TheoRhēma 8/1 (2013): 49-83

PEDEAPSA CU MOARTEA ȘI PROBLEMATICA

IERTĂRII PĂCATULUI SFIDĂTOR DELIBERAT
pastor asistent Iacob Florin
district Radovanu, Călărași, România

Abstract
The current study tackles two issues. The first one is the issue of
the need for understanding the problem of the inexpiable sin and
the application of the death penalty within the OT Israel. The main
interest has been the searching for the criteria upon which this
penalty was applied. Consequently, we have enquired into the way
we could explain the differentiation between sins within the sin
spectrum, considering different levels of guilt and moral
responsibility, and then we have looked into the OT casuistry for
some hints considering the application of the death penalty in the
case of the defiant, inexpiable sin. The second issue of this paper is
determined by the question regarding the far-reaching implications
of the correct understanding of the first one for the field of applied
theology: “Have I committed a sin too great for God to forgive?”,
”Am I too bad to be saved?” In the light of these questions one can
understand why the stress upon the basis on which the types of sin
have been differentiated according to the forgiveness and expiation
wrought through OT Sanctuary services.
Key words: inadvertent sin, defiant sin, death penalty, expiable/
inexpiable

INTRODUCERE

Alegerea subiectului prezentei lucrări este motivată de dorinţa

înţelegerii problematicii aplicării pedepsei cu moartea în Israelul
biblic în sensul evidenţierii, pe cât posibil, în primul rând a
cazuisticii incluse în textul biblic şi, în al doilea rând, a descifrării
criteriilor pe baza cărora operează delimitarea gradelor de
gravitate şi responsabilitate morală în cazul delictelor morale
implicate. Demersul are în vedere astfel înţelegerea pe cât posibil,
a contextului în care operează iertarea/pedeapsa aşa cum apare
aceasta stipulată în text ca şi intenţie divină precum şi
natura/caracterul aplicării pedepsei capitale (aplicabilitate
50 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

intenţionată de Dumnezeu ca limitată/condiţionată de timp şi

spaţiu/geografic sau nu?; cauzele neaplicării consecvent a
pedepsei capitale în special în perioada post-mozaică etc.).
Studiul este determinat de importanţa şi de implicaţiile largi pe
care le poate avea subiectul pe tărâm teologic (coexistenţa violenţei
şi caracterului plin de dragoste al lui Dumnezeu), etic
(aplicabilitate selectivă a pedepsei cu moartea vs. aplicabilitate
generală – cf. Rom. 3:23; 5:12; 6:23) sau practic (luând în calcul
interconectarea dintre acest subiect şi alte doctrine, 1 studiul
devoţional al pasajelor cheie privind acest subiect sau raţuinile
practice ale existenţei pasajelor respective în Scriptură şi care
trebuie avute în vedere 2).
Complexitatea şi importanţa subiectului, dar şi limitările
determinate de spaţiul restrâns dedicat actualei lucrări vor
determina abordarea lui prin elucidarea problematicii
iertării/pedepsei într-o cazuistică selectivă sau reprezentativă din
perioada post-exilică până la perioada monarhică. În măsura în
care tratarea subiectului necesită conexiuni teologice directe cu alte
subiecte biblice, referinţele vor fi doar succinte, subiectele conexe
constituind obiectul altor studii de sine stătătoare.

ASPECTUL LEGAL ŞI RITUAL AL IERTĂRII

ÎN VECHIUL TESTAMENT

A fi sfânt însemna pentru israelit – a fi pus deoparte, a fi

separat, iar Dumnezeu intenţiona ca ei să reprezinte o naţiune
pusă deoparte doar pentru Dumnezeu. Varietatea şi stricteţea
legilor civile şi ceremoniale aveau menirea să-i conştientizeze pe
israeliţi de seriozitatea cu care privea Dumnezeu problema
păcatului; totodată însă El îşi arăta mila faţă de ei prin dihotomia
clară pe care o făcea între păcat/păcătos. Însăşi existenţa cetăţilor
de scăpare era un semn al milei divine arătată celui ce păcătuia din

1 Millard J. Erickson, Teologie creştină (vol. II; Oradea: Cartea Creştină, 1998), 120-
22.
2 Ellen G. White, Selected Messages, vol. 1, p. 20-22.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 51

nebăgare de seamă (Deut. 19). Exodul 32-34 indică în mod clar

faptul că fiinţa umană este păcătoasă, iar un Dumnezeu sfânt nu
poate tolera păcatul. Din acest motiv era necesară descoperirea
divină cu privire la posibilitatea iertării celui păcătos, prin
instrucţiunile privitoare la jertfe. Acestea reprezentau o parte
integrantă a sistemului de legi existent în Vechiul Testament.
Rezolvarea problemei păcatului a fost ilustrată în mod clar în
Legislaţia Pentateuhului 3 prin sistemul jertfelor de la Sanctuar
aduse în timpul anului religios care includea şi derularea
ceremoniilor cultice sacre din Ziua Ispăşirii. Textul biblic
evidenţiază câteva aspecte esenţiale privitor la jertfe: a) sunt
stabilite de către Dumnezeu în vederea refacerii relaţiei dintre om
şi El şi care fusese afectată din cauza păcatului, b) aveau rol
substitutiv (Gen. 22) animalul de jertfă luând locul păcătosului (Ex.
32:30), c) modificau statutul omului din păcătos în
nevinovat/iertat, d) serveau unei duble funcţii – curăţire a
păcătosului şi întinarea Sanctuarului,4 şi e) deţineau o dimensiune
profetică5 (Is. 53; Osea 6:6; Ps. 50:8-15; 51:18,19).

3 A fost deseori împărţită de către cercetători în: Cea Morală (Cele Zece Porunci),
legi civile (de exemplu cea care opera cu ucigaşii care aveau drept de refugiu într-
o cetate de scăpare) şi legi ceremoniale (de exemplu prescrierea jertfei pentru
păcat), cf. Kenneth L. Barker şi John Kohlenberger III, Zondervan NIV Bible
Commentary (vol.I; Old Testament; Grand Rapids, Michigan: Zondervan
Publishing House, 1994), 127. O altă abordare ia în considerare legea în ceea ce
priveşte dimensiunile relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii, cf. Ibid. Cele două
aspecte ale legii se împart astfel în principii eterne (Decalogul) şi manifestări
temporare (legile cultice în VT, sau astăzi legislaţia civilă, care în civilizaţia
modernă reflectă mai mult sau mai puţin principiile eterne descoperite omului
prin conştiinţă şi Sfânta Scriptură, apoi practica botezului, Cina Domnului,
precum şi alte aspecte ale închinării creştine). O a treia împărţire a legilor
vechiului Israel cuprinde legislaţia cazuistică şi cea apodictică, cf. Ibid. Prima
subîmpărţire cuprinde legi care se aplică situaţiilor particulare şi sunt formulate
sub forma „Dacă cineva face cutare lucru, să fie pedepsit în cutare fel”, iar cele
categorice sau apodictice sunt de tipul „Să nu...” sau „Oricine face cutare lucru
va suferi negreşit”. Cu toate acestea, această diferenţiere între cele două tipuri de
legi nu este foarte semnificativă în Leviticul, deoarece, de exemplu capitolul 18
conţine legi categorice, iar capitolul 20 reia mare parte din acestea însă sub formă
de legi cazuistice.
4 Angel M. Rodriguez, Substitution in the Hebrew Cultus and in Cultus-related Texts
52 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

