CURS 1

CONȚINUTUL Noţiuni introductive despre tratamente termice şi termochimice,

CURSULUI elemente de structura cristalina (constituenţi metalografici), diagrama de
echilibru a sistemului binar Fe-C, punctele de transformare din diagrama
de echilibru, proprietăţile fazelor prezente în diagrama de echilibru

SCOPUL CURSULUI Prezentarea şi înţelegerea noţiunilor specifice tehnologiei tratamentelor

termice şi termochimice.
Prezentarea stărilor structurale şi a diagramei de echilibru a sistemului Fe-
C, transformările de fază în stare solidă şi punctele de transformare în
condiţii de echilibru, noţiuni importante de metalurgia fizică a stării solide
şi necesare pentru înţelegerea şi realizarea tehnologiei de tratament
termic cu scopul aducerii produselor în stări structurale şi de tensiuni
corespunzătoare caracteristicilor; tehnologice, şi de exploatare, prescrise.

OBIECTIVE Prezentarea şi înţelegerea tehnologiei tratamentelor termice aplicate

GENERALE materialelor metalice care constă în stabilirea parametrilor termici,
temporali, chimici, mecanici etc. şi a condiţiilor de efectuare a operaţiilor.
Rezultatul aplicării tratamentelor termice şi termochimice unor produse
metalice, având anumite forme şi dimensiuni, constituind încărcături
metalice cu diferite mărimi şi moduri de alcătuire, încălzite şi răcite în
utilaje cu anumite caracteristici constructive şi funcţionale este acela de
aducere a produselor în stări structurale şi de tensiuni corespunzătoare
caracteristicilor tehnologice sau de exploatare prescrise, prevenindu-se
sau diminuându-se efecte nefavorabile ale unor procese însoţitoare
(fisurări, modificări iremediabile ale formei şi dimensiunilor şi ale
compoziţiei chimice în straturile superficiale).
Obiectivul aplicării tratamentelor termice este de a modifica starea
structurală şi de tensiuni interne a materialelor metalice (semifabricate,
piese şi scule) în scopul asigurării condiţiilor celor mai avantajoase de
prelucrare până la forma funcţională, finită, şi prescripţiilor privind
durabilitatea şi siguranţa în exploatare a acestora.

OBIECTIVE Prezentarea şi înţelegerea noţiunilor specifice de tratament termic

PARŢIALE
Prezentarea şi înţelegerea noţiunilor de structură şi transformări de fază
în stare solidă în aliajele Fe-C cu rol important în înţelegerea proceselor de
tratament termic

CUVINTE CHEIE Tratament termic şi termochimic, structura cristalină, caracteristici

structurale, caracteristici de exploatare, caracteristici tehnologice

Pag. |1
 CURS 1

1. INTRODUCERE
Tratamentele termice sunt ansambluri de operaţii constând din încălziri şi răciri în
condiţii determinate, aplicate produselor metalice cu scopul aducerii acestora în stări
structurale şi de tensiuni interne corespunzătoare unor anumite asociaţii de proprietăţi [1].
Materialul metalic din care sunt executate piesele şi sculele trebuie să aibă anumite
proprietăţi, exprimate cantitativ prin caracteristicile mecanice, fizice şi chimice, pentru
asigurarea durabilităţii şi siguranţei în exploatare, în condiţiile de solicitare. Sub formă de
semifabricat, piesa sau scula în diferite stadii de prelucrare sau finală, un anumit material
metalic trebuie să aibă structuri diferite pentru a asigura prelucrarea în condiţii cât mai
avantajoase din punct de vedere tehnic şi economic şi funcţionarea în cât mai bune condiţii
de durabilitate şi siguranţă în serviciu [1].
Materialele metalice din care sunt executate produsele aflate în diferite stadii de
prelucrare, trebuie să aibă anumite proprietăţi mecanice, fizice şi chimice pentru asigurarea
prelucrării până la forma de piesă sau sculă finită, în condiţii cât mai avantajoase din punct
de vedere tehnic şi economic.
In timpul operaţiilor de turnare, sudare, prelucrare prin deformare plastică la rece
sau la cald, prelucrări prin aşchiere, tăiere, prin care se realizează forma tehnologică (piesa
sau scula brută) şi apoi forma funcţională (piesa sau scula finită) se produc transformări
structurale care determină şi schimbări ale proprietăţilor. Parametrii tehnologici ai
operaţiilor de prelucrare menţionate se stabilesc pe criterii privind necesitatea executării lor
în condiţii cât mai avantajoase, în starea structurală şi de tensiuni în care sunt aduse
produsele în diferite stadii de prelucrare la cald sau şi la rece materialele metalice nu au, de
regulă, caracteristici tehnologice corespunzătoare celor prescrise potrivit cerinţelor
operaţiilor următoare de prelucrare până la obţinerea formei finite şi nici caracteristici de
exploatare corespunzătoare celor prescrise privind durabilitatea şi siguranţa în exploatare a
pieselor şi sculelor finite.
Procesele care fac obiectul disciplinei tehnologia tratamentelor termice sunt de mai
multe feluri [1]:
- procese de transformare în stare solidă la încălzirea şi răcirea metalelor şi aliajelor;
- procese de transfer de energie termică în timpul încălzirii şi al răcirii; în anumite
cazuri aceste procese se desfăşoară concomitent cu procese de transfer de energie
mecanică, electromagnetică, termoionică;
- procese de transfer de masă în timpul încălzirii şi răcirii în medii care interacţionează
chimic cu materialul metalic din straturile superficiale ale produselor;
- procese de formare a tensiunilor interne ca urmare a nesimultaneităţii variaţiilor de
volum specific şi a transformărilor structurale determinate de neuniformitatea temperaturii
şi vitezelor de încălzire şi de răcire în volumul produselor metalice supuse încălzirii şi răcirii;

