Pot fi drepturile potestative exercitate abuziv?

juridice.ro/essentials/517/pot-fi-drepturile-potestative-exercitate-abuziv

I. Introducere. Întrebarea privind posibilitatea

exercitării abuzive a drepturilor potestative a primit
răspunsuri diferite, dar niciunul dintre acestea nu
a pus în evidență temeiul teoretic al dezbaterii. În
locul unei evaluări de ansamblu a problemei a fost
preferată o apreciere punctuală, referitoare la unul
sau la altul dintre drepturile potestative analizate.
Prezentul studiu este dedicat tocmai unei abordări
de ansamblu a acestei probleme, pornind de la
elemente esențiale ale noțiunilor de drepturi
potestative și abuz de drept. Pe această bază
teoretică se poate explica de ce există o incompatibilitate conceptuală între aceste două
noțiuni și care sunt consecințele ei practice.

II. Noțiunea de drepturi potestative. Limitele nașterii și existenței lor

1. Noțiunea de drepturi potestative. Existente în dreptul pozitiv de multă vreme, drepturile

potestative au fost percepute la nivel practic într‑un mod intuitiv. Legiuitorii și practicienii au
creat și au utilizat aceste drepturi, fiind imposibil să se ignore caracterul lor
pragmatic. Până la urmă, doctrina a elaborat construcția teoretică a drepturilor
potestative[1] și a încercat o tipologie a lor, identificând principalele exemple reglementate
în dreptul pozitiv.

Puterea conferită unei persoane de a modifica sau de a stinge o situaţie juridică

preexistentă ori de a recrea o situaţie juridică printr-un act juridic unilateral constituie, în
această concepţie, substanţa juridică a unui drept potestativ[2]. Spre deosebire de actele
juridice care sunt o expresie directă a principiului libertăţii de voinţă, actele unilaterale care
constituie o exercitare a drepturilor potestative sunt, în mod direct, expresia puterii juridice
a acestor drepturi şi, numai în mod indirect, manifestarea libertăţii de voinţă. Desigur, la
rândul lor, drepturile potestative sunt efectul unei manifestări de voinţă, respectiv al unui
contract (dreptul beneficiarului unui pact de opțiune, dreptul de denunțare unilaterală a unei
convenții, dreptul la rezoluțiunea unilaterală) sau efectul pe care legea îl leagă de anumite
fapte juridice (dreptul de opţiune succesorală). Conturată în strânsă legătură cu raporturile
contractuale, noţiunea de drepturi potestative are aplicare şi în domeniul raporturilor
juridice personale nepatrimoniale[3].

Ceea ce este esenţial pentru drepturile potestative este puterea pe care o are titularul lor
de a interveni, prin voinţa sa unilaterală, în situaţii juridice preexistente în care sunt
prezente şi interesele altor persoane decât titularul acestor drepturi. Această voinţă
unilaterală poate să îmbrace forma unui act juridic substanţial, cu caracter unilateral Cu alte
cuvinte, obiectul dreptului potestativ este o anumită situaţie juridică preexistentă, iar în
conţinutul dreptului potestativ intră prerogativă ingerinţei în sfera de interes a persoanelor
1/12
ale căror drepturi sau interese sunt incluse în situaţia juridică respectivă. Din această
cauză se creează o legătură specifică între titularul unui asemenea drept, numit subiect
activ sau potentior şi subiectul pasiv care suportă consecinţele exercitării dreptului
potestativ[4].

Mai exact, această legătură specifică se realizează între potentior şi toţi cei ale căror
drepturi sau interese sunt incluse în situaţia juridică, obiect al dreptului potestativ. De obicei
este dificil să se stabilească de la bun început care sunt aceste persoane, motiv pentru
care, generic, dreptul potestativ este raportat în primul rând la situaţia juridică şi numai în
secundar la aşa-numitul subiect pasiv care, de cele mai multe ori, este alcătuit din mai
multe persoane determinate sau determinabile. Această caracteristică a drepturilor
potestative explică, în bună măsură, de ce a existat tendinţa asimilării lor cu drepturile
reale. Totodată, această caracteristică determină asemănarea dintre efectele juridice ale
încălcării drepturilor reale şi efectele juridice ale încălcării drepturilor potestative. Dacă
dreptul real este încălcat de una dintre persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv general
şi nedeterminat, se naşte un drept de creanţă distinct de dreptul real, pe temei delictual,
care intră în conţinutul unui raport juridic obligaţional stabilit între titularul dreptului real şi
autorul prejudiciului. În mod asemănător, dacă persoanele ale căror drepturi şi interese sunt
incluse în situaţia juridică – obiect al dreptului potestativ – nu se supun ingerinţei titularului
acestui drept, realizată printr-o manifestare unilaterală de voinţă, şi încalcă astfel dreptul
potestativ, se naşte, de asemenea, un drept de creanţă distinct, pe temei delictual, care
intră în conţinutul raportului juridic obligaţional dintre potentior şi autorul faptei ilicite.

Modificarea, stingerea sau recrearea situaţiei juridice preexistente prin exercitarea unui
drept potestativ poate produce efecte juridice pentru viitor sau poate consolida sau infirma
efecte juridice anterioare.

Înţelese în acest fel, drepturile potestative sunt, în privinţa subiectului activ, o extindere a
sferei libertăţii personale şi, din punctul de vedere al celor care suportă consecinţele
exercitării acestor drepturi, o restrângere a sferei libertăţii personale. De aceea, drepturile
potestative se pot naşte fie cu acordul prealabil al celor care vor suporta ulterior
consecinţele exercitării acestor drepturi, fie pe baza unei dispoziţii a legii care leagă
naşterea acestor drepturi de anumite situaţii juridice.

Drepturile potestative nu constituie însă o noţiune nouă în literatura noastră juridică de

drept privat. Noţiunea era cunoscută încă din perioada interbelică. S-a precizat astfel că
drepturile potestative “constau în puterea pe care o persoană o are, sub ocrotirea legii, fie
de a influenţa, printr-o anumită manifestare de voinţă, condiţiunea juridică a altei persoane
sau condiţiunea sa proprie, fie de a modifica sau desfiinţa unele situaţiune sau drepturi
existente, fie chiar de a face să se nască drepturi noi, situaţiuni noi, consecinţe juridice
noi… În rândul acestora se pot aşeza: dreptul soţului de a cere divorţul, al femeii dotale de
a cere separaţiunea bunurilor, al coproprietarului de a cere diviziunea bunurilor comune, al
oricărei părţi contractante de a cere anularea sau rezoluţiunea contractului, etc.”[5].

