Facultatea de Teologie Ortodoxa Craiova

Lucrare despre icoana- Arta crestina

Pr.Prof. Boldisor Student:Barbu Mirel Florentin

Anul IV Semestrul II

2020
 I.Introducere
Biserica lui Hristos dreptmăritorul prăznuiește un mare așezământ
apostolicți sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Aceasta s-a așezat prin
hotărârea Sfântului și marelui Sinod Ecumenic al șapteleade la Niceea din anul
787, la care au luat parte trei sute șaicezi și șapte de Sfinți Părinți și o sută
treizeci și șapte de arhimandriți ți stareți de măănăstire.1
Toți acești Sfinți Părinți au hotărât cinstirea Sfintelor Icoane, închinarea
la icoane, și a le avea în biserică și în case particulare este aceea ce Biserica ne
învață. Ele sunt „ cărți deschise care ne amintesc de Dumnezeu‘‘. Ceicare nu au
timp sau învățătură îndeajuns cât să studieze teologia trebuie doar să intre într-o
biserică pentru a vedeaînaintealor desfășuranându-se tainele religiei creștine.2
Icoanele sunt necesare și esențiale pentru căapără învățătura deplină și
dreaptă asupra Întrupării. Deși Dumnezeu nu poate fi reprezentat în Natura Lui
eternă („... nimeni nu L-avăzut peDumnezeu„ Ioan 1,18). El poate fi totuși
zugrăvit pur și simplu pentru că „s-a făcut om întrupat‘‘. Pot fi deci făcute
imagini materiale ale Aceluia care a luat un trup material. Luând un trup
material, Dumnezeu a dovedit că ,atera poate fi mântuită.
Am ales această temă pentru că este de actualitate și pentru că în timpul
zilelor noastre se vorbește foarte mult despre arta Bisericii, ca orce altă artă, este
un limbaj care se exprima prin formele sale. Ca orce altă opera de artă, icoana ne
transmite mesajul său prin formă sau, dacă preferați, prin stilul său. Ori, pentru a
nu ne limita la o apreciere pur estetică a acestei forme, este important să
cunoaștem datele care o determină. Păstrându-ne doar în limitele esențialului,
trebuie să arătăm că cele două elemente fundamentale care ne apar a determina
forma sau stilul icoanei sunt conținutul și funcția.
În ceea ce privește conținutul, este știut că el a fost definit odată cu ultima
zvâcnire a marilor dispute hristologice ale mileniului întâi adică în vremea crizei
iconoclastei din secolele al optulea și al nouălea. Este cunoscut că fundamental
hristologic al icoanei, elaborate cu o mare precizie în acea epocă.
Vorbind despre funția opere de artă, care este icoana, utilizăm o noțiune
care, în zilele noastre, nu mai este la modă. Adeseori ea este chiar respinsă
violent de artiști și critici de artă dedicați, marea lor parte, ”a ceea ce numim,
artă pentru artă„.