Aspectul ritual al iertării, în special în cazul jertfei pentru păcat,

evidenţiază diferenţierea pe grade de responsabilitate pentru
faptele comise sau în ce priveşte impactul acestora. Aceasta se
reflectă în categoriile de animale aduse ca ispăşire,6 în persoana
care oficia ritualul, cât şi prin diferenţele rituale în ce priveşte
gradul de elaborare a procedurilor de aplicare a sângelui pe altarul
din Sanctuar la jertfa pentru păcat (în cazul jertfei pentru marele
preot şi popor) sau pe altarul arderii de tot (în celelalte cazuri).7
Astfel, în ce priveşte categoriile de animale cerute ca jertfă, atât
preotul cât şi poporul aduceau ca jertfă tot un viţel. Aceasta indică
faptul că cei care ocupau poziţii superioare în conducere aveau o
mai mare influenţă asupra poporului, şi astfel şi păcatele lor aveau
consecinţe pe măsura acestei influenţe exercitate. 8 În al doilea
rând, păcatele preotului erau în mod special legate de cel al
poporului 9 (Lev. 4:3), în anumite cazuri atitudinea preoților
putând chiar influenţa negativ modul de raportare al poporului
faţă de intervenţiile divine, ca în cazul morţii lui Nadab şi Abihu
(Lev. 10:1-6). Astfel, se poate spune că păcatele neispăşite ale

(AUSDS 3; Berrien Springs, Michigan: Andrews University Press, 1979), 123.

5 Alberto R. Treiyer, The Day of Atonement and the Heavenly Judgment (Arkansas:
Siloam Springs, 1992), 86.
6 Ibid., 161.
7 Pentru detalii în ce priveşte diferenţele de ritual între jertfele amintite precum şi
sensul acestora, vezi Roy Gane, Leviticus, Numbers (NIV Application
Commentary; Grand Rapids: Zondervan, 2004), 98-102. Unii cerecetători susţin că
acestea nu ar fi un indiciu în ce priveşte gradele de responsabilite, fiind doar
evidenţiate diferenţe de ritual (de exemplu Lev. 4:11,12,21), fără a fi surprinsă
cauza sau raţiunea existenţei acestor evidenţe textuale. John E. Hartley, Word
Biblical Commentary : Leviticus (vol. 4; Nashville, Tennessee: Thomas Nelson
Publishers, 1992), 51, sugerează faptul că jertfele aduse pentru preot şi pentru
popor, în cadrul jertfei pentru păcat, ar face parte din categoria superioară nu
datorită influenţei şi responsabilităţii implicate de fiecare dintre categoriile de
personae, ci datorită faptului că „păcatul preotului şi al poporului au un
potenţial sporit în ce priveşte contaminarea Sanctuarului, este mai elaborat, iar
animalele jertfite nu sunt consumate deloc.”
8 Treiyer, The Day of Atonement,161.
9 Ibid.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 53

preotului afectau poporul, întrucât îl privau de mijloacele legale

stabilite de Dumnezeu pentru eliberarea poporului de păcat.10
Diferenţa de grad în ce priveşte responsabilitatea este susţinută,
în cazul nostru în privinţa preoţilor, şi prin instrucţiunile şi legile
dedicate pregătirii minuţioase din partea acestora în scopul unei
slujiri eficiente în favoarea poporului, care erau mai severe decât în
cazul poporului (cf. Lev. 10:9; Ez. 44:21; Lev. 21:4, 17-23), şi chiar
mai severe în privinţa marelui preot (cf. Lev. 21:10-15).
Astfel, se poate afirma că diferenţierea pe grade de
responsabilitate în funcţie de poziţia în cadrul structurii socio-
religioase, prin faptul că păcatele celor din poziţiile superioare
aveau consecinţe pe măsura influenţe exercitate, oferă un indiciu
cu privire la faptul că pedeapsa aplicată în interiorul lui Israel nu
era acordată aleatoriu şi că Dumnezeu nu este arbitrar în
categorisirea delictelor, responsabilitatea fiind proporţională cu
gradul de influenţă exercitată.

SISTEMUL JERTFELOR ŞI PROBLEMA IERTĂRII/PEDEPSEI

Întregul sistem al jertfelor din Vechiul Testament a fost instituit

cu scopul de a ilustra seriozitatea modului de abordare a
problemei păcatului de către Dumnezeu, prefigurând sacrificiul
suprem al Domnului Hristos11 (Is. 52:13-53:12; Ev.9:11-15). În însăşi
esenţa sistemului se cuprind câteva principii clare, cum ar fi:
sfinţenia lui Dumnezeu, decăderea omului, preţul păcatului,
natura păcatului, precum şi dispoziţia lui Dumnezeu de a ierta. S-a
observat aşadar că teodiceea se află la baza întregului sistem al
jertfelor, întrucât modul în care sistemul cultic se raportează la

10 Ibid., 161-62.
11 Barker şi Kohlenberger III, Zondervan NIV Bible Commentary (vol.I; Old
Testament; Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing House, 1994), 128;
Paul R. House, Old Testament Theology (Downers Grove, Illinois: Intervarsity
Press, 1998), 132. Acesta din urmă preia paralela evidentă dintre Isaia 53, deseori
citat în Noul Testament, şi pasajele care descriu suferinţele Domnului Hristos: v.
1//In.12:32; Rom.10:16; v. 4//Mt. 8:17; v. 5-6//1 Petru 2:22; v.12//Lc. 22:37).
54 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

imperfecţiunile umane indică grija lui Dumnezeu de a-Şi menţine

dreptatea atunci când îl iartă pe păcătos.12

Sistemul jertfelor şi natura păcatelor implicate

În ceea ce priveşte natura păcatelor implicate sistemul jertfelor,

terminologia utilizată ne poate oferi câteva indicii importante.
Avându-se în vedere natura păcatelor care întinau Sanctuarul, s-a
susţinut ipoteza conform căreia păcatul deliberat pentru care nu
era specificată o jertfă de ispăşire (Num.15:30-31) ar deţine „o
calitate eterică sau dinamică” 13 , ceea ce ar implica faptul că
păcatele făcute conştient sau deliberat ar fi „atrase inevitabil către
Sanctuar, care devine astfel în mod automat întinat”.14 În acest caz,
jertfele aduse în timpul anului ar fi curăţit nu doar pe păcătos, ci şi
Sanctuarul, urmând ca în Ziua Ispăşirii doar aceste păcate ce
indică o atitudine de revoltă şi care întinaseră Sfânta Sfintelor să fie
ispăşite.15
Alături de aceasta, există numeroase alte teorii cu privire la
categoria specifică de păcate pentru care se realiza curăţirea în