Pe de altă parte, în literatura juridică postbelică a fost utilizată noţiunea dedrepturi

secundare, care are în vedere “acele prerogative constând în puterea de a da naştere, prin
act unilateral de voinţă, unui efect juridic ce afectează şi interesele unei alte persoane.”[6] În
sfera acestei noţiuni au fost incluse: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative;
2/12
dreptul de denunţare unilaterală a unui contract; dreptul de preempţiune; dreptul de a
ratifica o gestiune de afaceri; dreptul de a revoca o ofertă ori de a accepta un contract;
dreptul terţilor, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real; dreptul de
opţiune al utilizatorului, în contractul de leasing, între mai multe posibilităţi (achiziţionarea
bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului de leasing); dreptul de opţiune
succesorală.

Este uşor de observat interferenţa dintre modul de definire a drepturilor potestative şi

modul de definire a drepturilor secundare. Nu mai puţin, este preferabilă noţiunea de
drepturi potestative. Pe de o parte, denumirea exprimă mai bine esenţa acestor drepturi şi,
pe de altă parte, teoria drepturilor potestative este mult mai elaborată decât succinta
referire la drepturile secundare, care a înlocuit pentru o vreme noţiunea drepturilor
potestative în doctrina juridică românească.

De regulă, drepturile potestative sunt imprescriptibile, cu excepţia cazurilor prevăzute de

lege[7]. Chiar şi atunci când se aplică regula, drepturile potestative se sting atunci când se
stinge situaţia juridică în legătură cu care ele au fost recunoscute. De exemplu, în ipoteza
dreptului de dobândi o cotă-parte de ½ din dreptul de proprietate asupra zidului despărţitor,
acest drept potestativ se stinge dacă piere obiectul proprietăţii. Tot astfel, dacă se prescrie
dreptul care ar urma să fie valorificat prin exercitarea dreptului potestativ, acesta din urmă
se stinge şi el, întrucât rămâne fără obiect.

În funcţie de natura situaţiei juridice preexistente, drepturile potestative dobândesc caracter

patrimonial sau caracter personal nepatrimonial. Într-adevăr, dacă exercitarea dreptului
potestativ modifică, stinge sau recreează o situaţie juridică preexistentă de natură
patrimonială, atunci acel drept potestativ dobândeşte o valoare economică şi devine el
însuşi un drept patrimonial[8].

Când situaţiile juridice preexistente conţin drepturi reale, drepturile potestative sunt, în
acelaşi timp, limitări ale exercitării acestor drepturi reale (de exemplu, dreptul de
preempţiune care limitează exerciţiul dreptului de proprietate este un drept potestativ).

Drepturile potestative patrimoniale nu sunt nici drepturi reale, nici drepturi de creanţă. Ele
nu sunt o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă, pentru că nu
cuprind, în conţinutul juridic, elemente specifice drepturilor reale sau drepturilor de
creanţă[9].

Într-adevăr, drepturile potestative pot fi exercitate în mod direct, dar nu asupra unui bun, ca
în cazul drepturilor reale, ci asupra unei situaţii juridice. Efectul exercitării acestor drepturi
este suportat numai de persoanele ale căror drepturi sau interese fac parte dintr-o sau sunt
legate de o anumită situaţie juridică. Pe de altă parte, pentru exercitarea acestor drepturi
potestative, titularii lor nu au nevoie de o acţiune sau o inacţiune specifică din partea unor
subiecte pasive, cum se întâmplă în cazul drepturilor de creanţă.

2. Limitele nașterii și existenței drepturilor potestative. Deși elaborarea conceptuală a

drepturilor potestative a preocupat, cum am văzut, doctrina juridică de aproape un secol,
totuși, în mod surprinzător, nu au fost conturate elementele care țărmuresc nașterea și
existența acestor drep​turi. Tocmai pentru că substanța juridică a drepturilor potestative este
pu​terea conferită unei persoane de a modifica, de a stinge sau de a recrea situa​ții juridice
3/12
preexistente, în care sunt incluse drepturile sau interesele altor persoane, ar fi fost firesc să
fie puse în lumină limitele acestei puteri. Este adevărat că ideea de putere a fost dezbătută
și analizată de mai multe secole din perspectiva dreptului public pentru configurarea
sistemului politic al democrației constituționale, astfel încât chestiunea limitelor constituirii
autorităților publice și a exercitării atribuțiilor acestora a dobândit un loc central în filosofia
politică și în doctrina de drept public. Dar drepturile potestative, mai mult decât orice alte
drepturi subiective din dreptul privat, sunt elemente de putere, ceea ce trimite imediat la
necesitatea conturării limitelor nașterii și exercitării acestei puteri. În plus, o asemenea
discuție trebuie să fie făcută nu numai din perspectiva dreptului privat, ci și din perspectiva
dreptului public, mai ales a dreptului constituțional, a dreptului european și a dreptului
internațional al drepturilor omului[10]. Discuția este cu atât mai necesară cu cât, nu de
puține ori, în situația juridică preexistentă sunt incluse drepturi fundamentale care nu ar
putea fi stinse sau modificate prin simpla exercitare a unui drept potestativ.

Tocmai pentru că aceste drepturi presupun o relație de supunere între potentior și

persoanele care au drepturi și interese în situația juridică preexistentă care va fi modificată,
stinsă sau recreată, în mod unilateral, doar prin voința titularului dreptului (potentior), ele au
consecințe extrem de importante în sfera libertății persoanei. În privința titularului, ele
determină o extindere a sferei libertății personale, iar în privința celor care suportă
consecințele exercitării lor, ele determină o restrângere a sferei libertății personale [11].

