Morometii-Marin Preda

Marin Preda a fost un scriitor, nuvelist, romancier şi membru al Academiei Române.

 
Romanul este opera epică în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai
multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.
Cea mai importantă temă a prozei lui Marin Preda este dispariţia ţărănimii tradiţionale.
Dar, alături de această problemă, autorul tratează şi tema istoriei, a timpului „care nu mai
avea răbdare”, care trece fără a ţine cont de dorinţa oamenilor şi care aduce cu el
schimbări radicale şi neaşteptate.
Titlul operei aşează tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei sunt
simbolice pentru transformările din satul românesc.
Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor: în primul volum
rolul de personaj reflector îi aparţine lui Ilie Moromete. De asemenea există şi personaje-
informatoari, cum ar fi de exemplu Parizianu care le povesteşte celorlalţi săteni de vizita
lui Moromete la băieţi, la Bucureşti.
Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului în primul şi în
ultimul paragraf al volumului. La început, aparent îngăduitor „timpul era foarte răbdător
cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru ca enunţul din finalul volumului
„timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine necruţător şi
intolerant.
În volumul „Moromeţii” există câteva scene de mare profunzine. Prima din ele este cea a
descrierii cinei, care se realizează foarte lent, dar în detaliu. Astfel Ilie Moromete pare a
domina o familie formată din copii proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din cauza averii.
Aşezarea în jurul mesei sugerează evoluţia ulterioară a conflictului şi iminenta destrămare
a familiei.
O altă scenă semnificativă cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului. Tăierea
salcâmului Duminica în zori prefigurează destrămarea familiei şi prăbuşirea satului
tradiţional. Odată distrus arborele sacru, axis mundi, lumea Moromeţilor îşi pierde
sacralitatea, haosul se instalează treptat.
Personajul principal din roman, dar şi totodată cel mai important al literaturii lui Marin
Preda, Ilie Moromete, îl are ca model pe Tudor Călăraşu, tatăl scriitorului, după cum
mărturiseşte acesta „… Moromete care a existat în realitate, a fost tatăl meu”.
În concluzie, având în vedere cele discutate mai sus, putem afirma că opera „Moromeţii”
de Marin Preda, întruneşte toate notele definitorii unui roman. În care putem observa că
în paralel cu procesul de destrămare al familiei este prezentată destrămarea satului
tradiţional.
Varianta 2:
Romanul „Moromeţii” de Marin Preda deschide seria operelor valoroase ale unei întregi
generaţii de romancieri, afirmate în perioada 1960-1980. Valoarea de excepţie a
romanului „Moromeţii” constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în
problematica satului ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre orânduiri sociale.
Scriitorul a intenţionat să realizeze o teatrologie romanescă prin care să contureze
perioada cuprinsă între anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial până în 1960,
cu scopul de a aşeza ţărănimea română „pe scena naţională prin participarea ei la cel de-
al Doilea Război Mondial şi prin aceasta pe scena universală”, proiect nerealizat.
Romanul este o scriere epică în proză, cu acţiune compelxă, de mare întindere,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intrigă complicată.
Personajele puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura
narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii. Principalul mod
de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi
indirect, prin propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului
interior.
Prin urmare romanul „Moromeţii” este alcătuit din două volume publicate la doisprezece
ani distanţă: în 1955, volumul I, în 1967 volumul al doilea.
Deşi modalitatea artistică şi problematica celor două volume diferă, romanul este unitar,
deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, în preajma celui
de-al Doilea Război Mondial. Sunt înregistrate transformări ale vieţii rurale, ale
mentalităţilor şi ale instituţiilor de-a lungul unui sfert de secol şi se impune o tipologie în
proza românească.
Titlul „Moromeţii” aşează tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei
sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. O altă temă este tema
comunicării, absenţa unei comunicări între Ilie Moromete şi familia sa. Tema timpului
nerăbdător, relaţia dintre individ şi istorie nuanţează tema socială.
Perspectiva narativă este realistă şi defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient
şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a IlI-a.
Pentru volumul I Marin Preda s-a documentat încă din 1948, gândind îndelung la universul
„moromeţian”, pe care l-a conturat în roman. Ideea acestui volum pare să-l fi ispitit pe
autor încă de pe când scria nuvelele care alcătuiesc volumul „întâlnirea din pământuri”.
Una dintre ele „Dimineaţă de iarnă” conţinea finalul „Moromeţilor” şi intriga cărţii. Ecoul
alteia „O adunare liniştită” se regăseşte în povestea călătoriei eroului la munte împreună
cu Bălosu ca să vândă porumb.
De altfel materia cărţii a fost scoasă dintr-o experienţă de viaţă directă, satul Siliştea
Gumeşti fiind satul natal al autorului. Din mărturiile autorului aflăm că a scris romanul sub
sentimentul admiraţiei nutrite din copilărie faţă de tatăl său, care l-a fascinat cu
personalitate a lui puternică.