Pag. |2
 CURS 1

în anumite cazuri aceste procese se desfăşoară concomitent cu procese de deformare

elastică sau plastică sub acţiunea unor forţe mecanice exterioare.
Parametrii termodinamici şi cinetici ai acestor procese constituie date valorice cu
ajutorul cărora se stabilesc parametrii în care se desfăşoară operaţiile de încălzire, răcire,
curăţire, îndreptare, care constituie în ansamblul şi succesiunea lor procesul tehnologic de
tratament termic [1]. Aceste operaţii se aplică de regulă nu unui singur produs metalic ci
unui număr de produse cu anumite forme şi dimensiuni care constituie o încărcătură
metalică a cărei mărime şi mod de alcătuire este în interdependenţă cu caracteristicile
utilajelor.
Cel mai important criteriu de clasificare a tratamentelor termice este cel privind
transformările în stare solidă care se desfăşoară în materialul produsului metalic în timpul
încălzirii şi răcirii, în condiţiile corespunzătoare tipului respectiv de tratament termic [2].
Această clasificarea bazată pe caracteristicile transformărilor în stare solidă care se
produc în timpul încălzirii şi al răcirii cuprinde următoarele cinci grupe [2]:
Recoacerea fără transformare de fază în stare solidă, prin care se realizează
aducerea produsului metalic într-o stare structurală şi de tensiuni apropiată de echilibrul
termodinamic, fără ca în timpul încălzirii şi al răcirii să se modifice numărul, natura sau
proporţia fazelor. Structura rezultată prin aplicarea recoacerilor din această grupă este
alcătuită din faze şi constituenţi cu aceeaşi compoziţie chimică şi structură reticulară,
modificările privind numai mărimea şi distribuţia tensiunilor interne reziduale, gradul de
neomogenitate chimică, forma, dimensiunile, distribuţia şi orientarea cristalografică a
grăunţilor.
Recoacerea cu transformări de fază în stare solidă, prin care se realizează de
asemenea aducerea produsului metalic într-o stare structurală şi de tensiuni apropiată de
echilibrul termodinamic, în timpul încălzirii şi al răcirii modificându-se numărul, natura şi
proporţia fazelor. Structura rezultată prin aplicarea recoacerilor din această grupă este
alcătuită din faze şi constituenţi corespunzători diagramei de echilibru termodinamic,
diferind însă ca proporţie şi având forme, dimensiuni şi distribuţii care variază în limite largi.
Călirea, prin care se realizează aducerea produsului metalic într-o stare diferită de
cea de echilibru în ce priveşte natura şi compoziţia chimică a fazelor şi constituenţilor,
precum şi mărimea tensiunilor interne reziduale. Structura rezultată prin aplicarea
tratamentelor din această grupă este alcătuită din faze ale căror număr, natură compoziţie
chimică şi structură reticulară nu corespunde diagramei de echilibru termodinamic;
tensiunile interne reziduale au valori ridicate, energia asociată lor contribuind la
îndepărtarea stării produsului metalic călit de starea de echilibru termodinamic.
Revenirea şi îmbătrânirea, prin care se realizează readucerea produsului metalic călit
în prealabil, într-o stare apropiată de cea de echilibru termodinamic, prin transformarea la
încălzire a fazelor în afară de echilibru formate prin călire, diminuarea valorii tensiunilor
interne. Structura rezultată prin aplicarea tratamentelor termice din acesta grupă este