Schimbarea echilibrului normal dintre aceste sfere de libertate personală nu se poate face
în mod nelimitat, nici prin voința legiuitorului, și, cu atât mai puțin, nici prin voința
părților. Absența oricărei limitări ar pune în pericol libertatea și echitatea, ca valori
fundamentale nu numai ale dreptului civil, ci și ale întregii organizări sociale și politice
întemeiate pe democrația constitu​țională. Limitarea este cu atât mai necesară în situațiile în
care dreptul potes​tativ îngăduie titularului său să exercite o putere în sfera libertății de
voință a persoanelor care au drepturi și interese în situația juridică preexistentă.

Sunt astfel anumite drepturi potestative care, prin exercitarea lor, pro​duc direct și imediat
efectele în situația juridică preexistentă, fără a obliga aceste persoane să‑și exprime
ulterior voința, pentru realizarea unor efecte derivate. Exercitarea lor nu echivalează cu o
ingerință în sfera libertății de voință a acestora. Sunt însă de imaginat, inclusiv de către
legiuitor, drepturi potestative care, prin exercitarea lor, constituie o ingerință gravă în sfera
libertății de voință a persoanelor care au drepturi și interese în situația juridică
preexistentă[12]. Urmând distincția pe care Isaiah Berlin o face între libertatea negativă și
libertatea pozitivă [13], rezultă că exercitarea unor asemenea drepturi potestative afectează
chiar libertatea pozitivă a persoanelor respective, acestea nemai​având posibilitatea să
analizeze, să delibereze și să decidă dacă încheie sau nu un anumit contract în funcție de
interesul lor. Ingerința este cu atât mai gravă în cazul în care drepturile incluse în situația
juridică preexistentă au caracter fundamental, fiind recunoscute ca atare în Constituție, în
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în dreptul european.

Problema limitelor nașterii și existenței drepturilor potestative este strâns legată de

izvoarele acestor drepturi. Astfel, unele dintre ele au ca izvor un fapt juridic în sens restrâns
(o situație juridică) de care o prevedere legală leagă nașterea lor, altele au ca izvor chiar
voința persoanelor care au drepturi sau interese în situația juridică preexistentă. În acest al
doilea caz, de cele mai multe ori, voința acestor persoane este exprimată în cadrul unui
[14] 4/12
contract încheiat cu titularul dreptului potestativ (potentior)[14], de exemplu, pactul comisoriu
din care se naște dreptul la rezoluțiunea unilaterală (art. 1553 C. civ.).

În primul caz, problema limitelor nașterii și existenței drepturilor potes​ta​tive este o chestiune
de pur drept public, mai exact, este chestiunea con​cor​danței dintre dispoziția legală, care
instituie un drept potestativ, și legea fun​damentală, dreptul european și dreptul internațional
al drepturilor omului.

În al doilea caz, problema acestor limite este, în principal, una de drept privat, dar cu
importante aspecte de drept public. Într‑adevăr, principiul libertății de voință, cu cea mai
importantă manifestare în libertatea de a contracta, are limite „impuse de lege, de ordinea
publică și de bunele mora​vuri” (art. 1169 C. civ.), altfel spus, limite conturate nu numai prin
norme de drept privat, ci și prin norme de drept public.

Așadar, drepturile potestative, chiar dacă sunt în substanța lor juridică, mai mult decât
orice alte drepturi subiective civile, o putere, totuși, nu pot fi nelimitate în această putere, cu
atât mai mult cu cât se exercită, prin voința unilaterală a titularului lor, asupra unei situații
juridice preexistente și influențează chiar soarta drepturilor sau intereselor altor persoane
ori, mai mult decât atât, afectează libertatea de voință a acestor persoane.

III. Noțiunea de abuz de drept. Diferența dintre limitele de exercitare a drepturilor

subiective civile și limitele nașterii și existenței lor

3. Noțiunea de abuz de drept. Această noțiune a fost conturată în teoria dreptului privat în
strânsă legătură cu limitele exercitării drepturilor subiective civile și a celor procesual-civile.

Conform art. 15 C. civ., ”Nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau a
păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.” Per a
contrario, există abuz de drept[15] ori de câte ori acesta este exercitat fie cu intenția de a
vătăma sau păgubi pe altul, fie într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
În plus, în art. 1353 C. civ. se precizează ”Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar
exercitarea drepturilor sale, nu este obligat să-l repare, cu excepția cazului în care dreptul
este exercitat abuziv”. Nici drepturile și libertățile constituționale nu pot fi exercitate contrar
bunei-credințe, cu încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți, cum se statuează în art. 57
din Constituţie.

Rezultă din cele de mai sus că atât în Legea fundamentală, cât și în Codul civil a fost
adoptat criteriul subiectiv cu privire la abuzul de drept, spre deosebire de dispozițiile art. 3
alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în care era consacrat criteriul obiectiv[16].

Criteriul subiectiv permite caracterizarea unei exercitări ca fiind abuzive numai dacă ea
este săvârşită cu intenţia de a păgubi o terţă persoană sau este contrară bunei-credințe, în
timp ce criteriul obiectiv, mai puţin restrictiv, are în vedere caracterul excesiv al exercitării
dreptului, adică dincolo de cadrul normal al inconvenientelor pe care le creează terţilor,
inclusiv în forma unor prejudicii minore [17].

Din dispozițiile art. 12 C. pr. civ. rezultă că drepturile procesuale sunt exercitate în mod
abuziv când, nerespectând principiul bunei-credințe și scopul în vederea căruia au fost
recunoscute, titularul lor încalcă drepturile procesuale ale altei părți. Rezultă că, de această

5/12
dată, legiuitorul a adoptat un criteriu mixt, care îmbină elementul subiectiv al bunei-credințe
cu un element obiectiv, respectiv scopul în vederea căruia au fost recunoscute drepturile
procesuale, prin deturnarea căruia sunt încălcate drepturile procesuale ale altei părți[18].

Dar aplicarea acestor criterii pentru aprecierea exercitării abuzive a drepturilor subiective
civile nu este posibilă în absența unei premise esențiale: distincția dintre limitele interne și
limitele externe[19] ale exercitării acestor drepturi. Este însă de observat că aceste criterii
pot fi utilizate uneori chiar pentru identificarea limitelor interne ale exercitării drepturilor
subiective; așadar, utilizarea lor poate fi nu numai o operațiune ulterioară, ci și una
anterioară identificării acestor limite. Altfel spus, deși ele sunt în principal criterii pentru
aprecierea abuzului de drept, adică pentru a stabili dacă exercitarea dreptului s-a făcut cu
depășirea limitelor interne, ele pot ajuta uneori chiar la identificarea acestor limite interne.