12 Roy Gane, Cult and Character: Purification Offerings, Day of Atonement, and Theodicy
(Winona Lake, Ind.: Eisenbrauns, 2005), XXI.
13 Jacob Milgrom, „Israel’s Sanctuary: The Priestly `Picture of Dorian Gray`”, Revue
biblique 83 (1976): 393, reed. în Studies in Cultic Theology and Terminology (Leiden:
Brill, 1983).
14 Gerhard F. Hasel, „Studies in Biblical Atonement – I – Continual Sacrifice,
Defilment//Cleansing, and Sanctuary”, în The Sanctuary and the Atonement –
Biblical, Theological, and Historical Studies (Arnold V. Wallenkampf, W. Richard
Leyser, Frank B. Holbrook; Silver Spring: Biblical Research Institute, 1989), 81.
Pentru o critică serioasă adusă înţelegerii lui Jacob Milgrom cu privire la tipul de
păcate care întinau Sanctuarul, precum şi cu privire la rolul jertfelor anuale şi a
Zilei Ispăşirii, vezi articolul citat anterior, precum şi alte studii comprehensive,
cum ar fi: Angel M. Rodriguez, Substitution in the Hebrew Cultus, 75-123; Roy
Gane, Cult and Character, 165-181.
15 Milgrom, „Atonement, Day of,” 82-83; Idem, „Atonement in the OT” în
Interpreter’s Dictionary of the Bible: Supplementary Volume (ed. K. Crim; Nashville:
Abingdon, 1976), 78-79; Idem, „Sacrifices and Offerings, OT” Interpreter’s
Dictionary of the Bible, 764-68; Idem, Cult and Conscience, 127-28.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 55

Ziua Ispăşirii: doar cele făcute deliberat, conştient16, cele făcute din
neştiinţă17, sau ambele categorii18. Vom aborda însă tema ispăşirii
de la Sanctuar într-o secţiune ulterioară ce va trata natura
păcatelor ispăşite în Ziua Ispăşirii.
Care era însă natura păcatelor care erau acoperite prin jertfele
din timpul anului şi cele pentru care nu se putea aduce o jertfă
substitutivă, considerate păcate de neiertat? Ce anume făcea
distincţia între păcatele ce puteau/nu puteau fi iertate? Ce anume
califica un păcat ca fiind de neiertat? Înainte de a aborda problema
acestui tip de păcate, vom lua în discuţie pe cele pentru care se
putea face ispăşire, şi aceasta făcând apel tot la terminologia
folosită pentru conceptul de păcat.
Sistemul jertfelor era destinat în principal reiterării principiului
conform căruia fiecare păcat atrăgea pedeapsa cu moartea în
dreptul păcătosului (Rom. 6:23). Dificultatea apare însă de obicei
în momentul în care se încearcă să se stabilească felul păcatelor
care pot fi ispăşite prin ritualul jertfelor substitutive, şi provine din
distincţia făcută în Numeri 15:29-31 între hg"ßg"v.bi şi hm'ªr" dy"åB
(între cel care „a păcătuit fără voie” şi cel care „păcătuieşte cu
voie” - trad. CRN). Astfel, pentru cei din prima categorie exista
iertare prin sistemul jertfelor instituite la Sanctuar, în timp ce
pentru păcatele celor din urmă nu mai exista posibilitatea aducerii
unei jertfe substitutive.
Cu toate acestea, distincţia terminologică între „păcate fără
voie” şi „păcate cu voie”, aşa cum apare şi în traducerea în limba
română, nu corespunde în mod necesar celei dintre păcate ce pot fi
iertate şi cele de neiertat, 19 întrucât s-a observat că folosirea
interschimbabilă a termenilor, inclusiv a lui ‫ פשׁע‬care înseamnă „a

16 Ibid.
17 S. G. Gayford, „Leviticus,” A New Commentary in Holy Scripture (Society for
Promoting Christian Knowledge, 1937), 114-15; O. T Allis, Leviticus (London:
Intervarsity Press, 1972), 154; P. Schaff, „Day of Atonement,” A Religious
Enciclopaedia (New York, 1891), 167, citaţi de Treiyer, The Day of Atonement, 148.
18 Mishna, Šebu‛ot I:6, citat de Treiyer, The Day of Atonement, 148.
19 Treiyer, The Day of Atonement, 157-58.
56 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

se revolta”,20 atât în situaţia păcatelor de neiertat cât şi pentru cele

care pot fi iertate, lucru care se întâmplă cu majoritatea termenilor
folosiţi pentru păcat, demonstrează imposibilitatea delimitării doar
pe baza acestor termeni între caracterul pardonabil şi cel fatal al
păcatelor descrise de aceştia.21
În plus, această împărţire, dincolo de faptul că nu corespunde
în mod necesar distincţiei dintre păcatele involuntare şi cele
voluntare, indică faptul că celui care păcătuia in mod intenţionat
nu îi era refuzat în consecinţă în mod automat dreptul la ispăşirea
prin sistemul jertfelor, cu condiţia de a se pocăi (Lev. 6:7; 16:29,30)
şi a urma traseul ritual de ispăşire a păcatului instituit de
Dumnezeu prin sistemul jertfelor substitutive. Ideea că toate
păcatele voluntare sau intenţionate sunt în afara posibilităţii de
iertare contravine textelor care susţin că unele păcate deliberate
pot fi ispăşite fie printr-o jertfă pentru păcat (Lev. 5:1, 5-6), fie
printr-o jertfă pentru vină (Lev. 6:1-7; Num. 5:5-8).22
Aşadar, o posibilă rezolvare care se poate propune în vederea
rezolvării aparentei tensiuni dintre Numeri 15:22-31 care
stipulează caracterul fatal al păcatelor deliberate şi alte pasaje care
lasă să se întrevadă posibilitatea iertării şi în dreptul unora dintre
acestea, după cum tocmai am exemplificat, se poate găsi prin
realizarea unei distincţii între două tipuri de păcate deliberate.
Astfel s-a observat existenţa unei diferenţe între păcatele deliberate
simple şi cele realizate într-o atitudine de revoltă deschisă/ „cu
mâna ridicată” asemănătoare cu cea a israeliţilor la ieşirea lor din

20 Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte termenul ‫ חטא‬, întrucât, chiar şi atunci
când nu este folosit în asociaţie cu ‫שׁגָגָה‬
ְ , în acest caz el poate descrie atât un păcat
făcut conştient sau în cunoştinţă de cauză, ca în Lev. 6:2-3, sau un păcat de
neiertat. În prima situaţie nu înseamnă că păcatul descris este de neiertat,
întrucât contextual biblic specifică jertfele care pot fi aduse în cazurile respective
(Lev. 5:1; 6:2).
21 Treiyer, The Day of Atonement, 157-58.
22 P. Saydon, “Sin-Offering and Trespass-Offering,” CBQ 8 (1946): 397, citat de
Gane, Leviticus, Numbers, 624.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 57

Egipt – „gata de luptă” (Ex. 14:8; Num. 33:3).23 Astfel, spectrul

general al actelor umane ce contravin legii divine ar cuprinde:

Păcat „cu mâna

Păcat inadvertent: Păcat deliberat
ridicată” = sfidător:
cu posibilitate de nesfidător: cu
fără posibilitate de
ispăşire posibilitate de ispăşire
ispăşire

Astfel rolul pasajului din Numeri 15:22-31 nu este de a exclude

ispăşirea în privinţa păcatelor din categoria de mijloc, ci are doar
un rol contrastiv, indicând severitatea pedepsei aplicate celor care
se revoltă faţă de Dumnezeu în raport cu favoarea divină
disponibilă păcătoşilor aflaţi în cealaltă parte a spectrului.24
Astfel, luând în calcul un context mai larg al Scripturii – spre
exemplu Evrei 9:7 care susţine faptul că în Ziua Ispăşirii se face
curăţirea pentru „păcatele din neştiinţă”, sintagmă ce face referire
la toate păcatele pentru care se primea iertare prin jertfe (păcatele
din primele două categorii din tabelul de mai sus) comparat fiind
cu Leviticul 16:29-30 care prevede curăţirea poporului în Ziua
Ispăşirii de „toate păcatele,” sau Evrei 10:26 în care acelaşi autor al
epistolei, folosind sinecdoca, defineşte păcatele de neiertat ca fiind
deliberate25 - se pare că expresiile „păcat fără voie/din neştiinţă” şi
„păcat cu voie” din Numeri 15 şi epistola către Evrei sunt sintagme
generale ce includ toate păcatele ce pot fi iertate – cele inadvertente
şi cele deliberate nesfidătoare, respectiv păcatele ce nu pot fi iertate
- cele deliberate sfidătoare.26

