat din perioada clasică, adică ceea
ce era acceptat ca fiind expresia sintetică a acestuia. În plus, nici măcar dreptul roman nu
a creat această clasificare, ci ea a fost împrumutată din filosofia greacă și din cea
romană[13].

Distincția făcută de Gaius era utilă în dreptul roman clasic, întrucât bunurile corporale se
transmiteau prin alte moduri de transmitere decât bunurile incorporale[14].

2. Doctrina întemeiată pe clasificarea lui Gaius. Pornind de la acest text din Instituțiunile lui
Gaius, atât în Codul civil francez, cât și în Codul civil de la 1864 s-a păstrat distincția dintre
bunurile corporale și bunurile incorporale, dar nu ca o clasificare explicită și principală, ci ca
una implicită și subordonată clasificării bunurilor în imobile și imobile, cu precizarea că
dreptul de proprietate nu a fost inclus în sfera bunurilor incorporale, ci în sfera bunurilor
corporale[15].

Cei mai mulți romaniști[16] și civiliști[17], urmându-l pe Gaius, au făcut distincția dintre
lucrurile corporale (res corporalis) și cele necorporale (res incorporalis) și, chiar dacă unii
dintre ei au criticat această clasificare, au preluat cele două definiții date de acesta:
lucrurile corporale sunt cele care prin natura lor se pot atinge sau, într-o formulare mai
generală, care pot fi percepute prin simțurile omului, iar lucrurile necorporale sunt cele care
nu se pot atinge, respectiv nu pot fi percepute prin simțuri, și care constau în drepturi
patrimoniale, cu excepția dreptului de proprietate.

Două adaptări au fost făcute de-a lungul timpului. Pe de o parte, această distincție a fost
simplificată, precizându-se că lucrurile corporale sunt obiectele care au o existență
materială, în timp ce lucrurile necorporale sunt imateriale. Pe de altă parte, distincția a fost
rafinată, întrucât știința modernă a descoperit mereu noi forme ale materiei, multe dintre
acestea nemaiputând fi percepute direct prin simțuri, ci numai indirect, cu ajutorul unor
aparate, instrumente și tehnologii sofisticate[18]; dar fiind vorba de forme ale materiei, iar
nu de elemente imateriale, intelectuale, acestea rămân în continuare în sfera lucrurilor
corporale, neputând fi incluse în sfera lucrurilor necorporale, chiar dacă nu mai cad direct
sub simțurile noastre.

Apoi, tot pe temeiul acestui text al lui Gaius, mai toți romaniștii[19] și civiliștii[20] au
considerat că lucrurile necorporale sunt drepturile patrimoniale, respectiv toate drepturile
reale, cu excepția dreptului de proprietate, și drepturile de creanță. Într-adevăr, drepturile
sunt elemente pur intelectuale, iar nu materiale, altfel spus nu au corp. Cât privește dreptul
de proprietate, s-a apreciat că el se confundă cu lucrul asupra căruia poartă, astfel încât
intră în sfera lucrurilor corporale.

Această ultimă idee a condus la conturarea noțiunii de bun corporal, ca lucru care
formează obiectul dreptului de proprietate, altfel spus, ca lucru corporal apropriat. Totuși,
raționamentul explicit sau implicit al transformării lucrurilor corporale în bunuri, adică al
4/47
ridicării lor din ordinea naturală, în ordinea juridică, nu a mai fost aplicat în legătură cu
lucrurile incorporale, respectiv în legătură cu celelalte drepturi reale și cu drepturile de
creanță, pentru simplul motiv că acestea erau chiar elemente ale ordinii juridice, iar nu ale
ordinii naturale. Totuși, aceste elemente pur intelectuale, au fost privite ca bunuri
incorporale, deci tot ca bunuri, dar nu ca o consecință a aproprierii, ci în funcție de utilitatea
lor.

S-a construit astfel noțiunea generală de bun, în conținutul logic al căreia au fost incluse
două trăsături: utilitatea, pe de o parte, și caracterul apropriabil, pe de altă parte. Dar dacă
prima trăsătură, respectiv utilitatea, era comună pentru toate lucrurile care intrau în sfera
noțiunii de bun, a doua trăsătură era valabilă numai pentru lucrurile corporale. Aceasta este
prima contradicție internă a noțiunii de bun: ea rezultă din concepția potrivit căreia unele
elemente din sfera acestei noțiuni sunt lucruri corporale care au devenit bunuri întrucât au
dobândit valoare economică prin apropriere, alte elemente, respectiv drepturile, au valoare
independent de orice raport de apropiere; această primă contradicție a creat multe
neînțelegeri în ultimele două secole, care continuă și în prezent.

A doua contradicție internă a noțiunii de bun, complementară celei dintâi, derivă din modul
de definire a noțiunii de lucru. De cele mai multe ori, această din urmă noțiune a fost
definită prin raportare la obiectele fizice, materiale, adică sfera ei a fost redusă la lucrurile
corporale. Cu toate acestea, în sfera noțiunii de bun au fost incluse și elementele
necorporale care au utilitate sau valoare, respectiv bunurile incorporale (drepturile
patrimoniale, cu excepția dreptului de proprietate). Este adevărat că, pentru a evita această
ultimă contradicție, s-a precizat că drepturile patrimoniale nu ar fi lucruri, dar ar fi
bunuri[21], întrucât nu toate lucrurile sunt bunuri și nu toate bunurile sunt lucruri[22]. Dacă
prima parte a afirmației este exactă – întrucât sunt anumite lucruri corporale sau
necorporale care nu intră în categoria bunurilor, întrucât ele nu pot fi apropriate, cum se
întâmplă cu lucrurile comune (res communes) materiale sau imateriale -, a doua parte a
afirmației acreditează artificiul împărțirii bunurilor în două categorii: bunurile care
sunt lucruri corporale și bunurile incorporale, adică drepturile patrimoniale, adică bunuri
care nu sunt lucruri.

3. Critica clasificării lui Gaius. Intuiția acestor contradicții din conținutul logic al noțiunii de
bun i-a determinat pe unii autori[23] să critice clasificarea bunurilor în corporale și
incorporale, întrucât ea alătură în mod incoerent bunurile propriu-zise, care sunt lucruri
materiale, și drepturile patrimoniale care sunt imateriale. Astfel, s-a apreciat că <<deși
această diviziune este tradițională și se regăsește la toți autorii, totuși, dacă o examinăm
mai îndeaproape, vedem imediat că ea este nejuridică. Într-adevăr, lucrurile materiale și
drepturile sunt categorii complet diferite, care nu au nimic în comun. Or, cum foarte bine
spunea d-l Planiol, o clasificare nu trebuie să servească decât pentru a distinge părți ale
unui aceluiași tot; în acest caz, distincția bunurilor în corporale și incorporale nu este o
clasificare, ci o alăturare incoerentă. Într-adevăr, sau considerăm lucrurile în ele însele,
adică în materialitatea lor, și în acest caz nu putem vorbi de lucruri incorporale; sau
dimpotrivă, facem abstracție de materialitatea lucrurilor, și nu considerăm decât drepturile
pe care oamenii le pot avea asupra lucrurilor – ceea ce este punctul de vedere cel mai
juridic -, și în acest caz, toate drepturile fiind incorporale, nu putem vorbi de bunuri
corporale.
5/47
Cum se explică atunci confuzia? Ea se explică prin caracterul special al dreptului de
proprietate. Este evident că, în ultima analiză, drepturile singure sunt elemente
patrimoniale propriu-zise, lucrurile corporale nefiind decât obiecte ale drepturilor însă,
printre drepturile patrimoniale, proprietatea are acest caracter, de a fi un drept absolut și
imediat asupra unui lucru material, de a absorbi în sine lucrul. Din această cauză, mai întâi
romanii, și noi după ei am confundat proprietatea, care este un drept și ar trebui deci să fie
considerat ca un bun incorporal, cu lucrul însuși care face obiectul ei; astfel am identificat
dreptul cu obiectul, am materializat proprietatea și am considerat că proprietatea este
însuși lucrul material, adică un bun corporal. De aceea spunem: ”casa mea” în loc de a
spune: ”casa asupra căreia am un drept de proprietate”; noțiunea dreptului incorporal a
dispărut și a fost înlocuit cu imaginea obiectului material…

Din cele ce am spus rezultă că, de fapt, opunerea între bunurile corporale și cele
incorporale nu este decât o opunere de dreptul de proprietate care fiind confundat cu
lucrurile asupra cărora se exercită și materializat în ele, formează singur clasa bunurilor
corporale; și toate celelalte drepturi, reale și de creanță, care formează clasa bunurilor
incorporale, pe de altă parte. >> [24].

Așadar, autorii acestei critici a clasificării preluate din Instituțiunile lui Gaius consideră că
împărțirea nu se referă la lucruri, respectiv la bunuri, ci la drepturile patrimoniale. Această
clasificare distinge dreptul de proprietate, care în viziunea dreptului roman se confundă cu
propriul obiect care este un lucru corporal[25], de toate celelalte drepturi patrimoniale (reale
și de creanță), care rămân incorporale, chiar dacă obiectul lor este corporal, întrucât nu se
contopesc cu acesta.

Pe temeiul aceleiași critici, alți autori au apreciat că s-ar justifica o altă clasificare a
drepturilor patrimoniale, în funcție de obiectul lor. S-ar contura pe baza acestui criteriu
categoria drepturilor corporale, în care s-ar include toate drepturile reale, întrucât ele au un
obiect material, corporal, și categoria drepturilor incorporale, în care s-ar include drepturile
de creanță și drepturile de proprietate intelectuală, întrucât acestea au un obiect
imaterial[26]. Rezultă că în această concepție obiectul dreptului de creanță – adică
prestația, deci nu un lucru – este necorporal. Totuși, sintagma „drepturi corporale” este cel
puțin nepotrivită, deoarece, oricât de nuanțată ar fi definirea ei, rămâne confuză; într-
adevăr, drepturile reale nu devin corporale prin simplul fapt că au un obiect material; în
plus, cum se va arăta mai jos, sunt și drepturi reale care au un obiect imaterial, necorporal;
drepturile reale, ca și toate drepturile patrimoniale, sunt elemente necorporale.

Cum vom vedea, depășirea contradicțiilor din conținutul logic al noțiunii de bun este
posibilă însă nu prin negarea clasificării criticate, întrucât distincția dintre bunurile corporale
și cele incorporale este în continuare necesară, ci prin înțelegerea corectă a noțiunii de
lucru, pe de o parte, și identificarea elementului esențial, cu adevărat definitoriu pentru
noțiunea de bun, pe de altă parte.

III. Noțiunile juridice de lucru și de bun

1. Noțiunea juridică de lucru. Dincolo de perspectiva filosofică și de cea sociologică asupra

noțiunii de lucru[27], care sunt desigur captivante, interesează modul în care ele
influențează o anumită perspectivă juridică asupra acestei noțiuni, mai precis aceea care
6/47
permite înțelegerea noțiunii juridice de bun ca obiect al drepturilor reale. Precizarea este
utilă, întrucât există și perspectiva juridică asupra noțiunii de lucru în contextul răspunderii
civile delictuale (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, reglementată în art.
1376 C. civ.)[28].

Cum am văzut, sub influența filosofiei, jurisconsulții romani nu au avut nicio dificultate de
ordin cognitiv să introducă în sfera noțiunii de lucru nu numai lucrurile corporale, ci și pe
cele incorporale. Într-adevăr, ei înțelegeau foarte bine că tot ce se află în afara propriei
subiectivități nu este doar materie cu dimensiuni corporale. Realitatea nu se reducea la
lumea materială, ci includea și lumea imaterială, fără dimensiuni corporale. Altfel spus,
incorporalul nu se reducea la ideile și sentimentele care dau conținut propriei subiectivități,
ci popula în mod abundent ceea ce se afla în afara acestei subiectivități. Realitatea era în
parte corporală și în parte incorporală. Ceea ce unea aceste părți într-un tot era caracterul
lor obiectiv. Așadar, nu opoziția material-imaterial sau corporal-necorporal era definitorie
pentru înțelegerea lumii, ci opoziția obiectiv-subiectiv, cu precizarea că obiectivul nu se
reducea la material sau corporal, ci includea și imaterialul sau necorporalul. Chiar mai mult,
în bună tradiție platoniciană, nu puțini filosofi credeau că lumea materială este doar o
”umbră” a lumii imateriale, ideale. În acest context, era firesc ca jurisconsulții romani să
accepte în sfera dreptului nu numai realitatea a ceea ce se percepe prin simțuri, adică
materia în dimensiunile ei corporale, ci și realitatea imaterială, fără corp, care scapă
percepției senzoriale. Atât pentru filosofi, cât și pentru jurisconsulți, lumea greco-romană
era plină de res corporalis și de res incorporalis. Iar firavele concepții materialiste din acea
vreme nu erau în măsură să schimbe această stare de lucruri.

Nici Evul Mediu nu a produs o schimbare a acestui mod de a înțelege lumea. Numai după
Renaștere, raționalismul, în diversele sale forme, a alimentat din ce în ce mai mult un
curent materialist care a devenit tot mai puternic pe măsură ce științele, mai ales începând
cu secolul XIX, descifrau secretele materiei și afirmau marșul triumfal al progresului.
Treptat-treptat, realitatea se golea de imaterial, de incorporal și rămânea din ce în ce mai
materială, mai corporală. Obiectiv și material deveniseră sinonime. Nu este de mirare că în
acest nou context ideatic, noțiunea de lucru a fost regândită, astfel încât să includă în sfera
ei numai elemente materiale, corporale. Sintagma lucru necorporal devenise o contradicție
în termeni.

Totuși, acest proces nu a fost ireversibil. Curentul materialist nu a reușit să golească în

totalitate realitatea de imaterial, mai ales că însuși progresul determinat de revoluția
științifico-tehnică în secolul XX a impus recunoașterea unor entități imateriale care au
uneori o realitate mai pregnantă decât entitățile materiale[29]. În principal, nu mai a fost
vorba de drepturi subiective, patrimoniale sau nepatrimoniale, ci de creații intelectuale de
care nu s-a mai putut face abstracție. Forța creatoare a ideilor și a sentimentelor nu a mai
rămas doar un fenomen subiectiv, întrucât creațiile intelectuale sunt obiectivarea acestor
idei și sentimente în forme perene, autonome față de creatorii lor. Iar juriștii, sub presiunea
faptelor, au recunoscut aceste forme obiective, dar imateriale, cu o configurație proprie,
stabilă și autonomă[30], ca lucruri necorporale[31], chiar dacă, din punct de vedere
terminologic, au existat și există încă numeroase ezitări și inerții de limbaj[32].

Ca urmare a acestei îndelungate evoluții[33], noțiunea juridică de lucru s-a întors în punctul
de plecare, adică la dreptul roman, dar într-un stadiu îmbogățit. În sfera noțiunii delucru
7/47
intră nu numai lucrurile corporale, ci și cele necorporale. În plus, nu numai drepturile
patrimoniale sunt lucruri necorporale, ci și universalitățile juridice sau de fapt, informația,
dacă este structurată în elemente cu o configurație proprie, stabilă și autonomă – de
exemplu în forma bazelor de date sau a secretului comercial – și multiplele forme de creație
intelectuală.

Așadar, în sens juridic, lucrul este orice element material (corporal) sau imaterial
(necorporal) al realității obiective care are o configurație proprie, stabilă și autonomă.

Pe temeiul acestei definiții, se poate afirma că toate bunurile sunt lucruri, dar nu toate
lucrurile sunt bunuri.

Astfel înțeles, lucrul nu se confundă cu acțiunea și cu inacțiunea umană (prestația pozitivă

sau prestația negativă, în termeni juridici), indiferent dacă acestea din urmă se află doar în
stare de proiect sau sunt în curs de desfășurare, întrucât ele nu sunt încă fixate în structura
unui element corporal sau necorporal al realității obiective, adică a unui element obiectiv cu
configurație proprie, autonomă și stabilă. Este adevărat însă că unele acțiuni umane se
obiectivează în anumite lucruri, fie în sensul că le creează, fie în sensul că le modifică, fie
în sensul că, după aproprierea lor ca bunuri, le schimbă statutul juridic.

Ținând seama de complexitatea și de diversitatea atât ale formelor materiei, cât și ale
elementelor imateriale (incorporale), sfera lucrurilor este într-un proces permanent de
compunere și recompunere, ca rezultat al acțiunilor omenești sau al fenomenelor naturale,
pe măsură ce aceste elemente materiale și imateriale sunt identificate și așezate într-o
matrice stabilă. Lumea nu este imuabilă, ca urmare elementele care o compun, cele
corporale și cele necorporale, se schimbă și se transformă în permanență[34]. Dar pentru a
putea fi apropriate, devenind obiectul dreptului de proprietate sau al altui drept real,
lucrurile corporale și cele necorporale trebuie să aibă o configurație proprie, stabilă și
autonomă, adică o anumită identitate, cu o durată mai mică sau mai mare în timp, prin care
să se diferențieze de alte lucruri.

Limitată în spațiu și timp, ființa umană s-a identificat pe ea însăși, ca persoană în lumea
juridică, prin diferențiere atât față de celelalte ființe umane – recunoscute ca persoane mai
întâi în mod selectiv, iar apoi în sfere tot mai largi, până la recunoașterea tuturor ființelor
umane ca persoane -, cât și față de realitatea obiectivă, ”decupată”, fragmentată în
lucruri cu o configurație proprie, stabilă și autonomă, iar apoi în bunuri, prin apropriere, în
funcție de nevoile sale materiale și spirituale. Acest dublu proces de identificare a pus în
umbră, dar fără a oculta cu totul, raportarea – pe cale rațională sau irațională, cu mijloacele
filozofiei sau ale religiei – la univers ca întreg nedeterminat, infinit în spațiu și timp.

Din această perspectivă, pot fi înțelese mai bine situația lucrurilor comune (res communes)
materiale și a celor imateriale, precum și situația lucrurilor (bunurilor ) de gen. Acestea nu
sunt nici lucruri, nici bunuri în sensul juridic al acestor termeni, întrucât nu au o configurație
proprie, stabilă și autonomă, deoarece fie sunt materii globale, nedeterminate, fie sunt
simple abstracțiuni, astfel încât nici nu pot fi apropriate ca atare.

Lucrurile comune (res communes sau res communia omnium) materiale, chiar dacă nu au
caracter infinit în spațiu și timp, sunt totuși întreguri neterminate, materii globale (cum sunt
aerul, lumina, apa), nesusceptibile de apropriere ca întreg, nici în forma proprietății private,
8/47
nici în forma proprietății publice, tocmai pentru că nu sunt delimitate printr-o configurație
proprie, stabilă și autonomă. În Codul civil din 1864, în art. 647, fraza I, acestea erau
definite ca lucruri „care nu aparțin nimănui și al căror uz este comun tuturor”[35]. Dar, în
absența unei configurații proprii, stabile și autonome, res communes nu sunt lucruri în sens
juridic și nu pot deveni bunuri, deoarece nu pot fi apropriate. Iată de ce dreptul obiectiv nu
le poate reglementa în mod direct, ca întreguri, ci numai în mod indirect și parțial, prin
crearea unui regim juridic al utilizării și, când este posibil, al protejării lor. În acest sens, în
art. 647, fraza a II-a C. civ. 1864 se preciza că „Legi de poliție reglementează felul
întrebuințării lor”. Uneori, printr-o astfel de reglementare se creează chiar posibilitatea
aproprierii unor părți, a unor cantități limitate, care dobândesc astfel configurație proprie,
stabilă și autonomă (aerul, oxigenul, hidrogenul sau bioxidul de carbon comprimat în
recipiente, energia solară sau eoliană transformată în energie electrică sau termică, sarea
din apa mării). Lucrurile comune nu pot fi apropriate ca întreg, ci numai pro parte, prin
identificare, prin crearea unor lucruri cu o configurație proprie, stabilă și autonomă, adică a
unor lucruri în sens juridic[36]. Specificul lor constă în aceea că procesul de identificare ca
lucruri este totodată și proces de apropriere a acestora, de transformare a lor în bunuri.

Bogățiile de interes public ale subsolului și resursele naturale ale zonei economice și ale
platoului continental, menționate în art. 136 alin. (3) din Constituție, deși sunt obiect al
dreptului de proprietate publică și deci ar trebui să fie considerate bunuri, respectiv lucruri
apropriate, au o situație oarecum asemănătoare cu aceea a lucrurilor comune, adică sunt
întreguri, materii nediferențiate. Totuși, aproprierea comunitară, spre deosebire de cea
privată, este posibilă pentru că, întrucât dreptul de proprietate publică este complementar
ideii de putere asupra teritoriului – ca suveranitate, în cazul statului, sau ca putere
administrativă în cazul comunităților locale[37] -, aceste materii globale pot fi identificate ca
lucruri prin apartenența la un anumit teritoriu, diferențiindu-se de alte asemenea lucruri,
aparținând altor teritorii, spre deosebire de lucrurile comune care, sub aspectul dreptului
intern, sunt neapropiabile, iar, sub aspectul dreptului internațional public, sunt neexclusive,
adică suveranitatea statului nu se poate exercita asupra lor[38]. Fiind vorba însă de materii
globale, aproprierea comunitară poate fi dublată de o altă apropriere, fie comunitară fie
privată, după caz, dar întotdeauna pro parte, ca și în ipoteza aproprierii pro parte a
lucrurilor comune. Aproprierea privată a fructelor și a productelor bunurilor din domeniul
public se face prin mecanismul juridic al dreptului de concesiune[39].

Spre deosebire de lucrurile comune materiale, lucrurile comune imateriale au o configurație

proprie, stabilă și autonomă, dar fie nu pot fi apropriate în forma creațiilor intelectuale
pentru că nu au caracter de originalitate (idei, tradiții, obiceiuri, creații populare, ritualuri
religioase), fie au fost apropriate ca obiect al dreptului de proprietate intelectuală, dar a
expirat termenul de protecție juridică și au intrat în domeniul public (termenul are o accepție
specială, distinctă de domeniul public, ca obiect al dreptului de proprietate publică; mai
exact, după expirarea termenului de protecție juridică, creațiile intelectuale devin lucruri
comune imateriale, necorporale)[40].

Lucrurile comune imateriale din a doua categorie au o semnificație specială, care pune în
lumină particularitatea dreptului de proprietate intelectuală, sub aspectul duratei sale în
timp. Spre deosebire de dreptul de proprietate în formă tipică – având deci ca obiect un
bun corporal -, care durează cât timp durează obiectul său, ceea ce definește perpetuitatea
9/47
sa, dreptul de proprietate intelectuală, care este un drept de proprietate în formă atipică –
având ca obiect un bun incorporal – are o durată limitată[41], adică durează mai puțin
decât obiectul său. Totuși, această particularitate a dreptului de proprietate intelectuală nu
marchează o diferență sub aspectul continuității, atât de netă pe cât se pare, față de dreptul
de proprietate în formă tipică. Nu de puține ori bunul care constituie obiectul acestuia din
urmă are o durată mai mică de existență decât durata de protecție juridică a creației
intelectuale. În plus, chiar dacă se stinge dreptul de proprietate intelectuală, creația care
formează obiectul său este, cum se spune metaforic, nemuritoare, tocmai pentru că este
imaterială, necorporală, spirituală. Rezultă că diferența de continuitate între dreptul de
proprietate în forma sa tipică și dreptul de proprietate intelectuală operează în concret de
multe ori în favoarea acestuia din urmă, iar, prin raportare la obiectul drepturilor, de o
adevărată perpetuitate se bucură obiectul dreptului de proprietate intelectuală.