Pag. |3
 CURS 1

formată din faze de echilibru, sau de tranziţie, cu compoziţie chimică şi structură reticulară
identică sau apropiată de cele conform diagramei de echilibru.
Tratamente termice combinate (termochimice, termo-fizice), prin care se realizează
modificări ale stării structurale şi de tensiuni ale produselor metalice, prin combinarea
acţiunii energiei termice, cu acţiunea altor forme de energii (mecanică, electromagnetică,
ultrasonică ş.a.) şi cu interacţiunea chimică dintre mediile de încălzire şi de răcire şi
materialul metalic din straturile superficiale. Structura rezultată prin aplicarea tratamentelor
termice combinate este alcătuită din faze şi constituenţi care au în diferite părţi ale
volumului produsului metalic compoziţie chimică, structură reticulară şi de defecte,
proporţii, forme, dimensiuni şi distribuţii ale cristalelor care variază în limite largi, în funcţie
de condiţiile în care se desfăşoară procesele transferului de energie şi de masă şi implicit
transformările în stare solidă; tensiunile interne reziduale depind de aceleaşi condiţii în ce
priveşte mărimea şi distribuţia lor.

2. STRUCTURA CRISTALINĂ
După distribuţia particulelor (atomi, molecule, ioni) se deosebesc trei stări
structurale: starea amorfă, starea cristalină si cea mezomorfă [3].
Starea amorfă a materialelor corespunde distribuţiei dezordonate a particulelor în
spaţiu. Întrucât nu se păstrează o ordine specifică în aranjamentul spaţial al particulelor, se
constată existenţa aceloraşi proprietăţi în orice direcţie ar fi acestea măsurate, adică este
prezentă izotropia. Nepăstrându-se o ordine specifică în aranjamentul spaţial al atomilor, ele
sunt denumite materiale cu ordine la scurtă distanţă.
Obţinerea materialelor amorfe este uşoară, chiar naturală în cazul materialelor
anorganice silicatice (ceramice uzuale), constituite din ioni complecşi cu mobilitate foarte
mică. Este dificilă în cazul unor materiale metalice, la care mobilitatea ionilor obligă la răciri
ale topiturilor cu viteze mai mari de 106 K/s; se produce o transformare de faza de tip
tranziţie vitroasa. Ea este specifică sticlelor metalice ce sunt materiale ”metastabile” întrucât
se produc transformări în stare solidă de tip relaxare structurală, devitrifiere etc. Ca modele
structurale se poate considera ca solidul amorf este o asamblare de mici cristale
(monocristale) material denumit cu ordine de scurtă distanţa, dar se presupune inexistenţa
oricărei ordini cristaline la scara oricât de mică. Absenţa cristalinităţii in condiţiile existenţei
unor legături chimice identice cu cele ale materialelor cristaline (legătura metalică este
prezentă şi în solidele metalice cristaline şi în sticlele metalice) conduce la apariţia unor
caracteristici unice împrumutate de la amorfe nemetalice şi de la materiale metalice
cristaline.
Starea cristalina corespunde distribuţiei ordonate şi repetabile în spaţiu a unor
particule (ioni, atomi sau molecule ). Un solid cristalin este caracterizat de ordine pe domenii
întinse (ordine îndepărtata) sau o configuraţie care se repeta in aranjarea atomilor; aceasta

Pag. |4
 CURS 1

configuraţie se numeşte structura de reţea, sau daca se atribuie acestei reţele si baza
materiala, structura cristalina. Particulele ce formează o reţea cristalină sunt împachetate
compact, dar pentru simplificare, in reprezentarea structurilor cristaline se exagerează
distantele dintre particule învecinate ca in figura 1.1.

Fig.1.1. Reprezentarea simbolica a unui cristal [3]

