Iona-Marin Sorescu

Marin Sorescu a fost scriitor roman, membru titular al Academiei Romane, poet,
dramaturg, eseit si traducator. Operele acestuia au fost traduse in peste 20 de tari,
totalizand peste 60 de carti aparute in strainatate.
 
Opera lui Sorescu este o drama postmodernista, adica o specie a genului dramatic, in
proza, care infatiseaza viata reala printr-un conflict complex si puternic al personajelor
individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin
nefericit.
“Iona” are ca punct de plecare mitul biblic al lui Iona, transpus literar in motivul
labirintului, prezentand in mod metaforic incercarea omului de a-si depasi conditia
tragica.
Din punct de vedere compozitional este o tragedie in patru tablouri, dar nu in sens
traditional, ci in sens conotativ, deoarece reprezinta tragedia tuturor indivizilor.
Tema operei poate fi o meditatie asupra conditiei umane, a destinului existential uman,
iar idea centrala este axata pe faptul ca viata este un labirint presarat cu multe capcane
in care omul este dator sa lupte pentru a-si gasi identitatea pierduta.
Cei mai multi exegeti considera “Iona” o drama filosofica, iar dramatismul ei rezida in
reflexiile foarte profunde, in intrebarile si concluziile legate de viata, lupta, idealuri,
fericire,  moarte.
Imaginea balenelor care s-a inghitit una pe cealalta se constituie pe ideea de labirint, cu
semnificatia faptului ca nu se poate iesi din acest infern decat taind ferestre pentru a iesi
la lumina: “ Razbim noi cumva la lumina”.
Iona este cel care vorbeste cu voce tare, se intreaba si isi raspunde, astfel incat intreaga
piesa are forma unui monolog-confesiune. El este un personaj simbolic care reprezinta
umanitatea in general. Pus intr-o situatie de tip absurd, acesta gandeste, actioneaza si
analizeaza.
Pe masura ce personajul nostru traverseaza unele etape, el de fapt se autodescopera. El
este intr-o dilema specifica oricarui individ: “Care e directia?” – intrat in labirint,
personajul nostru se resemneaza, nu este un fatalist. Din contra, cu o energie foarte
mare, el cauta solutii de salvare.
De fiecare data cand iese din burta unui peste urias, personajul de fapt “se renaste
mereu”, are o alta sansa de regasire.
Multi critici literari considera teatrul lui Marin Sorescu de factura expresionista, de mituri,
de mistere, cu personaje fara identitate, seminificand categorii umane ex: Pescarul I,
Pescarul II.
Stilul textului este oral si popular, este un limbaj viu, accesibil, insa limbajul este unul
invers: tragic-comic.
In concluzie, datorita elementelor prezentate mai sus, putem observa ca Iona devine omul
din totdeauna, care intelege existenta sa in pantecul pestelui ca o existenta de tip absurd
din care incearca mereu sa iasa.
Varianta 2:
Secolul al XX-lea aduce importante înnoiri structurale în sfera dramaticului, generate de
mutaţiile estetice care marchează toate genurile literare în această perioadă. Se produce
o dezvoltare şi o diversificare iară precedent a dramaturgiei.
Schimbările vin pe fundalul unor experienţe dramatice împărtăşite de întreaga omenire,
marile conflagraţii mondiale, care îl aduc pe om din nou în faţa marilor întrebări
existenţiale.
Pierzând contactul cu sacrul, omul modern se confruntă cu o altă fatalitate, ce ţine de
ordinea profană: pierderea identităţii, lipsa de comunicare, înstrăinarea de lume,
problema libertăţii, a singurătăţii universale etc. Tematica teatrului modern va aduce în
prim-plan această problemă.
Creaţia dramaturgică de după cel de-al doilea război mondial cunoaşte aceeaşi evoluţie în
privinţa problematicii şi a tehnicii, în sensul deschiderii treptate spre diversitate şi
modernitate.
