Sunteți pe pagina 1din 2

ISTORIA APARATULUI DE FOTOGRAFIAT

ISTORIA APARATULUI DE FOTOGRAFIAT

Un obiect indispensabil în zilele noastre, fie că îl folosim doar la evenimentele


importante din viața noastră și în vacanțe sau suntem pasionați de fotografie,
aparatul de fotografiat a avut nevoie de mai bine de 200 de ani pentru a deveni
ceea ce este astăzi.

Încă din vremea lui Aristotel (384-322 î.e.n.) s-a vorbit de așa-numita „cameră


obscură”, acesta observând că dacă se realiza o gaură într-o cutie, pe peretele
opus acestuia se va forma o imagine reală, însă răsturnată. Au urmat tot felul de
îmbunătățiri, prin adăugarea de lentile convexe sau de oglinzi concave – pentru
redresarea imaginii.

Aceste cunoștințe circulau însă în special în lumea restrânsă a fizicienilor,


matematicienilor sau astronomilor. Giovanni Battista Della Porta (1535-1615) a
fost cel care le-a dat o răspândire mai mare, făcând posibil ca în timp, camera
obscură să devină cunoscută publicului obișnuit. Din descrierile găsite, rezultă
că într-adevăr camera obscură era o încăpere într-o clădire și că imaginea putea
fi văzută doar de cei ce se aflau în interior. Cu timpul însă, s-au găsit modalități
de a o transforma într-un obiect mai mic, portabil, care să ajute în special la
realizarea de lucrări topografice. Camera obscură portabilă pare să aibă strânsă
legătură cu astronomul german Johannes Kepler (1571-1630) care, ghemuit într-
un cort întunecat și cu ajutorul unui telescop, proiecta imaginile unor peisaje
panoramice pe hârtie, după care le reproducea, desenând toate formele.
Micșorarea și portabilitatea camerelor obscure a luat ulterior amploare din ce în
ce mai mare, aceste dispozitive fiind utilizate în scopuri civile și militare (în
special în topografie dar și pentru reproducerea unor desene, gravuri sau hărți,
precum și în medicină – pentru desene anatomice cât mai precise). În paralel,
avansau și descoperirile din domeniul chimic, în anul 1600 de exemplu Robert
Boyle descoperind că la o anumită expunere, clorura de argint se colorează în
negru iar în 1727, Johann Heinrich Schulze realizând că anumite lichide își
schimbau culoarea dacă erau expuse mult timp la lumină. Rămânea însă
deschisă problematica permanentizării imaginii, prinderea ei pentru eternitate cu
ajutorul unor procese chimice. Acest lucru avea să se întâmple în 1826, an din
care datează cea mai veche fotografie care a supraviețuit zilelor noastre: „View
from the window at Le Gras”, realizată de către francezul Joseph Nicéphore
Niépce.

Niépce a încercat să perfecționeze procedeul și a început și o colaborare


cu Louis Jacques Mandé Daguerre, din păcate însă se stinge din viață în iulie
1833, nereușind să ducă la capăt ce și-a propus.  După decesul lui Niépce,
Daguerre a continuat să experimenteze, reușind să pună la punct un procedeu
care reducea timpul imens de expunere de 8 ore la numai 10-20 de minute.
Procedeul se preta însă pentru imagini statice, timpul de 10-20 de minute fiind
mult prea lung chiar și așa pentru realizarea de portrete.  Cu toate acestea, prima
fotografie a unui om a fost realizată tot de către Daguerre în 1838 și reprezenta
un lustragiu care curăța pantofii unui client, aceștia stând aproape nemișcați preț
de zece minute.

A apărut  astfel „daghereotip-ul”. În 1839, guvernul francez avea să  cumpere


drepturile de autor ale invenției, iar din luna august a aceluiași an, informațiile
au fost făcute publice iar ziua a devenit data oficială a descoperirii fotografiei, în
prezent și Ziua Internațională a Fotografiei (19 august). Fotografiile erau însă
unicat și pentru o nouă imagine trebuia refăcută întotdeauna expunerea. William
Henry Fox Talbot a fost cel care a venit cu soluția pentru problemă, punând la
punct în 1840 primul proces negativ-pozitiv, denumit „Calotip” (Calotype). Pe
baza acelei metode și cu îmbunătățiri aduse de-a lungul vremii, se realizează
chiar și fotografiile din ziua de astăzi.

 – 1851 a adus un nou proces fotografic, denumit tehnică pe bază de


colodiu (Colodion process), inventat de sculptorul și fotograful
britanic Frederick Scott Archer. Acesta a redus mult timpul de expunere,
îmbunătățind totodată calitatea copiilor fotografice.  Procesul presupunea
acoperirea unei plăci de sticlă cu săruri de argint și o emulsie vâscoasă,
denumită colodiu. Expunerea dura câteva secunde, după care placa se
transforma într-un negativ care era tratat cu un agent de fixare, ceea ce permitea
copierea imediat după fotografiere. Colodiul a fost înlocuit ulterior cu gelatină,
care se usucă mai repede, ajungându-se treptat la timpi de expunere de sub 1/25
dintr-o secundă. Iar pentru manevrarea ușoară a plăcilor s-a modificat și
designul aparatelor foto de la acea vreme.