Caracteristica esenţială a unui cristal o constituie faptul că particulele din care este
format (ioni, atomi, molecule) sunt distribuite ordonat într-un ansamblu periodic, specific
unei reţele geometrice. Un astfel de aranjament care se refera la intervale regulate în trei
dimensiuni, formează cristalul.
Consecinţa acestei repetări ordonate este simetria, ce poate fi exterioara stărilor
cristalografice reprezentând repetarea regulată a elementelor identice (fete, unghiuri), dar şi
interioară. Dacă cristalul creste liber el va fi mărginit de feţe paralele care formează între ele
unghiuri de mărime bine determinat. Cristalele pot fi ionice, covalente sau metalice, după
tipul de legătură chimica dezvoltata între particule. După modul de aranjare şi dispunere a
atomilor intr-un material distingem :
a) Starea monocristalină caracterizata prin aceea ca toate particulele au aceeaşi
ordonare pe cele trei direcţii spaţiale putând exista nativ sau creată artificial;
b) Starea policristalina caracterizată prin aceea ca este formată dintr-un număr mare
de monocristale de forma, dimensiuni si orientări diferite, dar cu feţe lipite. În acest caz
aranjarea ordonata si regulată a atomilor se face pe distanţe mici de ordinul sutelor sau
miilor de angstromi, aranjarea suferind o oarecare perturbare descrisă de alte caracteristici
geometrice.
Sistemele cristaline adoptate sunt determinate de corelaţia dintre stabilitatea
maximă si conţinutul minim de energie; in cristale atracţia dintre particule predomină şi este
respectat principiul celei mai compacte aranjări.

Pag. |5
 CURS 1

Cristalele reale prezintă abateri de la aceasta structura idealizată. Pentru că este

starea ce necesită cea mai mică energie pentru stabilitate, starea cristalină este starea de
echilibru pe care o adoptă solidele metalice si chiar alte solide anorganice.
Starea cristalină, specifică majorităţii materialelor metalice, se obţine în urma
solidificării nedirijate. Sub acţiunea solicitărilor mecanice cristalele se sparg după suprafeţe
plane (clivaj) acolo unde forţele de legătură sunt mai slabe; la amorfe spărtura este
neregulată.
Monocristalele sunt medii anizotrope, proprietăţile variind neuniform cu direcţia
(vectorial), la nivelul policristalelor reale prin compensare, mediile pot fi cvasiizotrope.
Starea amorfă este o stare în afara echilibrului, obţinută prin subrăciri cu grade mari
ale unor lichide. Din acest motiv (neechilibru al amorfelor) se atribuie denumirea de corp
solid numai corpurilor cristaline.
Starea mezomorfă este o stare de tranziţie intre cele două precedente şi este
specifică topiturilor. Atomii nu sunt ficşi in poziţiile de echilibru datorita agitaţiei termice
foarte avansate ce permite salturi in poziţii noi. În stare topită se ajunge temporar la
formarea unei anumite stări ordonate a particulelor, dar care nu sunt stabile din cauza
mişcării termice perturbatoare. Ordinea este de tip local, proprietăţile fiind determinate de
imperfecţiunile structurale existente în topituri şi mai puţin de forţele de legătură dintre
atomi.

2.1. Aliajele Fier-Carbon

Dintre aliajele sistemului Fe-C prezintă importanţa deosebită ca materiale pentru
construcţii de maşini, construcţii metalice, electrice etc. aliajele sărace în carbon. Datorită
acestui fapt, în mod obişnuit nu este analizată întreaga diagramă Fe - C ci numai partea sa
dinspre fier până la conţinuturi în carbon corespunzătoare cementitei Fe3C (6,67%C).

2.1.1. Diagrama dublă fier-carbon

Carbonul se dizolvă în fierul topit formând o soluţie lichidă omogenă de carbon în
fier. La solidificarea acestei soluţii carbonul se poate separa fie sub formă de grafit, fie sub
formă de cementită. Ambele forme, grafitul şi cementită, se întâlnesc în aliajele fier-carbon,
fiind stabile în anumite condiţii. Deoarece la încălzire de lungă durată cementită se
descompune ireversibil în grafit şi fier, potrivit reacţiei
(1)
rezultă că grafitul este forma stabilă a carbonului iar cementită, forma metastabilă.
Datorită acestor două forme de existenţă a carbonului în aliajele fier-carbon
diagrama de echilibru a fierului cu carbonul prezintă două aspecte:

Pag. |6
 CURS 1

- primul aspect corespunzător echilibrului stabil, când carbonul se separă din lichid
sub formă de grafit,
- al doilea aspect corespunzător echilibrului metastabil, când carbonul se separă sub
formă de cementită.

Figura 1.2 Diagrama fier-carbon

Ca urmare, există două diagrame de echilibru fier-
carbon, asemănătoare ca aspect, prezentând la temperaturi
mai înalte liniile fier-grafit şi la temperaturi mai joase liniile
fier-cementită. Aspectul acestor diagrame este reprezentat
pentru sistemul fier-grafit prin linii întrerupte iar fier-
cementită prin linii continue.