Limitele externe sunt configurate în funcție de prerogativele care formează conținutul

dreptului subiectiv civil, sub aspect substanțial, și de sfera abstractă în care titularul
dreptului le-ar putea exercita, dacă nu ar întâlni sferele de exercitare a drepturilor altor
persoane. O asemenea situație ideală nu poate exista însă, tocmai pentru că în spațiul
social sferele de exercitare a drepturilor și intereselor diferitelor persoane interferează,
astfel încât, pentru evitarea conflictelor și a rezultatelor păgubitoare, este necesară
stabilirea unor limite interne ale acestor drepturi. Numai pe această cale este posibilă
asigurarea unui echilibru just între sferele de exercitare a drepturilor aparținând unor
persoane diferite. Acest echilibru este o formă de manifestare a echilibrului necesar în
relaţiile din interiorul oricărei societăți.

Ca urmare a identificării limitelor interne și a limitelor externe, se poate contura diferența

dintre exercitarea normală a dreptului subiectiv, abuzul de drept și inexistența dreptului.
Până la limitele sale interne, adică până acolo unde se întâlnește cu sferele de exercitare a
drepturilor sau intereselor altor persoane, fără a le încălca, dreptul este exercitat normal.
Între limitele interne și limitele externe se întinde spațiul abuzului de drept. Dincolo de
limitele sale externe, dreptul nu există[20]. Desigur, aprecierea caracterului exercitării
dreptului subiectiv trebuie să țină seama și de criteriul subiectiv, obiectiv sau mixt adoptat
de către legiuitor. Dar, indiferent de criteriul ales, noțiunea de limite interne are o conotație
obiectivă, determinată de coexistența sferelor de exercitare a drepturilor subiective și
intereselor legitime aparținând unor persoane diferite. Tocmai din această cauză, oricare ar
fi criteriul adoptat, exercitarea dreptului subiectiv cu depășirea limitelor sale interne are
semnificația încălcării sau a restrângerii drepturilor subiective ale altor persoane.

4. Diferența dintre limitele nașterii și existenței drepturilor subiective civile și limitele

exercitării lor. Rezultă din cele de mai sus că există o distincție netă între limitele nașterii și
existenței drepturilor subiective civile, pe de o parte, și limitele exercitării acestor drepturi,
pe de altă parte.

Prima categorie de limite se raportează la izvoarele raporturilor juridice în conținutul cărora

intră drepturile respective, adică fie la anumite acte juridice, fie la anumite fapte juridice în
sens restrâns. Dacă actele juridice nu sunt valabil încheiate, ele nu pot da naștere unor
raporturi juridice valide. Altfel spus, condițiile legale de validitate a actului juridic, cu referire
specială la contract, pot fi privite și ca limite ale nașterii și existenței drepturilor subiective
care se nasc dintr-un asemenea act. Limitele libertății de voință, cu cea mai importantă
6/12
expresie în libertatea contractuală, așa cum sunt ele configurate în art. 1169 C. civ., fac
parte din această categorie. În cazul în care drepturile subiective civile se nasc din fapte
juridice în sens restrâns, adică din acțiuni omenești și evenimente de care legea leagă
această naștere, valabilitatea lor este condiționată de validitatea normelor juridice care
stabilesc o asemenea legătură. În acest caz, limitele nașterii și existenței drepturilor
subiective civile sunt chiar limitele puterii legiuitoare așa cum sunt ele conturate în
Constituție, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în dreptul european.

A doua categorie de limite include limitele interne și limitele externe ale exercitării
drepturilor subiective civile, în accepția precizată mai sus, ceea ce presupune că aceste
drepturi sunt născute în mod valabil și au o existență validă. Într-o ordine logică firească,
mai întâi se analizează dacă nașterea și existența drepturilor subiective civile sunt valide,
iar apoi se poate discuta despre respectarea limitelor lor de exercitare, inclusiv despre
chestiunea abuzului de drept.

Această concluzie se verifică în cazul drepturilor subiective civile care nu au caracter

potestativ. În cazul drepturilor potestative, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, odată ce
se stabilește că ele au fost născute și există în mod valabil, exercitarea lor este țărmurită
numai de limite externe, fiind, prin ipoteză excluse limitele interne[21]. Așadar, în legătură
cu aceste drepturi se poate reține fie că nu există, întrucât nu s-au născut în mod valabil,
fie că, dincolo de limitele lor externe, nu mai este vorba de o exercitare a prerogativelor
care intră în conținutul lor juridic.

IV.Incompatibilitatea conceptuală dintre noțiunea drepturilor potestative și noțiunea

abuzului de drept

5. Drepturile potestative nu au limite interne de exercitare. Am văzut că drepturile

potestative au trei elemente definitorii: a) preexistența unei anumite situații juridice în care
sunt incluse drepturile sau interesele unei sau ale mai multor persoane, situație care
formează obiectul dreptului potestativ; b) substanța juridică a acestui drept este puterea pe
care o conferă titularului său de a modifica, de a stinge sau de a recrea situația juridică
preexistentă, printr-un act juridic unilateral, ceea ce înseamnă ingerința în sfera drepturilor
și intereselor altor persoane; c) aceste persoane, care au drepturi sau interese în situația
juridică preexistentă, trebuie să se supună și să accepte modificarea, stingerea sau
recrearea acesteia, prin manifestarea de voință unilaterală a titularului dreptului potestativ
(potentior).

Prin ipoteză, exercitându-și dreptul său, titularul dreptului potestativ nu numai că încalcă
sfera de exercitare a drepturilor și intereselor legitime incluse în situația preexistentă și
aparținând altor persoane, dar poate să modifice sau să desființeze aceste drepturi și
interese. Tot prin ipoteză, singura coliziune posibilă a sferei de exercitare a dreptului
potestativ este cu sferele de exercitare și cu substanța juridică specifice drepturilor și
intereselor incluse în situația juridică preexistentă. Dar această coliziune, în măsura în care
drepturile potestative s-au născut în mod valabil, nu este nici ilicită, nici inechitabilă. Ca
urmare, nu mai există utilitatea unor limite interne care să împiedice exercitarea dreptului
potestativ atunci când atinge sfera de exercitare a drepturilor și intereselor incluse în

7/12
situația juridică preexistentă și care aparțin altor persoane. Dimpotrivă, prin ipoteză, dreptul
potestativ are prerogativa ingerinței în situația juridică preexistentă, iar persoanele
respective au obligația să se supună acestei ingerințe.