1
Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Manastirea Sihastria 2010, pag 322
2
 Originea Icoanelor
Icoana își are începutul în Vechiul Testament, după cum știm, Domnul a
poruncit lui Moise să construiască în conrtul mărtuiei, în sfânta sfintelor, doi
heruvimi de aur și să-i pună la două laturi ale cortului mărturiei „ Apoi să faci
doi heruvimi de aur; și să-i faci ca dintr-o bucată, ca și cum ar răsări din cele
două capete ale capului. Să pui un heruvim de deasupra chivotului legi, Mă voi
descoperi ție„ (Ieșire 25, 18-22). Aceste chipuri de heruvimi au fost puse după
aceea și deasupra ușilor templului lui Solomon3.
Și Mântuitorul, care de atâtea ori s-a rugat în Templu, a aprobat aceste
chipuri, precum și marea mulțime de îngeri pictați pe pereți, nu numai ca
ornamente, ci fiind chipuri sfinte. Un indiciu că El a aprobat și sfintele icoane de
mai târziu și din zilele noastre este că, după Tradiție, El a trimis chipul Său lui
Abgar, regeleEdesei. El pătimeade o boală gre, pentru că pe dinafară suferea de
lepră vînătă, iar pe dinăuntru de sfărîma-rea oaselor; deci era chinuit cu
slăbănogirea tuturor mădularelor.
Auzind el de Domnul nostru Iisus Hristos și de minunile mari pe care le
făcea, căci cu cuvîntul tămăduia stricăciunile și slăbănogirile și toate bolile între
oameni, a dorit să vadă cu ochii și pe un lucrător de niște minuni ca acelea,
nădăjudind că va cîștiga tămăduirea de la El. Deci, de vreme ce ăi era cu
neputință lui să meargă singur în Iudeea, a trimis rugăminte către Domul
Hristos, ca El să vină la dânsul, în Edesa. Dar îndoindu-se de aceasta, că nu va
voi să vina la dînsul Domnul, a trimis pe un zugrav iscusit, cu numele Anania,
ca cel puțin să-i închipuiască fața Lui pe pînză; ca, astfel măcar, închipuirea Lui
să o vadă și să o aibă pe aceea întru răcorirea bolii sale, pentru că mare dragoste
avea către El, încre-dințîndu-se din auzire. Scrisoarea lui Avgar era scrisă astfel:
Avgar, domnul Edei, lui Hristos Mîntuitorul cel bun, care S-a arătat în laturile
Iersualimului în trup, să se bucure!
Cu o scrisoare ca aceasta de la Avgar, zugravul Anania ajungând la
Ierusalim, l-a găsit pe Iisus Hristos în mijlocul mulțimii poporului. Drept aceea,
Așteptînd o vreme pînă ce se va risipi poprul, s-a suit pe o piatră care era puțin
mai sus de la pământ și,privind cu dinadinsul spre fața Mîntuitorului, se căznea
să o închipuiască pe dânsa, dar nu putea.
Atunci Dumnezeu a poruncit Apostolului Toma să meargă și să chemepe
acel bărbat care stătea pe piatră și se căznea a închipui fața Lui. Acela fiind adus
și neîncepînd a grăi ceva, l-a chemat Domnul pe el la sine pe nume și după
meșteșug, adică numind-l Anania zugravul. Deci, spunîndu-i pricina venirii lui,
i-a zis: „Unde este scrisoarea stăpînului tău, Avgar, pe care mi-o aduci mie din
Edesa?„ Iar Anania, uimindu-se de mirare și de spaimă pentru mai înainte-
vederea Domnului, a scos degrabă din sîn scrisoarea domnului său și cu
3
cutremur a dat-o în mîinile Mîntuitorului. Domnul citind-o, a scris răspunslui
Avgar, astfel: „Fericit ești Avgare, cela ce nu m-ai văzut și ai crezut în Mine,
căci scris este pentru Mine, că cei ce mă văd pe Mine nu vor crede, iar cei ce nu
mă văd, vor crede în Mine și vor pomeni viața cea veșnică4.
Scriind Domnul nostru Iisus Hristos o scrisoare ca aceasta lui Avgar, a
pecetluit-o cu pecetea pe care era scrisă cu slove evreiești aceasta: „ A lui
Dumnezeu vedere, dumnezeiască minune!„ După scrierea și pecetluirea
ei,împlinind Domnul o altă dorință a lui Avgar și a zugravului, a poruncit să-i
aducă apă; deci, Și-a spălat Preasfânta Sa față și a șters-o cu mahrama cea în
patru colțuri ce i s-a dat Lui.
Anania s-a întors ăn Edesa la domnul său și i-a dat lui acea ănchipuire a
feței lui Hristos nefăcută de mînă pe mahramă și epistola cea scrisă. Abgar,
luînd-o, s-a umplut de mare bucurie și, sărutîndu-le pe amîndouă cu dragoste și
închipnîndu-se chipului lui Hristos, îndată a cîștigat schimbare de durerile
sale,fără numai puțină parte de stricăciune rămăsese pe fața lui, pînă la acea
vreme în care avea să vină la Dînsul ucenicul cel trimis de Domnul. Această
icoană din Edesa a fost dusă la Constantinopol, unde a făcut multe minuni5.