2.1.2. Componenţii şi fazele din sistemul de aliaje fier-carbon

Componenţii sistemului stabil sunt fierul şi grafitul, iar
ai sistemului metastabil, fierul şi cementita.
Fierul se topeşte la 1538°C şi prezintă trei modificaţii
polimorfe: , şi Fierul este stabil până la 912°C şi are
reţea cristalină c.v.c. şi suferă o transformare magnetică la
770°C (punctul Curie, A2) sub această temperatură fiind
feromagnetic iar la temperaturi mai înalte, paramagnetic; Figura 1.3 Transformarea
fierul paramagnetic se numeşte şi fier . Fierul este stabil polimorfă a fierului [4]

Pag. |7
 CURS 1

între 912 şi 1394°C; are reţea c.f.c. Fierul are reţea c.v.c. (fier de temperaturi ridicate) şi
este stabil între 1394 şi 1538°C când se topeşte.
Grafitul reprezintă forma polimorfă stabilă a carbonului; structura cristalină a
grafitului este hexagonală. Temperatura de topire a grafitului este aproximativ 3850°C.
Această temperatură nu poate fi determinată cu precizie, deoarece atât grafitul cât şi
diamantul sublimează la presiunea normală fără a se topi.
În sistemul fier-carbon au fost semnalate mai multe carburi de fier cu compoziţia
variind de la FeC la Fe4C. ca. Majoritatea carburilor de fier au stabilitatea foarte mică din
acest motiv, în afara cementitei carburile de fier nu sunt menţionate pe diagrama fier-
carbon. Numai două dintre carburile fierului sunt mai bine studiate şi anume: Fe3C şi Fe2C.
Cementita Fe3C numită şi carbura este, pună la 800°C, un compus cu compoziţie
constantă (6,67%C), însă la temperaturi mai înalte conţinutul ei în carbon scade ajungând la
temperatura eutectică la 6,4%C, după care creşte din nou la 6,67 %C. Este feromagnetica cu
temperatura Curie la 213°C. Are reţea ortorombică, Se topeşte congruent la 1227°C.
Carbura Fe2C numită şi carbura Hagg este stabilă la temperaturi joase la încălzire, la
400-500°C, trecând în cementita. Are o compoziţie uşor variabilă, fiind mai bine reprezentată
prin formula Fe2,2C (sau Fe5C2). Are structura cristalină ortorombică.
O altă carbura a fierului, carbura , reprezintă o fază de tranziţie care se produce la
îmbătrânirea sau la revenirea oţelurilor. Astfel, considerând revenirea oţelurilor călite la
martensită, la revenire la temperaturi joase nu se formează direct cementita ci, începând de
pe la 100°C, se formează mai întâi carbura metastabilă , legată coerent cu matricea
martensitică.
La încălzire la temperaturi mai ridicate carbura trece în cementită. Carburii i se
atribuie o structură hexagonală şi o compoziţie apropiată de cea care corespunde formulei
Fe2,4(8,2% C).
Solubilitatea carbonului în fierul lichid sau solid depinde de forma sub care acesta se
găseşte, sub formă de grafit sau de cementită, solubilitatea fiind mai mare pentru carbonul
cementitei. Pentru acest motiv se face distincţie între solubilitatea grafitului şi cea a
cementitei.
În fierul solid, carbonul se dizolvă în toate cele
trei modificaţii polimorfe formând soluţiile solide ferita,
austenita şi soluţia solidă de carbon în fier (soluţia
solidă ).
Ferita este soluţie solidă interstiţială de carbon în
fier . La temperatura camerei, solubilitatea carbonului
în fier este extrem de mică, practic nulă. La creşterea
temperaturii solubilitatea carbonului în fierul a se
Figura 1.4. Ferita (Fe )
măreşte ajungând pentru cementită la 727°C, la

Pag. |8
 CURS 1

0,0218%.
Datorită solubilităţii extrem de mici a carbonului în fierul ferita se consideră fier
pur. Structura cristalină a feritei este c.v.c.
Austenita este soluţie solidă interstiţială de
carbon în fier . Solubilitatea carbonului în fierul este
mult mai mare decât cea a carbonului în ferită ajungând,
în cazul cementitei, până la 2,11 % la temperatura
eutectică (1148°C).
Soluţia solidă este soluţie solidă interstiţială de
carbon în fier , care conţine maximum 0,09%C la
temperatura peritectică 1495°C.