23 A. Schenker, „Das Zeichen des Blutes und die Gewissheit der Vergebung im
Alten Testament,” MTZ 34 (1983): 205; Idem, „Interprétations récentes et
dimensions spécifiques du sacrifice hattāt,” Bib 75 (1994): 65, 69, citat de Roy
Gane, Leviticus, Numbers, 625.
24 Gane, Leviticus, Numbers, 625.
25 Treiyer, The Day of Atonement, 164-65.
26 Barker şi Kohlenberger III, Zondervan NIV Bible Commentary, 131. Se ştie că
diferenţierea între caracterul nesfidător/sfidător al păcatelor deliberate se
datorează sesizării posibilităţii exegetice de a face o distincţie între intenţie lipsită
58 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

Pentru o identificare mai exactă a păcatelor ce pot intra în a

doua categorie din tabelul de mai sus, depindem de Leviticul 5:1,
5-6; 6:1-7 şi Numeri 5:5-8 care indică tipurile de jertfe precedate de
mărturisire şi restituirea compensatorie necesară. Un alt element
necesar în încadrarea păcatelor, de data aceasta în cea de-a treia
categorie, este faptul că sfidarea celui care păcătuieşte hm'r" dy"åB
este pusă în relaţie directă cu Dumnezeu 27(cf. Num. 15:30-31),
întrucât ceea ce El poate vedea ca şi o revoltă deschisă împotriva
Sa nu este întotdeauna în mod necesar observată de către om
(Iosua 7).
Astfel, atitudinea în cazul păcatelor deliberate demonstrată
prin aducerea de jertfă şi compensare este un indiciu al lipsei de
sfidare, ceea ce poate fi observat în cazul din Numeri 15:30-31 când
doar Dumnezeu putea delibera în cunoştinţă de cauză.
Ce se întâmpla însă cu păcatele din neştiinţă până când acestea
ajungeau să fie conştientizate? Mai multe pasaje (Ps. 19:12; 109:14-
15; Is. 65:6-7; Osea 7:2; Ecl. 12:14) indică existenţa unui raport al
păcatelor în cărţile din ceruri, dintre care unele sunt nemărturisite,
din moment ce merită sau atrag pedeapsa lui Dumnezeu.28 Acestea
erau tolerate pentru un timp (Iov 1:5) datorită jertfei zilnice a
arderii de tot (Num. 28:3-10; cf. Lev. 1:4). În acest timp, păcătosul
avea ocazia să mediteze la viaţa sa, să se pocăiască şi să aducă
jertfă pentru păcatul lui la Sanctuar. În caz contrar, păcatul său nu
putea fi transferat asupra Sanctuarului, ci rămânea asupra celui
vinovat (Is. 34:6; Ier. 46:10). Beneficiile ispăşirii prin jertfa zilnică
trebuiau aşadar să devină efective în dreptul păcătosului doar prin
aducerea jertfei personale pentru păcat (Lev. 4:27-35). În cazul în

de răutate (vezi cazul celor care nu pot lua Paştele din cauze obiective – Num 9:6-
12) şi respectiv rea intenţie (cazul omiterii cu dispreţ a prăznuirii Paştelui - v. 13),
deci două tipuri de intenţionalitate, ambele implicând ideea de responsabilitate.
Pentru detalii, vezi A. Schenker, „Once again, Expiatory Sacrifices,” JBL 116/4
(1997): 697-99, care susţine existenţa dublei intenţionalităţi şi în Leviticul 5 (v. 1-4
– intenţie lipsită de răutate; v. 20-26 – rea intenţie).
27 Gane, Leviticus, Numbers, 625.
28 Treiyer, The Day of Atonement, 192.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 59

care cel vinovat nu putea să se prezinte la Sanctuar pentru a aduce

o jertfă substitutivă pentru păcatul său (din motive de boală,
datorită distanţei, etc.), acesta putea beneficia de jertfele oferite
pentru păcat cu ocazia lunii noi sau la sărbătorile de peste an
(Num. 28-29).

Aspectul condiţional al iertării/pedepsei

În ceea ce priveşte condiţiile ce trebuiau îndeplinite de cel care

a păcătuit pentru a primi iertarea, după ce acesta a înţeles că a
comis un păcat, un rol esenţial îl avea atitudinea păcătosului faţă
de păcat şi faţă de mijloacele legale stabilite de Dumnezeu pentru
eliberarea sa de păcat şi readucerea sa în comuniune cu Creatorul
său, astfel încât aceste mijloace să devină eficiente29 în dreptul său.
Această atitudine se manifesta prin acceptarea sau respingerea
posibilităţii de ispășire a păcatului prin jertfele aduse la Sanctuar
în timpul anului pentru păcatele lor (Lev. 4:20,26,31,35).
Referitor la atitudinea păcătosului, aceasta presupunea
încrederea în mijloacele stabilite de Dumnezeu pentru dobândirea
iertării, supunerea faţă de cerinţele lui Dumnezeu prin smerirea
inimii, mărturisirea greşelii (Lev. 5:5), şi pocăinţă. 30 În repetate
rânduri profeţii biblici au deplâns nu lipsa jertfelor ce trebuiau
aduse de popor, cât lipsa de autenticitate a pocăinţei lor (Is. 1:10-
17; Ier. 7:21-26; Mal. 1:6-9), şi aceasta întrucât jertfele nu aveau
valoare ispăşitoare în sine, nefiind un ritual magic cu valoare
intrinsecă,31 ci sensul, funcţia şi eficacitatea lor erau stabilite de
YHWH, fiind derivate din autoritatea divină.32 Înţelegerea în mod

29 House, Old Testament Theology, 131.

30 Ibid., 130.
31 House, Old Testament Theology, 132.
32 Frits Staal, un teoretician al ritualurilor specializat în ritualurile vedice, în Rules
without Meaning: Ritual, Mantras and the Human Sciences (New York: Peter Lang,
1989), 127-29, 131, 134, 330, demonstrează lipsa de valoare intrinsecă a ritualului
prin faptul că un singur ritual poate avea mai multe sensuri în contexte diferite,
valoarea fiindu-i atribuită din exterior din surse cum ar fi cultura sau autoritatea
60 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

greşit a ecuaţiei dintre jertfă şi iertare determină formarea unei

imagini greşite cu privire la Dumnezeu şi natura iertării.33 Pentru
profeţi aşadar jertfele deveneau eficiente în ce priveşte iertarea
doar dacă erau însoţite de credinţă, pocăinţă şi umilinţă. Altfel
spus:
În timp ce sângele este un element crucial, nu trebuie să se creadă
cumva că iertarea păcatelor este legată în mod mecanic de
vărsarea sângelui [...] Faptul că doar actul jertfei în sine nu era
suficient de sine stătător pentru asigurarea iertării poate fi în
continuare susţinut. În ce priveşte pe fiii lui Eli se spune că „De
aceea jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi
ispăşită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare.” (1 Sam.
3:14) În timp ce această declaraţie subliniază gravitatea păcatului
familiei lui Eli, implică faptul că nici o explicaţie de tip mecanic
cu privire la valoarea jertfei nu rezolvă problema păcatului. Nu
se înţelege de la sine că atitudinea potrivită a inimii din partea
închinătorului este parte integrantă a ritualului jertfei la fel ca şi
sângele viţeilor sau ţapilor? Cei asemenea fiilor lui Eli, care
dispreţuiesc rânduielile lui YHWH, nu dobândesc eliberare de
păcat. Această necesitate a predării şi supunerii este implicită şi
în cazul jertfelor aduse de Cain şi Abel.34