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea
derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real al satului Siliştea Gumeşti şi unul
imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.
Intriga romanului nu este prea complicată, ea înregistrează eşecul eroului de a păstra un
imposibil echilibru al gospodăriei ţărăneşti.
Acţiunea primului volum este plasată cu trei ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial
în satul din Câmpia Dunării, într-o perioadă când timpul avea nesfârşită răbdare cu
oamenii iar viaţa se scurgea fără conflicte mari. După trei ani urma să izbucnească cel de-
al Doilea Război Mondial. Axa fundamentală a volumului o constituie ideea timpului care
îngăduitor cu oamenii la începutul operei revine simetric, răsturnând viaţa tihnită,
devenind un timp care nu mai are răbdare.
Un sfert din primul volum se petrece de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de
la întoarcerea Moromeţilor de pe câmp până la fuga Polinei cu Birică.
în centrul romanului se află destinul familiei ţăranului mijlocaş, Ilie Moromete. Paralel sunt
prezentate şi alte destine ţărăneşti: al lui Ţugurlan, un ţăran veşnic agitat, nemulţumit, al
lui Bălosu, vecinul lui Moromete, dragostea dintre Polina şi Birică, cazul lui Boţoghină.
Familia lui Moromete este o familie hibridă. El este căsătorit a doua oară. Are din prima
căsătorie trei fii, pe Parschiv, Achim şi Nilă. După căsătoria cu Catrina se nasc Tita, Ilinca
şi Niculae. în familie armonizarea se dovedeşte imposibilă, cu atât mai mult cu cât fraţii
mai mari sunt instigaţi împotriva mamei vitrege de cineva din afara familiei: Guica (sora
lui Moromete).
Romanul lui Preda începe brusc. Prozatorul nu-şi începe povestea de la cap, ci de la un
punct oarecare din desfăşurarea sa. Personajele sunt gata formate, ele intră în acţiune
fără nici un fel de pregătire anticipată. Scena cinei de la masa cea joasă dezvăluie relaţiile
adevărate din familie. Sosiţi de la câmp membrii familiei se aşează după fire şi neam în
jurul unei mese joase, rotunde. Aşezarea la masă, locurile pe care le ocupă dezvăluie
parţial conflictele din familie: băieţii mai mari o urăsc pe mama vitregă şi pe fete şi se
pregătesc să plece de acasă. Niculaie stă turceşte pe pământ neavând nici măcar scaun.
Familia stă înghesuită, dându-ne sentimentul că locul este prea strâmt pentru toţi.
Aşezarea la masă dezvăluie şi ierarhia familiei: pe locul cel mai înalt (pragul celei de-a
doua odăi) stă Ilie Moromete, capul familiei, Catrina preocupată de grija familiei le
pregăteşte cina şi le serveşte, ea nu se aşează la masă, pe lângă Moromete în partea
dinafară a tindei stau băieţii din prima căsătorie, iar de cealaltă parte a mesei lângă
mama lor sunt aşezate fetele (din a doua căsătorie a lui Moromete) şi Niculaie care nici
măcar nu are scaun. în familia lui Moromete există o tensiune sugerată de cină, copiii din
cele două căsătorii stau de o parte şi de alta a mesei, ei nu se înţeleg, iar băieţii mai mari
se aşează absenţi de parcă ar trebui să ridice pietre de moară. Niculae este jignit,
batjocorit de fraţii lui mai mari, el plânge şi pleacă de la masă.
De altfel din primele pagini aflăm despre toate problemele familiei:existenţa celor două
loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra întregi, proiectul de fugă la Bucureşti al lui
Paraschiv, Achim, şi Nilă, primejdia foncierii şi a datoriei la bancă, dorinţa lui Niculae de a
merge la şcoală.
După prezentarea micului univers, familia Morormete, atenţia se îndreaptă spre viaţa
comunităţii rurale. Se decupează în acest sens cel mai important moment din viaţa
satului: duminica, când femeile se duc la biserică, iar bărbaţii se adună în poiana lui Iocan
ca să discute cu un inimitabil umor politică. Istorisiri, cum ar fi aceea a lui Birică şi a
Polinei, a bolii lui Boţoghină, a lui Ţugurlan vin să coloreze viaţa unui sat din câmpie în
care sub ameninţarea unui timp capricios oamenii mai continuă să se nască, să iubească,
să treacă prin întâmplări vesele şi triste. Foşnetul vieţii este admirabil prezentat în
„Moromeţii”. Lupta pentru existenţă nu-i desfigurează pe indivizi. Pilduitoare este în acest
sens istoria cuplului Polina-Birică asemănătoare prin latura ei socială cu cea a lui Ion şi a
Anei din romanul lui Rebreanu.