Figura 1.5 Austenita ( )

2.1.3. Notarea punctelor de transformare din diagrama fier-carbon

Punctele de transformare din diagrama fier-carbon sunt notate cu litera A urmată de
un indice: Ao - punctul critic al cementitei (273°C);
A1 - temperatura eutectoidă (727°C);
A2 - temperatura Curie a feritei (770°C);
A3 - transformarea Fe Fe şi sfârşitul transformării ferită austenită (linia GS);
Acem - precipitarea cementitei secundare din austenita (la răcire) respectiv dizolvarea
cementitei secundare în austenita (la încălzire).
Deoarece una şi aceeaşi transformare, exceptând transformările magnetice, se obţin
la temperaturi diferite, la încălzire transformarea având loc la temperaturi mai ridicate iar la
răcire la temperaturi mai coborâte, pentru a preciza dacă transformarea a fost obţinută la
încălzire sau la răcire, se adaugă la simbolul transformării indicii c pentru încălzire şi r pentru
răcire, astfel: Ac1 şi Ar1; Ac2 şi Ar2, Ac3 şi Ar3 , Accem şi Arcem.

2.1.4. Clasificarea aliajelor fier-carbon

Aliajele fierului cu carbonul se împart în oţeluri şi fonte. Oţelurile sunt aliaje fier-
carbon cu până la 2,08 %C respectiv 2,11 %C iar fontele, aliajele fier-carbon cu mai mult de
2,08 respectiv 2,11%C. în mod curent, oţelurile cristalizează după sistemul metastabil iar
fontele fie după sistemul metastabil fie după sistemul stabil, fie după ambele sisteme.
Fontele care cristalizează după sistemul metastabil se numesc „albe" iar cele care
cristalizează după sistemul stabil sau după ambele sisteme „cenuşii", o parte dintre fontele
care cristalizează după ambele sisteme numindu-se „pestriţe".

Pag. |9
 CURS 1

După conţinutul în carbon, oţelurile se împart în hipoeutectoide, când conţin până la

0,77%C şi în hipereutectoide, când conţin între 0,77%C şi 2,11%C. La rândul lor, fontele, atât
cele albe cât şi cele cenuşii se împart în fonte hipoeutectice, când conţin mai puţin de 4,3 %C
respectiv 4,26% C şi fonte hipereutectice când conţin peste 4,3%C respectiv 4,26%C.

2.1.5. Cristalizarea şi structura oţelurilor

În condiţii obişnuite de răcire, oţelurile
solidifică şi se transformă la răcirea ulterioară,
potrivit diagramei metastabile fier-cementită.
Oţelurile cu până la 0,54%C îşi încep
solidificarea cu formare de soluţie solidă , iar
cele care conţin de la 0,54 până la 2,11 %C cu
formare de austenită. Cu toate acestea, la
temperaturi ceva mai joase ca de exemplu la
1148°C, toate oţelurile sunt formate numai din
austenită. La conţinuturi în carbon mai mici de
0,0218%C, austenita, la răcire se transformă în
ferită care, în timp ce la conţinuturi foarte mici în
carbon, nu mai suferă transformări, la conţinuturi
mai mari, până la 0,0218 %C, precipită cementită
terţiară. Ca urmare, structura acestor aliaje este Figura 1.5 Otelul eutectoid [4]
fie pur feritică, fie alcătuită din ferită şi cementită
terţiară.
La conţinuturi mai mari de 0,0218%C austenita se transformă la 727°C eutectoid:
austenita 0,77%C ferită 0,0218%C + cementita 6,67%C. ( +Fe3C)

Figura 1.6 Perlita. Reprezentarea schematica de formare a perlitei si

microstructura cu un grăunte de perlită [4]
Eutectoidul rezultat format din ferită şi cementită se numeşte perlită. Transformarea
eutectoidă este precedată, la oţelurile hipoeutectoide, de precipitarea feritei proeutectoide

P a g . | 10
 CURS 1

iar la oţelurile hipereutectoide, de precipitarea cementitei secundare. Ca urmare, structura

oţelurilor care conţin între 0,0218 şi 0,77 %C este formată din ferită şi perlită. Oţelurile cu
0,77% sunt formate numai din perlită, iar cele cu mai mult de 0,77%C, din perlită şi
cementita secundară.

Figura 1.7 Reprezentarea schematica de formare a perlitei intr-un otel hipoeutectoid

cu 0,38%C si microstructura unui grăunte de perlită [4]

Figura 1.8 Reprezentarea schematica de formare a perlitei intr-un otel hipereutectoid cu

1,4%C si microstructura unui grăunte de perlită [4]