Lucrurile (bunurile) de gen nu sunt lucruri în sens juridic, pentru că noțiunea de lucruri de
gen, deși pare să se refere la lucruri materiale, nu are corespondent în realitatea
materială[42], nefiind vorba de lucruri materiale cu o configurație proprie, stabilă și
autonomă. Această noțiune este doar un instrument juridic prin care materiile
nedeterminate, altfel decât prin genul lor, se individualizează prin cântărire, numărare sau
măsurare (cu cuvintele lui Gaius, res quae pondere, numere, mesura constant). Lucrurile
de gen nu pot fi apropriate ca atare, ci numai după această individualizare.

2. Noțiunea juridică de bun. Elemente definitorii.

A. Bunul este un lucru în sens juridic. Ținând seama de modul în care am definit noțiunea
juridică de lucru, rezultă că între aceasta și noțiunea juridică de bun este un raport de la
gen la specie[43]. Altfel spus, genul proxim al noțiunii juridice de bun este noțiunea juridică
de lucru[44]. Diferența specifică este alcătuită din mai multe elemente.

B. Bunul are valoare economică, sinteză a valorii de utilizare și a valorii de schimb. Criteriul
utilității[45] nu este, prin el însuși, suficient pentru a aprecia valoarea bunului. Există lucruri
care pot satisface o nevoie materială sau spirituală a omului, deci au valoare de utilizare,
dar nu au valoare de schimb, adică nu pot fi evaluate pecuniar, după cum sunt lucruri care
nu au utilitate pentru om sau cărora acesta nu le-a descoperit încă utilitatea. Așadar,
bunurile sunt doar acele lucruri care au valoare economică, sinteză a valorii de utilizare și a
valorii de schimb, fie doar prin trăsăturile lor intrinseci, fie și prin trăsăturile dobândite ca
rezultat al unei acțiuni sau inacțiuni umane[46].

Această calitate a bunurilor de a avea valoare economică, de a fi evaluabile pecuniar

explică de ce s-a afirmat că nu numai drepturile patrimoniale, ci și bunurile, ca obiect al
acestora, fac parte din patrimoniu[47]. Câtă vreme patrimoniul este o universalitate de
drepturi și datorii patrimoniale, adică de elemente cu valoare economică, pare firesc ca
bunurile, în virtutea valorii lor economice, să fie incluse în patrimoniu. Am arătat cu alt
prilej[48] că această opinie nu poate fi primită întrucât patrimoniul nu este o entitate
materială, corporală, ci o noțiune juridică, deci o entitate intelectuală, imaterială. În
consecință, patrimoniul nu poate conține decât tot elemente intelectuale, iar nu bunuri
corporale. În plus, dacă s-ar include în patrimoniu și drepturile, și bunurile, care formează
obiectul acestora, s-ar ajunge la o dublare artificială a valorii activului patrimonial. Nu în
ultimul rând, în situațiile în care același bun formează obiectul mai multor drepturi reale
10/47
aflate în patrimonii diferite, cum se întâmplă în ipoteza dezmembrării dreptului de
proprietate, este evident că valoarea integrală a bunului nu poate fi contabilizată în activul
fiecărui patrimoniu. Această ipoteză pune în lumină ideea că nu valoarea bunurilor este
contabilizată la activul patrimonial, ci valoarea drepturilor reale în care se absoarbe
valoarea bunurilor respective, total (dacă dreptul de proprietate nu este dezmembrat) sau
divizat (dacă dreptul de proprietate este dezmembrat).

Într-un mod mai nuanțat, s-a apreciat că patrimoniul este compus din bunurile corporale și
din drepturile patrimoniale, altele decât dreptul de proprietate, care aparțin unei persoane
(bunuri incorporale) [49]. Este de observat că, în acest fel, se revine la clasificarea bazată
pe textul din Instituțiunile lui Gaius, respectiv bunuri corporale (drepturile de proprietate) și
bunuri incorporale (toate celelalte drepturi patrimoniale), clasificare criticată în mod judicios
în doctrina anterioară.[50] Acest mod de a înțelege patrimoniul are avantajul că evită
dublarea artificială a valorii activului patrimonial, dar nu răspunde criticii referitoare la
ipoteza dezmembrării dreptului de proprietate. Totuși, a considera dreptul de proprietate ca
un bun corporal este cel puțin inadecvat, întrucât acest drept rămâne un element de ordin
intelectual[51].

Rămâne să fie înțeleasă mai bine relația dintre valoarea economică a bunurilor și
caracterul patrimonial al drepturilor care intră în compunerea patrimoniului. Dacă valoarea
economică înseamnă nu numai valoarea de utilizare, ci și valoarea de schimb, regula este
că schimbul este un transfer de drepturi. Consecința este că valoarea economică a bunului
este absorbită în valoarea pecuniară a dreptului de proprietate care poartă asupra bunului
respectiv. Cât timp dreptul de proprietate nu este dezmembrat, această absorbire a valorii
este totală, iar când acest drept este dezmembrat, valoarea economică se împarte între
nuda proprietate și dezmembrămintele create[52].

Așadar, valoarea economică este o rezultantă a legăturii dintre drepturile reale și bunurile
corporale sau incorporale care constituie obiectul lor. Ca urmare a aproprierii, lucrurile
devenite bunuri au nu numai valoare de utilizare, ci și valoare de schimb, adică au valoare
economică pe care o transferă drepturilor reale constituite asupra lor. Fără drepturile reale
prin care sunt apropriate, lucrurile nu ar dobândi valoare de schimb, iar fără valoarea de
utilizare a lucrurilor nu ar exista interesul aproprierii lor. Din cauza neînțelegerii acestei
legături dintre drepturile reale și bunurile care constituie obiectul lor, legătură care este
izvorul valorii economice unice a ambilor termeni ai relației, s-a putut afirma că numai
drepturile reale ar avea valoare economică propriu-zisă, iar nu obiectul lor, astfel încât
veritabile bunuri ar fi doar drepturile reale, nu lucrurile care formează obiectul lor[53].
Înțelegerea corectă a legăturii dintre drepturile reale și bunurile care formează obiectul lor
pune în lumină veșmântul juridic al valorii economice. Iată de ce nu se poate diferenția
valoarea economică a bunurilor de valoarea economică a drepturilor constituite asupra lor;
există o singură valoare economică generată tocmai de legătura de apropriere dintre bunuri
și drepturile reale. Se conturează astfel încă un argument care susține ideea că bunurile nu
fac parte din patrimoniu.

În mod corespunzător, valoarea pecuniară a drepturilor de creanță, ca drepturi

patrimoniale, este dată de valoarea economică a prestațiilor care formează obiectul lor.
Așa cum am văzut mai sus, obiectul drepturilor de creanță este unul imaterial, necorporal,
întrucât prestațiile sunt identificate și fixate ca obiect al acestor drepturi în momentul
11/47
nașterii lor, deci ca proiecție ideală a unor acțiuni sau inacțiuni viitoare. În plus, nu se
confundă prestația în stare potențială sau în curs de desfășurare, cu rezultatul acesteia,
care poate fi material, respectiv crearea unui bun nou sau modificarea unui bun existent ori
juridic, respectiv schimbarea statutului lui juridic și care se obține prin executarea în natură
a prestației respective. Ca obiect al dreptului de creanță (și al raportului obligațional),
prestația în stare potențială sau în curs de desfășurare nu intră în sfera lucrurilor
necorporale, deși este imaterială, întrucât ea nu este încă fixată în structura unui element
material sau imaterial al realității obiective. Numai ca rezultat al obiectivării prin executare
prestația se poate fixa – deseori, dar nu întotdeauna – în structura unui element material
sau imaterial al realității obiective, pe care îl creează sau îl modifică. Până atunci, ea își
păstrează valoarea autonomă ca acțiune sau ca inacțiune, distinctă de orice lucru, valoare
absorbită în valoarea dreptului de creanță.

Dreptul de creanță devine astfel un instrument de fixare într-o formă specială, deci între
anumite limite, a posibilităților multiple de acțiune sau de inacțiune ale debitorului, ca
persoană fizică sau ca persoană juridică, având capacitate de folosință. Aceasta este o
diferență importantă între obiectul dreptului real și obiectul dreptului de creanță: obiectul
dreptului real, respectiv un anumit bun, premerge, de regulă, ca lucru corporal sau ca lucru
necorporal, existenței dreptului, în timp ce prestația, ca obiect al dreptului de creanță, se
naște odată cu acesta, ca proiecție ideală a acțiunii sau inacțiunii viitoare prin care se va
executa această prestație. Acest obiect al dreptului de creanță nu este nici lucru, nici bun
pentru că este o acțiune sau inacțiune virtuală sau în curs de desfășurare a debitorului,
nefixată încă în structura unui element material (corporal) sau imaterial (necorporal) al
realității obiective[54]. Iată de ce creditorul nu-și poate satisface dreptul său de creanță
decât dacă debitorul își va executa prestația, în timp ce titularul dreptului real își poate
exercita prerogativele asupra bunului fără a fi necesară intervenția altei persoane. În plus,
ca acțiune sau ca inacțiune virtuală, prestația s-ar putea să nu fie executată niciodată și cu
atât mai puțin să atingă un rezultat; chiar și atunci când prestația este executată și atinge
un rezultat, nu este obligatoriu ca acesta să se fixeze într-un anumit lucru.

Așadar, valoarea pecuniară a drepturilor patrimoniale este rezultatul absorbirii valorii

pecuniare a obiectului lor, în mod total sau parțial.

Iată de ce, în sens metaforic sau ca urmare a unei inerții de limbaj, toate drepturile
patrimoniale au fost și mai sunt privite ca bunuri incorporale. Nu de puține ori, în doctrină,
în jurisprudență și în diferite texte legale se folosește încă expresia ”bunurile din
patrimoniu” cu sensul de ”drepturi patrimoniale”. Dar în funcție de context trebuie să fie
deslușită accepția în care este folosit termenul ”bun”: ca drept patrimonial sau ca bun
propriu-zis, obiect al unui drept real[55].

În sens propriu-zis, cum vom vedea, sunt bunuri incorporale numai acele drepturi
patrimoniale care sunt apropriate, adică formează ele însele obiectul unui drept de
proprietate sau al altui drept real, distinct de simpla apartenență la patrimoniul unei anumite
persoane. Mai exact, drepturile patrimoniale, privite ut singuli sau în cadrul unor mase
patrimoniale (ca universalități juridice) ori al unor universalități de fapt – care există într-un
anumit patrimoniu, aparținând unei anumite persoane – devin obiectul dreptului de
proprietate sau al altui drept real care aparține aceleiași persoane sau altei persoane care
este titularul unui patrimoniu distinct.
12/47
C. Bunul este un lucru cu valoare de utilizare care dobândește valoare economică prin
apropriere. Interesul aproprierii lucrurilor este legat de utilitatea acestora pentru
satisfacerea nevoilor materiale sau spirituale ale omului, dar ca urmare a aproprierii lucrul
intră în circuitul civil și dobândește valoare de schimb, adică valoare economică, adică este
evaluabil pecuniar. Așadar, valoarea economică nu poate fi explicată doar din perspectiva
științelor economice, întrucât schimbul presupune un transfer de puteri asupra lucrurilor
care se schimbă, ceea ce în termeni juridici înseamnă un transfer de drepturi. Se impune
cu evidență concluzia că lucrurile dobândesc valoare economică și devin bunuri numai prin
apropriere[56], în sens general, iar nu doar în sens propriu-zis. Într-adevăr, în sens propriu-
zis aproprierea lucrurilor se realizează prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, în
timp ce aproprierea lucrurilor în sens general se face prin mecanismul juridic al oricărui
drept real, principal sau accesoriu[57].

Rezultă că aproprierea implică existența valorii economice, ceea ce ar face inutilă

păstrarea acestei trăsături în definiția noțiunii juridice de bun[58]. Totuși, valoarea
economică, privită ca rezultat al mecanismului apropierii, este mult prea importantă pentru
a fi doar presupusă în definiția noțiunii de lucru[59]. În schimb, întrucât valoarea economică
este sinteza valorii de utilizare și a valorii de schimb, nu mai este necesar să se păstreze în
această definiție precizarea referitoare la utilitatea constând în satisfacerea necesităților
materiale și spirituale ale omului[60].

Întrucât prin mecanismul lor juridic se realizează aproprierea lucrurilor corporale și a celor
necorporale, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt fundamentul întregului
edificiu economic și juridic al societății. Dar îmbogățirea permanentă a acestui edificiu,
dezvoltarea lui, sporirea valorii economice acumulate sunt rezultatul activității umane, adică
al prestațiilor, ca obiect al obligațiilor, în termeni juridici. Revenind la Gaius, se poate spune
încă o dată că lumea juridică este alcătuită din persoane, bunuri și prestații, triada
ontologică a ființei umane, ca expresie a verbelor a fi, a avea și a face.

Este adevărat că, astfel înțelese, bunurile și drepturile al căror obiect sunt au grade de
patrimonialitate diferite, după cum există și grade de neapropriabilitate a lucrurilor[61].

D. Definiția bunului în sens juridic. Sintetizând cele trei trăsături, bunul în sens juridic este
lucrul corporal sau necorporal care dobândește valoare economică prin apropriere, adică în
măsura în care este obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real.

Această definiție este în acord cu definiția legală a noțiunii de bun, cuprinsă în art. 535 C.
civ.: ”Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial.”[62] Sintagma „obiectul unui drept patrimonial” necesită o explicație pentru a
putea corelată corect cu noțiunea de apropriere, lucru corporal sau necorporal, care devine
astfel bun.

Numai drepturile reale au ca obiect direct un anumit lucru (corporal sau necorporal), care
devine astfel bun prin apropriere. Drepturile de creanță au ca obiect direct o prestație,
negativă sau pozitivă, din partea debitorului; lucrurile neapropriate și cele apropriate
(bunurile) pot fi numai obiect indirect al drepturilor de creanță, în sensul că prestația
debitorului, care este obiect direct al acestor drepturi, poate să aibă, la rândul ei, ca obiect
un anumit lucru sau bun; ca urmare, noțiunea „ drept patrimonial” folosită în art. 535
13/47
include în sfera sa și drepturile de creanță, dar numai în sensul că lucrurile neapropriate și
cele apropriate (bunurile) pot fi obiect indirect al acestor drepturi, iar nu în sensul că
aproprierea s-ar putea face prin mecanismul lor juridic[63].

Într-o lectură nuanțată, textul art. 535 trebuie să fie înțeles în felul următor: „Sunt bunuri
lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul direct al unui drept real și,
după caz, obiectul indirect al unui drept de creanță”. Precizarea „după caz” are o dublă
valență explicativă: sub un prim aspect, este posibil ca un lucru apropriat (bun), care este
deci obiect al dreptului real al unei anumite persoane, să fie obiectul indirect al dreptului de
creanță al altei persoane (de exemplu, dreptul locatarului asupra unui bun imobil sau mobil
asupra căruia locatarul are un drept de proprietate sau un drept de uzufruct); sub un al
doilea aspect, nu este obligatoriu ca orice drept de creanță să aibă pe lângă obiectul direct
(prestația) și un obiect indirect (un lucru, neapropriat sau apropriat).

Este adevărat însă că, pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, prin executarea
prestațiilor care constituie obiectul drepturilor de creanță se pot crea noi obiecte de
apropriere, care devin bunuri, absorbind valoarea economică a acestor prestații; pe de altă
parte, când prestațiile care sunt obiectul drepturilor de creanță, au la rândul lor ca obiect un
anumit bun sau un drept real, executarea lor afectează aceste elemente patrimoniale,
modificându-le material sau schimbându-le statutul juridic, astfel încât fie li se acordă
valoare suplimentară, fie li se absoarbe o parte din valoarea economică (de exemplu, prin
încheierea unui contract de locațiune scade valoarea de piață a bunului care formează
obiectul dreptului de folosință al locatarului, ca drept de creanță). Dar chiar în asemenea
situații drepturile de creanță nu sunt instrumente juridice de apropriere prin ele însele, nici
măcar în sensul general al acestei noțiuni, deoarece ele nu conferă titularului (creditorului)
atribute care se exercită direct asupra unui bun, ci numai aptitudinea de a cere debitorului
să execute o anumită prestație pozitivă sau negativă, fără legătură sau, după caz, în
legătură cu un anumit lucru sau bun (în acest ultim caz, lucrul sau bunul este doar obiectul
indirect al dreptului de creanță)

Așadar, chiar dacă în acest textul art. 535 C. civ. se face referire la drepturile patrimoniale
în general – dintre care unele (drepturile reale) au ca obiect direct, iar altele (drepturile de
creanță) au ca obiect indirect anumite lucruri corporale sau necorporale -, este evident că
aproprierea, în sens general, a lucrurilor se poate face numai prin mecanismul juridic al
drepturilor reale, pentru că numai acestea au ca obiect direct un lucru, care devine astfel
bun. Este motivul pentru care în Codul civil actual, în Cartea a III-a (”Despre bunuri”), Titlul I
poartă numele „Bunurile și drepturile reale în general”, ceea ce precizează concepția
legiuitorului, potrivit căreia numai drepturile reale sunt instrumente juridice prin care
lucrurile corporale și cele necorporale sunt apropriate, devenind bunuri.

În acest context, noțiunea de apropriere este înțeleasă, așadar, nu doar în sensul ei

propriu-zis, când se realizează prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, ci și în
sensul general, când se realizează prin mecanismul juridic al altor drepturi reale[64].

Mai reiese din definiția de mai sus că noțiunea juridică de bun are o semnificație în deplină
concordanță cu etimologia sa: din adjectivul bun a rezultat substantivul bun[65].

14/47
Ca urmare, în mod judicios legiuitorul a abandonat concepția care stătea la baza Codului
civil din 1864, potrivit căreia toate drepturile patrimoniale sunt bunuri[66], precum și la
ideea perpetuată din dreptul roman, conform căreia dreptul de proprietate este un bun
corporal, iar celelalte drepturi patrimoniale sunt bunuri incorporale. Pe cale de consecință,
în Codul civil în vigoare nu au mai fost preluate categoria imobilelor prin obiectul la care se
aplică și categoria mobilelor prin determinarea legii, menționate în art. 471 și 474 C. civ.
1864, texte care exprimau această idee, distingând între bunurile imobile corporale (dreptul
de proprietate asupra unui imobil) și bunurile imobile incorporale (celelalte drepturi reale
imobiliare), precum și între bunurile mobile corporale (dreptul de proprietare asupra unui
mobil) și bunurile mobile incorporale (celelalte drepturi reale mobiliare)[67].

IV. Noțiunea de bun incorporal și categorii de bunuri incorporale

1. Noțiunea de bun incorporal. Modul în care am definit noțiunea de lucru și noțiunea de

bun în sens juridic permite depășirea celor două contradicții logice, evocate mai sus, care
făceau incoerentă definirea anterioară a acestor două noțiuni. Am văzut mai întâi că sfera
lucrurilor nu se mai reduce la lucrurile corporale, ci cuprinde și lucrurile necorporale. A fost
depășită astfel contradicția dintre reducerea sferei noțiunii de lucru la lucrurile corporale, pe
de o parte, și lărgirea sferei noțiunii de bunuri cu așa-numitele bunuri incorporale care nu
sunt lucruri, pe de altă parte. Apoi, am subliniat că lucrurile, fie corporale, fie necorporale,
devin bunuri, adică dobândesc valoare economică prin apropriere, ca premisă a
schimbului, adică a transferului de drepturi. În acest fel a fost depășită și contradicția dintre
recunoașterea procesului de apropriere al lucrurilor corporale, care devin bunuri pe această
cale, și ignorarea faptului că bunurile incorporale sunt rezultatul aproprierii lucrurilor
incorporale, ceea ce nu mai putea explica mecanismul prin care ele dobândesc valoare
economică. S-ar putea reproșa că această afirmație este prea tranșantă, întrucât, în
ipoteza drepturilor patrimoniale apropriate, valoarea lor economică preexistă. Observația
este corectă, dar valoarea drepturilor patrimoniale apropriate nu este întotdeauna aceeași
cu valoarea lor ca drepturi patrimoniale, înainte de a deveni bunuri, adică obiect al altor
drepturi reale.

Așadar, valoarea economică și ideea de apropriere sunt esențiale pentru înțelegerea

modului în care lucrurile corporale sau lucrurile necorporale devin bunuri. Cum am văzut,
aceste două elemente esențiale se regăsesc, explicit sau implicit, în definiția legală a
bunurilor cuprinsă în art. 535 C. civ. Într-adevăr, în măsura în care constituie obiectul unui
drept real, lucrul corporal sau necorporal a fost apropriat și a devenit bun, dobândind astfel
valoare economică proprie, care este absorbită total sau parțial chiar în valoare dreptului
real respectiv.

Desigur, când aproprierea se face prin mecanismul juridic al dreptului de proprietate, inițial
întreaga valoare economică a bunului este absorbită în acest drept. Pe această bază, dacă
ulterior dreptul este dezmembrat, valoarea economică se va distribui între nuda proprietare
și dezmembrămintele rezultate.

Deși acest mecanism juridic al aproprierii și al dobândirii valorii economice este definitoriu
atât pentru bunurile corporale, cât și pentru cele incorporale, totuși, acest mecanism
dobândește două trăsături particulare în cazul bunurilor incorporale. Ambele trăsături
decurg din caracterul imaterial al acestor bunuri.
15/47
Concepția potrivit căreia drepturile patrimoniale, fie în ansamblul lor, fie cu excepția
dreptului de proprietate, sunt bunuri incorporale, ignoră atât mecanismul aproprierii în
general, cât și particularitățile acestui mecanism în cazul bunurilor incorporale.

Prin ele însele, drepturile patrimoniale nu sunt bunuri. Dreptul de proprietate sau alt drept
real, în formă tipică, privit în sine, este un instrument juridic prin intermediul căruia
persoanele apropriază obiectele, lucrurile, scoțându-le din starea naturală și introducându-
le în sfera civilizației. Mai întâi au fost apropriate lucrurile naturale, care au devenit astfel
bunuri, apoi acestea au fost transformate, dându-li-se utilități noi, pentru ca mai târziu omul
să creeze produse noi, ca bunuri corporale.

Într-o etapă ulterioară, unele drepturi patrimoniale, nu toate, au devenit ele însele lucruri
apropriabile, fiind transformate în bunuri incorporale, ca obiect al dreptului de proprietate
sau al altor drepturi reale, în formă atipică. Tot astfel, masele patrimoniale, ca universalități
juridice, precum și universalitățile de fapt au devenit obiect al dreptului de proprietate în
formă atipică, dobândind valoare economică distinctă de elementele componente, iar drept
dreptul de proprietate a putut fi înstrăinat, dezmembrat sau grevat cu drepturi reale de
garanție.

Apoi informațiile au fost apropriate in bazele de date sau ca secret comercial.

Totodată, creațiile intelectuale, ca forme speciale de obiectivare a ideilor și sentimentelor,

au fost înțelese ca aparținând autorului lor, cu posibilitatea exploatării lor economice[68].
Specificul, oarecum paradoxal, al acestei forme de apropriere constă în aceea că, inițial, ea
se realizează nu prin însușirea a ceva ce este exterior, ci prin obiectivarea a ceva ce este
interior. Desigur, ulterior, prin înstrăinare, dezmembrare sau grevarea cu garanții reale se
revine la o formă de apropriere a ceva ce este exterior.

Sunt, așadar, patru categorii de bunuri incorporale: anumite drepturi patrimoniale,

universalitățile juridice și cele de fapt, informația în forme specifice (bazele de date,
secretul comercial) și creațiile intelectuale[69], dar numai în măsura în care toate acestea
constituie obiectul unor drepturi reale[70].