Privind prin prisma aspectului condiţional al iertării, dacă în ce

priveşte păcatele din neglijenţă sau neştiinţă caracterizate prin
‫שׁגָגָה‬
ְ iertarea este asigurată (Lev. 4), ce putem spune de păcatele
făcute deliberat sau cu un anumit grad de conştientizare, ca de
exemplu ‫( אשׁם‬Lev. 5)? În cea de a doua categorie se află păcate de
omitere (Lev. 5:1), dar şi de comitere, printre acestea din urmă
fiind şi cele făcute în mod deliberat şi pentru care era prescrisă
jertfă pentru păcat (Lev. 6:1-7).

religioasă; Jacob Milgrom recunoaşte acelaşi lucru în Leviticus 1-16: A New

Translation with Introduction and Commentary (The Anchor Bible 3; New York:
Doubleday, 1991), 279: „realităţile ritualului nu au o putere intrinsecă: ci aceasta
îi este atribuită prin voinţă divină.” vezi de asemenea Rodriguez, Substitution in
the Hebrew Cultus, 242; Gane, Cult and Character, 5-9, susţine de asemenea faptul
că ritualul jertfelor nu are un sens şi o valoare inerentă.
33 Elmer A. Martens, God`s Design: A Focus on Old Testament Theology (Grand
Rapids, Michigan: Baker Books, 1994), 60-1.
34 Ibid.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 61

Ceea ce atrage atenţia este enumerarea din capitolul 6. Aceasta

cuprinde jurământul făcut înaintea Domnului de un hoţ (Lev. 6:2-
7; 19:11-13), în condiţiile în care promisiunile făcute lui Dumnezeu
în Numele Lui erau considerate irevocabile (Ex. 20:7; Lev. 19:12;
Num. 30:2; Deut. 23:21-23; Iosua 9:19; Jud. 11:35), ca şi păcatul
blasfemiei sau hulei care nu putea fi şters (Ex. 22:28; Lev. 24:11-17;
1 Regi 21:10,13)35 indicând faptul că şi pentru păcatul celui care
jură strâmb în Numele Domnului se poate face ispăşire (Lev. 6:2-
7).
Care sunt însă motivele pentru care acest tip de păcate
deliberate, ca şi categorie intermediară – potrivit lui A. Schenker,36
puteau totuşi să fie iertate? S-a remarcat faptul că circumstanţele
însele joacă un rol foarte important, nu doar actul în sine, lucru ce
face ca anumite juruinţe să poată fi anulate în momentul în care
circumstanţele deveneau de aşa natură încât individul ajungea în
imposibilitatea de a le aduce la îndeplinire37 (Num. 6:12; 30:6-8,13-
14; 1 Sam. 14:24-30,43-45). Acelaşi lucru s-a observat a fi valabil şi
în ceea ce priveşte Leviticul 6:2-7:
În ceea ce priveşte păcatul, se pare că circumstanţele însele joacă
de asemenea un rol foarte important, nu doar actul în sine. Iată,
de exemplu, cazul unui hoţ care foloseşte Numele lui YHWH
pentru a-şi ascunde minciuna într-o situaţie dificilă în care nu
există dovezi clare ale păcatului său. Pocăinţa sa de bunăvoie
permite ulterior ca fapta sa să fie „redusă” la condiţia unui păcat
nedeliberat. Adevărata pocăinţă a constituit aşadar un factor
decisiv în asigurarea diminuării retribuţiei divine.38

Există şi alte exemple de păcate deliberate care se pare că au

fost reduse datorită pocăinţei la statutul de păcate

35 Milgrom, Cult and Conscience, 118.

36 Vezi A. Schenker, „Das Zeichen des Blutes und die Gewissheit der Vergebung im
Alten Testament,” 205; Idem, „Interprétations récentes et dimensions spécifiques
du sacrifice hattāt,” 65, 69.
37 Treiyer, The Day of Atonement, 164.
38 Ibid., idee preluată de la Milgrom, Cult and Conscience, 71, 119, 123-24.
62 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

nedeliberate/involuntare, 39 în sensul încadrării lor în categoria

celor ce pentru care se putea primi iertare. Între acestea putem
menţiona păcatul lui David 40(2 Sam. 12:13; cf. Ps. 51:1-4,9-12; 2
Sam. 24:10) care ar fi cerut pedeapsa capitală (cf. Deut. 22:25-27)41,
slăbiciunea condamnabilă a lui Ahab (1 Regi 21:25-29), apostazia
lui Manase (2 Cr. 33:3-19), smerirea lui Iosia în numele întregii
naţiuni (2 Rg 22:18-20). Tot aici ar putea fi menţionată, în sens
general, reacţia pozitivă a cetăţii Ninive 42 (Iona 3:4-10).
Aşadar dintre păcatele deliberate/premeditate/făcute în
cunoştinţă de cauză, unele puteau beneficia de iertare, urmând ca
doar în dreptul celor comise într-o atitudine de sfidare sau revoltă
să fie aplicată pedeapsa cu moartea, doar acestea neputând fi
ispăşite.43 Cum se ajungea însă ca un păcat ce putea fi iertat să
devină un păcat de neiertat? De exemplu, ‫מעַל‬ ַ descrie atât păcate
pentru care omul poate fi iertat (Lev. 5:14,21; 26:40; Num. 5:6; 2
Cron. 33:19; Ezra 9:4; 10:2,10; Neem. 13:27), cât şi păcate de neiertat
(Num. 5:27; 31:16; Ios. 7:1 – cazul lui Acan; 22:20; 1 Cron. 2:7; 5:25;
10:13; 2 Cron. 6:16,18; Ez. 14:13; 20:27; 39:23.).
Expresia hm'r" dy"åB care apare cu sensul de „act arogant”,44
„nesocotire”, „un act voit, deliberat”, „dispreţuire”, accentuând