P a g . | 11
 CURS 1

2.1.5.1.1 Cristalizarea şi structura fontelor

Fontele albe solidifică şi se transformă la răcirea ulterioară după sistemul metastabil.
La aceste fonte topitura se transformă la 1148°C eutectic (topitura 4,3%C austenita
2,11%C +cementită), eutecticul rezultat, format din austenita şi cementită, fiind numit
ledeburită.
La fontele albe hipoeutectice transformarea eutectică este precedată de formarea
austenitei primare, iar la fontele albe hipereutectice, de formarea cementitei primare. La
răcire, după solidificare austenita precipită cementită secundară, la 727°C transformându-se
perlitic. Ca urmare, structura fontelor albe hipoeutectice este formată, la temperatura
obişnuită, din cementită secundară, perlită şi ledeburită, a fontelor albe eutectice
(ledeburitice) din ledeburită, iar a fontelor albe hipereutectice din ledeburită şi cementită
primară.
Fontele cenuşii solidifică după sistemul stabil fier-grafit, sau după ambele sisteme.
La fontele cenuşii hipoeutectice solidificarea începe tot cu formare de austenita
primară şi se termină la 1154°C prin transformarea eutectică:
lichid 4,26% C austenita 2,08 %C + grafit.
În mod obişnuit produsul care se formează prin această reacţie nu are aspect
eutectic, grafitul dezvoltându-se în funcţie de subrăcire sub formă lamelară, de rozete sau
interdendritică.
Solidificarea fontelor cenuşii hipereutectice începe cu separare de grafit primar şi se
termină cu transformare eutectică, grafitul eutectic depunându-se parţial pe grafitul primar.
Ca urmare, imediat după solidificare toate fontele cenuşii sunt formate din grafit şi
austenita. La răcire ulterioară, în funcţie de conţinutul în impurităţi şi de viteza de răcire,
austenita se transformă fie după sistemul stabil, fie după ambele sisteme. Dacă
transformarea austenitei se face după sistemul stabil, austenita la răcire sărăceşte în carbon,
depunând grafit după curba E'S', la 734°C având loc reacţia eutectoidă:
austenita 0,68% C ferita 0,0206% C + grafit;
şi în acest caz grafitul nu cristalizează independent ci se depune pe grafitul format
anterior, astfel încât nu rezultă eutectoid ferită +grafit. Ca urmare, dacă transformarea
austenitei, se face strict după sistemul stabil rezultă fonte cenuşii formate din ferită şi grafit,
numite fonte cenuşii feritice
Dacă transformarea austenitei la răcire se face după ambele sisteme, carbonul
secundar cristalizează sub formă de grafit, iar cel eutectoid fie parţial sub formă de grafit şi
parţial sub formă de cementită, rezultând fonte cenuşii ferito-perlitice, fie în întregime sub
formă de cementită rezultând fonte cenuşii perlitice.
Fontele pestriţe solidifică fie după sistemul stabil, fie după ambele sisteme, în primul
caz, imediat după solidificare, acestea sunt formate din austenită şi grafit, la răcirea
ulterioară o parte din carbonul secundar cristalizând sub formă de grafit iar restul sub formă

P a g . | 12
 CURS 1

de cementită; carbonul eutectoid cristalizează în întregime sub formă de cementită, în final

fontele fiind alcătuite din cementită secundară, perlită şi grafit. În al doilea caz, după
solidificare fontele sunt formate din ledeburită, austenită şi grafit, la răcirea ulterioară
carbonul secundar comportându-se ca şi în cazul precedent, acestea fiind alcătuite din
ledeburită, cementită secundară, grafit şi perlită.

Figura 1.9 Fonta alba a) zonele întunecate repezintă cristalele primare dendritice din
transformarea austenitei (perlita) intr-o reţea de cementita (20x); b) mărire 250x, cristalele
întunecate reprezintă perlita iar cele albe cementita [4]
Constituenţii de echilibru din diagrama Fe-Fe3C sunt faze sau constituenți omogeni:
austenita, ferita, cementita și grafitul şi constituenți eterogeni: perlita lamelară sau globulară
şi ledeburita

Caracteristici mecanice ale fazelor şi amestecurilor de faze din structura aliajelor Fe-Fe3C
Faze şi amestecuri Rezistenţa la Duritatea Brinell Alungirea la Proprietăţile induse
de faze tracţiune Rm HB rupere, A aliajelor
2 2
[N/mm ] [daN/mm ] [%]
Ferita 280 80 40-50 Plasticitate, tenacitate,
feromagnetism
Fe3C 40 800 0 Duritate, fragilitate
Perlită 800 200 10 Rezistenţă mecanică,
elasticitate, duritate
(88%F+12%Fe3C)
Ledeburita + 635 0 Duritate şi fragilitate
(40%P+60%Fe3C)

În diagramele TTT există constituenți şi faze diferite de echilibru cum sunt: martensita
de călire, martensita de revenire, bainita superioară şi inferioară, troostita, sorbita.