Viaţa satului este recreată cu talent şi economii de mijloace, dar nu acesta este scopul
ultim al romanului, ci prezentarea destinului familiei Moromete. Copiii cei mari o urăsc pe
mama lor vitregă şi pun la care o lovitură împotriva familiei. Unul dintre ei, Achim, va
pleca cu oile la Bucureşti cu pretextul că va trimite acasă bani. Ceilalţi doi se pregătesc
să-l urmeze luând cu ei caii. Moromete este de acord cu plecarea lui Achim, pentru că nu
cunoaşte planul lor. într-un moment de greutate află însă de planul lor, vrea să-i
împiedice pe Nilă şi Paraschiv, dar nu reuşeşte. Aceştia fug cu banii şi cu caii. Niculae vrea
să meargă la şcoală, Moromete este nevoit să vândă din pământ lui Tudor Bălosu. Familia
lui intră în destrămare.
Momentul declinului este sugerat prima dată în roman în scena tăierii salcâmului.
Salcâmul prin vechimea lui, a intrat în viaţa familiei, fiind simbolul unităţii familiei.
Prăbuşirea lui anunţă un final, o destrămare.
Un alt moment important este acela când Moromete află de la Scămosu că fiii lui vor să-l
jefuiască şi să-l părăsească. Acest moment marchează declinul moral al lui Moromete.
Spargerea familiei duce la prăbuşirea lui morală. Acesta este semnalat prin faptul că el nu
mai ia parte la dezbaterile politice, nu mai discută cu prietenii şi se retrage de pe
stănoaga casei, de unde obişnuise să privească el lumea contemplând: „nu mai fu văzut
stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă”, „nu mai fu auzit răspunzând cu
multe cuvinte la salut… Nu mai fu auzit povestind. Lupta pentru apărarea vechilor bucurii
se sfârşea”.
Treptat conştiinţa siguranţei devine tulbure. Tulburarea este un semn că „lupta pentru
vechile bucurii se sfârşea”. Sentimentul vinovăţiei se iveşte când Niculae ia premiul I şi se
intensifică pe parcurs cu fuga băieţilor.
Dispreţuit şi părăsit de băieţi, care fug, atraşi de mirajul oraşului, măcinat de disensiunile
familiei, simte că timpul îi este potrivnic, nu mai este răbdător, şi lumea a devenit o
capcană. Criza îl înstrăinează de fosta lui ipostază, nu mai este el. Rămâne neîmpăcat cu
gândul că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate, dar îşi înţelege finalmente drama, ceea ce
face din el un personaj superior.
Volumul al doilea este văzut ca romanul eşecului unei familii.Acesta continuă să-l aibă în
centrul său pe Ilie Moromete, alături de care se conturează tot mai mult Niculae, dar Iară
strălucirea şi complexitatea tatălui său.
Moromete se schimbă. Nu-1 mai dă pe Niculae la şcoală, deşi Catrina vându-se şi ea un
pogon din pământul ei. Ne aflăm în anul când începe războiul. Lui Ilie Moromete nu-i
merge rău. Reuşeşte să se refacă economic.
Din primele pagini aflăm de ultima încercare a lui Moromete de a-şi readuce băieţii în sat,
ducându-se după ei la Bucureşti. Aceştia îl refuză. Praschiv este sudor la tramvaie, Nilă
era portar la un bloc, iar Achim se ocupa de comerţ.
încercarea de a-şi reface familia izvorăşte din dragostea dureroasă pentru copii, casa lui,
care era sensul vieţii şi acum se risipeşte. Destrămarea familiei continuă: moare Nilă în
război, Praschiv va sfârşi lovit de o boală de piept, numai Achim se va descurca în comerţ.
Catrina îl părăseşte la bătrâneţe pe Ilie, ducându-se la fata ei, Maria. Moromete rămâne
numai cu fata cea mică, Ilinca şi cu un număr de prieteni noi: Costache al Ioachii,
Giugudel, Matei Dimir. Ironia lui se îndreaptă acum spre alţii: Bilă, Isosică, Adam Fântână.
Autoritatea lui scade în sat, oamenii nu-1 mai ascultă. Nici Niculae nu-1 înţelege. Nimic
nu-1 clinteşte însă din lumea lui, a satului de dinainte tradiţional. Dar Moromete nu mai
este implicat, el priveşte faptele din afară.
Volumul al II-lea este cartea însingurării „bătrânului şef al clanului şi cartea morţii sale”.
Ultimele capitole narează moartea lui Ilie Moromete, bătrân aproape de optzeci de ani.
Chipul bătrânului e aureolat de lumină, conturat prin relatarea Ilincăi. Căzut la pat, prin
vorbele adresate doctorului, el exprimă crezul vieţii sale în care a rămas neclintit:
„Domnule,… eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.
Romanul este şi un roman monografic, descrie pulsaţia vieţii satului cu obiceiuri, datini
străvechi înrădăcinate în mentalitatea omului: pregătirea pentru horă, spălatul picioarelor
de Rusalii, căluşarii, secerişul etc.
„Prin „Moromeţii”, Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e stăpânită, cum se credea,
doar de instinct, că, dimpotrivă, e capabilă de reacţii sufleteşti”. (Al. Piru)