39 Milgrom, Cult and Conscience, 119-21.

40 Richard M. Davidson, Flame of YHWH – Sexuality in the Old Testament (Peabody,
Massachusetts: Hendrickson Publishers, 2007), 364, indică faptul că sentinţa lui
Natan împotriva lui David pare să implice comutarea pedepsei cu moartea către
fiul născut în urma unirii adulterine (2 Sam. 12:14); în acest fel dreptatea este
păstrată, iar David se pare că suferă mai mult decât dacă pedeapsa ar fi venit
asupra lui însuşi – cf. David Daube, „Studies in Biblical Law” [New York: Ktav,
1969], 163-64, care afirmă că este un caz de „ruler punishment”. Pentru un studiu
detaliat al acestui episod biblic vezi Davidson, Flame of YHWH, 523-32.
41 Pentru evidenţierea unui paralelism între Deut. 22:25-27 şi 2 Sam 11:4, vezi
Richard M. Davidson, „Did King David Rape Batsheba? A Case Study in
Narrative Theology”, JATS 17/2 (Autumn 2006): 89.
42 Hasel, „Studies in Biblical Atonement – I”, 104; Treiyer, The Day of Atonement,
164.
43 Barker şi Kohlenberger III, Zondervan NIV Bible Commentary, 132; Treiyer, The Day
of Atonement, 165.
44 Barker şi Kohlenberger III, Zondervan NIV Bible Commentary, 131.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 63

ideea de revoltă vădită îndreptată către Legiuitor,45 un act comis

fără remuşcare sau părere de rău.46 Expresia, care apare în Numeri
15:30, înseamnă literal „cu mâna ridicată”; pentru un asemenea
păcat nu se indică o posibilă jertfă de ispăşire. Pasajele similare în
care cei doi termeni apar împreună (Ex. 17:11; Deut. 32:27; 1 Regi
11:26-27; Mica 5:9) indică faptul că expresia hm'r" dy"åB este asociată
cu vrajba, revolta şi lupta. 47
Numeri 15:30 indică sfidarea ca fiind factorul determinant în
încadrarea păcatului în categoria celor pentru care nu se făcea
ispăşire prin jertfele de la Sanctuar. Aceasta reprezintă refuzul de a
fi loial faţă de YHWH şi o hulă împotriva Lui (v. 30); este o
împotrivire fată autoritatea Sa şi o afirmare deschisă a ruperii
legământului.48 Faptul că loialitatea faţă de YHWH (sau lipsa ei –
sfidarea) reprezintă criteriul sau linia de demarcaţie dincolo de
care nu mai există iertare49 aduce în discuţie ideea de relaţie, şi nu
în mod simplu aceea de performanţă, accentul căzând pe calitatea
acestei relaţii.
Dintre cazurile deja enumerate ce presupun păcate deliberate
condamnabile, şi în dreptul cărora se susţine schimbarea statutului
acestora în păcate ce puteau fi iertate, cel al lui Manase ridică cele
mai multe întrebări (2 regi 21; 2 Cr. 33). Faptele sale - trecerea
fiului/fiilor săi prin foc (2 Regi 21:6; 2 Cr. 33:6), susţinerea
idolatriei şi plasarea idolilor în Templu (2 Regi 21:7; 2 Cr. 33:7),

45 Matthew Henry’s Commentary (vol. 1; Genesis to Deuteronomy; New York:

Fleming H. Revell Company, 1961), 457.
46 John H. Hayes, „Leviticus” în Harper’s Bible Commentary (ed. James L. Mays; San
Francisco: Harper, 1988), 160.
47 Se pare că „Originea expresiei are la bază fără îndoială gestul fizic al ridicării
mâinii, cu sau fără o armă, ceea ce ne duce cu gândul la o persoană hotărâtă să
lupte şi să câştige în mod triumfant,” cf. C. Labuschagne, „The Meaning of hm'r"
dy"åB in the Old Testament,” Von Kanaan bis Kerala (Festschrift for J. P. M. van der
Ploeg; AOAT 211; Kevelaer/Neukirchen-Vluyn: Butzon & Bercker/
Neukirchener, 1982), 145-48, citat de Gane, Leviticus, Numbers, 625-26.
48 A. Büchler, Studies in Sin and Atonement in the Rabinic Literature of the First Century
(LBS: New York: KTAV, 1967), 307-8, 407, citat de Gane, Leviticus, Numbers, 625.
49 Gane, Leviticus, Numbers, 626, 629-30.
64 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

angajarea în practici oculte (2 Cr. 33:6) erau fapte care atrăgeau

pedeapsa capitală. Chiar şi numai prima faptă enumerată atrăgea
pedeapsa divină prin uciderea cu pietre (cf. Lev. 20:3). Cu toate
acestea, traseul vieţii sale este altul în urma pocăinţei (2 Cr. 33:12-
13): viaţa îi este păstrată, revine din exil, curăţă Templul (2 Cr.
33:15-16), are parte de descendenţi, împreună cu aceştia fiind chiar
inclus în linia genealogică a lui Mesia (Mat. 1:10-16).
Am descoperit că păcatele hm'r" dy"åB nu erau acoperite de
sistemul jertfelor (Num. 15:30-31). Înseamnă acest lucru că
Dumnezeu nu poate ierta pe om dacă acesta a păcătuit sfidător? Pe
ce bază păcatele deliberate sfidătoare ale lui Manase au putut fi
iertate?
După cum s-a observat, 50 idea unei ispăşiri limitate doar la
păcatele din neştiinţă sau nedeliberate este contrazisă, după cum
deja s-a demonstrat, prin faptul că ‫ חטאת‬putea fi oferită atât pentru
păcate din neştiinţă cât şi pentru cele deliberate sau în cunoştinţă
de cauză, dar care nu aveau un caracter sfidător. 51

50 Rodriguez, Substitution in the Hebrew Cultus, 148-49.

51 Ibid. În plus, cineva ar putea apoi extinde ideea ispăşirii prin jertfe şi asupra
păcatelor de tip ‫ פשׁע‬, susţinând faptul că în Ziua Ispăşirii se făcea ispăşire pentru
toate păcatele poporului, indicate prin ‫עָוֹן‬,"‫"פשׁע‬şi ‫("חטא‬Lev. 16:21), adică inclusiv
pentru ‫"פשׁע‬care denotă „revoltă” sau „rebeliune” (cf. Erickson, Teologie creştină ,
132), sau ruperea relaţiei cu Dumnezeu. S-a"observat însă că păcatul indicat de
acest termen nu întina Sanctuarul prin intermediul vreunei jertfe de ispăşire din
timpul anului şi nu apare niciodată în legătură cu vreo jertfă de ispăşire din
timpul anului (Gane, Leviticus, Numbers, 281), ci în legea cultică din întregul
Pentateuh apare doar în Leviticul 16:16, 21, şi aici în legătură cu Ziua Ispăşirii.
Mai mult, în această zi păcatele gen ‫ פשׁע‬erau curăţite din Sanctuar şi din tabără
(Lev. 16:16, 21), nefăcându-se vreo referire la iertarea păcătosului vinovat de
‫פשׁע‬." Legat de acest trio terminologic din Lev. 16:21, atunci când termenii se
găsesc utilizaţi împreună (de exemplu Ex. 34:7; Lev. 16:21; Num. 14:18; Ezech.
21:29; Ps. 32:1,5; Is. 59:12), este destinat să accentueze tratarea comprehensivă a
păcatului (cf. Martens, God`s Design, 56; Gane, Leviticus, Numbers, 280). Cei ce
susţin această idee pot lăsa să se înţeleagă că cei trei termeni, inclusiv ‫פשׁע‬,
denotă păcate pentru care se aduseseră jertfele anuale de ispăşire (vezi
Rodriguez, Substitution in the Hebrew Cultus, 148), lucru care este valabil, mai
puţin însă în dreptul termenului ‫פשׁע‬."
 TheoRhēma 8/1 (2013) 65