6. Drepturile potestative nu sunt susceptibile de exercitare abuzivă, întrucât nu au limite

interne. În absența limitelor interne, drepturile potestative pot fi exercitate până la limitele
lor externe, adică până la epuizarea prerogativelor care alcătuiesc substanța lor juridică.
Ideea echilibrului dintre sferele de exercitare ale drepturilor aparținând unor persoane
diferite este fără relevanță. Din punct de vedere conceptual, există o incompatibilitate între
noțiunea drepturilor potestative și noțiunea abuzului de drept.

Puterea titularului unui drept potestativ poate fi cenzurată numai dacă dreptul său nu s-a
născut în mod valabil ori dacă nu sunt îndeplinite anumite cerințe pentru exercitarea sa[22]
sau dacă manifestarea sa unilaterală de voință reprezintă exercitarea unei prerogative care
nu intră în conținutul juridic al dreptului potestativ, astfel încât ingerința în situația juridică
preexistentă nu mai este legitimă.

7. Consecințe practice. Chiar dacă abuzul de drept nu este compatibil cu drepturile

potestative, nu înseamnă că actele juridice unilaterale prin care se exercită acestea sunt în
afara oricărei cenzuri.

Condiţiile de care depinde validitatea actului juridic unilateral au anumite particularităţi,

determinate de diferenţa de natură juridică dintre acest act şi contract[23]. Totuși, și actele
juridice unilaterale sunt susceptibile de nulitate absolută sau de nulitate relativă. În primul
caz, orice persoană interesată poate să invoce nulitatea pe cale de acțiune sau de
excepție, iar instanța este obligată să invoce din oficiu această cauză de ineficacitate, cum
se precizează în art. 1.247 alin. (2) și (3) C. civ. În al doilea caz, legiuitorul a ținut seama de
propunerile făcute în doctrină și a precizat că ”Nulitatea relativă poate fi invocată numai de
cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată”[24]. Ca urmare, oricare
dintre persoanele care au drepturi și interese incluse în situația juridică preexistentă poate
ataca actul juridic unilateral prin care se exercită dreptul potestativ nu numai cu o acțiune în
constatarea nulității absolute, ci și cu o acțiune în anulare.

Cât privește motivele de nulitate, ele trebuie să fie analizate nu numai în raport cu condițiile
generale de validitate a actului juridic, așa cum sunt reglementate în art. 1.180, 1.181,
1.204–1.245 C. civ, ci și cu normele juridice aplicabile drepturilor potestative. În acest
sens, trebuie să fie avute în vedere nu numai dispozițiile din legile organice și din cele
ordinare, ci și, în primul rând, normele constituționale, cele din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și cele din dreptul european, toate împreună conturând limitele nașterii
și existenței drepturilor potestative, cum am precizat mai sus. Orice încălcare a acestor
limite constituie o cauză de nulitate. Nulitatea este întotdeauna absolută când sunt
încălcate normele constituționale sau normele din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului ori din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Această idee se verifică
indiferent dacă izvorul dreptului potestativ este un contract sau un fapt juridic în sens
restrâns.

8/12
Ce se întâmplă însă când actul juridic unilateral prin care se exercită dreptul potestativ a
fost emis cu încălcarea unor condiții precizate în contractul care constituie izvorul său?
Întrucât aceste condiţii nu au caracter legal, nu se poate pune problema nulităţii. Nu mai
puţin , încălcarea acestor condiţii echivalează cu nerespectarea unor obligaţii contractuale.

Pe cale de consecinţă, în măsura în care creditorul a emis actul juridic unilateral prin care
se exercită un anumit drept potestativ cu încălcarea condiţiilor prevăzute de părţi în
contractul din care se naște acest drept, debitorul are la îndemână nu o acţiune în nulitate,
care este considerată ca o acţiune în răspundere civilă delictuală [25], ci o acţiune în
răspundere contractuală pentru declararea ineficacităţii acestui act juridic unilateral.

S-ar putea afirma că, întrucât a fost încălcată o clauză contractuală, au fost încălcate şi
dispoziţiile art. 1.270 alin. (1) C. civ., care instituie principiul forţei obligatorii a contractului,
ceea ce ar justifica nulitatea actului juridic unilateral prin care se exercită un drept potestativ
. Dar, dacă s-ar accepta un asemenea raţionament, nu ar mai fi posibilă niciodată distincţia
dintre răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, ceea ce ar face inutilă însăşi
ideea de răspundere contractuală. Cea mai importantă distincţie dintre cele două tipuri de
răspundere civilă se întemeiază tocmai pe natura obligaţiei încălcate. În cazul răspunderii
delictuale, este încălcată în mod direct obligaţia legală de a nu păgubi pe nimeni şi, dacă
este cazul, dispoziţiile legale care, într-o formă sau alta, dau expresie acestei obligaţii, în
timp ce, în cazul răspunderii contractuale, este încălcată în mod direct o obligaţie născută
din contract, chiar dacă în mod indirect sunt încălcate şi anumite dispoziţii legale[26].

Așadar, actul juridic unilateral prin care se exercită dreptul potestativ va fi lipsit de efecte, în
ipoteza în care încalcă o obligație stabilită prin același contract din care s-a născut dreptul,
nu pentru că este nul, ci pentru că încalcă o obligație contractuală. Aşadar, nu este vorba
de o simplă inopozabilitate, ci de o cauză de ineficacitate care sancţionează nerespectarea
unei cerinţe privind formarea actului juridic, dar nu o cerinţă legală, ci una de natură
contractuală. Această cauză de ineficacitate a actului juridic unilateral prin care se exercită
dreptul potestativ este o formă particulară de răspundere contractuală[27].