în teatrul modern nu se mai păstrează distincţiile dintre speciile tradiţionale ale
dramaturgiei: tragedie, comedie, dramă. Eliberarea de formele dramaturgiei tradiţionale
se manifestă prin mai multe aspecte: alăturarea comicului şi a tragicului, preferinţa
pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului, reluarea parodică a unor strategii din
dramaturgia tradiţională, inserţia liricului în text, valorificarea miturilor, apariţia
personajului-idee, lipsa conflictului, încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor,
dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul cu valoare simbolică etc.
Teatrul îşi descoperă noi forme, noi teritorii: teatrul expresionist, epic, poetic, absurd,
parabolic, mitic.
O direcţie importantă a dramaturgiei europene a secolului al XX-lea se constituie prin
dialogul cu miturile Antichităţii, ale creştinismului, sau unele mai târzii, medievale şi
renascentiste. Rescrierea mitului presupune reinterpretarea dintr-o perspectivă modernă.
în această categorie a teatrului modern se înscrie şi dramaturgia lui Marin Sorescu,
participant prin opera sa la acţiunea de reînnoire a teatrului modern românesc.
Opera lui Marin Sorescu, „Iona”, este considerată o parabolă dramatică pe tema evoluţiei
omului pe scară ontologică. Piesa face parte dintr-o trilogie dramatică intitulată „Setea
muntelui de sare”, alături de „Paracliserul” şi „Matca”. După cum sugerează şi titlul
trilogiei este vorba despre setea fără limite de absolut a omului.
„Iona” lui Marin Sorescu are ca punct de plecare mitul biblic al pescarului care a nesocotit
porunca divină. Iona a fost trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive să propovăduiască
Cuvânt Sfânt, pentru că răutatea ajunsese să cuprindă tot. Iona încearcă să fugă cu o
corabie. Dumnezeu stârneşte o furtună puternică, iar corăbierii înţeleg că Iona e vinovat
pentru furia mării şi îl aruncă în mare. El este înghiţit de un peşte imens şi în pântecele
acestuia va sta trei zile şi trei nopţi, timp în care se va ruga la Dumnezeu, care se îndură
şi porunceşte peştelui să-l verse pe Iona la uscat. Iona îşi îndeplineşte misiunea, oamenii
din Ninive se pocăiesc şi Dumnezeu îi iartă şi nu distruge cetatea.
Marin Sorescu reţine câteva elemente din mitul biblic, însă va face din Iona un erou tragic,
un personaj care aspiră spre absolut şi care pentru ideile sale face enorme sacrificii.
Piesa este structurată în patru tablouri în aşa manieră încât primul şi al patrulea să
realizeze simetria tragediei, ele avându-1 pe Iona în spaţiu deschis, iar al doilea şi al
treilea tablou îl prezintă pe erou în burţile celor trei peşti mari.
Tabloul I îl prezintă pe Iona, un pescar aflat în faţa mării, ceea ce simbolizează aspiraţia
spre libertate, spre infinit. El doreşte să prindă peştele cel mare, simbolul absolutului, dar
prinde numai peştişori. Pentru a-şi rezolva neputinţa, pescuieşte uneori din acvariu peşti
„care au mai fost prinşi odată.” El vrea să se identifice pe sine, meditează asupra viaţii şi
a morţii „Ce mare bogată avem!”. Marea, reprezentând existenţa, este plină de nade
frumoase, care sunt obstacolele vieţii, însă Iona îşi asumă această existenţă „noi, peştii,
înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioşi”. în finalul tabloului este înghiţit
de un peşte uriaş, el pornind într-o aventură a cunoaşterii şi a autocunoaşterii.
în al doilea tablou Iona se află în burta peştelui, unde e întuneric. Aici el vorbeşte mult
singur, pentru el aceasta fiind o formă de supravieţuire. Doreşte să se simtă liber,
spunând: „Fac ce vreau. Vorbesc.” Găseşte un cuţit, simbolul libertăţii şi constată că ar
trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet, care să permită numai intrarea
lucrurilor valoroase în suflet. Devine visător şi vrea să construiască o bancă de lemn în
mijlocul mării pe care să se odihnească pescăruşii. Taie burta peştelui, dar constată că a
ajuns în burta unui alt peşte, care-1 înghiţise pe primul.