Ce se întâmpla însă în cazul păcatelor cu caracter sfidător? Ceea

ce ştim legat de păcatele de revoltă sau rebeliune (Lev. 7:20-21;
20:18, 30; Num. 15:30-31; 19:13, 20, cf. Lev. 15:31) este că, în ciuda
faptului că Biblia nu ne spune care era calea specifică prin care
acest tip de păcate ajungeau să întineze Sanctuarul, ci doar afirmă
că o făcea prin înfăptuirea păcatelor care sfidau pe Dumnezeu, cu
toate acestea este clar că ele „nu au ajuns în Sanctuar prin
intermediul jertfelor”, ci „au scurt-circuitat actul jertfei, care
reprezenta modalitatea legitimă de a aduce păcatele înaintea lui
Dumnezeu.” 52 Pentru o astfel de întinare nelegitimă a
Sanctuarului, Dumnezeu nu prevăzuse o jertfă pentru
îndepărtarea acestei condamnări, irosind sau risipind sângele 53
prin care putea fi primită iertarea. Aşadar, întrucât păcătosul nu
avea parte de curăţirea de astfel de păcate în prima etapă (a
jertfelor din timpul anului), acesta nu beneficia nici de serviciul
anual de curăţire din Ziua Ispăşirii.54
Cu toate acestea, există evidenţe biblice care indică faptul că
Dumnezeu a acordat iertare oamenilor chiar şi pentru ‫ פשׁע‬în
condiţiile pocăinţei, şi aceasta înafara sistemului israelit de jertfe55
(Ex. 34:7; Num 14:18; Ps. 32:1; 51:3; 65:3; 103:12; Is. 43:25; Ezech.
18:22; Mica 7:18). Astfel Dumnezeu a mers dincolo de limitele
sistemului ritual israelit, ca în cazul lui Manase, iertarea divină
fiind oferită în mod direct ca urmare a pocăinţei, o iertare ce
transcede posibilităţile de reconciliere oferite prin ritual 56 sau
ispăşirea rituală ca şi premisă/condiţie necesară.57 Acest lucru este
în acord cu Ezechiel 18:21 în care Dumnezeu promite eliberarea
celui păcătos care se pocăieşte, dar şi cu textele care indică faptul

52 Roy Gane, Chemarea altarului (Arad: Majesty Press, 2003), 206-7.

53 Ibid., 210.
54 Ibid., 281.
55 Gane, Chemarea altarului, 282.
56 Cf. A. R. Von Sauer, ”The Concept of Sin in the Old Testament,” CTM 22 (1951):
711, citat de Gane, Leviticus, Numbers, 282.
57 Martens, God`s Design, 60; vezi de asemenea Gane, Leviticus, Numbers, 627.
66 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

că ispăşirea (verbul ‫כפֶּר‬ִ ) este în exclusivitate un act divin şi nu un

rezultat direct al activităţii rituale umane 58 (Ex. 32:20; Ps. 65:3;
78:38; 79:9; Dan. 9:24).
Exemplele de mai sus nu sunt destinate să contrazică regula
generală conform căreia iertarea necesită plata unui preţ de sânge
(Lev. 17:11; Ev. 9:22), care rămâne ca şi principiu de operare
fundamental, întrucât şi păcatele de genul celor înfăptuite de
Manase s-au supus aceluiaşi principiu, fiind însă iertate doar pe
baza jertfei Mântuitorului, superioară jertfelor rituale israelite ca şi
putere de ispăşire59 (Ev. 9:23). Acesta era singurul sacrificiu ce
putea asigura iertare pentru oricine acceptă acest sacrificiu în
dreptul său (In. 3:16; Fapte 13:38-39).
Aşadar, plecând de la distincţia lui A. Schenker între două
tipuri de păcate deliberate – cu/fără un caracter sfidător, luând în
considerare posibilitatea de ispăşire prin jertfele sistemului
israelit/jertfa Domnului Hristos şi posibilitatea de iertare, în
studiul de faţă propunem următoarea împărţire a spectrului
păcatului:

Cu posibilitate de Cu posibilitate de
Tipul de Cu posibilitate
ispăşire prin ispăşire prin jertfa
păcat de iertare
jertfele israelite Domnului Hristos

Păcat
+ + +
inadvertent
Păcat
deliberat + + +
nesfidător
Păcat
deliberat - + +
sfidător

58 Cf. F. Maass, ” ‫ ִכפֶּר‬kpr.pi. to atone,” TLOT, 2:63, citat de Gane, Leviticus, Numbers,
628.
59 Gane, Leviticus, Numbers, 628.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 67

Aşadar, cu toate că păcatele ‫ פשׁע‬întinau Sanctuarul, ele nu o

făceau prin intermediul jertfelor de ispăşire din timpul anului;
totuşi Sanctuarul era curăţit de acestea în Ziua Ispăşirii. Totuşi am
văzut că există cazuri în care iertarea de păcate ce indică revoltă
era acordată în mod direct de către Dumnezeu ca urmare a
pocăinţei şi depăşea posibilităţile de împăcare dintre om şi
Dumnezeu oferite se ritualul jertfelor. De asemenea putem spune
că lipsa supunerii şi pocăinţei chiar în cazul păcatelor ce nu aveau
un caracter sfidător sau a necurăţiei permise, arătate prin refuzul
din partea omului de a fi ispăşite, aducând separare între om şi
Dumnezeu, şi între om şi poporul său (Lev. 15:31; Num. 19:13, 20),
atrăgea după sine pedeapsa cu moartea. În acest fel, ruperea
legăturii cu Dumnezeu şi Sanctuarul era pasul iniţiat de om, voit şi
responsabil, şi reprezenta deconectarea de sursa vieţii şi a
binecuvântării, rezultatul final fiind experienţa morţii.
Aşadar jertfele operau în acest cadru conceptual, 60 refuzul
iertării şi atitudinea de revoltă din partea omului fiind cele care
atrăgeau după sine o atitudine divină în consecinţă.61 Altfel spus,
problema nu este că Dumnezeu nu doreşte să ierte, ci că păcătosul
nu doreşte iertarea,62 iar acest fapt se arată prin refuzul uman al
iertării divine, act ce precede întotdeauna actul divin de
condamnare.
Ceea ce determină încadrarea păcatului în categoria celor de
neiertat sau care se situează înafara harului salvator al lui YHWH
se pare aşadar că o reprezintă nu căderea temporară în ispită, ci
persistarea într-o atiudine de neloialitate din partea păcătosului,
de sfidare a lui YHWH demonstrată prin refuzul pocăinţei,
gravitatea acestei atitudini fiind în raport cu nivelul de cunoaştere
a lui Dumnezeu şi circumstanţele în care s-a produs păcatul.
Aşadar, stabilirea păcatelor care făceau parte din această categorie