Prima trăsătură particulară a mecanismului aproprierii prin care lucrurile necorporale devin
bunuri incorporale constă în aceea că, spre deosebire de lucrurile corporale, care sunt în
mod natural apropriabile, lucrurile incorporale devin apropriabile numai cu autorizarea legii.
Pentru ca un lucru corporal să nu fie apropriabil este necesară o interdicție prevăzută de
lege, în timp ce un lucru necorporal poate să fie apropriat numai dacă există o autorizarea
a legii[71]. Astfel, pentru ca lucrurile necorporale să devină bunuri nu este suficient ca ele
să aibă o anumită utilitate, ci este necesar să fie aduse în sfera bunurilor apropriabile prin
intermediul dreptului obiectiv, iar apoi să fie apropriate efectiv, prin mecanismul juridic al
dreptului de proprietate sau al altui drept real, pentru a dobândi valoare economică[72]. Mai
trebuie adăugat că autorizarea legii înseamnă și crearea unui regim juridic propriu al
fiecărei specii de bunuri incorporale. Cum știm, există multe specii de bunuri corporale care
au un regim juridic propriu, dar nu toate bunurile corporale au un asemenea regim, în timp
ce toate bunurile incorporale au un regim juridic propriu. Desigur, dacă se poate vorbi de
un regim juridic general al bunurilor, acesta se aplică și bunurilor corporale și celor
necorporale, în absența unor prevederi derogatorii.
16/47
Într-o altă opinie, foarte subtilă și interesantă, s-a apreciat că <<spre deosebire de lucrurile
corporale care devin bunuri numai atunci când au fost apropriate, drepturile patrimoniale –
deoarece se află deja în ”ordinea juridică” – sunt bunuri incorporale în măsura în care
natura lor nu împiedică sau legea nu interzice ca să fie obiect al unor prestații contractuale,
asemenea bunurilor corporale. Aceasta deoarece prestația ce are ca obiect un drept
patrimonial, o creanță spre pildă, este la rândul ei obiect al obligației, iar în conținutul
obligației sunt drepturi și îndatoriri ale părților, care, implicit, au ca obiect respectiva
creanță. Prin urmare, nu credem că este necesară o dispoziție legală care să prevadă că
asupra unui drept patrimonial se poate constitui un alt drept, altfel cum nu este necesară
constituirea efectivă a acestui din urmă drept pentru a putea califica cel dintâi drept
patrimonial ca fiind un bun incorporal. Trebuie doar ca natura respectivului drept să nu îl
excludă de la circuitul civil sau să nu existe o dispoziție a legii în virtutea căreia, acel drept
să fie incesibil și, ca urmare, exclus din acest circuit >>[73].

Este judicioasă afirmația potrivit căreia drepturile patrimoniale se află deja în ordinea
juridică, spre deosebire de lucrurile corporale neapropriate, care se află încă în ordinea
naturală, dar această calitate a lor nu este suficientă pentru ca drepturile patrimoniale să fie
bunuri, cu singura condiție de a nu fi excluse din circuitul civil prin natura lor sau printr-o
dispoziție a legii, cum se susține în această opinie. Cum s-a precizat, cesibilitatea,
exigibilitatea, sesizabilitatea, transmisibilitatea pentru cauză de moarte, includerea
contabilă într-o masă comună sunt criterii de apreciere a patrimonialității drepturilor și
datoriilor complementare[74], dar care derivă din criteriul esențial al valorii economice și
care exprimă, într-o formă sau alta, ideea de fungibilitate în sens general și ideea de
accesibilitate la schimb[75]. Așadar, cesibilitatea drepturilor este doar un criteriu derivat
pentru aprecierea patrimonialității acestora, iar nu o calitate definitorie pentru transformarea
drepturilor patrimoniale în bunuri, indiferent de orice raport de apropriere. Urmând această
opinie, cum, cu rare excepții, drepturile patrimoniale sunt cesibile, ne-am întoarce la
concepția potrivit căreia aceste drepturi sunt, prin ele însele bunuri, concepție care a fost
însă abandonată de Codul civil în vigoare. Este adevărat că, în măsura în care sunt
cesibile, drepturile patrimoniale pot fi obiectul unor prestații, care sunt la rândul lor obiectul
unor raporturi obligaționale civile, dar nu devin bunuri prin însuși acest fapt; de exemplu,
dreptul de proprietate poate fi obiectul unei prestații de a da persistente în timp, prestație
care este, la rândul ei, obiectul unei obligații născute dintr-un contract de vânzare-
cumpărare, dar dreptul de proprietate nu devine bun prin însuși acest fapt, distinct de bunul
care este chiar obiectul dreptului de proprietate; tot astfel, simplul fapt că dreptul de
uzufruct este cesibil, în absența unei prevederi contrare, conform art. 714 C. civ., nu este
suficient pentru ca acesta să devină bun; de asemenea, din cesibilitatea creanței nu se
poate trage concluzia ca ea este bun prin însuși acest fapt[76]. În aceste exemple, dreptul
patrimonial respectiv nu devine bun decât dacă el însuși este obiect al unui drept real, ceea
ce este posibil numai pe temeiul unei prevederi legale.

De altfel, din moment ce s-a subliniat că legiuitorul, ”așa cum rezultă din art. 535 C. civ., a
dat prioritate rezultatului aproprierii”[77], această concluzie se aplică, în egală măsură, nu
numai lucrurilor corporale, care devin bunuri prin apropriere, ci și lucrurilor necorporale,
inclusiv drepturilor patrimoniale și universalităților juridice sau de fapt, care devin bunuri tot
prin apropriere, în sens larg, adică în măsura în care ”constituie obiectul unui drept

17/47
patrimonial”, mai exact al dreptului de proprietate sau al altui drept real. Într-adevăr, în
textul art. 535 C. civ. legiuitorul a făcut această precizare în legătură nu numai cu lucrurile
corporale, ci și cu cele necorporale.

Împrejurarea că drepturile patrimoniale, universalitățile juridice și cele de fapt se află deja

în ordinea juridică în momentul aproprierii nu este un obstacol pentru calificarea lor ca
lucruri necorporale; cum s-a menționat mai sus, încă din dreptul roman clasic, drepturile
patrimoniale, cu excepția dreptului de proprietate erau considerate lucruri necorporale.
Până la urmă este importantă convenția agreată cu privire la definirea noțiunilor de lucru și
de bun. În raport cu definirea acestor două noțiuni în contextul prezentului demers de
cercetare, drepturile patrimoniale, universalitățile juridice și cele de fapt sunt lucruri propriu-
zise, iar prin apropriere devin bunuri incorporale propriu-zise, iar nu bunuri incorporale
asimilate[78].

A doua trăsătură particulară a mecanismului aproprierii prin care lucrurile necorporale devin
bunuri incorporale este necesitatea unui suport material pe care să se poată fixa
imaterialitatea bunului incorporal. Configurația proprie, stabilă și autonomă pe care trebuie
să o aibă orice lucru, fie el corporal sau necorporal, se consolidează în cazul bunului
incorporal prin acest proces de fixare pe un suport material[79].

Când este vorba de operele de creație intelectuală, nu trebuie să se confunde aducerea la

cunoștința publicului – prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod
adecvat – cu fixarea pe un suport material, care se produce într-o etapă anterioară.

Cât privește suportul material, acesta poate să constea în cele mai diferite forme de
existență a materiei; de exemplu, așa numitele ”acțiuni emise în formă dematerializată”, în
realitate au un suport material, respectiv registrul acționarilor în care sunt înregistrate. Nu
este obligatoriu ca această fixare să presupună încorporarea efectivă a bunului incorporal
în substanța suportului material, respectiv nu este necesar ca bunul incorporal să
dobândească chiar corpul suportului său material. În legătură cu secretul comercial, privit
ca valoare incorporală, s-a apreciat că acesta ”nu trebuie confundat cu suportul său, adică
acel lucru corporal care permite fixarea și transmiterea facilă a informației, prin remiterea
suportului, ori prin multiplicarea sa.[80]” În măsura în care se produce o asemenea
încorporare, consecința juridică este că bunul incorporal poate fi posedat prin intermediul
corpului suportului sau material, cum se întâmplă în cazul titlurilor de valoare la purtător și
în cazul monedei propriu-zise (cea care are suport material pe care sunt marcate semnele
valorice). Dacă nu se produce o asemenea încorporare, bunul incorporal nu este
susceptibil de posesie, astfel încât numai stăpânirea bunurilor corporale include atât
elementul animus, cât și elementul corpus, în timp ce stăpânirea bunurilor incorporale se
reduce la elementul animus[81]. Dar chiar dacă nu se produce o asemenea încorporare,
când suportul material este un înscris, acesta nu are doar o funcție probatorie, ci constituie
și o condiție de existență a bunului incorporal.

Avem acum toate elementele necesare pentru definirea bunului incorporal, ca fiind un lucru
necorporal care dobândește valoare economică prin apropriere, pe temeiul autorizării legii
și al fixării pe un suport material.

18/47
2. Specii de bunuri incorporale. Fără a face o analiză exhaustivă a tuturor speciilor de
bunuri incorporale, totuși o simplă trecere în revistă a acestora este utilă pentru a pune mai
bine în lumină însăși noțiunea de bunuri incorporale. Dreptul de creanță și dreptul de
proprietate, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unui alt drept de proprietate .

a. Titlurile de valoare. Titlurile de valoare sunt înscrisuri care încorporează, în materialitatea

lor, drepturile patrimoniale pe care le constată, astfel încât persoana care posedă în mod
legitim înscrisul este şi titulara dreptului menţionat în înscris[82].

Ca urmare a încorporării drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le constată, „dreptul de

proprietate asupra titlurilor şi dreptul de creanţă pe care acesta îl constată se confundă;
dreptul de creanţă nu există fără titlu, nu poate fi realizat decât de posesorul legitim al
titlului“[83]. Deşi afirmaţia se referă numai la titlurile care constată drepturi de creanţă, în
realitate ea este valabilă şi pentru titlurile de valoare care constată şi încorporează drepturi
reale[84].

Încorporarea drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le constată determină autonomia

dreptului patrimonial faţă de raportul juridic iniţial (fundamental)[85]. Pe această bază, este
posibilă simplificarea formalităţilor juridice de transmitere a dreptului patrimonial încorporat
în înscris.

Gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris diferă însă de la caz la caz. Cu cât
este mai mare gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris, cu atât este mai
simplă procedura de transmitere a dreptului. Astfel, titlurile de valoare la purtător realizează
o încorporare completă a drepturilor patrimoniale în materialitatea înscrisurilor care le
constată. În acest caz, drepturile patrimoniale constatate prin înscrisuri sunt limitate la
drepturile de creanţă. În această categorie intră acţiunile şi obligaţiunile la purtător[86].
Consecinţa este că aceste titluri, spre deosebire de cele nominative şi de cele la ordin, se
transmit prin simpla lor predare (tradiţiune), întrucât nu poartă menţiunea numelui
posesorului şi intră sub incidenţa normelor de drept comun care guvernează circulaţia
juridică a bunurilor mobile[87]. În acest sens, în art. 1588 alin. (3) C. civ. se statuează:
„Creanța încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului.
Orice stipulație contrară se consideră nescrisă.” De asemenea, ele pot fi dobândite prin
posesia de bună-credință, conform art. 937 C. civ. și prin uzucapiunea bunurilor mobile,
potrivit art. 939 C. civ., posibilitate expres prevăzută în art. 940 C. civ., denumit „Posesia
titlurilor la purtător”, în care se statuează că „Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică și
titlurilor la purtător, în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel”.

Aşadar, în ipoteza titlurilor de valoare la purtător, dreptul de proprietate asupra înscrisului

devine drept de proprietate asupra creanţei constatate prin înscris. Într-adevăr, deşi dreptul
de creanţă este incorporal, posesia lui este posibilă prin posesia înscrisului în a cărui
materialitate s-a încorporat creanţa. Astfel, dreptul de creanţă devine obiectul unui drept
real, dreptul de proprietate. Fiind obiectul unui drept real, dreptul de creanţă devine un
adevărat bun incorporal.

În toate aceste cazuri, se poate vorbi de un adevărat drept de proprietate asupra dreptului
de creanță, întrucât acesta dobândește corporalitatea înscrisului care îl constată.

Asemănătoare este şi situaţia monedei, chiar dacă aceasta nu se confundă cu titlurile de

19/47
valoare[88]. Se poate spune că în acest caz este şi mai evidentă transformarea valorii
exprimate prin însemnele marcate pe monedă[89] în obiect al dreptului de proprietate,
respectiv în bun incorporal, întrucât moneda nu poate fi refuzată la plată, nu este legată,
nici măcar la origine, de un raport juridic fundamental, nu prezintă riscul insolvabilităţii, fiind
garantată de stat şi are efecte pe o perioadă nedeterminată, până la retragerea din
circulaţie.

Totuși, chiar și titlurile de valoare care nu se încorporează deplin în substanța înscrisului

care le constată, cum sunt titlurile nominative și titlurile la ordin, nu sunt simple drepturi de
creanță, întrucât ele sunt fixate în înscris și nu se pot transmite fără acesta. Tradițiunea
(remiterea materială) a înscrisului nu mai este însă suficientă pentru transmiterea dreptului
de creanță, ci este necesară și îndeplinirea unor formalități suplimentare. Astfel, conform
art. 1588, alin. (1) C. civ., „În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menționează atât
pe înscrisul respectiv, cât și în registrul ținut pentru evidența acestora”, iar în alin. 2 se
adaugă: „Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit
dispozițiilor aplicabile în materia cambiilor”. Fiind fixate în înscrisul care le constată, aceste
titluri de valoare sunt bunuri incorporale, tot ca obiect al unui drept de proprietate, chiar
dacă nu li se mai aplică normele de drept comun care guvernează circulația juridică a
bunurilor mobile, deci nu pot fi dobândite, în condițiile art. 937 C. civ, prin posesia de bună-
credință sau în condițiile art. 940 C. civ., prin uzucapiune.

Interesantă este situaţia acţiunilor nominative și a altor instrumente financiare emise în

formă dematerializată.

Într-adevăr, conform art. 91 alin. (2), fraza a II-a din Legea societăţilor comerciale,
„Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă
dematerializată, caz în care se înregistrează în registrul acționarilor. “Chiar și în acest caz,
deși dreptul de creanță nu mai este încorporat în substanţa înscrisului care-l constată
(acţiune nominativă pe suport de hârtie), totuși acţiunea nominativă este fixată pe un
suport material, fiind înregistrată în registrul acționarilor, creditorul are un monopol asupra
acestor acțiuni, iar exercitarea acestui monopol este legată de suportul material (registrul
acționarilor). În plus, acțiunile au valoarea lor intrinsecă, de piaţă, distinctă de valoarea lor
nominală, care este obiectul dreptului de creanță din raportul juridic fundamental.

Asupra acestor acțiuni, ca bunuri incorporale, se exercită astfel un drept de proprietate,

care este însă atipic deoarece obiectul său – nefiind încorporat deplin, ci doar fixat pe
suportul său material, deci nu are corp – nu poate fi posedat. Ca urmare dreptul de
proprietate nu poate fi dobândit în condițiile art. 937 C. civ., prin posesia de bună-credință,
și nici în condițiile art. 940 C. civ., prin uzucapiune.

În mod similar, în art. 2411 C. civ. se face trimitere la instrumentele financiare „care, potrivit
regulilor pieței pe care sunt tranzacționate, pot fi transferate prin simpla înregistrare în
registrele care o deservesc”.

Numitorul comun al tuturor acestor titluri de valoare nu se reduce doar la cesibilitate

(transmisibilitate) și la apartenență.

Sub primul aspect, cesibile (transmisibile) sunt și drepturile de creanță, și drepturile de

proprietate asupra mărfurilor, dar prin încorporarea lor, în grade diferite, în înscrisurile sau
20/47
în suportul electronic care le constată, toate aceste drepturi nu mai sunt cesibile
(transmisibile) în mod autonom, ci numai împreună cu, sau cel puțin prin intermediul
suportului lor material. Altfel spus, cesibil (transmisibil) este dreptul de proprietate constituit
asupra acestor bunuri incorporale, pe temeiul regimului lor juridic (autorizarea legii). Este
motivul pentru care în art. 1587, alin. (1) C. civ. se precizează: „Creanțele încorporate în
titluri nominative, la ordin ori la purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voință al
părților”, iar în art. 1588 C. civ., evocat mai sus, sunt indicate modalitățile de transmitere ale
acestor titluri de valoare. În plus, cu privire la alte titluri de valoare, de exemplu titlurile
reprezentative de mărfuri (care încorporează drepturi de proprietate, iar nu drepturi de
creanță), în art. 1587 C. civ., alin. (2) se adaugă: „Regimul …altor titluri de valoare se
stabilește prin lege specială”. Așadar, nu cesibilitatea este elementul nou care a apărut prin
aproprierea creanțelor încorporate în titlurile de valoare, pentru că aceasta caracterizează,
ca regulă, drepturile patrimoniale, fie ele drepturi reale sau drepturi de creanță; elementul
nou este chiar dreptul de proprietate în formă atipică prin care sunt apropriate aceste
creanțe încorporare, în grade diferite, în titlurile care le constată.

Sub cel de al doilea aspect, dreptul de proprietate asupra titlurilor de valoare nu se

confundă cu ideea de simplă apartenență la un patrimoniu. Numai într-o accepție generală
ideea de proprietate este echivalentă cu ideea de apartenență. Dar, deși toate drepturile
patrimoniale au această trăsătură a apartenenței, este eronat să se confunde apartenența
cu dreptul de proprietate, care – fie în formă tipică, fie în formă atipică – are un conținut
juridic specific, adică anumite prerogative care se exercită, de regulă, direct și nemijlocit
asupra obiectului său, indiferent dacă este un bun corporal sau incorporal. Dreptul de
proprietate asupra titlurilor de valoare are prerogative specifice care se exercită de către
titularul său asupra titlului care încorporează un drept de creanță sau un drept de
proprietate, după caz, ca bun incorporal[90]. Cu alte cuvinte, un drept patrimonial (un drept
de creanță sau un drept de proprietate) devine bun incorporal pentru că este apropriat ca
obiect al dreptului de proprietate.

Aceste bunuri incorporale pot fi date în uzufruct, cum rezultă din art. 741 C. civ., care
reglementează distribuirea dreptului de vot între nudul proprietar și uzufructuar în cazul
uzufructului constituit asupra acțiunilor sau a altor valori mobiliare. Alte dezmembrăminte
asupra titlurilor de valoare nu se pot constitui, deoarece dreptul de proprietate asupra unui
bun incorporal nu este compatibil, prin natura obiectului său, cu alte dezmembrăminte
decât uzufructul.

Situația părților sociale este asemănătoare cu aceea a titlurilor de valoare, astfel încât pot fi
și ele considerate ca fiind bunuri incorporale[91].

b. Creanțe date în uzufruct. Din prevederile art. 737-739 C. civ. rezultă că uzufructul se
poate constitui și asupra unei creanțe[92]. Deși în textul primului articol se statuează că
uzufructul asupra unei creanțe este opozabil terților dacă se îndeplinesc condițiile și
formalitățile de publicitate cerute de lege pentru cesiunea de creanță, nu înseamnă că
darea unei creanțe în uzufruct este echivalentă unei cesiuni de creanță. Spre deosebire de
cesiunea de creanță, care, prin transferul din patrimoniul cedentului în patrimoniul
cesionarului, nu schimbă statutul creanței de simplu drept patrimonial, constituirea
uzufructului este posibilă numai dacă creanța devine obiect al unui drept de proprietate, în
formă atipică, respectiv un bun incorporal, astfel încât prin dezmembrarea acestui drept
21/47
rezultă un drept de nudă proprietate și un drept de uzufruct asupra aceluiași bun incorporal.
Relevant este că uzufructul nu se stinge prin plata creanței, ci continuă asupra capitalului
până la împlinirea termenului acestui dezmembrământ, cum se precizează în art. 738 alin.
(2) C. civ.

c. Este bun incorporal creanța aportată la formarea capitalului social al unei societăți?
Răspunsul afirmativ pare să fie conținut în art. 1897 C. civ., referitor la bunurile incorporale
aportate la capitalul social. Pornind de la titlul acestui articol, s-ar putea crede că nu numai
titlurile de valoare (acțiuni, părți sociale, cambii și alte titluri de credit) menționate în alin. (2)
și (3) sunt bunuri incorporale, ci și simplele drepturi de creanță aportate la capitalul social ar
fi bunuri incorporale. În realitate, aportul unei creanțe este o cesiune de creanță prin care
nu se schimbă statutul obligațional al acestui drept patrimonial, adică el nu devine în
patrimoniul cesionarului (o anumită societate) obiect al altui drept real ca să poată fi
calificat ca bun incorporal, ci devine un element component al capitalului social.

B. Universalități, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unor drepturi reale principale.

a. Observații prealabile. O primă observație privește distincția dintre universalitatea juridică

și universalitatea de fapt.

În Codul civil actual a fost consacrată noţiunea de universalitate de fapt în art. 541. Potrivit
acestui text, „(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin
aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.

(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă
obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”.

Spre deosebire de universalitatea de fapt, universalitatea de drept conţine nu numai

elemente active, ci şi datorii. Activul şi pasivul, precum și fungibilitatea în sens general a
elementelor patrimoniale componente sunt definitorii pentru univer​salitatea juridică. În
cazul universalităţii de fapt, elementele patrimoniale care o compun nu sunt fungibile, în
accepţia generală a acestui termen, întrucât individualitatea lor materială nu se topeşte într-
o substanţă economică generală, comună. Ca urmare, înstrăinarea unor bunuri din
universalitatea de fapt nu mai permite conservarea între​gului prin intermediul subrogaţiei
reale generale. Exemplul clasic este acela al unei biblioteci a cărei unitate rezultă din
legătura dintre drepturile patrimoniale care o compun, iar nu din valoarea ei economică.
Înstrăinarea drepturilor de proprietate asupra cărţilor în mod individual determină
diminuarea întregului, întrucât preţul primit nu ia locul drepturilor înstrăinate. Asemă​nătoare
este şi situaţia colecţiilor de artă sau de altă natură. De asemenea, se apreciază că fondul
de comerţ este o universalitate de fapt.

În mod riguros, numai patrimoniul este o adevărată universalitate juridică (universum ius,
universitas iuris), Cât priveşte înţelegerea patrimoniului ca universalitate juridică, în art. 31
alin. (1) C. civ. se precizează că acesta „include toate drepturile şi datoriile ce pot fi
evaluate în bani” şi care aparţin titularului patrimoniului. Totuşi, o masă patrimonială este
privită ca uni​ver​sitas iuris, iar nu ca universitas facti, deși masele patrimoniale sunt doar
părţi ale întregului, dar fiecare păstrează o unitate specifică, determinată de un anumit grad
de generalitate, de scopul căruia îi este afectată şi de regimul juridic special.

22/47
Ca urmare, datorită generalităţii sale, fiecare masă de drepturi şi obligaţii pecuniare
împrumută unele trăsături ale patrimoniului înţeles ca universalitate. În acest înţeles,
masele patrimoniale pot fi privite ca universalităţi.