a) Mahrama Veronicăi
Dumnezeiescul Său chip a fost imprimat pe mahrama cu care pioasa
Veronica I-a Șters fața, chipulde pe sfânta mahramă rămînînd unul dintre cele
mai sfinte obiecte de cinstire pentru credincioși, pe care mulți pictori l-au
pictat și-l picteaza și astăzi6.
Potrivit tradiției, în timp ce Hristos își purta crucea pe Calea Durerii , o
femeie a ieșit din mulțime și i-a șters sudoarea și sângele cu marama sa. În
semn de recunoștință, El și-a imprimat trăsăturilepe pânză . Chipul
Domnului a ramas pe valul care a devenit icoana „nefacută de mână
omeneasca „. Se spune că femeia a ajuns la Roma împreună cu „imaginea lui
Hristos ” , care a fost multă vreme expusă spre venerarea publică. Chipul
sfânt ar fi slujit la vindecarea împăratului Tiberiu. Considerată cea mai
cunoscută imagine a lui Iisus Hristos, i s-a spus „ vera icon” , adică
„ adevărata imagine ”. Imaginația populara a transformat această denumire
într-un nume de persoana: Veronica. După alte surse antice, ea a fost cea
tămăduită de Domnul nostru Iisus Hristos de curgerea de sânge care o
chinuia de mulți ani (Matei 9,20).

4
Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitatea și comuniunea în liturgica ortodoxă, Editura Mitropoliei
Olteniei Craiova- 1986, pag 57
5

6
Sf. Ioan Damaschin, Cultul Icoanei, Editura după Ohtoihul de la Buzaudin 1700, pag 31
 Chiar unul dintre apostoli, văzând că Mântuitorul nu oprește reprezentarea
chipurilor sfinte a îmbrățișat această artă, și aceasta este sfântul apostol Luca
ce a pictat icoana Sfintei Fecioare, așa cum ne arată Paraclisul Maicii
Domnului, precum și alte icoane făcătoare de minuni7.
După întemeierea Bisericii, creștiniiau simțit necesitatea reprezentarii
persoanelor sfinte și în forme vizuale și mai ales a Domnului Iisus Hristos, a
umanitață sale, care „ S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând , făcându-se
asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om ” ( Filip 2,7).
Deși epoca apostolică nu avea neapărată nevoie de icoane, pentru că
amintirea Celui Întrupat mărturisea nemijlocit despre existența Sa, iar
cuvântul Evangheliei propovăduit la toate neamurile lumii de atunci păstra
încă vie prezența Sa, totuși, graiul imaginii ca mărturie a credinței în Iisus
Hristos Cel întrupat, răstignit, înviat și înălțat la ceruri, a fost mărturie încă de
la începuturile creștinismului. Pictorii au putut deci reprezenta, după porunca
Bisericii pe icoane, chipul omenesc al Mântuitorului. Primele icoane care au
apărut deodată cu creștinismul sunt icoanele Mântuitorului și ale Maicii
Domnului.
Deci icoana a luat ființă în Biserica primară, creată fiind de o cunoștiință
religioasă care a trăitputernic necesitatea exprimarii într-o formă vizibilă a
viziunii sale profunde. Deși ea este o operă de artă și ca atare are o
semnificaie estetică, totuși adevarata sa semnificație este o expresia
experienței spirituale a Bisericii care a creat-o .
Bibliografie
Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitatea și comuniunea în liturgica ortodoxă, Editura
Mitropoliei.

Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Manastirea Sihastria 2010, pag
322