Acţiunea tabloului al treilea se desfăşoară în interiorul peştelui al doilea, unde Iona se
întâlneşte cu alţi doi pescari, care nu vorbesc şi care au bârne în spate, reprezentând
oamenii care îşi acceptă destinul aşa cum le este dat. în meditaţiile
eroului apar noi motive literare, ca cel al gemenilor, care reprezintă celălalt eu al
individului; naşterea, reprezentată prin dorinţa lui Iona de a scrie o scrisoare mamei sale,
„există o clipă când toţi se gândesc la mama lor”. Deşi i s-a întâmplat o mare nenorocire,
Iona iubeşte viaţa, această existenţă repetabilă, ce este sugerată prin cuvintele: „Mamă…
mai naşte-mă o dată… naşte-mă mereu!”, pentru că „mereu ne scapă ceva în viaţă”. Deşi
pare optimist, meditând despre fericire, constată că e fericit doar pentru el, oamenii nu
sunt atenţi la bucuriile celorlalţi „pe omenire o doare în fund de fericirea ta”.
Tabloul al patrulea îl prezintă pe Iona îmbătrânit, în gura ultimului peşte spintecat, vede
nisipul, uscatul, dar nu se simte fericit, „fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”.
Este singur în pustietatea imensă şi reapar cei doi pescari, care nu-i răspund. Se întreabă
de ce vede mereu aceiaşi oameni, ceea ce sugerează că lumea umană e limitată.
Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de peşte, apoi vede un şir nesfârşit de burţi ca nişte
geamuri unul după altul. Eroul meditează asupra relaţiei om – Dumnezeu, simţind că
acum are nevoie de speranţă, de „un exemplu de înviere”, dar acesta nu vine „oameni
buni! învierea se amână!” Rămâne singur, fără speranţă „sunt ca un Dumnezeu care nu
mai poate învia”. Drama umană, trăită de Iona este aceea a vieţii sufocante, din care
nimeni nu se poate elibera „problema e dacă mai poţi ieşi din ceva odată ce te-ai născut”.
Toţi oamenii sunt supuşi aceluiaşi destin muritor „trăim şi noi cum putem înăuntru”. Iona
încearcă să-şi amintească trecutul, dar numai numele şi-l poate aminti „Eu sunt Iona”.
Constată că drumul său a fost greşit, iar eliberarea trebuie să înceapă cu regăsirea de
sine, cu evadarea de propriul destin şi se sinucide. Această alegere a lui Iona este un nou
început „Răzbim noi cumva la lumină!”.
Marin Sorescu se dovedeşte un demitizator în drama lui, el valorifică mitul biblic al
pescarului înghiţit de peşte la modul parodic: pescarul lui Sorescu este un mucalit care
poartă cu el un acvariu cu câţiva peştişori pe care îi prinde a doua oară cu undiţa şi îi
aruncă în năvod. Astfel el provoacă destinul, care trimite un peşte uriaş să-l înghită. Aflat
în burta peştelui Iona îşi ascunde disperarea în spatele unei vorbării fără şir. întreaga
piesă a lui Sorescu este construită sub forma unui monolog, pe care Sorescu îl justifică de
la început: „Ca orice om singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi
răspunde…” Iona se dedublează şi stă de vorbă cu dublul său fictiv, se ironizează unul pe
altul, fac aluzii pe care le înţeleg amândoi, se încurajează reciproc, îşi împart
deznădejdea. Vorbirea este o formă de libertate pentru el – „Fac ce vreau. Vorbesc.”- dar
şi o formă de a exorciza frica. Prizonierul din burta peştelui se minte pe sine, afişând
optimism şi făcând planuri de viitor: să stea la soare, să întrebe de la primul venit „Ce mai
faci?”. Conştiinţa limitelor însă îl apasă şi Iona trebuie să accepte evidenţele: speranţele
oamenilor ca şi ale peştilor se dovedesc deşarte. Totuşi Iona nu poate renunţa la
speranţă, la speranţa de a ieşi. Având cuţitul la el spintecă burta peştelui, dar constată că
nimereşte în burta unui alt peşte, care la rândul lui a fost înghiţit de un altul. Motivul
„înghiţitorului înghiţit” semnifică neputinţa de a sparge condiţia limitării. Limitele vechi
intră în limite noi. Chiar şi atunci când se eliberează din burta peştelui şi trăieşte într-o
grotă, Iona nu-şi găseşte libertatea, pentru că are revelaţia organizării universului ca „un
şir nesfârşit de burţi”. Orizonturile care se închid unul pe altul ca nişte imense burţi de
peşte anulează speranţa omului de a sparge limitele: „Problema e dacă mai reuşeşti să
ieşi din ceva odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul”. E gata să accepte
această condiţie, dar totuşi îl chinuie obsesia acelui „afară” care trebuie să existe undeva.