Astfel, o asemenea masă patrimonială nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile

componente, având o existenţă independentă faţă de cantitatea şi fluctuaţia acestora;
fiecare masă patrimonială are o dimensiune temporală, determinată de scopul căreia îi este
afectată; subrogaţia reală generală operează în cadrul fiecărei mase patrimoniale; de
regulă, o masă patrimonială conţine atât drepturi, cât şi obligaţii patrimoniale; divizarea
patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare trebuie să aibă
întotdeauna un temei legal, spre deosebire de universalităţile de fapt, care, cum se
precizează în art. 541 alin. (1) C. civ., se constituie fie prin voinţa legiuitorului, fie prin voinţa
titularului patrimoniului [în cazul maselor patrimoniale, voinţa persoanei poate fi relevantă
numai în mod indirect, ca o condiţie preliminară pentru aplicarea unui regim juridic care
determină divizarea patrimoniului; acesta este înţelesul sublinierii cuprinse în art. 31 alin.
(2) C. civ., în care se arată că divizarea patrimoniului este posibilă „numai în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege”][93].

În legătură cu definiția legală a universalității de fapt, mai trebuie precizat că, deși legiuitorul
a folosit în ambele aliniate ale art. 541 termenul bunuri, sensul lui nu este acela de obiect
al drepturilor reale, ci de drepturi patrimoniale. Cum am precizat mai sus, în sens metaforic
sau ca urmare a unei inerții de limbaj, toate drepturile patrimoniale pot fi privite ca bunuri
incorporale. Astfel, în doctrină, în jurisprudență și în diferite texte legale se folosește încă
expresia ”bunurile din patrimoniu” cu sensul de ”drepturi patrimoniale”. Dar în funcție de
context trebuie să fie deslușită accepția în care este folosit termenul ”bun”: ca drept
patrimonial sau ca bun propriu-zis, obiect al unui drept real. Așa fiind, sintagma „ansamblul
bunurilor” din primul aliniat al art. 541 C. civ. trebuie să fie citită „ansamblul drepturilor
patrimoniale”, iar termenul „Bunurile” din al doilea aliniat al aceluiași articol trebuie să fie
citit „Drepturile patrimoniale”. De exemplu, într-o universalitate de fapt intră dreptul de nudă
proprietate sau dreptul de uzufruct, iar nu bunul care constituie obiectul acestor
drepturi[94]. Ca urmare, pentru distincția dintre universalitatea juridică și cea de fapt sunt
relevante celelalte trăsături menționate mai sus, chiar dacă în componența ambelor intră
drepturi patrimoniale, iar nu bunurile care formează obiectul lor.

A doua observație privește particularitatea mecanismului de apropriere prin care masele

patrimoniale ca universalități juridice și universalitățile de fapt devin bunuri incorporale.
Întrucât patrimoniul este inalienabil, problema aproprierii se pune numai în legătura cu
aceste universalități[95].

Nu numai pentru că este inalienabil, ci pentru că este un atribut al personalității, aspect din
care decurge inalienabilitatea, patrimoniul nu poate fi obiect de apropriere și deci nu poate
deveni bun; titularul nu are un drept de proprietate asupra patrimoniului, ci o putere juridică
specială, ale cărei atribute nu se confundă cu cele ale dreptului de proprietate, nici măcar
într-o formă atipică.[96].

În schimb, unele mase patrimoniale ca universalități juridice (masele succesorale) și

universalitățile de fapt sunt alienabile, dacă legea permite. Puterea juridică pe care titularul
o exercită asupra acestor părți din patrimoniul său poate fi asimilată unui drept de
23/47
proprietate în formă atipică, în primul rând pentru că masele patrimoniale și universalitățile
de fapt au o configurație proprie, stabilă și autonomă, iar apoi pentru că, în măsura în care
legea permite, sunt alienabile și pot constitui, cum se va arăta mai jos, obiectul unui drept
de nudă proprietate și al unui uzufruct sau al unei ipoteci. Ca urmare, masele patrimoniale
și universalitățile de fapt devin bunuri prin apropriere, cu autorizarea legii, adică devin
obiect al dreptului de proprietate ori al altor drepturi reale, în formă atipică. Inițial, această
apropriere se produce chiar prin faptul juridic în sens restrâns sau prin actul juridic (contract
sau act unilateral, după caz) de constituire a universalității[97]; constituirea are însă
semnificația aproprierii numai dacă, potrivit regimului juridic specific, universalitatea
respectivă este alienabilă prin acte juridice între vii, chiar și în condiții restrictive, cu
consecința că se poate constitui asupra ei un drept de nudă proprietate, un drept de
uzufruct sau un drept de ipotecă. Prin ipoteză, pentru a se constitui asemenea drepturi
reale, trebuie să existe mai întâi un drept de proprietate asupra unui anumit bun. Figura
juridică a dezmembrămintelor presupune existența dreptului de proprietate care se
dezmembrează. Dar fiind vorba de o universalitate ca bun incorporal, asupra ei se poate
constitui, prin dezmembrarea dreptului de proprietate asupra sa, doar un drept de nudă
proprietate și un drept de uzufruct, universalitatea fiind incompatibilă prin natura sa cu
celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (drept de uz, drept de abitație, drept
de servitute și drept de superficie).

b. Universalități juridice, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unui drept de

proprietate, respectiv al unui drept de nudă proprietate și al unui drept de uzufruct. Dintre
toate masele patrimoniale a căror constituire este permisă prin lege, se pare că numai
masa patrimonială succesorală îndeplinește cerințele pentru a putea fi calificată ca un bun
incorporal. Aceasta poate fi înstrăinată, potrivit art. 1110 alin. (1), lit. a, în condițiile art.
1747-1754 C. civ. și pe cale de consecință formează obiectul unui drept de proprietate, iar
acesta poate fi dezmembrat în dreptul de nudă proprietate și în dreptul de uzufruct[98]. Cât
privește opozabilitatea înstrăinării masei succesorale, din dispozițiile art. 1753 C. civ
raportate la art. 56 din Legea 71/2011 rezultă că drepturile reale imobiliare cuprinse în
moștenire trebuie să fie înscrise în cartea funciară, iar dacă aceasta cuprinde și alte
drepturi patrimoniale pentru care legea prevede formalități speciale de opozabilitate, ele vor
deveni opozabile terților numai după îndeplinirea formalităților respective; mai mult, după
finalizarea lucrărilor de cadastru și deschiderea cărților funciare pentru toate imobilele dintr-
o unitate administrativ-teritorială, însăși transmiterea drepturilor reale imobiliare va fi
condiționată de înscrierea în cartea funciară[99].

Deși din dispozițiile art. 706 și art. 743 alin. (1) și (2) C. civ.[100] ar părea să rezulte că
dreptul de uzufruct s-ar putea constitui asupra oricărei mase patrimoniale ca universalitate
juridică („Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale,
inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă din acestea”), totuși cele mai
multe mase patrimoniale nu pot fi înstrăinate ca atare prin acte juridice între vii și nici nu
pot fi date în uzufruct deoarece afectațiunea lor este strâns legată de persoana titularului
patrimoniului din care fac parte și nu este posibilă păstrarea acestei afectațiuni fără masa
patrimonială aferentă, ca universalitate juridică. Aceasta este situația masei drepturilor și
datoriilor comune din patrimoniile soților, în măsura în care este aplicabil regimul
comunității legale (art. 339-359 C. civ.) sau convenționale (art. 366-368 C. civ) sau a
maselor patrimoniale în care sunt structurate drepturile și obligațiile societăților cu
24/47
personalitate juridică. Tot astfel, masa patrimonială fiduciară nu poate fi înstrăinată ca
atare, pentru că regimul său juridic (art. 773-791 C. civ.) presupune păstrarea continuității
acestei mase până în momentul încetării contractului de fiducie).

Discutabilă este situația așa numitului patrimoniu profesional [masa patrimonială afectată
exercitării în mod individual a unei profesii autorizate, evocată în art. 33 alin. (1) C. civ.] și a
masei patrimoniale afectate desfășurării activității economice de către un întreprinzător
persoană fizică autorizată, întreprindere individuală sau întreprindere familială (art. 2 lit. j)
din O.U.G. nr. 44/2008[101]). În măsura în care aceste mase patrimoniale se pot transmite
către o altă persoană care exercită aceeași profesie autorizată sau aceeași activitate
economică, s-ar putea aprecia că aceste mase sunt bunuri incorporale. Dar chiar și în
acest caz, rămâne discutabilă posibilitatea dării lor în uzufruct.

c. Universalități de fapt, ca bunuri incorporale care constituie obiectul unui drept de

proprietate, respectiv al unui drept de nudă proprietate și al unui drept de uzufruct. Conform
art. 541 alin. (2) C. civ., „Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau
separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”.

Mai întâi, rezultă din lectura atentă a acestui text că nu numai bunurile (în sensul de
drepturi patrimoniale) privite separat, ci și bunurile (în același sens) privite împreună, deci
tocmai ca universalitate de fapt, pot face obiectul unor acte juridice. Apoi, formularea
generală a acestei norme juridice, care se referă la acte juridice, fără nicio distincție,
conduce la concluzia că universalitatea de fapt poate face obiectul și al unor acte juridice
de înstrăinare sau de dezmembrare, ceea ce n-ar fi posibil dacă această universalitate nu
ar fi obiectul unui drept de proprietate, în formă atipică, devenind astfel un bun incorporal.

Posibilitatea de constituire a uzufructului asupra universalităților de fapt, recunoscută cu

valoare de principiu și în art. 706 C. civ., n-ar putea fi împiedicată decât de o altă prevedere
legală sau de un principiu de drept. În absența unei asemenea exceptări, universalitățile de
fapt pot fi obiect al unui uzufruct, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate, în formă
atipică, al căror obiect sunt, ca bunuri incorporale, se dezmembrează într-un drept de nudă
proprietate și un drept de uzufruct.

De exemplu, ca universalitate de fapt, fondul de comerţ[102] este obiectul dreptului de

proprietate sau, în cazul dezmembrării acestuia, al dreptului de nudă proprietate și al
dreptului de uzufruct, devenind astfel un bun incorporal. În acest sens, uzufructul fondului
de comerț este expres prevăzut în art. 745 C. civ. Drepturile patrimoniale care intră în
conţinutul fondului de comerţ devin, ele însele, o dată cu fondul de comerţ, obiect al acestor
drepturi reale. Astfel, proprietarul fondului de comerţ poate să înstrăineze acest bun
incorporal sau să constituie un drept de uzufruct, păstrând nuda proprietate sau să își
păstreze dreptul de uzufruct, înstrăinând nuda proprietate, după cum poate constitui dreptul
de uzufruct în favoarea unei persoane și să înstrăineze nuda proprietate către altă
persoană.[103]. Astfel, este pusă în evidenţă autonomia fondului de comerţ ca bun
incorporal, distinct de drepturile patrimoniale componente.

c. Dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică, dreptul de uzufruct, dreptul de

superficie și dreptul de creanță, ca bunuri incorporale, obiect al dreptului de ipotecă.

a. Care este obiectul dreptului de ipotecă? Prin preluarea și formularea mai clară a unei idei
25/47
exprimate în literatura juridică anterioară, s-a remarcat că obiectul dreptului de ipotecă,
înțeles ca drept real, nu este un bun ca atare, ci valoarea bunului respectiv, mai exact
valoarea de lichidare a acestuia[104]. Precizarea este utilă, pentru că, pe de o parte, în
procesul de executare silită valoarea care se obține efectiv din vânzarea bunului ipotecat
nu este egală, ci este, de regulă, semnificativ mai mică decât valoarea de piață a bunului
respectiv, iar, pe de altă parte, din această valoare se scad cheltuielile de executare.

Ideea potrivit căreia dreptul real de ipotecă are ca obiect nu un anumit bun, ci valoarea de
lichidare a acestuia rezolvă însă doar incomplet adevărata problemă în discuție, care este
născută din diferența insuficient clarificată dintre drepturile reale principale și dreptul de
ipotecă, privit ca drept real accesoriu. Această diferență este mai vizibilă când drepturile
reale principale au ca obiect un bun corporal, dar ea există și când obiectul acestor drepturi
este un bun incorporal.

Este adevărat că prima diferență, subliniată în mod tradițional în clasificarea drepturilor

reale, rezultă din aceea că drepturile reale principale au un caracter autonom, dar nu în
sensul că nu ar putea exista un raport de dependență între ele, ci în sensul că ele nu
depind de existența unor drepturi de creanță, în timp ce drepturile reale accesorii depind de
existența dreptului de creanță pe care îl garantează[105]. Dincolo de această diferență
evidentă se află însă o alta, care o fundamentează pe prima. Autonomia drepturilor reale
principale nu constă, în primul rând, în faptul că nu depind de existența unor drepturi de
creanță, ci în faptul că ele conferă o putere directă, imediată și efectivă asupra bunului care
formează obiectul lor[106].

Această putere sintetizează puterea juridică (suma atributelor pe care le conferă dreptul
real principal asupra unui bun determinat) și puterea de fapt (exercitarea, obiectivarea
acestor atribute prin acte juridice și, când este cazul, prin acte materiale); când drepturile
reale principale au ca obiect un bun corporal, această obiectivare a atributelor conferite de
drept este tocmai posesia ca stare de fapt, care este la rândul ei sinteza elementului
material (corpus) și a elementului subiectiv (animus); când aceste drepturi au ca obiect un
bun incorporal, puterea de fapt păstrează elementul subiectiv, dar exercitarea atributelor lor
nu se poate face prin acte materiale, ci doar prin acte juridice; prin excepție, când bunul
incorporal este un drept de proprietate sau un drept de creanță încorporat în substanța
înscrisului constatator, el poate fi posedat prin intermediul corpului înscrisului. Drepturile
reale accesorii nu conferă o asemenea putere directă, imediată și efectivă asupra unui bun,
fie el corporal sau incorporal, ci numai puterea de a se îndestula cu preferință, la scadența
dreptului de creanță pe care îl garantează, din valoarea bunului respectiv. Dacă dreptul de
gaj și dreptul de retenție conferă totuși atributul detenției precare asupra bunului, dreptul de
ipotecă imobiliara sau mobiliară nu conferă nici măcar un asemenea atribut.[107]

Într-adevăr, dreptul de ipotecă nu presupune deposedarea constituitorului ipotecii de bunul

său, mobil sau imobil, chiar și când acest bun este corporal. Mai mult, când este vorba de
un imobil, clauza de antihreză este considerată nescrisă, conform art. 2385 C. civ. Iată de
ce, în contextul dreptului de ipotecă termenul de bun desemnează două obiecte diferite.

Mai întâi, termenul bun desemnează obiectul dreptului real principal în legătură cu care s-a
înființat ipoteca imobiliară sau mobiliară. Altfel spus, este avut în vedere bunul imobil sau
mobil, corporal sau incorporal care este obiectul acestui drept. Dar dreptul de ipotecă nu
26/47
poartă decât indirect asupra acestui bun. Obiectul direct al ipotecii este chiar dreptul real
principal avut în vedere la constituirea ipotecii: drept de proprietate, în formă tipică sau
atipică, drept de uzufruct și drept de superficie; prin natura lor, dreptul de uz și dreptul de
abitație nu pot fi obiect al dreptului de ipotecă, iar dreptul de servitute[108] poate fi obiect
al dreptului de ipotecă doar împreună cu dreptul de proprietate asupra fondului dominant.
Afirmația potrivit căreia obiectul ipotecii este valoarea de lichidare a bunului , creditorul
ipotecar neavând și neputând exercita asupra bunului respectiv niciun atribut specific,
exprimă intuitiv ideea că obiectul ipotecii este chiar dreptul real principal, iar nu bunul care
constituie obiectul acestuia. Într-adevăr, dacă în discuție ar fi valoarea acestui bun, s-ar
ignora situațiile în care dreptul de proprietate este dezmembrat; în asemenea situații
valoarea bunului nu mai este absorbită integral în valoarea unui singur drept real, adică a
dreptului de proprietate, ci este împărțită fie între dreptul de nudă proprietate și dreptul de
uzufruct asupra bunului imobil sau mobil, corporal sau incorporal, fie între dreptul de nudă
proprietate asupra terenului și dreptul de folosință integrat în conținutul juridic al dreptului
de superficie, în formă incipientă sau deplină[109] asupra aceluiași teren; ca urmare,
ipoteca nu mai poate fi executată asupra valorii întregului bun, care nu mai este absorbită
integral în dreptul de proprietate, întrucât acesta este dezmembrat, ci numai asupra valorii
fiecărui drept real principal rezultat din dezmembrare.

Este luminat astfel al doilea obiect desemnat prin termenul de bun în contextul dreptului de
ipotecă. Prin înființarea dreptului de ipotecă asupra dreptului de proprietate, în formă tipică
sau atipică, asupra dreptului de nudă proprietate, asupra dreptului de uzufruct sau asupra
dreptului de superficie, aceste drepturi reale principale devin ele însele bunuri incorporale.
Într-un sens general, se realizează o apropriere a acestor drepturi, proces al cărui rezultat
este transformarea lor în bunuri.

Când ipoteca este instituită asupra unei creanțe nu există un bun care să fie obiectul direct
al acestui drept personal patrimonial, ci o anumită prestație, care, cum s-a evidențiat mai
sus, nu poate fi calificată ca fiind bun. Ca urmare, în această ipoteză, când creanța este
apropriată, termenul de bun desemnează doar un singur obiect, respectiv această creanță.

Așa fiind, se ajunge la concluzia că dreptul de ipotecă are ca obiect dreptul patrimonial
asupra căruia a fost constituit și se execută asupra valorii acestuia[110].

Această concluzie nu este infirmată de terminologia echivocă utilizată în codul civil în

legătură cu obiectul dreptului de ipotecă. Deși de multe ori obiectul dreptului de ipotecă
este desemnat prin termenul bun , sunt nu puține texte în Codul civil care precizează că
obiectul acestei garanții reale este un anumit drept; astfel, în art. 2352 se statuează că
„Ipoteca nudei proprietăți se extinde asupra proprietății depline la stingerea
dezmembrămintelor”; conform art. 2379 C. civ., pot fi obiect al ipotecii imobiliare dreptul de
uzufruct, cotele-părți din dreptul asupra imobilelor și dreptul de superficie; conform art. 2389
C. civ. pot fi obiect al ipotecii mobiliare creanțele, conturile bancare și drepturile de
proprietate intelectuală; în art. 2398-2408 sunt reglementate ipotecile care au ca obiect
creanțe. Această terminologie echivocă se explică prin aceeași inerție a limbajului juridic,
care confundă dreptul de proprietate cu obiectul său corporal și care a pornit de la
clasificarea lucrurilor din Instituțiunile lui Gaius, continuând până astăzi. Dacă se depășește
această inerție de limbaj, se poate înțelege că, ori de câte ori legiuitorul a folosit termenul
bun în legătură cu obiectul dreptului de ipotecă, a avut în vedere un anumit drept real
27/47
(dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică, dreptul de uzufruct sau dreptul de
superficie ori dreptul de nudă proprietate corespunzător acestor dezmembrăminte), iar nu
bunul care este obiectul dreptului real respectiv.

b. Dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică – bun incorporal, obiect al dreptului de
ipotecă. Dreptul de proprietate are ca obiect în forma sa tipică un bun corporal, iar în forma
sa atipică un bun incorporal. Distincția este relevantă pentru că numai în forma sa tipică
dreptul de proprietate are toate atributele posesiei, folosinței și dispoziției, iar acestea se
obiectivează în posesie ca stare de fapt; în plus, bunul corporal, ca obiect al dreptului de
proprietate, determină un regim juridic general și, când este cazul, un regim juridic special
al exercitării acestor atribute, precum și al dobândirii dreptului; dacă obiectul dreptului nu ar
fi un bun corporal, nu ar fi posibilă dobândirea prin ocupațiune, uzucapiune sau posesia de
bună-credință, după caz. În forma sa atipică, tocmai pentru că are ca obiect un bun
incorporal, dreptul de proprietate are un regim juridic specific, cu multe elemente
derogatorii de la regimul juridic în ceea ce privește exercitarea atributelor și modurile de
dobândire.

Ipoteca se poate constitui asupra unui drept de proprietate care are, la rândul său, ca
obiect un bun ut singuli, indiferent dacă este mobil sau imobil, corporal sau incorporal,
determinat sau determinabil, cum rezultă din art. 2343, 2350, 2379 și 2389 C. civ., precum
și asupra unui drept de proprietate care are ca obiect o universalitate de drept (o masă
succesorală) sau de fapt, cum rezultă din art. 2350 alin. (2), 2357, 2391 și 2359 C. civ.

Când ipoteca se constituie asupra unui drept de proprietate, acesta trebuie să existe în
patrimoniul constituitorului, în prezent sau în viitor[111].

Dreptul de proprietate, ca obiect al ipotecii, este în formă tipică dacă are, la rândul său, ca
obiect un bun corporal, care nu poate fi privit decât ut singuli, și este în formă atipică când
are ca obiect un bun incorporal, fie că este privit ut singuli, fie că este o universalitate. Se
realizează astfel o apropriere în sens general, dar nu în patrimoniul constituitorului ipotecii,
ci în patrimoniul creditorului ipotecar.

În toate aceste cazuri, dreptul de proprietate sau o cotă-parte din el (cum se arată în art.
2379 alin. 1 lit. c C. civ.), ca obiect al dreptului de ipotecă, devine bun incorporal. Rezultă
astfel o construcție logico-juridică supraetajată alcătuită din bunuri, în sens propriu-zis, și
din drepturi patrimoniale. Configurația unei asemenea construcții logico-juridice este
variabilă. Ea poate include, după caz: un bun corporal, dreptul de proprietate asupra
acestuia, care devine el însuși bun, și dreptul de ipotecă asupra acestuia; un bun
incorporal, dreptul de proprietate asupra acestuia, care devine el însuși bun, și dreptul de
ipotecă asupra acestuia; bunuri corporale sau incorporale ca obiect al unor drepturi
patrimoniale grupate într-o universalitate de drept sau de fapt, ca bun care este obiectul
unui drept de proprietate, care devine el însuși bun ca obiect al dreptului de ipotecă. Ultima
construcție logico-juridică este cea mai complexă, dar relevant în toate cazurile este faptul
ca, la fiecare nivel intermediar al acestor construcții logico-juridice, un anumit drept real
principal sau o universalitate devine bun, fie ca obiect al unui alt drept real principal, care
constituie un etaj superior, fie ca obiect al dreptului de ipotecă, care constituie ultimul etaj al
construcției.

28/47
c. Dreptul de uzufruct, dreptul de superficie și dreptul de nudă proprietate corespunzător,
ca bunuri incorporale, obiect al dreptului de ipotecă. Posibilitatea constituirii dreptului de
ipotecă asupra nudei proprietăți este expres prevăzută în art. 699 alin. (4), 700 alin. (2) și
2352 C. civ., iar uzufructul asupra imobilelor și accesoriilor și dreptul de superficie ca
obiecte al ipotecii imobiliare sunt menționate în art. 699 alin. (3), 700 alin. (2) și 2379 alin.
(1) lit. b și d C. civ.[112] Această posibilitate există și în cazul dreptului de uzufruct asupra
unui bun mobil sau asupra unui universalități, ținând seama că în art. 2389 lit. l se prevede
că ipoteca se poate constitui asupra oricăror bunuri mobile, corporale sau incorporale,
desigur dacă acestea sunt compatibile cu această garanție reală[113].