Va fi, de asemenea, nul actul juridic unilateral prin care se pretinde că se exercită un drept
potestativ, dar, în realitate, această exercitare este dincolo de limitele externe ale dreptului.
Practic, un asemenea act are semnificația unui delict civil propriu-zis.

Rezultă din cele de mai sus că actele juridice unilaterale prin care se exercită un drept
potestativ nu pot avea semnificația unui abuz de drept și nici nu trebuie să fie analizate din
perspectiva bunei sau relei-credințe[28], dar ele sunt supuse cenzurii judecătorești dacă: a)
însuși izvorul dreptului potestativ încalcă limitele privind nașterea și existența sa valabilă
(caz în care dreptul potestativ nu există); b) actele respective încalcă anumite cerințe legale
sau contractuale; c) prerogativa care se exercită prin acele acte este situată dincolo de
limitele externe ale dreptului.

Opiniile care privesc actele juridice unilaterale prin care se exercită drepturile potestative
din perspectiva abuzului de drept sau a relei-credințe ocolesc esenţa problemei. Aceste
acte juridice unilaterale, ca orice acte juridice, sunt supuse cenzurii judecătoreşti în măsura
în care se invocă de persoana interesată depășirea limitelor nașterii și existenței drepturilor
potestative ori încălcarea unor prevederi legale sau a unor clauze contractuale. Instanța nu
9/12
cenzurează dreptul potestativ ca atare, în exercitarea sa, pentru că acesta nu este
susceptibil de exercitare abuzivă, ci verifică dacă au fost îndeplinite condiţiile necesare
pentru naşterea acestui drept.

[1] A se vedea V.Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale I, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004, pp. 133-137.
[2] Discuţia referitoare la drepturile potestative a fost reluată, după o lungă întrerupere, în literatura juridică
română, dar pe filiera literaturii juridice franceze de D. Chirică, Promisiunea unilaterală de a vinde şi de a
cumpăra, în “Revista de drept comercial” nr. 9/1999, p. 45;Pactul de preferinţă, în “Revista de drept comercial” nr.
11/1999, p. 31; Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, în “Dreptul” nr. 3/2001,
p. 28; Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare ca formă autonomă de contract, în “Studia universitatis
Babeş-Bolyai” nr. 2/2000, p. 15. Ulterior, discuţia a fost reluată de M. Avram, Notă la dec. nr. 614/2002 a C. S. J.,
s. civ., în “Curierul Judiciar” nr. 6/2002, p. 72 şi 73; Actul unilateral de voinţă (Aspecte teoretice şi practice în
dreptul român şi în dreptul comunitar), referat prezentat în cadrul seminarului “Influenţa dreptului comunitar asupra
legislaţiei naţionale în domeniul dreptului privat” – organizat la Facultatea de Drept din Universitatea Bucureşti în
cooperare cu Institutul Max Planck şi Universitatea din Hamburg – 9-10 mai 2002; J. Goicovici, Acordul de
principiu, în “Dreptul” nr. 4/2002, pp. 60-62; I. Deleanu, Problema constituţionalităţii prevederilor art. 494 alin.
ultim, teza a doua din Codul civil român, în “Dreptul” nr. 6/2002, p. 23, nota 26, p. 26, nota 39;Părţile şi Terţii.
Relativitatea și Opozabilitatea efectelor juridice. Editura Rosetti, Bucuresti, 2002, pp. 206-212; V. Stoica,
Drepturile patrimoniale atipice, în “Dreptul” nr. 3/2003, pp. 55-58; I. Reghini, Consideraţii privind drepturile
potestative, în “Pandectele Române” nr. 4/2003, pp. 236-241; M. Nicolae,Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2004, p. 446-452. Doctrina franceză, la rândul său, a preluat teoria drepturilor potestative din doctrina
germană (Kann-Rechte) şi din doctrina italiană (diritto potestativo); în acest sens, a se vedea I. Najjar, Avant-
Propos în St. Valory, La potestativité dans les relations contractuelles, Presses universitaires d’Aix-Marseille,
1999. Pentru o analiză de ansamblu a drepturilor potestative, a se vedea I. Najjar, Le droit d’option. Contribution à
l’étude du droit potestatif et de l’acte unilatéral, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1967,
passim; St. Valory, op. cit., passim. A se vedea, de asemenea, F. Hage-Chahine, Essai d’une nouvelle
classification des droits privés, în ”Revue trimestrielle de droit civil” 1/1982, pp. 736-738; acest autor clasifică
drepturile cu realizare mediată, în funcţie de modul în care subiectul pasiv este supus puterii subiectului activ, în
drepturi de creanţă (în cazul acestor drepturi, debitorul răspunde cu întregul său patrimoniu faţă de creditor în caz
de neexecutare, ceea ce exprimă o legătură de subordonare patrimonială a debitorului faţă de creditor; drepturilor
de creanţă li se asociază fie o obligaţie personală, în funcţie de persoana debitorului, fie o obligaţie reală, în
funcţie de calitatea sa de proprietar al unui lucru), drepturi potestative (în cazul acestora, o persoană este ţinută
să suporte ingerinţa unei alte persoane în sfera sa juridică, fără a i se cere însă nici o prestaţie pozitivă, ceea ce
exprimă o legătură de supunere pură şi simplă) şi drepturi injonctive (în cazul acestora, o persoană este ţinută să
săvârşească un anumit act sau o anumită prestaţie, sub sancţiunea pierderii unui drept sau a privării de exerciţiul
unui drept); rămâne însă neclară situaţia drepturilor de uzufruct, de uz, de abitaţie şi de superficie, care, deşi sunt
considerate drepturi cu realizare mediată, nu sunt incluse în nici una dintre aceste trei categorii, în timp ce
servituţile sunt incluse fie în categoria drepturilor de creanţă cărora le corespunde o obligaţie reală, fie în categoria
drepturilor injonctive; în realitate, toate dezmembrămintele dreptului de proprietate ar trebui să fie inclusă în
categoria mai largă a drepturilor cu realizare imediată; aceste inadvertenţe demonstrează încă o dată faptul că nici
o clasificare nu este la adăpost de critică şi că orice criteriu de clasificare oferă doar o perspectivă parţială, care
trebuie să fie asociată cu perspectivele oferite de alte criterii de clasificare.
[3] Mai mult, conceptul de potestativitate depăşeşte cadrul dreptului privat şi intră în cadrul dreptului public; în
acest sens, a se vedea St. Valory, op. cit., pp. 26-28.
[4] În acest sens, a se vedea St. Valory, op. cit., p. 24; într-un sens asemănător, a se vedea A. G. Ilie, M. Nicolae
(II), Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de preempţiune, în “Dreptul” nr. 1/2004, pp. 46-48.
[5] E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice “Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1932, pp.
79-80. Autorul explică noţiunea de drepturi potestative plecând de la doctrina germană şi italiană (Rechte des
rechtlichen Könnens sau Kann-Rechte; diritti potestativi). Aşadar, discuţiile recente privind drepturile potestative
nu fac altceva decât să reia legătura cu ideile lui E. Herovanu, cu deosebirea că primul a explicat această noţiune
întemeindu-se pe sursele directe (doctrina germană şi doctrina italiană), în timp ce autorii care au reluat discuţia
referitoare la această noţiune se întemeiază pe doctrina franceză, care la rândul ei este reflexul doctrinei
germane şi al celei italiene.
[6] M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale, în
“Studii şi cercetări juridice” nr. 1/1956, p. 258. Ulterior, noţiunea a fost preluată, fără alte dezvoltări, de alţi autori;

