Politica externa a lui Mircea cel Bătrîn

Secolul al XV-lea a adus importante modificări în statutul politic și juridic al Țărilor Române în relațiile
internaționale. Intrarea Țărilor Române în sfera de interes și influență a Imperiului Otoman a însemnat
antrenarea spațiului românesc într-o dispută politică și militară între marile puteri din regiune: Regatul
Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman. Dacă primele decenii ale existenței statale a românilor s-
au desfășurat sub semnul disputelor dintre Ungaria, Polonia și Hoarda de Aur, stabilirea hotarelor
imperiului semilunei pe Dunăre a adus un actor nou și foarte puternic pe scena politică și militară a sud-
estului Europei.Primele contacte militare dintre români și turci s-au consumat în timpul lui Vladislav
Vlaicu, probabil în 1369, când steaguri românești au luptat împreună cu cele maghgiare împotriva
turcilor aliați cu bulgarii în sudul Dunării. Posibil ca să fi urmat o perioadă de negocieri și chiar de alianțe
antimaghiare, pentru că în 1374 domnul român era acuzat de un grup de boieri trădători că ar fi încheiat
o înțelegere cu turcii împotriva Ungariei. Deci primele contacte româno-turce au fost în principal de
ordin militar, de intensitate redusă, în condițiile în care între Țara Românească și Poartă erau statele
bulgărești, cu rol de state-tampon.Intensitatea raporturilor dintre turci și români a crescut sensibil în
timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în condițiile în care domnul român s-a confruntat încă de la
începutul domniei cu presiunea politică a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Pentru a
contracara pretențiile de suzeranitate ale regelui maghiar, moștenite de la predecesorii săi, Mircea a
continuat politica de independență promovată de înaintașii săi și a încheiat un tratat de alianță
defensivă cu regele Poloniei în 1389. În condițiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello și regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenții asupra coroanei celuilalt, ca moștenitori ai
regelui Ludovic cel Mare, între cele două state era o situție conflictuală, care s-a perpetuat pentru
câteva decenii. Tratatul dintre regele polon și domnitorul român era încheiat de pe poziții egale, ca între
doi suverani. Principala prevedere consta în sprijin reciproc obligatoriu împotriva dușmanului comun –
regele Ungariei – și sprijinul împotriva altor inamici ai uneia dintre părți era lăsat la latitudinea
celuilalt.Mircea s-a întâlnit cu otomanii în obiectivele sale de a-și extinde autoritatea între Dunăre și
Marea Neagră. Pe de altă parte, așezarea turcilor la Dunăre a deschis drumul expedițiilor de jaf ale
achingiilor turci, care încep deja în 1390. Presiunea otomană l-a determinat pe țarul bulgar de la
Târnovo să se supună regelui maghiar, fără să poată schimba însă cursul istoriei. A dat însă un exemplu
care va fi urmat în curând de Mircea cel Bătrân. În toamna anului 1394 Baiazid I a invadat Țara
Românească. Bătălia decisivă s-a dat la Rovine și s-a soldat cu succesul militar al lui Mircea cel Bătrân. În
ciuda acestei victorii, Mircea a fost alungat de pe tron de către Vlad, numit de istorici Vlad Uzurpatorul.
Este primul caz în care domnul țării este schimbat datorită intervenției turcilor, un precedent care va
deveni un obicei permanent în deceniile următoare. Mircea a fost nevoit să își schimbe radical opțiunile
politice și în primăvara anului 1395, în martie, a depus omagiul față de regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg. Omagiul a fost dublat de un tratat defensiv împotriva turcilor. Sigismund de Luxemburg
tocmai fusese înfrânt în iarnă în Moldova, unde încercase să îl supună pe Ștefan I al Moldovei. În ciuda
acestui eșec, regele maghiar a construit o startegie antiotomană, în condițiile în care se pregătea o mare
cruciadă. Inițial a trimis un corp expediționar pentru a-l reânscăuna pe Mircea, dar din cauza
subestimării adversarului, campania s-a soldat cu un eșec. În iulie-august 1395 regele a venit personal în
Țara Românească în fruntea unei oști maghiare și l-a repus pe tron pe Mircea. Peste câteva luni Vlad a
fost reînscăunat de către turci. Vlad a refuzat propunerile suzerano-vasalice ale lui Sigismund, care era
dispus să îl sacrifice pe Mircea, și a depus omagiul prin delegați față de regele Poloniei. Actul încheiat
între Vald și regele polon diferă fundamental de cel încheiat cu câțiva ani în urmă de Mircea cu același
rege. Dacă în 1389 Mircea și Vladislav Jagello erau doi parteneri egali, Vlad era vasal al regelui polon.
Trebuie să remarcăm că Vlad s-a închinat lui Valdislav ca potențial rege al Ungariei, în contextul în care
regele polon revendica pentru el și soția sa, fiica lui Ludovic, tronul Ungariei, după ce soția lui Sigismund,
maria, cealalată fiică a lui Ludovic, a murit. Vlad i-a recunoscut pe Valdislav și Hedviga drept regi ai
Ungariei, moștenitori legali ai coroanei lui Ludovic în Ungaria.
 Po!itica internă a lui Mircea cel Bătrîn

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra
independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe
interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a
fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în
plus i-a mai acordat castelul Bran și cetatea Bologa cu 18 sate[22]. Cu toate că jurământul de credință nu
s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și
militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395[23]. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel
Bătrân cu regele Sigismund la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos,
Mirchya, vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc păstrat
(în Arhiva Națională a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund: „a arătat față de noi osebita
bunăvoință a maiestății sale, de când ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și prietenescul său
sprijin...”[24]Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din
1389.[25] Prinintermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al
II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din
urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini
preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea
Licostomo (Chilia Veche),[26] relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a
contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul
cu Polonia.În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe
Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele
două țări vor rămâne cordiale.Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul
Dunării.[27] În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în
zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.[28] În timpul lui
Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest
fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul
de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică.Podunavia din titlurile lui Mircea cel
Bătrân era Timocul din Serbia de astăzi.[3] Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza
intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau
Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori).
Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă
deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394[29]),
armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine.
Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage
în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o
oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume
Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de
Luxemburg.În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada
anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă
teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de
la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la
șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino[30] este
descrisă bătălia de la Nicopole: „Baiazet,...devastând Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către
Nicopole. Acolo i-a eșit înainte Sigmund Domnul Transilvaniei, și generalissimul regelui Ungariei
Sigismund, cu mulțime de oștire compusă din Unguri, Transilvani, Germani și două mii nobili din Franța,
cari veniseră cu comitele de Nevers în ajutoriu. Dar Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta
vărsare de sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul oștirile aliate, și Sigmund abia a scăpat cu o barcă
pescărească.” Este de menționat că Dionisie Fotino îl denumește pe Mircea cu numele Mircea I
Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci, adecă atât peste cele 13 județe
(împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului Craiovei de peste Olt.”(Dionisie Fotino, op. cit. p.
16).