Ca și în cazul dreptului de proprietate, și în cazul instituirii ipotecii asupra nudei proprietăți,

a dreptului de uzufruct sau a dreptului de superficie rezultă o construcție logico-juridică
supraetajată, în care dreptul real aflat la nivel intermediar devine bun incorporal ca obiect al
dreptului real aflat la un nivel superior, iar la ultimul etaj se află dreptul de ipotecă.

d. Dreptul de creanță ca bun incorporal, obiect al dreptului de ipotecă. Universalitatea de

creanțe despre care se face vorbire în art. 2398 și 2399 C. civ. este o universalitate de fapt
care, prin constituirea ei și prin instituirea ipotecii asupra sa formează deja un bun
incorporal ca obiect al dreptului de proprietate în patrimoniul constituitorului, astfel încât
ipoteca poartă în mod direct asupra acestui drept de proprietate, care este obiectul său
propriu ca bun incorporal, și numai în mod direct asupra universalității[114]. Tot astfel,
creanța încorporată într-un înscris este chiar din momentul încorporării bun incorporal ca
obiect al unui drept de proprietate în patrimoniul constituitorului, iar acest drept de
proprietate, la rândul său devine bun în momentul în care se instituie ipoteca asupra sa.

Aceste două ipoteze au fost tratate mai sus, astfel încât în continuare vor fi avute în vedere
numai creanțele privite ut singuli și care nu sunt încorporate deplin sau parțial în substanța
înscrisului constatator.

Conform art. 2398 C. civ., „Ipoteca poate avea ca obiect fie una sau mai multe creanțe, fie
o universalitate de creanțe”. Rezultă din acest text că nu este suficient ca obiectul ipotecii
să fie format din mai multe creanțe pentru a fi în prezența unei universalități, ci mai este
necesar ca această universalitate de fapt să fie înființată în patrimoniul constituitorului
ipotecii prin voința sa sau prin lege, cum se statuează în art. 541 C. civ.; ca urmare, chiar
dacă sunt mai multe creanțe ca obiect al ipotecii, cât timp nu formează o universalitate de
fapt, ele sunt privite tot ut singuli.

Prin instituirea ipotecii asupra unei creanțe, acest drept patrimonial devine el însuși bun
incorporal. Specific acestei aproprieri în sens general este faptul că anterior instituirii
dreptului de ipotecă, nici dreptul de creanță, nici obiectul său nu aveau calitatea de bun;
cum s-a învederat mai sus, prestația care constituie obiectul dreptului de creanță nu este
bun; iată de ce, în această ipoteză, prin instituirea dreptului de ipotecă asupra unei creanțe
nu mai rezultă o construcție logico-juridică supraetajată.

Există însă o variantă particulară a acestei ipoteze în art. 2402 C. civ. care dă naștere unei
asemenea construcții logico-juridice supraetajate. Conform acestui text legal, „Ipoteca ce
poartă asupra unei creanțe care este garantată, la rândul său, cu o ipotecă mobiliară sau
imobiliară trebuie înscrisă în arhivă. De asemenea, creditorul în favoarea căruia s-a
29/47
ipotecat creanța trebuie să remită debitorului acestei creanțe o copie a avizului se ipotecă”.
În art. 175 din Legea 71/2011, s-a adăugat: „Pentru opozabilitate, ipoteca unei creanțe
garantate cu ipotecă imobiliară se înscrie în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare
și se notează în cartea funciară, potrivit art. 902 alin. (2) C. civ.”. Rezultă din aceste
prevederi legale că mai întâi se instituie o ipotecă asupra unei creanțe, care devine astfel
bun incorporal, iar apoi se instituie o ipotecă asupra creanței care este garantată cu prima
ipotecă, astfel încât și creanța garantată devine bun incorporal. Dar odată cu această a
doua apropriere în sens general, prima ipotecă, fiind accesoriu al creanței garantate,
devine ea însăși bun incorporal. Construcția logico-juridică rezultată este supraetajată:
există o creanță, devenită bun incorporal, ca obiect al unui drept de ipotecă, iar acest drept
de garanție este el însuși bun incorporal, ca accesoriu al creanței ipotecare, devenită la
rândul său obiect, ca bun incorporal, al celei de a doua ipoteci. Teoretic, se poate imagina
că și a doua creanță ipotecară poate fi ipotecată în favoarea altui creditor și așa mai
departe, prin supraetajare succesivă.

D. Creația intelectuală ca bun incorporal care constituie obiect al dreptului de proprietate

intelectuală. Această situație este o variantă particulară a situației examinate mai sus, la lit.
C. a. Dar, pentru că este poate cea mai importantă dintre variantele dreptului de proprietate
în formă atipică, respectiv când acest drept are ca obiect un bun incorporal, ea justifică o
examinare separată.

Drepturile de proprietate intelectuală sunt considerate, pe drept cuvânt, ca o categorie

juridică intermediară între drepturile patrimoniale şi drepturile personale
nepatrimoniale[115]. Fie că sunt considerate drepturi complexe, care cuprind atât drepturi
personale nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale, fie că sunt apreciate ca o sumă de
drepturi distincte, unele de natură patrimonială, altele de natură personală
nepatrimonială[116], este evident că drepturile de proprietate intelectuală nu pot fi reduse,
de regulă, la aspectul patrimonial[117].

Pe de altă parte, ca drepturi patrimoniale, drepturile de proprietate intelectuală au ca obiect

un bun incorporal: o anumită creaţie intelectuală[118]. Chiar dacă această creaţie
intelectuală este fixată pe un suport material, ea nu se confundă cu acesta. Ca urmare,
dreptul de proprietate intelectuală nu se confundă cu dreptul de proprietate asupra
obiectului material pe care este fixată creaţia.

Aspectul patrimonial al drepturilor de proprietate intelectuală este vizibil în cazul dreptului

de exploatare a creaţiei intelectuale, drept care are în conţinutul său juridic, într-o formă
specifică, jus possidendi, jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi[119]. În contextul clasificării
drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă, este preferabilă concepţia
care include drepturile de proprietate intelectuală în categoria drepturilor reale care au ca
obiect bunuri incorporale[120]. Cum s-a remarcat, în mod judicios, această calificare are în
vedere clasificarea drepturilor patrimoniale în funcție de obiect, dar nu merge mai departe,
pentru a califica aceste drepturi reale în funcție de conținutul lor juridic[121]. Sub acest al
doilea aspect, este preferabilă calificarea dreptului de proprietate intelectuală, în latura sa
patrimonială, ca drept de proprietate în formă atipică. Distincția dintre dreptul de proprietate
în formă tipică, având ca obiect un bun corporal, și dreptul de proprietate în formă atipică,
având ca obiect un bun incorporal (nu numai creația intelectuală sau informația, în forme
specifice, ci și drepturile patrimoniale, universalitățile juridice și cele de fapt) este utilă și în
30/47
acest caz. Într-adevăr, prin prerogativele lor, drepturile de proprietate intelectuală, nu se
identifică cu dreptul de proprietate în formă tipică[122], totuşi se apropie de figura juridică a
acestuia, astfel încât este justificată calificarea sa ca drept de proprietate în formă atipică.

Specificul creației intelectuale ca bun incorporal constă în aceea că, spre deosebire de
celelalte bunuri incorporale care au existat inițial ca drepturi patrimoniale sau universalități,
aceasta nu a avut anterior aproprierii o asemenea calitate.

V. Concluzii

Cel puțin patru concluzii se desprind din această încercare de a clarifica noțiunea debunuri
incorporale.

O primă concluzie poate fi formulată pornind de la corelația dintre noțiunile juridice de lucru
corporal și lucru necorporal, bun corporal și bun incorporal și drept real.

Noțiunea de bun incorporal nu poate fi înțeleasă decât în acest ansamblu logic, iar
definirea ei nu este posibilă fără precizarea sensului juridic al tuturor acestor noțiuni.

S-a învederat astfel mai sus că, în sens juridic, lucrul este orice element material (corporal)
sau imaterial (necorporal) al realității obiective care are o configurație proprie, stabilă și
autonomă; bunul este lucrul corporal sau necorporal care dobândește valoare economică
prin apropriere, adică în măsura în care este obiect al dreptului de proprietate sau al altui
drept real; bunul incorporal este un lucru necorporal care dobândește valoare economică
prin apropriere, pe temeiul autorizării legii și al fixării pe un suport material.

Configurația proprie, stabilă și autonomă este esențială pentru ca lucrul să fie apropriabil,
să aibă deschisă poarta către ordinea juridică.

Noțiunea de lucru corporal include în sfera ei nu numai elementele materiale existente ca

atare în realitatea obiectivă, adică în stare naturală, în diferite forme de existență a
materiei, de la cele evidente până la cele mai subtile, ci și toate rezultatele materiale ale
activității umane de descoperire, de însușire, de transformare și de prelucrare a acestor
elemente materiale. În principal, dar nu exclusiv, lucrurile corporale din prima categorie au
făcut și pot face obiectul unei prime aproprieri, adică ele nu au existat inițial în ordinea
juridică, ci în ordinea naturală, iar cele din a doua categorie au intrat deja în ordinea
juridică, astfel încât transformarea și prelucrarea lor are loc în lumea bunurilor, adică a
lucrurilor apropriate.

Noțiunea de lucru necorporal include în sfera ei toate elementele imateriale, ideale, care au
o configurație proprie, stabilă și autonomă. Unele dintre lucrurile necorporale apropriabile
se află de la bun început în ordinea juridică; aceasta este situația drepturilor reale și a
universalităților juridice și a celor de fapt. Altele pătrund în ordinea juridică treptat, cum este
cazul ideilor și sentimentelor care îți găsesc expresia în creația intelectuală.

În sens propriu-zis, aproprierea lucrurilor corporale și a celor necorporale se produce prin

mecanismul juridic al dreptului de proprietate, în formă tipică sau atipică, având ca rezultat
fie introducerea lor din ordinea naturală în ordinea juridică, fie crearea unui nou statut în
ordinea juridică. În sens general, aproprierea lucrurilor corporale și a celor necorporale se

31/47
poate face și prin mecanismul juridic al altor drepturi reale. Aproprierea presupune
existența valorii de utilizare a lucrurilor și le adaugă valoarea de schimb, astfel încât
bunurile (lucrurile apropriate) au valoare economică.

Prin apropriere lucrurile corporale devin bunuri corporale, iar lucrurile necorporale devin
bunuri incorporale. Pentru ca aproprierea lucrurilor necorporale să fie posibilă nu este
suficient ca ele să aibă o configurație proprie, stabilă și autonomă, ci ele trebuie să poată fi
fixate pe un suport material, iar aproprierea lor să fie autorizată de lege.

Valoarea economică a bunurilor corporale și a celor necorporale este absorbită integral sau
parțial în drepturile reale al căror obiect sunt, iar valoarea economică a prestațiilor este
absorbită în valoarea drepturilor de creanță, ceea ce explică de ce, în mod metaforic,
drepturile patrimoniale sunt denumite uneori cu termenul bunuri. În funcție de context, se
poate identifica însă sensul în care este folosit acest termen, fie în lege, fie în jurisprudență,
fie în doctrină, pentru a se păstra foarte limpede diferența dintre drepturile patrimoniale și
bunurile propriu-zise, ca obiect al drepturilor reale.

Dincolo de clasificarea care distinge între lucrurile corporale și cele necorporale, lucrurile
se pot împărți în lucruri apropriate, adică bunurile[123], și lucruri neapropriate. Acestea din
urmă se pot grupa în lucruri neapropriabile și lucruri apropriabile. În sfârșit, prima
subcategorie se poate diviza în lucruri care au fost întotdeauna neapropriabile și lucruri
care au fost apropriate, devenind bunuri, dar apoi au intrat în domeniul public, în accepția
specială a acestei noțiuni (creațiile intelectuale cărora li s-a împlinit termenul de protecție
juridică); a doua subcategorie se poate diviza în lucruri apropriabile care nu au fost
apropriate niciodată și lucruri care au devenit bunuri prin apropriere, dar au fost
abandonate sau s-a renunțat la dreptul de proprietate, deschizându-se calea unei noi
aproprieri, prin ocupațiune sau prin uzucapiune, după caz[124].

A doua concluzie inventariază bunurile incorporale și drepturile reale constituite asupra lor.

Sintetizând considerațiile de mai sus, rezultă că sunt mai multe categorii de bunuri
incorporale: drepturile patrimoniale (dreptul de proprietate, în formă tipică sau atipică;
dreptul de uzufruct și dreptul de superficie; dreptul de nudă proprietate corespunzător unuia
dintre aceste dezmembrăminte, dreptul de creanță, dreptul de ipotecă), masa succesorală
ca universalitate juridică și universalitățile de fapt, creația intelectuală și informația în
anumite forme, toate numai dacă sunt apropriate. Aproprierea, în sens general, se face prin
mecanismul juridic al dreptului de proprietate, în formă tipică sau atipică, al dreptului de
uzufruct și al dreptului de nudă proprietate corespunzător acestuia sau al dreptului de
ipotecă.

A treia concluzie este de ordin teoretic. Ideile și argumentele dezvoltate mai sus lasă să se
întrevadă specificul modului de structurare a spațiului juridic, cu referire specială la
drepturile reale care au ca obiect bunuri incorporale.

Normele juridice (dreptul obiectiv), raporturile sociale reglementate de acestea și lumea

lucrurilor și a drepturilor reale care se constituite asupra acestora, transformându-le în
bunuri, sunt doar liniile de forță principale în jurul cărora se structurează universul juridic.
Acțiunea acestor linii de forță depinde atât de valorile și principiile care fundamentează
dreptul obiectiv, cât și de instrumentele și componentele tehnice de construcție juridică.
32/47
Unele dintre aceste valori și principii, instrumente și componente tehnice sunt constante
juridice, altele sunt variabile juridice adică se constituie, se modifică și evoluează în timp.
Prin intermediul acestor constante și variabile, liniile de forță ordonează universul juridic în
structuri complementare, multiple și supraetajate, care nu doar se reflectă, ci și se
influențează și se adaptează reciproc.

Alcătuirea logică a noțiunii juridice de bunuri incorporale este un exemplu relevant pentru
acest mod de structurare a universului juridic. Drepturile reale, recunoscute de dreptul
obiectiv în număr limitat[125], sunt instrumente juridice rafinate și subtile care fac posibilă
nu numai aproprierea lucrurilor corporale, ci și pe aceea a lucrurilor necorporale, în primul
rând a creațiilor intelectuale. Dar nu numai că ele permit aproprierea lucrurilor și
transformarea lor în bunuri, dar și îmbogățesc lumea lucrurilor necorporale, devenind ele
însele obiect de apropriere, iar apoi, prin aproprierea lor, extind lumea bunurilor. Așadar,
drepturile reale și raporturile juridice al căror conținut îl formează sunt complementare
normelor juridice care le reglementează; bunurile care constituie obiectul drepturilor reale
constituie o altă structură complementară. Apoi, când drepturile reale și universalitățile
juridice și cele de fapt devin ele însele lucruri necorporale și sunt apropriate în forma
bunurilor incorporale, apare o nouă structură, supraetajată în raport cu celelalte bunuri și
drepturi reale. De exemplu, un imobil, respectiv un bun corporal, este obiectul unui drept de
proprietate, iar acest drept de proprietate, ca lucru necorporal, devine el însuși obiectul unui
drept de ipotecă, adică este apropriat în forma unui bun incorporal. Dreptul de ipotecă
însuși, ca accesoriu al unei creanțe, devine obiect al dreptului de ipotecă înființat asupra
acesteia.

Este pusă astfel în lumină ambivalența unora dintre elementele care alcătuiesc aceste
construcții juridice supraetajate: privite dintr-o anumită perspectivă, ele sunt drepturi reale,
cu atribute specifice exercitate asupra unui anumit bun, drepturi care se află în patrimoniul
unei anumite persoane, dintr-o altă perspectivă, ele sunt bunuri asupra cărora se exercită
atributele altor drepturi reale, aflate în patrimoniul aceleiași persoane sau în patrimoniul
altei persoane.

A patra concluzie privește interesul practic al noțiunii de bun incorporal, care sintetizează
cel puțin trei aspecte.

Mai întâi, ca rezultat al aproprierii, bunurile incorporale sunt obiectul unor drepturi reale, a
căror valoare sporește activul patrimoniilor persoanelor fizice și juridice în mod substanțial
și, pe această cale, îmbogățesc societatea. În ultimele decenii, a avut loc o creștere
exponențială a cantității de bunuri incorporale, mai ales în forma creațiilor intelectuale, ceea
ce s-a reflectat în valoarea drepturilor reale constituite asupra acestor bunuri. S-a observat
în mod pertinent că în prezent și mai ales în viitor cea mai mare resursă de bogăție a
națiunilor este și va fi creativitatea, respectiv capacitatea de a crea noi bunuri incorporale,
iar valoarea economică a acestora este și va fi din ce mai mare, depășind de multe ori
valoarea bunurilor corporale. În plus, creația intelectuală, ca bun incorporal, este o resursă
pentru transformarea, prelucrarea și descoperirea unor noi utilități ale bunurilor corporale,
cu consecința sporirii valorii lor economice.

33/47
Apoi, securitatea raporturilor obligaționale a crescut ca urmare a sporirii activelor
patrimoniale ale debitorilor cu drepturile reale care au ca obiect bunuri incorporale sau ca
urmare a posibilității debitorilor de a garanta nu doar cu elemente patrimoniale privite
individual, ci și cu universalități juridice sau de fapt. Aceste drepturi reale și aceste
universalități au fost utilizate de debitori pentru creșterea creditului lor, prin constituirea de
noi garanții reale. Mai ales ipotecile constituite asupra universalităților au contribuit la
creșterea securității juridice a raporturilor obligaționale, ceea ce stimulează investițiile și, pe
această cale, dezvoltarea economică și bunăstarea socială.

În sfârșit, întrucât spre deosebire de bunurile corporale, bunurile incorporale nu sunt

susceptibile de posesie ca stare de fapt (cu excepția titlurilor de valoare la purtător care
sunt încorporate deplin în înscrisul care le constată)[126], puterea pe care o au titularii
drepturilor reale principale constituite asupra lor este în primul rând una juridică. Este
motivul pentru care bunurile incorporale nu pot fi dobândite prin ocupațiune, uzucapiune,
posesie de bună- credință și tradițiune[127].

Așadar, nu numai dreptul de proprietate care are ca obiect un bun incorporal este în formă
atipică, ci și orice alt drept real principal care are un asemenea obiect este în formă atipică.
Caracterul atipic al drepturilor reale principale care au ca obiect bunuri incorporale se
exprimă însă în primul rând prin atributele care alcătuiesc conținutul lor juridic; prin acest
conținut juridic ele se aseamănă, dar se și diferențiază de drepturile reale principale care
au ca obiect bunuri corporale.

Dreptul de ipotecă este un drept real accesoriu, care are întotdeauna ca obiect un bun
incorporal, respectiv un drept real principal, întotdeauna incompatibil cu posesia ca stare de
fapt, astfel încât nu mai este susceptibil de distincția dintre forma tipică și forma atipică.

Absența posesiei ca stare de fapt a impus căutarea și elaborarea unor tehnici juridice
adecvate care să protejeze atât pe titularii drepturilor constituite asupra acestor bunuri
incorporale, cât și pe creditorii lor care au garanții reale constituite asupra drepturilor
respective. Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare este o instituție care reunește
asemenea tehnici juridice și care și-a dovedit eficiența și viabilitatea.

***

Articol în curs de publicare în Revista română de drept privat nr. 3/2017.

[1] Pentru diferența dintre dreptul comparat ca metodă și prezentarea dreptului străin, a se vedea V. Stoica,
Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All, București, 1997, p. 172.
[2] Pentru această jurisprudență, a se vedea J. Velu, R. Ergec, La Convention Européenne des Droits de
l’Homme, Bruylant, Bruxelles, 1990, p. 676-679; C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu
pe articole, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2010, pp. 1649-1692.
[3] Pentru o introducere în logica deontică, a se vedea S. Vieru,Logici deontice elementare, în “Logica acțiunii.
Studii”, cord. Cornel Popa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, pp. 122-142; C. Popa, Teoria
acțiunii și logica formală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp. 292-429. În acest context se
cuvine să fie semnalată o opinie foarte actuală, deși a fost exprimată în perioada interbelică :„Dreptul este o
disciplină a acțiunii. Pentru Drept, universul nu este atât un sistem de cunoștințe, cât un câmp de acțiune. Orice
cunoștință în drept reprezintă un drum pentru acțiune.” [I. Micescu, Curs de drept civil (predat de autor la
Facultatea de Drept din București în anul universitar 1931-1932, stenografiat de către av. F. Andronic), Editura All
Beck, București, 2000, p. 167]