10/12
în acest sens, a se vedea E. Roman, Prescripţia extinctivă, în “Tratat de drept civil”, vol. I, Partea generală, de T.
R. Ionaşcu ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 450; P. Cosmovici, Prescripţia în “Tratat de drept civil”,
vol. I, Partea generală, de P. Cosmovici ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pp. 322​-323; Idem, Introducere
în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 173; Gh. Beleiu, op. cit., p. 233. Noţiunea drepturilor secundare a
fost însă utilizată, anterior studiului lui M. Eliescu, de S. N. Bratus, Subiectele dreptului civil, Editura de Stat pentru
Literatură Ştiinţifică, Bucureşti, 1953, p. 10 şi 11 (text şi note). Este probabil ca autorii ruşi să fi preluat, la rândul
lor, noţiunea de Kann-Rechte, prin prelucrare în forma drepturilor secundare, din doctrina germană. În sensul că
drepturile secundare nu sunt veritabile drepturi subiective civile, ci doar simple facultăţi ori beneficii legale sau
convenţionale, a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, București, 2002, p. 270.
[7] De exemplu, dreptul de opţiune succesorală se prescrie în termen de 1 an de la data deschiderii moștenirii
(art. 1103 alin. (1) C. civ.). Pentru această chestiune, dar cu referire la drepturile secundare, a se vedea G. Boroi,
ibidem.
[8] De exemplu, dreptul de dezicere poate fi constituit cu titlu oneros tocmai pentru că are o valoare economică.
Pentru ipoteza constituirii dreptului de dezicere cu titlu oneros, a se vedea M. Avram, Notă, cit. supra, pp. 68-70.
[9] În sens contrar, a se vedea D. Chirică, Promisiunea unilaterală…, cit. supra, p. 45; cu toate acestea, autorul
subliniază că dreptul potestativ analizat nu include, în conţinutul său juridic, nici atributele drepturilor reale, nici
atributele drepturilor de creanţă.
[10] S‑a remarcat astfel, în mod judicios, că ideea de potestativitate depășește cadrul dreptului privat și intră în
cadrul dreptului public; în acest sens, a se vedea St. vALORY, La potestativité dans les relations contractuelles,
Presse Universitaire d’Aix‑Marseille, 1999, pp. 26‑28.
[11] Pentru raportul dintre libertatea și siguranța omului din perspectiva drep​tului civil și a conceptelor sale
fundamentale, a se vedea V. Stoica, op. cit., pp. 7‑15.
[12] Pentru o asemenea situație, a se vedea V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a stinge creanța bancară
ipotecară și datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016, în ”Legea dării în plată. Argumente și soluții”, volum
coordonat de V. Stoica, Editura Hamangiu, București, 2016, pp. 3-29.
[[13]] Potrivit lui I. Berlin (a se vedea Cinci eseuri despre libertate, Editura Hu​manitas, București, 2010,
pp. 242‑303), sensul negativ al libertății este implicat în între​ba​rea: care este spațiul înăuntrul căruia persoana
fizică sau morală ar trebui lăsată să fie sau să facă ceea ce este capabilă să fie sau să facă fără imixtiunea altor
persoane? Sensul pozitiv al libertății este implicat în întrebarea: ce sau cine este la originea controlului sau a
imixtiunii care poate determina o persoană fizică sau morală să fie sau să facă ceva, iar nu altceva decât ceea ce
vrea ori este capabilă să fie sau să facă.
[14] Este greu de imaginat o situație în care dreptul potestativ să se nască dintr‑un act unilateral.
[15] S-a apreciat că “expresia este antifilozofică” (le Marquis de Vareilles-Sommières, loc. cit., p. 464 – trad. ns),
pentru că dreptul încetează acolo unde începe abuzul. În aceeaşi ordine de idei, a fost criticată maxima summum
jus summa injuria, întrucât nu poate exista injustiţie acolo unde există drept l(oc. cit., p. 465). Pentru partizanii şi
adversarii teoriei abuzului de drept, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 163, notele 107-110. De asemenea, pentru
o concepţie de ansamblu a abuzului de drept, a se vedea I. Deleanu, Drepturile subiective civile şi abuzul de
drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, passim. Pentru analiza abuzului de drept în materia proprietăţii, inclusiv
cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., pp. 75-82. A se
vedea, de asemenea, idem, Limitările dreptului de proprietate reglementate de Convenţia europeană a drepturilor
omului, în “Pandectele Române” nr. 3/2003, pp. 165-197. Pentru abuzul de drept, a se vedea, de asemenea, Fr.
Terre, Introduction générale au droit, 9e édition, Dalloz, Paris, 2012, p. 422.
[16] Dar, chiar dacă legiuitorul adoptase, prin art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, criteriul obiectiv,
răspunderea pentru abuzul de drept rămânea o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale,
astfel încât nu putea fi angajată în absenţa vinovăţiei, fie ea şi în forma culpei. În acest sens, a se vedea M.
Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Bucuresti, 1972, p. 168 şi 169, text şi nota 134; C. Stătescu,Actul juridic
ca izvor de obligaţii, în “Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, de
C. Stătescu, C. Bîrsan, p. 61 şi 186.
Adoptarea legală a criteriului obiectiv nu înseamna însă că dispărea distincţia dintre limitele interne şi limitele
externe. Într-adevăr, dispoziţia legală care consacra acest criteriu nu devenea o limită externă cu caracter legal,
întrucât ea nu preciza unde se află această limită, ci recunoştea numai posibilitatea stabilirii limitelor interne de