P a g . | 13
 CURS 1

Martensita (fig. 1.10) reprezintă o soluţie solidă

de carbon în fier suprasaturată şi metastabilă, cu
duritate ridicată care depinde de conţinutul de carbon
Bainita (fig. 1.11) - ferită saturată în carbon ’ şi
carburi globulare fine FexC. Rezistenţa ridicată a bainitei
se datorează dimensiunilor mici ale cristalelor de ferită,
dispersiei precipitatelor de carburi, densității mari a
Figura 1.10 Martensită
dislocațiilor și distorsiunii rețelei feritei datorită
suprasaturării cu carbon.

Gradul de fineţe a structurilor de tip perlitic:

- distanţa dintre lamelele de cementită şi
ferită, 0 = suma grosimilor lamelei de cementită
şi ferită
- valoarea lui 0 se poate calcula cu relaţia
15
0 [ mm ] , T=TE-T
T
unde: TE - este temperatura de echilibru
(Ac) iar T – temperatura la care are loc Figura 1.11 Bainită superioară [5]
transformarea în urma răcirii cu anumite viteze
Reprezentarea schematică a gradul de fineţe a structurilor de tip perlitic [6]

P a g . | 14
 CURS 1

Chestionar
1. Carbonul dizolvat interstiţial în stările alotropice ale fierului, formează:
a. compusul intermetalic numit cementită;
b. soluţiile solide interstiţiale: ferita, austenita, ferita ;
c. grafitul.
2. Cementita este compus electrochimic, cu o structură cristalină complexă din
sistemul ortorombic, ceea ce o face o fază:
a. foarte plastică;
b. dură şi fragilă;
c. cu o bună rezistenţă mecanică şi plastică;
3. Ferita imprimă aliajelor în constituţia cărora intră:
a. plasticitate, tenacitate, feromagnetism;
b. duritate, fragilitate;
c. rezistenţă mecanică, elasticitate, duritate.
4. Perlita este amestec mecanic eutectoid format din:
a. ferită+cementită;
b. ferită+austenită;
c. ferită+carbon.
5. Perlita este amestec mecanic eutectoid cu concentraţia de:
a. 0,77%C;
b. 2,11%C;
c. 0,0218%C.

GLOSAR DE Produs metalic = este noţiunea care defineşte un corp metalic

TERMENI (semifabricat, piesă sau sculă) care este supus încălzirii, răcirii, curăţirii,
îndreptării şi altor operaţii din procesul tehnologic.
Încărcătura metalică = este noţiunea care defineşte ansamblul
produselor metalice care sunt supuse simultan unor operaţii în cadrul
procesului tehnologic. Este caracterizată prin mărimea (greutatea) şi
modul de aşezare a produselor, adică de mărimea şi modul de alcătuire a
ei.

P a g . | 15
 CURS 1

Caracteristici structurale = este ansamblul de noţiuni care

defineşte numărul, compoziţia chimică, structura reticulară, proporţia,
forma, dimensiunile şi distribuţia cristalelor de faze şi constituenţi, care
alcătuiesc agregatul policristalin al unui produs metalic.
Caracteristici tehnologice = este ansamblul de noţiuni care
definesc, cantitativ, numeric, mărimi de material care exprimă
comportarea acestuia în timpul operaţiilor proceselor tehnologice de
prelucrare la cald sau la rece.
Caracteristici de exploatare = este ansamblul de noţiuni care
definesc cantitativ, numeric, mărimi de material care exprimă
comportarea la solicitări mecanice, fizice, chimice â acestuia; sub formă
de epruvete, piese, subansamble sau ansamble Supuse încercărilor
standardizate sau nestandardizate în condiţii precis determinate şi cât mai
apropiate de cele în care sunt destinate să lucreze în exploatare piesele
sau sculele.

3. BIBLIOGRAFIE

[ T. Dulamiţă, ş.a.,Tehnologia tratamentelor termice, Bucureşti: EDP, 1982.

1]

[ ***, Manualul Inginerului Metalurg, vol. II, Bucureşti: Editura tehnică, 1982.
2]

[ M.-V. Suciu. Valeria Suciu, Studiul Materialelor, Bucureşti: Editura Fair Partners,
3] 2008.

[ F. Mubarok, „Prezentare,” Metallurgy Lab. Mech. Eng. Dept., ITS Surabaya, 2008.
4]

[ G. V. Voort, „Microstructures of ferrous alloys,” VAC Aero INc.

5]

[ H. Vermesan, P. Mudura, G. Vermesan și A. I. Berar, Bazele teoretice ale

6] tratamentelor termice, Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2001.

[ Geru. N., Metalurgie fizică, Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica, 1981.

7]

P a g . | 16