34/47
[4] Pentru manuscrisele preiustiniane și postiustiniane ale Instituțiunilor lui Gaius, a se vedea A. N. Popescu,
Studiu introductiv, în ”Instituțiunile” de Gaius, Editura Academiei, București, 1982, p. 47-55.
[5] A se vedea Iustiniani Institutiones, recognovit Paulus Krueger, în Corpus Iuris Civilis, volumem primum,
Berolini, MCMXXII, pp. 1-56. În preambulul Constituției Imperatoriam maiestatem, prin care se promulga acest
manual al lui Iustinian, alcătuit de Tribonian, Teofil și Doroteu, s-a precizat paternitatea lui Gaius asupra acestei
părți din Corpus Iuris Civilis.
[6] Jurisconsulții aveau dreptul să dea consultații juridice cu valoare oficială, adică erau învestiți cu ius publicae
respondendi; începând cu Hadrian, acest drept nu a mai fost acordat, astfel încât jurisconsulții nu mai puteau
acorda decât consultații juridice cu titlu informativ. Dar prin Constituția din 27 februarie 425, prin care a fost
promulgată Legea citațiunilor, împărații Thedosius al II-lea și Valentinian al III-lea au acordat putere de lege
lucrărilor lui Gaius, împreună cu cele ale lui Papinian, Paul, Ulpian și Modestin. În acest sens, a se vedea A. N.
Popescu, op. cit., pp. 26, 27, 31 și 32.
[7] Critica făcută de Leibnitz acestui mod de structurare a dreptului civil nu a reușit să determine abandonarea ei,
nici în codurile civile, nici în programele universitare. Pentru sinteza acestei critici, a se vedea O. Ungureanu, C.
Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale,Editura Hamangiu, București, 2008, p. 54.
Desigur, înțelegerea dreptului civil și din perspectiva conceptului de potestas, propusă de Leibnitz, este utilă, dar
numai dacă această perspectivă rămâne complementară concepției care fundamentează structurarea tripartită a
dreptului civil.
[8] Într-un mod asemănător, s-a făcut corelația dintremateria persoanelor și materia bunurilor, pe de o parte, și
verbele a fi și a avea, pe de altă parte; în acest sens, a se vedea J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti,Traite de
droit civil. Les biens (Sous la direction de J. Ghestin), L.G.D.J., Paris, 2000, p. 1; G. Cornu,Droit civil.
Introduction. Les personnes. Les biens, 10e édition, Montchrestien, Paris, 2001, p. 361.
[9] A se vedea Gaius, Instituțiunile, cit. supra., passim.
[10] Iustiniani Institutiones. Instituțiile lui Iustinian, Text latin și traducerea în limba română de .V Hanga, Editura
Lumina Lex, București, 2002, passim.
[11] ”Corporale sunt acelea care pot fi atinse, precum un fond, un sclav, un veșmânt, o bucată de aur sau de
argint, cum și alte nenumărate lucruri. Incorporale sunt acelea care nu pot fi atinse, cum ar fi cele care constau
într-un drept, precum un drept de succesiune sau de uzufruct și obligațiunile.” (Gaius Instituțiunile cit. supra., p.
125). În același loc, Gaius adaugă: ”Aici nu interesează dacă într-o moștenire sunt cuprinse și bunuri corporale și
nici faptul că fructele, care se culeg de pe un fond sunt și ele corporale; și nici că ceea ce ni se datorează în
temeiul unei obligații oarecare este mai totdeauna un bun corporal, de pildă, un fond, un sclav, o sumă de bai,
căci dreptul de succesiune în sine, ca și dreptul de uzufruct, ca și cel de creanță sunt incorporale.
Din aceeași categorie fac parte și servituțile asupra fondurilor urbane sau rurale. Servituțile prediale urbane
privesc, de pildă, dreptul de a înălța un edificiu care ar împiedica lumina clădirii vecinului, adică servitutea de a
nu-l înălța, ca să nu ia lumina vecinului, la fel servitutea de canalizare și scurgerea apei, pentru ca vecinul să
primească apa spre curtea sau casa lui; tot așa cea privitoare la jgheaburile apelor curgătoare, la abaterea
scurgerii sau la dreptul de acoperire a perspectivei. Servituțile prediale rurale sunt, de pildă, trecerea cu căruța
sau cu turma, pe jos sau călare, înmânarea turmei pe țarina altora sau a vitelor la adăpat, precum și servitutea de
a primi apa prin jgheab. Aceste drepturi asupra fondurilor urbane, cât și cele asupra fondurilor rurale, se cheamă
servituți.”
[12] În perioada preclasică, în dreptul roman erau avute în vedere doar lucrurile corporale; în acest sens, a se
vedea P. F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, Quatrième édition, Paris, Librairie Nouvelle de Droit et
de Jurisprudence, 1906, p. 249, text și nota 3.
[13] În acest sens, a se vedea P. F. Girard, op. cit., p. 249, nota 3, în care se precizează că termenul incorporalis
nu a fost utilizat până la Seneca; C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din București, Tipografia
Universității din București, București, 1973, p. 165 și 166, text și nota 27; A. N. Popescu, Nota 12, în ”Instituțiunile”
de Gaius, cit. supra. p. 125 ; C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Editura Universul Juridic, București,
2009, p. 147.
[14] In acest sens, a se vedea H. Rolland, L. Boyer, Locutions latins du droit français, quatrième édition, Litec,
Paris, 1998, p.433.; B. Stark, H. Rolland, L. Boyer, Introduction au droit, cinquième édition, Litec, Paris, 2000, pp.
486 și 487 (autorii observă că distincția dintre lucrurile corporale și lucrurile necorporale este utilă pentru că
anumite reguli de drept nu se pot aplica decât lucrurilor corporale, de exemplu, numai lucrurile corporale pot fi
posedate, astfel încât uzucapiunea și ocupațiunea se aplică numai acestora, cu precizarea că, în concepția lor,
toate drepturile reale trebuie să fie considerate ca fiind corporale).
[15] A se vedea infra, nota 67.
[16] A se vedea P. F. Girard, op. cit., p. 249; G. May, Éléments de droit romain, Dixième édition, Librairie de la
Société de Recueil J.-B. Sirey et du Journal du Palais , Paris, 1909, p.156 și 157; Gr. Dimitrescu, Drept roman,
35/47
Vol. I, Imprimeriile Independența, București, 1921, pp. 410 și 411; C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman,
Editura Cartea Româneacă, București, 1924, pp. 182 și 183; C. St. Tomulescu, op. cit., pp. 165-166 ; V. Hanga,
Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, pp. 239-241; C. Stoicescu,op. cit., p. 147.
[17] A se vedea C. Nacu, Drept civil rumân, vol. 1, București, I. V. Socec, 1901, pp. 711 și 712; H. Rolland, L.
Boyer, op. cit., pp. 422 și 433; P. C. Vlachide, Repetiția principiilor de drept civil, vol. 1, Editura Europa Nova,
București, 1994,p. 44; B. Stark, H. Rolland, L. Boyer, op. cit. , pp. 486 și 487; G. Cornu, op. cit., p. 30; Gh. Beleiu,
Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil., Ediția a VIII-a, revăzută și adăugită de M.
Nicolae și P. Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2003, pp. 106 și 107; I. Reghini, Ș. Diaconescu,
Bunurile, în ”Introducere în dreptul civil” de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Ed. Hamangiu, 2013, pp. 381-
387 (în această ultimă lucrare, s-a observat că sintagma ”lucruri necorporale”, utilizată în art. 535 C. civ., și
sintagma ”bunuri incorporale”, utilizată în art. 706, 1897, 2350, 2368, 2389 lit. e) și l), 2624 și 2625 C. civ., nu
sunt întâmplătoare, întrucât legiuitorul a avut în vedere în mod clar această diferență terminologică, când, prin art.
212 din Legea nr. 71/2011, a păstrat termenul ”necorporal” în art. 535 C. civ., dar a înlocuit termenul ”necorporal”
cu termenul ”incorporal” în celelalte texte relevante din Codul civil; autorii acestei lucrări apreciază – p. 381, text și
nota 2 – că sintagma ”bunuri incorporale” este mai cuprinzătoare decât sintagma ”bunuri necorporale”, întrucât
prima sintagmă înclude în sfera ei atât bunurile ”ce au un caracter pur incorporal…, fiind lipsite de orice suport
material, cât și acele bunuri care sunt incorporale deși au ca obiect un lucru corporal, cum sunt de exemplu,
drepturile patrimoniale, în măsura în care sunt privite ca bunuri distincte de lucrul ce formează obiectul lor”;
probabil că, prin bunuri incorporale fără suport material autorii au în vedere bunurile incorporale care nu sunt
încorporate în suportul lor material; cum se va vedea mai jos, bunurile incorporale presupun însă fixarea pe un
suport material, chiar dacă nu sunt încorporate în acesta, total sau parțial; în sensul că utilizarea sintagmei ”lucru
necorporal” este o alegere deliberată a legiuitorului, a se vedea și R. Rizoiu, ”Contractul de ipotecă în Noul Cod
civil”, Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 290, text și notele 4-6, 314, text și nota 3 și 315, text și notele
1-3; autorul explică această opțiune a legiuitorului prin dorința de a sublinia mai bine distincția dintre lucruri și
bunuri, dar nu exclude o explicație de ordin istoric, respectiv că în Codul civil din 1864 <<singurul termen utilizat
era ”necorporal” și acesta determina, de regulă, substantivul ”lucru”, iar nu pe cel de ”bun”>>).
[18] În acest sens, a se vedea P. Catala, La matière et l’énérgie, citat de Ch. Caron, H. Lécuyer, Les droits des
biens, Dalloz, Paris, 2002, p. 4. P. Catala face următoarea remarcă subtilă: ”Adevărul este că simțurile noaste
sunt oarbe și surde, față de instrumentele de detectare și de măsurare de care dispune știința. Materialitatea
lucrurilor nu încetează la frontierele invizibilului, ale neauditivului, ale impalpabilului. În determinarea lumii
senzoriale trebuie să se integreze mașinăriile care leagă și decuplează proprii noștri receptori. De aceea,
afirmațiile actuale ale juriștilor despre imaterial și dematerializarea bunurilor suferă de un antropomorfism
anacronic. Ceea ce se numește imaterial este un dincolo de simțurile noastre pe care însă aparate mai subtile le
impun înțelegerii noastre și prin care se pot constata efectele, dacă nu esența. Este vorba despre fenomene și nu
despre pure idei.” (trad. O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. p. 50, nota 8). În acest sens, s-a precizat că undele
electromagneticeși energia de orice fel, menționate ca bunuri mobile în art. 539 alin. (2) C. civ., nu sunt lucruri
necorporale și, ca urmare, nici bunuri incorporale; a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit.,p. 385, nota 3;
pentru acest aspect, a se vedea și R. Rizoiu, op. cit., p. 313, text și notele 10 și 11.
[19] A se vedea supra, nota 16.
[20] A se vedea supra, nota 17.
[21] În sensul că toate drepturile patrimoniale (drepturile reale, drepturile de creanță și drepturile intelectuale) sunt
bunuri, a se vedea , P. Voirin, G. Goubeaux, Droit civil. Tome 1, Personnes. Famille. Personnes protegées. Biens.
Obligations. Sûretés., 32e edition, L.G.D.J., Paris, 2009, p. 269. În același sens, a se vedea L. Josserand, Cours
de droit civil positif francͅͅais, vol. I, troisième édition, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1938, pp.733-737 (potrivit
acestui autor, numai drepturile patrimoniale sunt bunuri; obiectele materiale care sunt obiectul acestor drepturi nu
sunt bunuri în sensul juridic al termenului, sunt neutre și rămân în afara sferei dreptului, în care intră numai
drepturile care poartă asupra lor; totuși, autorul concede că natura intrinsecă a lucrurilor care formează obiectul
drepturilor este relevantă în cazul în care le influențează aptitudinea de a suporta drepturile și în cazul dreptului
de proprietate, deoarece o lungă tradiție juridică, începută cu dreptul quiritar și continuată până în zilele noastre,
confundă dreptul de proprietate cu obiectul său corporal; fără a face o critică aplicată acestei opinii, trebuie totuși
observat că lucrurile apropriate, adică bunurile, nu au cum să rămână în afara sferei juridice, de vreme ce tocmai
drepturile – cele reale – sunt instrumentele prin care lucrurile sunt aduse în ordinea juridică (cele corporale) sau li
se modifică statutul dobândit în această ordine (cele incorporale); desigur, natura intrinsecă a lucrurilor apropriate
și structura lor nu prezintă interes pentru regimul juridic general al bunurilor, dar pot determina regimuri juridice
speciale pentru anumite categorii de bunuri). Într-un sens asemănător opiniei exprimate de acest autor, s-a
susținut: „Din punctul de vedere juridic este o eroare, pe care însuși legiuitorul o comite, de a confunda noțiunea

36/47
abstractă de bunuri, cu lucrurile exterioare asupra cărora subiectul de drepturi exercită anumite puteri, facultăți și
aptitudini…pe care dreptul i le conferă. Lucrurile exterioare nu constituie elemente de interes economic, adică
patrimoniale, pentru subiect decât în măsura și din cauza puterilor pe care drepturile ce le are i le conferă asupra
lucrurilor” (M. Cantacuzino, Curs de drept civil, Editura „Ramuri”, Craiova, f. a., p. 50); „În rigoarea principiilor
numai drepturile ar trebui socotite că sunt bunuri în accepțiunea strictă a termenului, lucrurile materiale fiind
apreciate bunuri numai pe cale de consecință, în măsura în care drepturile poartă asupra lor”, pentru a conchide
„În pură teorie,…bunuri nu sunt decât drepturile” (P. C. Vlachide, op. cit., p. 44); chiar din formulările ultimilor doi
autori rezultă însă că, odată ce a fost apropriat, lucrul constituie obiectul dreptului patrimonial, iar atributele acestui
drept nu s-ar putea exercita în absența acestui obiect; mai exact, dreptul nu ar putea exista și nu ar putea avea
valoare economică fără lucrul care constituie obiectul său și care devine bun ca rezultat al aproprierii; de regulă
,lucrul preexistă aproprierii, dar dreptul patrimonial, ca drept subiectiv concret, prin care se apropriază lucrul nu
preexistă acestui proces, ci se naște în timpul lui.
[22] În acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynés, Les biens, Defrénois, Paris, 2004, p. 6; J. Carbonnier,
Droit civil. Les biens. Les obligations, Vol. II, Quadrige, PUF, Paris, 2004, p. 1595; O. Ungureanu, C. Munteanu,
op. cit., p. 50. Într-o formulare mai generală, s-a spus că ”nu toate lucrurile constituie obiectul unui drept subiectiv
și nu în toate cazurile obiectul unui drept subiectiv este un lucru” (R. Rizoiu, op. cit, .p. 295); tocmai pentru că este
generală, formularea nu este relevantă în acest context, în care interesează dacă toate bunurile sunt lucruri, iar nu
dacă obiectul unui drept subiectiv (patrimonial sau nepatrimonial) este un lucru.
[23] A se vedea P. F. Girard, op. cit. pp. 249 și 250 (deși critică această clasificare, autorul precizează că ea este
totuși utilă, întrucât pe baza ei se pot înțelege mai bine elementele care compun patrimoniul: lucrurile corporale,
adică dreptul de proprietate, drepturile reale, adică jura in re aliena și drepturile personale, adică drepturile de
creanță; pentru sublinierea aceluiași merit al clasificării, a se vedea și V. Hanga, op. cit, p. 240); M. Planiol, G.
Ripert, Traité élémentaire de droit civil. Tome 1 er, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1928, p.
709; M. Cantacuzino, op. cit., pp. 50 și 51; G. N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului.
Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, București, 1947, pp. 90-92; C. Stoicescu, op. cit., p. 147. S-a
observat totuși că romanii ”au cunoscut existența proprietății private ca drept real distinct de obiectul său; ei
menționează dreptul de proprietate ori de câte ori claritatea expunerii o cere” (C. St. Tomulescu, op. cit., p. 166).
[24] C. Hamangiu, I Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. I, Editura ”Națională”,
București, 1928, p. 864. Cum rezultă din citat, autorii reiau o idee exprimată anterior în doctrina franceză (a se
vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, onzième édition, tome premier, LJDJ, Paris, 1928,
p.709); aceeași idee a fost formulată chiar mai de mult, în termeni asemănători: „Pe scurt, distincția dintre bunurile
corporale și cele incorporale se reduce la o antiteză între dreptul de proprietate pe o parte și celelalte drepturi pe
de altă parte” (G. Baudry-Lacantinerie, Précis de droit civil, onzième edition, tome premier, Recueil Sirey, Paris,
1912, p.695). Totuși, s-a argumentat în continuare că este corectă calificarea dreptului de proprietate ca bun
corporal; a se vedea în acest sens, I. Micescu, op. cit., pp. 166-169.
[25] S-a precizat însă că, în dreptul roman, dreptul de proprietate ar fi avut ca obiect nu numai lucruri corporale, ci
și lucruri necorporale, dar glosatorii medievali ar fi interpretat eronat textele jurisconsulților romani, acreditând teza
conform căreia numai lucrurile corporale ar fi putut constitui obiect al dreptului de proprietate; în acest sens, a se
vedea M. Fabre-Magnan, Proprié́té, patrimoine et lien social, în ”Revue trimestrielle de droit civil”, nr. 3/1998, pp.
594-599; I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, 2013, p. 38.
[26] În acest sens, a se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, Tome 1, premier
volume. Introduction à l’étude de droit, 12e édition, par Fr. Chabas, Montcrestien, Paris, 2000, p. 282. Într-un sens
asemănător, a se vedea B. Stark, H. Rolland, L. Boyer, op. cit., p. 487.
[27] Pentru aceste perspective, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 52-61.
[28] Pentru a evidenția diferența dintre aceste două perspective juridice asupra noțiunii delucru, s-a spus că
lucrurile au pentru jurist un dublu aspect, unul malefic, pentru că ele cauzează prejudicii și în consecință,
răspundere delictuală, iar altul benefic, pentru că sunt surse de avantaje și, ca urmare, devin obiectul drepturilor
individuale; în acest sens, a se vedea J. Carbonnier, op. cit., p. 1591; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 51.
[29] Pentru un demers convingător în favoarea acestei schimbări a percepției asupra raportului dintrematerial și
spiritual, a se vedea H. R. Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Editura Humanitas, București, 2016, passim,
dar mai ales pp. 7-10.
[30] Ceea ce există doar în imaginație – fără a se fi obiectivat într-un element cu configurație proprie, stabilă și
autonomă, chiar dacă de natură ideală, imaterială – nu poate atrage calificarea de lucru; totuși, s-a afirmat (D.
Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Atelierele grafice Socec & Co., București, 1926, p. 415) că „Prin
lucru se înțelege tot ce are ființă în realitate sau numai în imaginație (omne quod est aut cogitatur)”.
[31] Pentru calificarea informației – desigur numai în măsura care se structurează într-un element cu configurație
proprie, stabilă și autonomă – ca un lucru necorporal, a se vedea C. Larroumet, Droit civil. Les biens. Droits réels
37/47
principaux, Tome II, 4e édition, Economica, Paris, 2004, p. 6; R. Dincă, Protecția secretului comercial în dreptul
privat, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 40.
[32] Astfel, deși noțiunea de lucru necorporal este consacrată în art. 535 C. civ., acesta este încă privită cu
rezerve în doctrină, apreciindu-se că ar fi vorba de valori economice ca entități ideale, abstracte; în acest sens, a
se vedea G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2011, p.
82; E. Chelaru, Comentariu la art. 535 C.civ., în ”Noul Cod civil. Comentarii pe articole”, coord. Fl. A. Baias, E.
Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C. H. Beck, București, 2012, p. 580. Dar a vorbi despre elemente
ideale, abstracte, în măsura în care au o configurație proprie, stabilă și autonomă, înseamnă tocmai a desemna
lucrurile necorporale, iar a evoca valorile economice, ca entități ideale, abstracte, în măsura în care au aceeași
configurație, înseamnă tocmai a face referire la lucrurile necorporale apropriate, adică la bunurile incorporale.
Desigur, valoare economică are și prestația, ca obiect al dreptului de creanță. În acest context, față de cuprinsul
art. 535 C. civ., nu se mai justifică nici utilizarea sintagmei proprietate incorporală.
[33] Pentru o prezentare în termeni diferiți a acestei evoluții, a se vedea R. Rizoiu,op. cit., pp. 281-286.
[34] Într-o formulare foarte sugestivă, s-a spus că „De la brută până la geniu ființa omenească este constrânsă
să-și însușească elementele indispensabile existenței sale, începând cu cele de hrană și adăpost, pentru ca
nevoile să se diversifice apoi într-o nuanțare infinită, pe măsura sporirii confortului tehnic și a evoluției
rafinamentului intellectual. Opera naturii concură cu ingeniozitatea și cu munca omului la creațiunea nesfârșită de
valori apropriabile” (P.C. Vlachide, op. cit., p. 35).
[35] S-a observat (a se vedea O. Ungureanu, C.Munteanu, , Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil,
Editura Universul juridic, București, 2010, p. 63, nota 2) că, în acest text , definiția se raporta în mod impropriu la
bunuri; corespondentul din Codul civil francez al acestui text (art 714) este mai riguros, întrucât defineștelucrurile
comune .
[36] În acest sens, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, 1, Editura Humanitas, București,
2004, p. 153, text și nota 49. Într-un sens asemănător, dar fără distincția clară între întreg și parte, a se vedea
O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pp. 63 și 64.
[37] Pentru acest aspect, a se vedea V. Stoica, op. cit., p.296.
[38] În acest sens, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 66, nota 4.
[39] În acest sens , a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 423 și p. 453, text și nota 131.
[40] Pentru această categorie de lucruri comune, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu,op. cit., pp. 65 și 66;
autorii folosesc însă sintagma „lucruri comune artificiale”; termenul „artificial” este imprecis deoarece nu
subliniază caracterul imaterial, necorporal al acestor lucruri; într-adevăr, orice creație a omului, materială sau
imaterială (intelectuală, necorporală), este artificială; în acest context, termenul „artificial” este opus termenului
„natural”, iar nu termenului „material”.
[41] Caracterul atipic al dreptului de proprietate care are ca obiect un bun incorporal nu exclude întotdeauna
perpetuitatea de care se bucură dreptul de proprietate în formă tipică, având ca obiect un bun corporal; ori de
câte ori bunul incorporal este un drept patrimonial sau o universalitate juridică sau de fapt, dreptul de proprietate
constituit asupra sa, desi atipic prin atributele specifice pe care le conferă, este totuși perpetuu, într-un mod
asemănător dreptului de proprietate în formă tipică, având ca obiect un bun corporal.
[42] Astfel, s-a precizat că „bunurile de gen… nu sunt bunuri reale; nu se poate înlocui un lucru de gen care nu
este decât o simplă abstracțiune, ci el se poate numai individualiza. Bunurile de gen nu există; ele sunt pure
concepte” (O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 112; pentru corelația dintre lucrurile de gen și lucrurile
fungibile, a se vedea și doctrina indicată de acești autori, ibidem, notele 1-4).
[43] În același sens, s-a subliniat că prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească noțiunea debun din punct
de vedere logic este aceea de a fi un lucru; a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 298 (zona de intersecție prezentată
de autor la p. 296 nu contrazice această afirmație, întrucât mulțimea obiectelor drepturilor patrimoniale este mai
cuprinzătoare decât mulțimea obiectelor drepturilor reale, incluzând și obiectele drepturilor de creanță; or, cum se
va arăta mai jos, numai obiectele drepturilor reale sunt bunuri, iar nu și obiectele directe ale drepturilor de creanță,
respectiv prestațiile; mai este de observat că, deși în schema respectivă se folosește sintagma „obiecte de
drepturi”, autorul are în vedere doar obiectele drepturilor patrimoniale); mai mult, autorul precizează, in terminis,
că ”raportul între lucruri și bunuri este unul de la gen la specie” (p. 292); în nota 2 este menționată doctrina
franceză care exprimă aceeași idee.
[44] Această relație de la gen la specie a fost subliniată de multă vreme: „CuvinteleLucruri și Bunuri nu sunt
sinonime: primul este genul; al doilea, o specie” (V. Marcadé, Explication théorique et pratique du Code Napoleon,
sixième édition, tome deuxième, Delamotte, 1869, Paris, p. 333); „Nu trebuie să se confunde bunurile cu lucrurile:
ele se disting cum specia se distinge de gen. Toate bunurile, în realitate, sunt lucruri, dar nu toate lucrurile sunt
bunuri.” (G. Baudry-Lacantinerie, op. cit., p. 694, trad. ns.); „Lucrul este genul, iar bunurile constituiesc specia.” (D.