Iona are conştiinţa destinului tragic şi încearcă o salvare paradoxală. îşi aduce aminte că
el este Iona care s-a salvat prin credinţă şi în loc să taie burţi în continuare se sinucide
spintecându-şi propriul abdomen şi spunând: „Răzbim noi cumva la lumină”. înainte de a
ajunge la acest gest Iona traversase nişte trepte iniţiatice. Cei trei peşti, cele trei burţi,
sunt echivalente cu naşterea eroului, care consideră că la fiecare treaptă iniţiatică omul
devine altul. Iona vrea să pătrundă esenţele existenţei, să cunoască tainele universului.
Pe măsură ce înaintează în planul cunoaşterii, Iona se înstrăinează de oameni, rupe firul
comunicării. El trece prin situaţii limită. Reuşeşte să domine obstacolele datorită
intelectului său. Preocuparea sa cea mai importantă este însă viaţa, care i se pare
ordonată de legi extrem de complexe şi tainice. Treptat Iona se defineşte ca un exponent
al existenţialismului, demonstrând că viaţa este absurdă din cauza faptelor ei
nesemnificative şi a automatismelor cotidiene care nu fac altceva decât să conducă omul
spre alienare, desensibilizare. Când ajunge Iona pe uscat are barba lungă şi ascuţită, ca a
schivnicilor, semn că s-a produs o schimbare. Nu mai vrea să pescuiască altceva, decât
soarele, simbol al cunoaşterii supreme. Iona a vrut să afle TOTUL, dar acest lucru este
inaccesibil omului cu existenţă limitată. Iona vrea să ajungă la sensul existenţei şi la sine.
Descoperindu-se, Iona a ajuns la un grad înalt al cunoaşterii, nu însă la TOT. Acest TOT
înseamnă şi pătrunderea celeilalte laturi a existenţei – moartea. Gestul final nu este o
sinucidere, nici laşitate, ci înseamnă că eroul a ajuns la un înalt grad de conştiinţă şi
libertate, astfel încât poate să dispună de tot ceea ce este legat de fiinţa sa şi de viaţa sa.
Finalul piesei este neaşteptat, dramatic, poate fi interpretat în mai multe feluri:
– S-ar putea spune că spintecarea este un gest de eliberare în plus, un efort de a ieşi
dintr-o situaţie fără ieşire, înfrângând un nou cerc care negreşit îl aşteaptă pe om.
Important în acest sens este dorinţa de a nu se lăsa învins. Moartea este un gest simbolic:
nu un capăt de drum, ci un mod de a lua în stăpânire destinul, (după Eugen Simion)
– Fapta sinucigaşă poate semnifica integrarea în spiritul universal, o tentativă de a se
instala în absolut, (după Dumitru Micu)
– Moartea lui Iona este o moarte iniţiatică, este pregătirea unei noi naşteri. Există destule
semne în text pentru această interpretare: „Dar dacă sunt într-adevăr mort şi acum se
pune problema să vin iar pe lume?” sau
Mamă – aş scrie – mi s-a întâmplat o mare nenorocire.
– (Rugător, exaltat) Mai naşte-mă o dată!
– Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea… Dar poate a doua oară…
– Nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu (Pauză)
– Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.”
în concluzie, piesa „Iona” aduce o înnoire radicală a teatrului românesc. Lipsa precizării
perioadei istorice, situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale teatrului modern,
care susţin aserţiunea lui Mihail Sebastian: „Nu e rău ca, din când în când, să pătrundă în
această lume închisă un om care să poată arunca o privire nouă asupra altor lucruri
vechi”.