către judecător (în sens contrar, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 166, text şi nota 120).
[17] Pentru criteriile în funcție de care se poate face aprecierea exercitării abuzive a drepturilor subiective civile, a
se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 164. A se vedea, de asemenea, O Ungureanu, C. Munteanu,Drept civil. Partea
generală în reglementarea Noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 128.
[18] Într-un sens asemănător, a se vedea V. M. Ciobanu Comentariu la art. 12 C. pr. civ., în Noul Cod de
procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1-526, Ediția a II-a revizuită și adăugită, coordonatori V. M.
11/12
Ciobanu și M. Nicolae, Editura Universul Juridic, București, 2016, pp. 34 și 35, text și nota 3. Într-un sens
asemănător, a se vedea D. N. Theohari, M. Eftimie, Comentariu la art. 12 C. pr. civ, în Noul Cod de procedură
civilă. Comentariu pe articole. Vol. I., art. 1-526, Coordonator, G. Boroi, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 42.
[19] Pentru aceste noţiuni, a se vedea E. Roman, Conţinutul raportului juridic civil, în “Tratat de drept civil” de T.
R. Ionaşcu ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 205, text şi notele 168-172; M. Eliescu, Răspunderea civilă
delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 165, text şi nota 115; V. Stoica,Drept civil. Drepturile reale
principale, cit. supra, pp. 280 și 281.
[20] În acest sens, în doctrină s-a precizat că ”Nu are semnificația unui abuz de drept nesocotirea (încălcarea)
unor dispoziții legale imperative cu ocazia exercitării unui drept și nici uzurparea unui drept, adică exercitarea lui
de către o persoană care pretinde că este titulara lui, fără ca în realitate să aibă această calitate. În aceste cazuri
este vorba, practic, despre o lipsă a dreptului și nu despre o exercitare abuzivă a lui”.
[21] În sensul că anumite drepturi se pot exercita discreționar, nefiind susceptibile de abuz de drept, a se vedea,
M. Eliescu, op. cit, p. 170; mai toate drepturile avute în vedere de acest autor pot fi calificate ca drepturi
potestative.
[22] Preavizul necesar pentru denunțarea unilaterală a contractului, conform art. 1.276 alin. (2) și art. 1.277 C. civ,
este o cerință legală pentru exercitarea dreptului potestativ; în absența îndeplinirii acestei cerințe legale, titularul
nu are îndreptățirea să exercite dreptul de denunțare unilaterală; exercitarea este nu abuzivă, ci pur și simplu
lipsită de temei legal. În sens contrar, a se vedea I Reghini, Ș. Diaconescu, op. cit., p. 377, nota 3.
[23] Pentru specificul acestor condiţii, a se vedea R.E. de Munagorri, L’acte unilateral dans les rapports
contractuels, T. II, Librairie Generale de Droit et de Jurispruence, Paris, 1996, pp. 161-352; M. Avram,”Actul
juridic unilateral în dreptul privat”, Editura Hamangiu, București 2006, p. 44-73, 80-84. Pentru condiţiile privind
validitatea actului juridic unilateral de opţiune, a se vedea I. Najjar, op. cit., pp. 241-293.
[24] A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VIII-a,
Editura „Universul Juridic“, Bucureşti, 2003, p. 237; V. Stoica, Declarația unilaterală de rezoluțiune, în revista
”Dreptul” nr. 8/2006, p. 61-64.
[25] M. Eliescu, op. cit., p. 64; L. Mihai, V. Stoica, În legătură cu incidenţa răspunderii civile delictuale în
raporturile dintre părţile la un contract, în Revista română de drept nr. 9/1983, p. 9.
[26] Pentru această problemă, a se vedea C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligaţii
(Răspunderea civilă delictuală), în C. Stătescu, C. Bîrsan, ”Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor”,
Editura Academiei, Bucuresti, 1981 pp. 148 și 149.
[27] În acest sens, a se vedea V. Stoica, loc. cit. pp. 64 și 65.
[28] În acest sens,cu referire la declarația unilaterală de rezoluțiune, a se vedea V. Stoica, loc. cit., p. 66.
În sensul că abuzul de drept și reaua-credință sunt relevante în cazul declarației unilaterale de rezoluțiune, a se
vedea St. Valory, op. cit., p. 455-457, 490-494 ; J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau,Traite de droit civil. Les effets du
contrat, 3e édition”, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2001, p. 663-669; Ph. Malaurie, L.
Aynès, Cours de droit civil, t. VI, Les obligations, vol II., Contrats et quasi-contrats, 11eme edition Edition Qujas,
Paris, 2001, p. 295, text şi notele 4 şi 5; F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 8e edition,
Dalloz, Paris, 2002, p. 644 şi 645; Ph. Delebecque, F.-J. Pansier,Droit des obligations, t. I, Contrats et quasi-
contrats, 3e édition, Edition Litec, Paris 2003, p. 320; C. Larroumet, Droit civil, t. III, Les obligations. Les contrats,
5 e édition, Edition Economica, Paris, 2003, p. 822; Ph. Malinvaud, Droit des obligations. 8e Edition, Edition Litec,
Paris 2003, p. 358; M. Fabre-Magnan, Les obligations 1re édition, Presses Universitaires de France, Paris, 2004
,p. 564, text şi nota 1.

Prof. univ. dr. Valeriu Stoica

Facultatea de Drept, Universitatea din București
Founding Partner STOICA & Asociații
* Studiul este în curs de publicare în volumul omagial dedicat prof. univ. dr. Ion Lulă,
Facultatea de drept a Universităţii de Vest din Timişoara

12/12