38/47
Alexandresco, op. cit., p. 515).
[45] Pentru acest criteriu, a se vedea V. Marcadé, op. cit., p. 333; G. Baudry-Lacantinerie, op. cit., p. 694; M.
Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 707; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2008, p. 64, text și notele 29 și 30. Într-un
mod asemănător, a se vedea G. Beleiu, op. cit, p. 96 (autorul precizează că bunul este ”o valoare economică ce
este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului”); P. Malaurie. L. Aynés, op. cit., p. 6 (autorii
îl citează pe Portalis, care a precizat că: ”Les choses ne seraient rien pour le législateur, sans l’utilité qu’en tirent
les hommes”).
[46] Bunurile își sporesc valoarea economică nu numai ca rezultat al unei acțiuni, ci și al unei inacțiuni omenești,
de exemplu valoarea unui imobil poate să crească dacă proprietarul imobilului vecin se obligă să nu construiască
peste o anumită înălțime pentru a nu împiedica vederea asupra peisajului înconjurător.
[47] Astfel, patrimoniul a fost definit ca fiind „totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică, a
bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparținând unei persoane” (Tr. Ionașcu, S. Brădeanu, „Drepturile reale
principale în Republica Socialistă România”, Editura Academiei, București, 1978, p. 13). Într-o manieră și mai
imprecisă, prin ignorarea datoriilor, ceea ce împiedică distincția dintre universalitatea juridică și cea de fapt, s-a
afirmat ca patrimoniul este „ansamblul bunurilor și drepturilor evaluabile în bani, aparținând unei persoane” (J.
Chevallier, L. Bach, Droit civil, tome 1, 9e edition, Édition Sirey, Paris, p.39). Cu referire la acest mod de a
înțelege patrimoniul, plecând de la ideea că termenul bun are două sensuri [desemnând fie, în sens restrâns,
„orice lucru cu privire la care pot exista drepturi (și obligații) patrimoniale” fie, în sens larg, atât lucrurile, cât și„
drepturile privitoare la lucruri”] s-a afirmat că „E vorba deci, privite în totalitatea lor, despre bunuri atât într-un sens
cât și în celălalt, cu alte cuvinte atât despre lucruri cât și despre drepturi (și obligații). În orice caz, într-o accepțiune
sau alta, suntem în prezența unor valori economice” (M. I. Eremia, Bunurile, în „Tratat de drept civil. Volumul I.
Partea generală” de Tr. Ionașcu ș.a., Editura Academiei, București, 1967, pp. 209 și 210. Deși autoarea are
intuiția absorbirii valorii economice a bunurilor în drepturile patrimoniale constituite asupra acestora, totuși nu
sesizează că tocmai din această cauză patrimoniul nu poate include și bunurile, și drepturile patrimoniale al căror
obiect sunt acestea. Pentru sensul restrâns și sensul larg al noțiunii de bun, a se vedea și G. Boroi, C. A.
Anghelescu, op. cit., p. 74 ( deși autorii rețin definiția legală a bunurilor din art. 535 C. civ., totuși nu observă că nu
toate lucrurile incorporale menționate la p. 82 sunt bunuri, cât timp nu formează obiectul unor drepturi reale).
Pentru sensul larg al noțiunii de bun, incluzând în sfera sa și lucrurile apropriate, și drepturile asupra acestora, a
se vedea P. C. Vlachide, op. cit., p. 35.
[48] A se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 51 și 52.
[49] Pentru această înțelegere a patrimoniului, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2008, p. 68, text
și nota 50 (această opinie a fost exprimată cu referire la Codul civil din 1864, ceea ce poate reprezenta o
justificare; ulterior adoptării Codului civil actual, dar înainte de intrarea sa în vigoare, autorii au apreciat – a se
vedea op. cit., 2010, pp. 54 și 55 – că prin definiția legală cuprinsă în art. 535 ”s-a urmărit posibilitatea aproprierii
nu numai a lucrurilor corporale, ci și a lucrurilor incorporale; în virtutea acestei definiții drepturile reale nu vor mai
fi privite ca bunuri decât dacă sunt apropriabile”); I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., pp. 387 și 388 [opinie
formulată după intrarea în vigoare a Codului civil actual, ceea ce nu mai are o justificare solidă, chiar dacă
legiuitorul a utilizat uneori termenul ”bunuri” în locul sintagmei ”drepturi patrimoniale,” cum se întâmplă în art. 786
C. civ. și în mai multe texte din reglementarea ipotecii; această diferență terminologică este doar consecința
inerției de limbaj juridic care a identificat multă vreme drepturile patrimoniale cu bunurile; cât privește utilizarea
termenului ”bunuri” în art. 1943 alin. (1) și (2), este de observat, mai întâi, că el este asociat fie ideii de ”predare”,
fie ideii de ”întocmire a inventarului și a fondurilor sociale”, iar apoi că în alin. (2) este utilizată sintagma ”stabilirea
activului și a pasivului patrimonial social”, ceea ce face trimitere la drepturile și datoriile patrimoniale, iar nu la
bunurile care constituie obiectul acestora]. Practic, autorii reiau ideea potrivit căreia clasificarea lui Gaius are
totuși meritul de a evidenția mai bine elementele care compun patrimoniul; pentru această idee, a se vedea P. F.
Girard, op. cit., pp. 249 și 250; V. Hanga, op. cit., p. 240.
[50] A se vedea supra, II.3, text și notele 23 și 24.
[51] S-a afirmat de multă vreme că ”patrimoniul fiind de natură pur intelectuală, elementele care îl compun trebuie
să aibă același caracter. Obiectele exterioare asupra cărora poartă drepturile unei persoane nu formează părți
integrante ale patrimoniului său, prin ele însele și sub raportul naturii lor constitutive” (C. Aubry, C. Rau, Cours de
droit civil français, Tome VI ème, Cosse, Marchal et Billard, Imprimeurs-Editeurs, Paris, 1873, p. 230 –trad. ns.).
Totuși, în legătura cu calificarea dreptului de proprietate ca un bun corporal, s-a contatat că „Doctrina protestează
în numele rațiunii și al științei, dar se supune tradiției, pentru că dreptul nu este o pură teorie, ci o disciplină
pragmatică, care se conformează sensului vieții” (P. C. Vlachide, op. cit., p. 44); ar fi de remarcat că nu este vorba
de sensul vieții, ci de o inerție de gândire, transpusă într-o inerție de limbaj.
[52] Acest mod de repartizare a valorii, dar numai cu privire la valoarea de utilizare, a fost intuit în următoarea
formulare, de natură să explice distincția tradițională dintre bunurile corporale și cele incorporale: „dreptul de
39/47
proprietate, absorbind toată utilitatea obiectului său, se confundă într-o oarecare măsură cu acest obiect, ca și
cum acesta din urmă l-ar reprezenta. Deci când obiectul unui drept de proprietate este un lucru corporal, se poate
spune că utilitatea acestui drept este materialmente reprezentată de către lucru, astfel încât dreptul poate fi privit
ca un bun corporal. Nu aceeași este situația drepturilor reale, altele decât dreptul de proprietate. Aceste drepturi,
neabsorbind toată utilitatea obiectului asupra cărora poartă, nu pot fi considerate, în nicio măsură, ca fiind
materialmente reprezentate prin obiectul lor” (C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 2, nota 2). Până la urmă, din această
formulare intuitivă transpare ideea că drepturile reale – indiferent dacă absorb în totalitate valoarea obiectului lor
(cum se întâmplă în cazul dreptului de propritate) sau doar partial (cum se întâmplă în cazul celorlalte drepturi
reale) – nu se confundă cu bunul care este obiectul lor. Numai dacă termenul bunuri este înțeles ca exprimând o
simplă abstracțiune, o valoare pecuniară, bunurile pot fi considerate elemente ale patrimoniului (pp. 2 și 3), având
astfel înțelesul de drepturi patrimoniale.
[53] Pentru această opinie, a se vedea A. Colin, H. Capitant,Course élémentaire de droit français, tome premier,
huitième édition, Paris, 1934, p. 692 [„Lucrurile nu sunt în realitate bunuri, adică nu prezintă pentru noi valoare
economică decât în considerarea drepturilor al căror obiect sunt. Logic, este plauzibil să se pretindă că veritabile
bunuri nu sunt lucrurile, ci drepturile pe care le putem avea asupra lucrurilor (drepturi reale) sau cele care permit
indirect să ni le procurăm (drepturi de creanță)” – trad. ns.; este însă de observat că drepturile de creanță au
valoare economică nu numai pentru că, uneori, sunt un mijloc de dobândire a bunurilor, ci pentru că întotdeauna
sunt un mijloc mai general de satisfacere a unor nevoi sau dorințe ale omului]; A. Weill, F. Terré, Ph. Simler, Droit
civil. Les biens, Troisième édition, Dalloz, Paris, 1985, p 15 [acești autori identifică trei accepții ale termenului bun:
într-o primă accepție, termenul desemnează lucrurile corporale care servesc satisfacerii nevoilor omului; în a doua
accepție, mai specifică, termenul denumește drepturile care au ca obiect lucrurile, adică drepturile reale; în a treia
accepție, termenul are în vedere și drepturile de creanță, deci desemnează toate drepturile patrimoniale. Autorii
mai observă că redactorii Codului civil francez au folosit termenul bunuri în primele două accepții, în mod
alternativ (pp. 15 și 16)]. În același sens, s-a afirmat că ”drepturile sunt cele ce au (din punct de vedere juridic)
valoare pecuniară, iar nu bunurile ca atare.” (R. Rizoiu, op. cit., p. 301); cum s-a arătat în text, aspectul economic
și aspectul juridic nu pot fi separate, astfel încât valoarea economică este comună atât drepturilor, cât și bunurilor
care constituie obiectul lor; de altfel, autorul a definit obiectul ipotecii ca ”valoare înglobată în bunul ipotecat” (p.
202).
[54] În sensul că activitatea care formează obiectul unui drept, deci prestația ca obiect al dreptului de creanță, ar fi
un bun incorporal, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2010, p. 96.
[55] Pentru dubla accepție a termenului ”bun”, a se vedea P. Voirin, G. Goubeaux,op. cit., p. 265; I. Sferdian, op.
cit., p. 33; acești autori, spre deosebire de aceea menționați în nota 47, subliniază două accepții diferite, iar nu un
sens restrâns și unul larg al aceluiași termen.
[56] În sensul că nu este suficient ca lucrurile să fie apropriabile, ci că ele trebuie să fie deja apropriate pentru a
deveni bunuri, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 383, text și nota 4 (acești autori au însă în vedere
numai lucrurile corporale, care devin bunuri prin apropriere); O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2010, pp. 46-
50; I. Sferdian, op. cit., p.36. Alți autori nu au consecvență terminologică: astfel, după ce se precizează că
<<Lucrurile devin „bunuri” nu numai dacă sunt utile pentru om, ci și dacă sunt apropriate>>, se revine și se afirmă
că <<„Lucrurile susceptibile de apropriere sunt considerate ca bunuri nu numai când au un proprietar, ci și când
nu au. Se spune astfel că sunt „bunuri vacante” sau „fără stapân”>> (M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 707);
inconsecvența terminologică a autorilor este împrumutată de la legiuitor, care folosește acești termeni în art. 539
și 713 C. civ. francez; în mod asemănător, în art. 646. și 647 C. civ. 1864 se foloseau sintagmele „bunuri fără
stăpân” și „bunuri care nu aprțin nimănui”; în art. 941 din Codul civil în vigoare se respectă rigoarea termenilor,
folosindu-se sintagmele „lucru mobil care nu aprține nimănui”, „lucruri fără stapân” și „lucruri abandonate”. În
sensul că este suficient ca lucrurile să fie apropriabile pentru a fi bunuri, a se vedea G. Baudry-Lacantinerie, op.
cit., p. 694; D. Alexandresco, op.cit., p. 415.
[57] În același sens, s-a afirmat: <<Conceptul de ”apropriere” trebuie privit într-un sens larg, în sensul de existență
a unui drept privativ, cu privire la valoarea în cauză.>> (R. Rizoiu, op. cit., pp. 323 și 324.)
[58] În acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit.,p. 385, nota 2; I. Sferdian, op. cit., pp. 36 și 37.
[59] S-a afirmat că ”Valoarea (a lucrurilor – s. ns.) acestora este indiferentă, căci lucrurile lipsite de valoare pot fi
bunuri, la fel cum și cele având o valoare negativă, sunt tratate tot ca bunuri. De asemenea, utilitatea este
irelevantă” (R. Rizoiu, op. cit., p. 205). În această afirmație nu se ține seama de faptul că, înainte de apropriere,
lucrurile pot avea doar valoare de utilizare (nu întotdeauna și, oricum, doar potențială); valoarea economică se
dobândește numai prin apropriere, moment în care valoare de utilizare potențială devine valoare actuală de
utilizare și este dublată de valoarea de schimb, astfel încât lucrul apropriat devenit bun are valoare economică;
deșeurile menajere, în măsura în care sunt abandonate, decad în starea de lucruri (res derelicta), dar dacă sunt

40/47
apropriate prin ocupațiune, ele dobândesc valoare economică, devenind bunuri; de altfel, acest autor precizează
(p. 202) că bunurile au o valoare economică, iar obiectul ipotecii este tocmai valoarea economică a bunurilor;
este adevărat că există și bunuri (nu lucruri) care au valoare negativă; deși pare un paradox, valoarea economică
poate fi pozitivă sau negativă, ceea ce explică soldul pozitiv sau negativ al universalităților juridice; acesta este
sensul care se desprinde din articolul lui D. Chilstein, Les biens à valeur vénale négative, în ”Revue trimestrielle
de droit civil” no 4/2006, pp. 663-690. Ideea valorii economice negative a fost aplicată relativ recent în practica
judiciară, prin decizia civilă nr. R1771 din 29.05.2014 pronunțată de Tribunalul București; în speță s-a statuat că,
în ipoteza prevăzută în art. 494 C. civ. 1864, proprietarul terenului, care a optat să-l despăgubească pe
constructorul de bună-credință cu sporul de valoare al fondului, nu poate fi obligat să plătească valoarea
materialelor și a manoperei către constructor și nicio altă sumă, cât timp prin raportul de expertiză efectuat în
cauză s-a reținut că valoarea de piață a fondului nu crescut prin efectuarea lucrării, ci a scăzut; altfel spus, chiar
dacă pare paradoxal, „sporul” de valoare a fost negativ, adică nu fost o creștere, ci o scădere a valorii fondului.
[60] În sens contrar, a se vedea E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.
143; Gh. Beleiu, op. cit.,p. 96.
[61] În acest sens, a se vedea V. Stoica,op. cit., p. 15 , p. 48, text și notele 29-31, p. 153, text și nota 48, p. 425,
text și nota 50. Embrionul, fetusul uman, cadavrul uman, precum și organele, țesuturile și celulele prelevate de la
persoane vii sau decedate nu sunt susceptibile de apropriere și deci nu pot deveni bunuri; pentru acest aspect, a
se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2008 pp. 71-74 și op.cit., 2010, pp. 56-62; I. Sferdian, op. cit., p.
37.
[62] S-a observat, în mod pertinent, că textul art. 535 C. civ. este nu numai temeiul clasificării lucrurilor, ci și al
clasificării bunurilor în cele doua specii, corporale și incorporale; în acest sens, a se vedea I. Reghini, Ș.
Diaconescu, op.cit., p.381, nota 1. De asemenea, s-a considerat, în mod judicios, că textul art. 535 C. civ. are
caracter novator în raport cu Codul civil din 1864; a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 298, nota 6.
[63] Pentru încercarea de a demonstra că și drepturile de creanță, ca drepturi patrimoniale, sunt instrumente
juridice de apropriere, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., pp. 305-311; chiar din schema prezentată de autor la pp. 310
și 311 reiese însă că numai rezultatul executării prestațiilor care sunt obiect al drepturilor de creanță pot să se
materializeze în bunuri, prestațiile ca atare nefiind bunuri, cum s-a arătat în text, mai sus; este motivul pentru care
bunul nu formează obiectul derivat, ci numai obiectul direct al dreptului real prin care el este apropriat; ideea de
obiect derivat trimite la dreptul de creanță, dar acesta nu este un instrument juridic de apropriere a bunurilor.
[64] În același sens, s-a arătat că <<noțiunea de ”apropriere” nu trebuie confundată cu cea de ”proprietate”,
pentru că proprietatea reprezintă doar o specie de drept subiectiv din paleta largă ce poate defini raportarea unei
persoane cu privire la utilizarea unui bun.>> (R. Rizoiu, op. cit., p. 303).
[65] Într-un sens asemănător, a se vedea G. Cornu, op. cit., p. 361. Această semnificație a fost foarte limpede în
dreptul roman, bunurile (bona) fiind cele ”care ne procură o înlesnire de trai ce ne face fericiți” (D. Alexandresco,
op. cit., p. 415). În același sens, s-a spus că termenulbun pare să provină din cuvântul latin bonum, care
înseamnă fericire, bunăstare și s-a adăugat: „este adevărat că, în realitate, averea nu este suficientă pentru a
aduce fericirea, dar cel puțin contribuie la ea” (G. Baudry-Lacantinerie, op. cit., p. 694).
[66] În mod judicios s-a precizat că << Legiuitorul distinge clar între bunuri și drepturile patrimoniale. Drepturile
patrimoniale fiind instrumentele prin care lucrurile devin bunuri, nu este permisă confuzia între aceste două
noțiuni. Chiar denumirea Titlului I al Cărții a III-a – ”Bunurile și drepturile reale în general” – ne conduce la
concluzia că legiuitorul deosebește cele două concepte.>> (I. Sferdian, op. cit., p. 38).
[67] Așa se explică de ce, în concepția vechiului Cod civil, care se regăsește încă în Codul civil francez, bunurile
incorporale erau rezultate din subclasificarea bunurile imobile și a bunurilor mobile. Acesta e și motivul pentru care
în doctrină era urmată această concepție, care a fost însă abandonată în Codul civil în vigoare; pentru acest
aspect a se vedea și R. Rizoiu, op. cit., p. 287. În doctrina franceză, această concepție este urmată în continuare,
deoarece în Codul civil francez s-au păstrat textele care disting între imobilele corporale și cele incorporale,
precum și între mobilele corporale și cele incorporale, uneori cu o critică mai mult sau mai puțin explicită. În acest,
a se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., pp. 286- 325; J.-L. Bergel, M. Bruschi, S.
Cimamonti, op. cit., pp. 7-32; B. Starck, H. Roland, L. Boyer. op. cit., pp. 463-483; G. Cornu, op.cit, pp. 383-394;
Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., pp. 25-40; J. Carbonnier, op. cit., pp. 1741-1906.
[68] În legătură cu drepturile de proprietate intelectuală, s-a apreciat că este preferabilă includerea lor în categoria
drepturilor reale care au ca obiect bunuri incorporale (a se vedea V. Stoica, op. cit, p. 133, text și notele 120 și
121). În sensul că drepturile de proprietate asupra lucrurilor incorporale nu sunt nici drepturi reale, nici drepturi
personale, a se vedea C. Larroumet, op. cit. p. 6. În contextul acestui demers de cercetare, este preferabil ca și
dreptul de proprietate intelectuală, întrucât are un obiect incorporal, să fie calificat ca un drept de proprietate în
formă atipică.
[69] Pentru dezvoltări, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 126-133.
41/47
[70] S-a apreciat că evoluția dreptului bunurilor a ajuns într-o etapă de dematerializare, în care bunurile devin
incorporale; în acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 17. În cadrul acestei evoluții se discută
dacă secretul și informația sunt bunuri și dacă virtualul este o formă de incorporal (a se vedea O. Ungureanu, C.
Munteanu, op.cit., 2010, pp. 14 și 15).
[71] Din textul art. 535 C. civ. nu se poate extrage un argument valabil în sensul că autorizarea legii este necesară
pentru aproprierea tuturor bunurilor, fie ele corporale sau incorporale (pentru un asemenea argument, a se vedea
R. Rizoiu, op. cit., p. 286, nota 1, p. 326 și 328); rostul normei conținute în acest text este doar de preciza că,
pentru a deveni bunuri, lucrurile trebuie să fie apropriate, fără stabili dacă aproprierea presupune o autorizare a
legii sau este liberă, cu excepțiile stabilite de lege. În timp ce pentru lucrurile corporale este suficientă această
prevedere de principiu, nefiind necesară o prevedere legală expresă pentru aproprierea fiecărei categorii de
lucruri corporale, pentru aproprierea lucrurilor necorporale nu este suficientă prevederea de principiu din art. 535
C. civ., ci este necesară o autorizare specială a legii; de cele mai multe ori, este vorba de un regim juridic special
pentru fiecare categorie de bunuri incorporale.
[72] În acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 128, text și nota 99; I. Sferdian, op. cit., pp. 38 și 39.
[73] A se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 386.
[74] În acest sens a se vedea P. Catala, La transformation du patrimoine dans le droit civil modern,în “Revue
trimestrielle de droit civil” nr. 2/1966, pp. 206-213.
[75] În acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 48 și p. 50.
[76] În sens contrar, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 330-332, 341-345; numai în măsura în care așa numita
”creanță generică” este obiect al dreptului de ipotecă, ea devine bun incorporal.
[77] I.Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 383.
[78] Din această perspectivă, este inexactă afirmația potrivit căreia drepturile patrimoniale ”nu vor putea fi
calificate niciodată ca reprezentând (și) lucruri necorporale” (R. Rizoiu, op. cit, p. 338), la fel ca și calificarea
bunurilor rezultate din aproprierea unor asemenea drepturi ca fiind ”bunuri corporale asimilate”, cum se apreciază
la p. 206, text și notele 2 și 3 și la p. 323, precum și în clasificările de la pp. 310, 311, 324, 329, 339 și 340. Ideea
că <<lucrurile necorporale ar fi doar acele ”realități” ce au o existență independentă de sistemul de drept>> (p.
318) se întemeiază pe premisa că sistemul de drept este în afara realității și are funcția de oglindă a acesteia;
această viziune are avantajul că oferă o imagine simplificată a realității, dar ca orice simplificare scapă ceva din
vedere, respectiv diferența dintre raportul obiectiv-subiectiv pe de o parte, și raportul natură-cultură a cărui
expresie este în contextul noțional discutat relația dintre lucrurile corporale și lucrurile necorporale. Din această
perspectivă mai amplă se observă mai bine că ambele categorii de lucruri fac parte din realitatea obiectivă, ca și
sistemul de drept, motiv pentru care se și utilizează sintagma de ”drept obiectiv”, ca parte a culturii create de om;
așa cum cultura se poate reflecta pe ea însăși, în acte și creații metaculturale, tot astfel dreptul se poate reflecta
pe el însuși în produse metajuridice; în plus, se conturează mai clar imaginea construcțiilor juridice supraetajate
care se nasc din aproprierea drepturilor patrimoniale, a universalităților juridice și a celor de fapt, așa cum se va
arăta mai jos, ceea ce probează faptul că dreptul obiectiv reflectă nu doar realitatea exterioară sieși, ci și propria
realitate. În această ordine de idei, mai trebuie precizat că art. 542 C. civ. nu cuprinde o normă de asimilare a
drepturilor patrimoniale apropriate la specia bunurilor incorporale, cum precizează același autor la p. 206, nota 2
și la p.320, text și notele 1-4, ci două norme, una de asimilare a regimului juridic al drepturilor reale imobiliare la
regimul juridic al bunurilor imobile [alin. (1)] și alta de asimilare a regimului juridic al drepturilor mobiliare la regimul
juridic al bunurilor mobile; această asimilare înlocuiește în Codul civil în vigoare concepția care fundamenta în
Codul civil din 1864 clasificarea bunurilor imobile în bunuri imobile corporale și bunuri imobile incorporale,
respectiv clasificarea bunurilor mobile în bunuri mobile corporale și bunuri mobile incorporale; de altfel, autorul
subliniază – p. 211, text și nota 3 – că în materie ipotecară bunurile și drepturile constituite asupra lor au același
regim juridic, ca o aplicare și ca o înțelegere corectă a sensului celor două norme cuprinse în art. 542 C. civ.,
(același autor face o analiză complexă, judicioasă și convingătoare – pp. 210-268 – a distincției dintre bunurile
imobile și bunurile mobile în Codul civil din 1864 și în Codul civil în vigoare, propunând o nouă clasificare a
bunurilor imobile, a bunurilor mobile și a bunurilor accesorii, pe temeiul dispozițiilor din acest ultim cod). Prin
această asimilare de regim juridic nu se transformă însă toate drepturile reale în bunuri incorporale, fie ele și
asimilate; cum însuși autorul precizează, ”devin bunuri incorporale și drepturile (subiective), dar doar atunci când
asupra lor poartă un drept patrimonial, un drept privativ, altul decât dreptul de proprietate” (p. 321); desigur, prin
drepturi subiective, autorul are în vedere drepturile patrimoniale (mai precis, drepturile reale); cum se va arăta mai
jos, asupra drepturilor patrimoniale, a universalităților juridice și a celor de fapt se poate constitui un drept de
proprietate, dar nu în formă tipică, ci în formă atipică.
[79] Într-un sens asemănător, s-a apreciat că ”Evidența bunurilor corporale (caracterul identificabil alcorpus-ului
lor) le supune imediat puterilor proprietarului fără necesitatea unei delimitări suplimentare, pe când bunurile

42/47
incorporale nu pot ajunge în conștiința dreptului decât cu condiția de a face obiectul unei determinări precise,
pentru ca astfel identificarea bunului să devină certă. Oricum însă, structurile fundamentale ale dreptului de
proprietate sunt apte să primească imaterialul: puțin contează sub acest aspect absența corpus-ului.
Materialitatea lucrului nu este o condiție a aproprierii sale prin dreptul de proprietate” (O. Ungureanu, C.
Munteanu, op.cit., 2010, p. 97). Totuși, unele dintre speciile de bunuri incorporale inventariate de acești autori –
dezmembrămintele dreptului de proprietate, drepturile de creanță – sunt simple drepturi patrimoniale, în absența
unui raport de apropriere, calificate însă ca atare de autori pe temeiul concepției Codului civil din 1864, potrivit
căreia toate drepturile patrimoniale, cu excepția dreptului de proprietate, sunt bunuri incorporale; or Codul civil în
vigoare a abandonat această concepție).
[80] R. Dincă, op. cit., p. 40; autorul mai precizează că ”programul de calculator (software) are nevoie de un
dispozitiv pe care să fie instalat și aplicat (hardware). Aceasta nu înseamnă însă că un program de calculator este
indisociabil de calculatorul însuși.”
[81] În acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit, pp. 149-152.
[82] Pentru diferite definiţii ale titlurilor de valoare (titluri de credit), a se vedea St.D. Cărpenaru, ,Drept comercial
român, ediţia a treia revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 469; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G.
Lostun, Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p. 417. În sfera noțiunii de titluri de valoare se
includ nu numai titlurile de credit propriu-zise, respectiv cele care constată existenţa unei obligaţii, ca raport juridic
care are în conţinutul său un drept de creanţă, ci și titlurile reprezentative de mărfuri, care conferă dreptul la o
anumită cantitate de mărfuri, adică titlurile care încorporează drepturi reale asupra unor bunuri determinate aflate
în depozite sau magazii; este relevant în acest sens că în art. 2623 C. civ., alin. (2) se precizează: „Dacă titlul
reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun mobil,… cârmuiește drepturile reale referitoare la
marfa pe care o specifică”. Iată de ce preferăm să folosim în text expresia de titluri de valoare, iar nu pe aceea de
titluri de credit; într-adevăr, ultima expresie trimite la ideea de drepturi de creanţă, părând să excludă ideea de
drepturi reale.
[83] I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 83.
[84] Este vorba de aşa-numitele titluri reprezentative de mărfuri (cum sunt recipisele de depozit, conosamentele şi
warantele). În acest sens, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 86; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 471; S. Angheni, M.
Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 419. Dintr-o altă perspectivă, titlurile de valoare au fost denumite
”creanțe titrizate”, iar titlurile reprezentative de bunuri au fost incluse în categoria creanțelor generice speciale; în
acest sens, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 339 și 340, unde autorul întocmește un tablou al claselor de bunuri
incorporale.
[85] În acest sens, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 84; St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 470; S. Angheni, M. Volonciu,
C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 418.
[86] Pentru acţiunile şi obligaţiunile la purtător, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., pp. 301, 319; S. Angheni, M.
Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., pp. 174, 179. Este adevărat că acţiunile şi obligaţiunile la purtător sunt,
în funcţie de conţinutul lor, titluri care conferă drepturi complexe, patrimoniale şi nepatrimoniale; drepturile
patrimoniale intră însă în categoria drepturilor de creanţă.
[87] Cu privire la consacrarea legislativă a noţiunii de proprietate asupra valorilor mobiliare în dreptul francez, a se
vedea F. Zenati, Pour une rénovation de la thé́orie de la proprié́té,în „Revue trimestrielle de droit civil”, nr.
2/1993, p. 312, text şi nota 32.
[88] Pentru deosebirile dintre titlurile de credit şi biletele de bancă, a se vedea I. Turcu,op. cit., pp. 84 şi 85.
[89] Se afirmă că „biletele de bancă nu reprezintă o creanţă a Băncii Naţionale a României“ (I. Turcu,op. cit., p.
84). Doar într-un sens metaforic, cu trimitere istorică, s​-ar putea vorbi de o creanţă a posesorului unui bilet de
bancă împotriva Băncii Naţionale a României. În momentul apariţiei lor însă, când au înlocuit banii de metal,
biletele de bancă constatau o creanţă împotriva băncii emitente, având ca obiect cantitatea de metal preţios
echivalentă. În acest sens istoric, care trimite la creanța originară, ar putea fi incluse şi biletele de bancă în
categoria dreptului de proprietate asupra unui drept de creanţă. S-a observat însă că moneda în general, nu
numai biletele de bancă ar fi un bun corporal (în acest sens, a se vedea R. Roziu, op. cit., p. 338, text și notele 3-
5); numai moneda scripturală (banii scripturali sau banii de cont) ar reprezenta o creanță a titularului de cont
împotriva băncii emitente (în acest sens, a se vedea R. Roziu, op. cit., p. 338, text și notele 6-8); dar valoarea
monedei nu este valoarea suportului material, ci valoarea încorporată în acest suport material prin semnele
specifice marcate pe acesta; valoarea, chiar dacă nu mai este legată de o creanță propriu-zisă, constituie un bun
incorporal, care are însă nevoie, ca orice alt bun incorporal, de un suport material pe care să se fixeze; în cazul
monedei această fixare se prezintă ca o deplină încorporare a valorii în materia monedei; cu toate acestea,
moneda rămâne un bun incorporal, ca și titlurile de valoare.
[90] Pentru această problemă, a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 57 și 58, text și notele 59 și 60, p. 68 și p. 110.
Pentru opinia conform căreia toate drepturile patrimoniale sunt drepturi de proprietate și pentru critica ei, a se
43/47
vedea V. Stoica, op. cit., pp. 109-111, text și notele 35-40.
[91] În acest sens,a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 337, text și notele 1-6 și 338, text și nota 1.
[92] Pentru uzufructul asupra creanțelor, asupra valorilor mobiliare și asupra universalităților, ca bunuri
incorporale, a se vedea J.-L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti, op. cit., pp. 279-282.
[93] Pentru dezvoltări privind universalitățile juridice și cele de fapt, a se vedea V. Stoica,op. cit., 2004, pp. 52-57,
60-66; Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2017, pp. 8-10, 11-18.
[94] Iată de ce universalitatea de fapt continuă să fie bun și sub incidența Codului civil în vigoare. Numai pentru că
termenul ”bunuri” utilizat în art. 541 C. civ. a fost înțeles în accepția propriu-zisă, iar nu în sensul de drepturi
patrimoniale, s-a apreciat că universalitatea de fapt nu ar mai fi bun, ca obiect al drepturilor reale, ci ar fi o simplă
sumă de bunuri, în sens propriu-zis (în acest sens, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p.207, text și notele 1-7, pp.
322, text și notele 1-5 și p. 323, text și notele1-4); în realitate, universalitatea de fapt își păstrează calitatea de
bun, putând constitui obiect al drepturilor reale, inclusiv al dreptului de ipotecă; ideea că ipoteca apasă și asupra
fiecărui drept patrimonial din universalitatea de fapt nu infirmă această calitate, ci subliniază dubla valență a
acestei garanții reale, de a greva nu numai universalitatea de fapt, ca bun incorporal, ci și fiecare drept patrimonial
component, motiv pentru care, dacă există cerințe speciale de opozabilitate pentru un asemenea drept, diferite de
înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, ele trebuie să fie îndeplinite în mod distinct, cum se
precizează în art. 1753 și 2377 alin. (2) C. civ.
[95] În acest sens, a se vedea V. Stoica, op.cit., 2004, pp. 66 și 67; op. cit., 2017, pp. 18 și 19.
[96] În acest sens, a se vedea V. Stoica, op.cit., 2004, pp. 72-77; op. cit., 2017, pp. 19 și 20.
[97] Pentru constituirea maselor patrimoniale (a patrimoniilor de afectațiune), a se vedeaibidem, 2017, p. 18.
Conform art. 541, alin. (1) C. civ., universalitățile de fapt se constituie fie prin voința legiuitorului, fie prin voința
titularului patrimoniului.
[98] Pentru înstrăinarea, cu titul gratuit sau oneros, de către succesibil, a drepturilor asupra moștenirii, a se vedea
D. Chirică, Tratat de drpt civil. Succesiunile și liberalitățile, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 483 ; Fr. Deak,
R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. III, Transmisiunea și partajul moștenirii, Ediția a III-a, actualizată și
completată, București, 2014, pp. 76 și 77. Pentru vănzarea moștenirii potrivit art. 1399-1401 C. civ. 1864, a se
vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale,Ediția a IV-a actualizată de L. Mihai, R. Popescu, Vol. I,
Vânzarea-cumpărarea. Schimbul, Editura Universul Juridic, București, 2006, pp. 141-144; în această lucrare se
precizează că vânzarea moștenirii are ca obiect o universalitate juridică sau o cotă-parte dintr-o universalitate
juridică (p. 142).
[99] În legătură cu înstrăinarea masei succesorale, este de discutat dacă se mai aplică în persoana dobânditorului
sau a dobânditorilor, după caz, dispozițiile cuprinse în art. 1114 alin. (2) și 1156 alin(1), din care rezultă ca masa
succesorală încetează ca universalitate fie prin partaj, în ipoteza indiviziunii, fie prin plata datoriilor succesiunii, în
ipoteza în care întreaga masa succesorală este dobândită de o singură persoană. Întrebarea se pune pentru că
în art. 1751 C. civ. se prevede că „Vânzătorul ramâne raspunzător pentru datoriile moștenirii văndute”, ceea ce
pare să însemne că se transmit numai drepturile, iar nu și datoriile moștenirii. Dacă aceste prevederi sunt însă
interpretate sistematic, prin raportare la dispozițiile art. 1749 și 1750 C. civ., concluzia este că fie transmițătorul
este răspunzător pentru evicțiune,în situația în care nu a declarat toate datoriile moștenirii, dacă această obligație
de garanție funcționează, fie răspunde in solidum, împreună cu dobânditorul, pentru datoriile succesiunii. Rămâne
ca doctrina și practica judiciară să cristalizeze un răspuns la această problemă generată de o inabilitate de
redactare a art. 1751 C. civ.
[100] În art. 743 alin. (3) C. civ. se face însă referire la legatul uzufructului universal sau cu titlu universal, de unde
se poate trage concluzia ca tot textul art. 743 C. civ. are în vedere uzufructul masei succesorale sau al unei cote-
părți din aceasta.
[101] Privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale
și întreprinderile familiale, publicată în Monitorul oficial nr. 328 din 28 aprilie 2008.
[102] Într-o concepţie, se apreciază, implicit, că acceptarea teoriei proprietăţii incorporale (în realitate, este vorba
de un drept de proprietate asupra unui bun incorporal) exclude teoria universalităţii de fapt în ceea ce priveşte
calificarea naturii juridice a fondului de comerţ (în acest sens, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., pp. 113 şi
114). Într-o altă concepţie, se consideră că fondul de comerţ poate fi calificat, în egală măsură, ca universalitate
de fapt şi ca bun mobil incorporal (în acest sens, a se vedea: I. Turcu, op. cit., p. 15; S. Angheni, M. Volonciu, C.
Stoica, M.G. Lostun, op. cit., pp. 68-71; deşi aceşti autori afirmă că fondul de comerţ este o universalitate de fapt,
totuşi consideră că operează subrogaţia reală; or subrogaţia reală operează în cadrul unei universalităţi juridice,
iar nu în cadrul unei universalităţi de fapt); în sensul că fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi un bun
mobil incorporal, a se vedea şi I. Deleanu, „Fondul de comerţ“, în Dreptul nr. 4/2001, pp. 74 şi 91.
[103] Calificarea generală a fondului de comerţ ca bun mobil a fost pusă sub semnul întrebării, de vreme ce, mai

44/47
întâi în doctrină (a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 14; St .D. Cărpenaru, op. cit., p. 122; S. Angheni, M. Volonciu, C.
Stoica, M.G. Lostun, op. cit., pp. 70 şi 71, text şi notele 10‑13) şi apoi în legislaţie (a se vedea dispoziţiile art. 11,
lit. c din Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată prin Legea nr. 298
din 7 iunie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 iunie 2001; pentru comentarea acestei modificări
legislative, a se vedea S. Angheni, „Câteva aspecte privind consecinţele juridice ale includerii imobilelor în fondul
de comerţ“, în Curierul Judiciar nr. 5/2002, pp. 1-10; ulterior, art. 11 din Legea nr. 11/1991 a fost abrogat integral
prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și
pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale), s-a acceptat că
din fondul de comerţ pot face parte bunuri mobile şi bunuri imobile, corporale şi necorporale. Totuşi, s-a
argumentat că fondul de comerţ rămâne un bun mobil incorporal, chiar dacă include bunuri imobile; în acest sens,
a se vedea I. Deleanu, loc. cit., pp. 77-81. Codul civil în vigoare a rezolvat această problemă în mod solomonic,
statuând în art. 2377 alin. (2) că „Ipoteca asupra unei universalități de bunuri nu grevează bunurile imobile
cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile.”
Pentru masa succesorală, ca universalitate juridică, a se vedea dispozițiile art. 1753 C. civ., evocate în text, mai
sus. Așadar,în ipoteza în care universalitatea – juridică sau de fapt – cuprinde drepturi patrimoniale pentru care
legea cere anumite formalități, fie pentru transmitere, fie numai pentru opozabilitate, acestea trebuie să fie
îndeplinite pentru fiecare drept în parte, iar universalitatea ca atare se înregistrează în Arhiva Electronică de
Garanții Mobiliare. Concluzia este că universalitatea juridică, când este bun, și universalitatea de fapt își
păstrează natura juridică de bun mobil dacă include și drepturi reale care au ca obiect bunuri mobile ori drepturi
de creanță. O universalitate de fapt formată numai din drepturi reale care au ca obiect bunuri imobile trebuie să fie
însă calificată ca bun imobil.
[104]În acest sens, a se vedea R. Rizoiu, op. cit. p. 201, unde se precizează: ”Considerăm că obiectul ipotecii
este valoarea (de lichidare a) bunului afectat ipotecii.” La p. 211, autorul mai precizează că <<obiectul ipotecii
este, de fapt, valoarea ”încapsulată” într-un bun sau într-un drept>>; mai exact, am putea spune că, în viziunea
autorului, obiectul ipotecii este valoarea ”încapsulată” într-un drept patrimonial care devine bun tocmai prin
constituirea ipotecii asupra sa; autorul intuiește astfel că obiectul ipotecii este un drept real patrimonial, iar nu
bunul care formează obiectul acestuia. Pentru natura juridică a garanției reale mobiliare, actuala ipotecă mobiliară
din reglementarea Codului civil în vigoare, a se vedea R. Rizoiu, Garanțiile reale mobiliare. O abordare
funcțională. Analiza economică a dreptului garanțiilor reale. Introducere în regimul juridic al ipotecilor mobiliare,
Editura Universul Juridic, București, 2011, pp. 487-555.
[105] A se vedea V. Stoica, op. cit., 2017, p. 51.
[106] În acest sens, s-a precizat că ”Dreptul real se caracterizează prin aceea că permite accesul nemijlocit al
titularului la un anumit bun. Drepturile reale sunt drepturi cu realizare imediată. Ipoteca nu permite însă
creditorului ipotecar un acces direct la bunul afectat ipotecii, privit în materialitatea sa.” (R. Rizoiu, op. cit., 2015,
p. 201); desigur, autorul are în vedere drepturile reale principale când vorbește de ”drepturi cu realizare imediată”.
[107] În același sens, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., pp. 55-60.
[108] S-a afirmat că dreptul de servitute poate fi obiect al dreptului de uzufruct ( a se vedea C. Larroumet,op. cit.,
p. 266); în realitate, dacă s-a dezmembrat dreptul de proprietate asupra fondului dominant, dreptul de uzufruct nu
se exercită asupra servituții, ci asupra fondului dominant, beneficiind și de prerogativele servituții asupra fondului
aservit; așadar, dreptul de servitute nu este obiect al dreptului de uzufruct, ci accesoriu al acestuia; uzufructuarul
exercită prerogativele servituții asupra fondului aservit în măsura necesară pentru exercitarea prerogativelor
propriului dezmembrământ asupra fondului dominant.
[109] Pentru aceste forme ale dreptului de superficie, a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 259 și 260.
[110] Este discutabil dacă ar putea fi extinsă concluzia la dreptul de gaj și la dreptul de retenție, întrucât acestea
presupun că titularul lor are detenția precară asupra unui bun corporal. Totuși exercitarea lor prin executare silită
are în vedere dreptul de proprietate în care este absorbită valoarea bunului; o asemenea executare este posibilă
și în cazul dreptului de retenție, ținând seama de dispozițiile art. 2498 alin . (2) C. civ., cu referire la art. 2339 alin.
(1) lit. b C. civ. Ca urmare s-ar putea spune că și ele au ca obiect dreptul de proprietate, iar nu bunul corporal care
este obiectul acestuia. Prin ipoteză, nu se poate discuta despre un dezmembrământ sau despre o creanță,
deoarece acestea nu pot fi obiect al dreptului de gaj sau al dreptului de retenție. În acest context, ar trebui
aprofundată diferența dintre obiectul drepturilor reale principale și obiectul drepturilor reale accesorii; pentru
formularea acestei probleme, a se vedea V. Stoica, Utilitatea convențiilor cu privire la ordinea îndestulării
creditorilor în domeniul creditului bancar, în „Revista română de drept privat” nr. 2/1997, p. 163, text și nota 10.
[111] Posibilitatea constituirii dreptului de ipotecă asupra unui bun viitor, este expres prevăzută în art. 2351, alin.
(2), 2380 și 2387 C. civ. A se vedea și R. Rizoiu, op. cit., pp. 208 și 209, text și notele 1 și 2.
[112] Deși în art. 2392 C. civ. se statuează că „Ipoteca nudei proprietăți se extinde asupra proprietății depline la
45/47
stingerea dezmembrămintelor”, această prevedere legală trebuie să fie corelată cu dispozițiile art. 699 alin. (4) și
700 alin. (2), în care sunt menționate soluții nuanțate privind situația ipotecii asupra nudei proprietăți a terenului în
cazul încetării dreptului de superficie.
[113] În toate aceste cazuri, obiectul ipotecii nu este ”o bucată” de bun, ci este un bun distinct, ca urmare a
aproprierii nudei proprietăți sau a unei cote-părți din dreptul de proprietate sau din aceste dezmembrăminte; s-a
observat în mod pertinent că, în aceste ipoteze, ipoteca nu poartă asupra bunurilor care formează obiectul acestor
drepturi patrimoniale, ci asupra drepturilor însele; în acest sens, a se vedea R. Rizoiu, op. cit., p. 208, text și nota
3; autorul subliniază (p. 211) că, în art. 2365 C. civ., legiuitorul menționează ”dreptul ce urmează a fi ipotecat”, ca
obiect la ipotecii.
[114] Este de observat că, potrivit art. 2399 C. civ., „Ipoteca asupra unei universalități de creanțe nu cuprinde
creanțele născute din înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor unui terț și nici creanțele
născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale”.
[115] În acest sens, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2001,
p. 24.
[116] Pentru această chestiune, cu referire la dreptul subiectiv de proprietate industrială, a se vedea A. Petrescu,
„Introducere în dreptul de proprietate industrială“, în A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială.
Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, pp. 26-33; L.
Mihai, Invenția.Condițiile de fond ale brevetării, Editura Universul Juridic, București, 2002, pp. 83-98.
[117] De la această regulă există o excepţie; „în legătură cu marca nu se nasc drepturi personal-nepatrimoniale,
ci numai dreptul de exploatare exclusivă a mărcii, care – din nou în mod necontestat – are natura unui drept
patrimonial“ (L. Mihai, op. cit., p. 97). În acelaşi sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai,op. cit., p. 30.
[118] Dreptul de exploatare a creaţiei intelectuale are o durată limitată; după expirarea acestei durate, bunul
incorporal nu mai este apropriabil. Din această perspectivă, s-a vorbit de expresia juridică a verbelor a fi şi a avea
în termenii fluxului şi refluxului; altfel spus, tendinţa introducerii unor elemente nepatrimoniale în domeniul
patrimonial coexistă cu tendinţa reîntoarcerii unor bunuri incorporale în zona nepatrimonială; în paralel cu
patrimonializarea unor elemente nepatrimoniale, se produce extrapatrimonializarea unor elemente patrimoniale (în
acest sens, a se vedea A. Seriaux, „La notion juridique de patrimoine. Brèves notations civilistes sur le verbe
avoir“, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 4/1994, pp. 807-809). Cum s-a subliniat mai sus, chiar dacă durata
protecției juridice a dreptului de proprietate intelectuală este limitată în timp, durata creației intelectuale, ca obiect
al acestui drept, este nelimitată.
[119] A se vedea, pentru ipoteza dreptului subiectiv de proprietate industrială, A. Petrescu, L. Mihai,op. cit., pp. 23
şi 24; L. Mihai, op. cit., pp. 102 şi 103. Mutatis mutandis, într-o formă sau alta, aceste prerogative se regăsesc nu
numai în ipoteza dreptului subiectiv de proprietate industrială stricto sensu, ci şi în ipoteza dreptului de exploatare
al oricărei creaţii intelectuale care constituie principalul element patrimonial al drepturilor de proprietate
intelectuală.
[120] Pentru această concepţie, dar numai cu referire la dreptul subiectiv de proprietate industrială, a se vedea A.
Petrescu, L. Mihai, op. cit., pp. 20-34. Pentru simplificare este însă utilă distincția dintre dreptul de proprietate în
formă tipică având ca obiect un bun corporal și dreptul de proprietate în formă atipică, având ca obiect un bun
incorporal (nu numai creația intelectuală sau informația, în forme specifice, ci și drepturile patrimoniale,
universalitățile juridice și cele de fapt). Pentru natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală, a se vedea și
V. Roș, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, Editura All Beck, București,
2005 pp. 38-40; I. Macovei, Dreptul proprietății intelectuale, Ediția 2, Editura C.H. Beck, 2006, pp. 5-9.
[121] Pentru o discuție amplă privind natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală, a se vedea R. Dincă,
op. cit., pp. 168-231; autorul conchide că drepturile de proprietate intelectuală au natura juridică a unui drept real
asupra unui bun mobil incorporal, din perspectiva clasificării drepturilor în funcție de obiect, dar au o natură sui
generis din perspectiva clasificării drepturilor în funcție de conținutul lor.
[122] Pentru diferenţele dintre dreptul clasic de proprietate şi dreptul de proprietate industrialăstricto sensu, a se
vedea L. Mihai, op. cit., pp. 97 şi 98.
[123] Sinonimia dintre sintagma lucruri apropriate și termenul bunuri a fost subliniată de mult timp; astfel, s-a
afirmat că „Dreptul nu se ocupă de lucruri decât sub raportul de utilitate exclusivă pentru persoane, adică în
măsura în care sunt obiect al proprietății acestora; cuvântul lucruri este folosit întotdeauna de către lege și de
către interpreții acesteia în acest sens restrâns, ca sinonim al bunurilor” (V. Marcadé, op. cit. p. 333).
[124] Pentru aceste aspect, a se vedea V. Stoica, op. cit., 2017, pp. 326-332.
[125] În acest sens, a se vedea V .Stoica, op. cit., 2004, pp. 104-106; op. cit., 2017, pp. 35 și 36.

46/47
[126] A se vedea V. Stoica, op.cit., 2017, pp. 155 și 156.
[127] A se vedea, de asemenea, G. Boroi, C. A. Anghelescu,op. cit., pp. 82 și 83. Pentru interesul practic al
acestei distincții în dreptul roman, a se vedea supra, nota 14;

Prof. univ. dr. Valeriu Stoica

Facultatea de Drept, Universitatea din București
Founding Partner STOICA & ASOCIAȚII

47/47