60 Rodriguez, Substitution in the Hebrew Cultus, 149.

61 Gane, Leviticus, Numbers, 628.
62 Ibid.
68 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

nu era realizată arbitrar. Un exemplu concludent în ceea ce

priveşte aspectul condiţional al iertării şi nivelul de cunoaştere a
lui Dumnezeu este cel al israeliţilor. 63 Aceştia nu au putut fi
înnoiţi, dar nu pentru că au căzut, ci pentru că L-au cunoscut pe
Dumnezeu cum nu L-a cunoscut nimeni şi, cu toate acestea, au
arătat o atitudine constantă de răzvrătire (Num. 31:27).
În plus, după cum am amintit deja, atitudinea de refuz arătată
din partea păcătosului faţă de mijloacele divine ale iertării
reprezentate prin sistemul jertfelor este un alt indiciu a faptului că
stabilirea păcatelor care făceau parte din categoria celor de neiertat
nu era realizată arbitrar. Păcatele hm'r" dy"åB care implică o atitudine
de sfidare sau rebeliune împotriva lui YHWH, nu pot fi iertate
datorită refuzului făptuitorului de a se pocăi. Din acest motiv
pentru astfel de păcate se aplica pedeapsa cu moartea (Num.
15:30), acest tip de păcat situându-se înafara sistemului jertfelor şi
aceasta pentru că păcătosul alegea să se situeze prin atitudine în
afara harului salvator al lui YHWH. 64 Problema nu este că
Dumnezeu nu doreşte să ierte, ci că păcătosul nu doreşte iertarea.65
Se ştia de asemenea că şi necurăţia fizică rituală putea constitui
o greşeală morală care putea atrage pedeapsa divină, şi aceasta nu
datorită faptului că necurăţia rituală ar fi constituit un păcat în
sine, ci în urma încălcării poruncilor divine referitoare la necurăţia
rituală. 66 Astfel, având în vedere distincţia între necurăţia
involuntară (Lev. 13-15), necurăţia voluntară permisă care putea fi
uşoară (Lev. 15:18; Num. 19:11) sau severă (Lev. 12) şi necurăţia
voluntară nepermisă67 (Lev. 11:43; 18:19; 20:18; 21:1-4, 11; Num. 6:6-7,

63 Vezi Num. 14:21-23: „Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu şi că slava
Domnului va umple tot pământul, atât este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu
ochii lor slava Mea, şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustie, şi totuşi
M-au ispitit de zece ori acum, şi n-au ascultat de glasul Meu, toţi aceia nu vor
vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume, toţi cei ce M-au
nesocotit, n-o vor vedea.”
64 Rodriguez, Substitution in the Hebrew Cultus, 148.
65 Gane, Leviticus, Numbers, 628.
66 Ibid., 225-26.
67 Ibid.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 69

9-12), în cazul unei persoane necurate din punct de vedere ritual,

neglijarea sau refuzul de a urma ritualul cerut în vederea
îndepărtării unei necurăţii permise (Num. 19:13, 20), atrăgea după
sine pedeapsa cu moartea (Lev. 15:31). Acelaşi lucru era valabil şi
în cazul unei necurăţii nepermise contractată în mod deliberat (Lev.
20:18) sau al aducerii necurăţiei în contact cu ceea ce este sfânt
(Lev. 7:20-21).
Aşadar, un rol important îl reprezenta atitudinea păcătosului
faţă de păcat şi faţă de mijloacele legale stabilite de Dumnezeu
pentru eliberarea sa de păcat, astfel încât aceste mijloace să devină
eficiente în dreptul omului.
Un alt indiciu în sprijinul ideii că încadrarea păcatelor în
categoria celor de neiertat nu era realizată arbitrar îl constituie
existenţa anumitor circumstanţe speciale,68 de care este strâns legat
nivelul de cunoaştere a lui Dumnezeu şi abundenţa revelaţiei
divine. Înţelegerea acestor circumstanţelor speciale în care erau
înfăptuite precum şi a caracterului aparent sever al legilor din
Pentateuch, luând în considerare contextul călătoriei post-exilice a
poporului Israel în care slava divină era manifestată (Ex. 19:16;
20:18-19; 34:1-2, 28; 40:34-38; Lev. 1:1; 16:1; Num. 1:1; etc.) în
mijlocul sau în apropierea taberei lor, aduce o bună perspectivă în
ceea ce priveşte relaţia dintre păcatele ce nu pot fi ispăşite şi
Sanctuar.
Astfel, acest privilegiu al „învecinării” cu YHWH69 cerea din
partea poporului o mai mare responsabilitate decât dacă ar fi trăit
departe de Cortul Întâlnirii (Ex. 33:5-7; Num. 22:2) datorită riscului
mai mare de a întina Sanctuarul şi caracterul sacru al închinării
(Lev. 15:31). Această responsabilitate era evidenţiată prin
delimitările stricte în ce priveşte ariile şi gradele de sanctitate şi
contaminare, 70 dar şi prin diferențierea de grad în ce priveşte

68 Treiyer, The Day of Atonement, 219-228.

69 Ibid., 165.
70 Ibid., 175-78.
70 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

această responsabilitate,71 fapt ilustrat şi prin severitatea legilor

aplicabile în cazul poporului, preoţilor (Lev. 10:9; 21:4, 17-23;
Ezech. 44:21) sau marelui preot (Lev. 16:1-2; 21:10-15; 23:29-30).
Sentimentul prezenţei lui YHWH în mijlocul lor a fost mai greu
de menţinut după intrarea poporului Israel în Canaan. Indicaţiile
clare cu privire la educaţia religioasă a copiilor (Deut. 6:7-9; 11:18-
21), iar mai târziu instituirea şcolilor profeţilor (1 Sam. 10:10-12; 2
Regi 2:3,5,7,15-16) aveau în vedere conştientizarea realităţii
prezenţei lui Dumnezeu. Se pare că obligativitatea participării la
sărbătorile anuale special menţionate în acest sens urmăreau
acelaşi lucru (Ex. 23:14-19; 34:18-26; Deut 16:1-17; Lev. 23; Deut
31:10-13). 72 În acest fel, era diminuată chiar şi posibilitatea
contaminării Sanctuarului.73
Cu toate acestea, apostazia generală a lui Israel a dus atât la
abandonarea din partea acestora a sistemului sacrificiilor de la
Sanctuar (2 Cr. 29:3,6-7)74 cât şi la retragerea slavei lui Dumnezeu
din mijlocul lor (Ps. 44:23-24; Is. 64:7) şi atragerea pedepsei divine
peste întreaga naţiune datorită unei majorităţi apostaziate (2 Cr.
36:14-16; Ier. 7:30; Ezech. 5:11; 22:26; 44:7; Ţef. 3:4; Mal. 2:11, cf.
Lev. 26:27-33), culminând cu ducerea poporului în captivitate (Ps.
78:60-62). Astfel, spre deosebire de cazurile individuale de
rebeliune contra lui Dumnezeu, în cazul unei apostazii generale
pedeapsa cu moartea nu a mai fost aplicată75, Dumnezeu chemând
popoare păgâne pentru a pedepsi pe Israel. În acest fel, Sanctuarul,
întinat prin închinarea idolatră a lui Israel, îşi pierde raţiunea de a
exista76, fiind distrus de popoarele păgâne cuceritoare (Ps. 74:7;
79:1; Ezech. 7:22; 24:21; 25:23).

71 Ibid., 161, 165.

72 Ibid., 166.
73 Pentru detalii privind contaminarea Sanctuarului prin prisma ariilor şi gradelor
de sfinţenie şi contaminare, vezi Treiyer, The Day of Atonement, 175-78.
74 Cu excepţia unor scurte restabiliri a sistemului de închinare (2 Cr. 29:35).
75 Treiyer, The Day of Atonement, 166.
76 Ibid., 150.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 71

În concluzie, în ceea ce priveşte păcatele premeditate/

deliberate sau făcute în cunoştinţă de cauză, atitudinea păcătosului
şi circumstanţele speciale erau cele care jucau un rol semnificativ
în stabilirea gravităţii păcatului şi în ce priveşte administrarea
pedepsei. Aplicarea pedepsei cu moartea în cazuri de apostazie
sau neascultare din partea individului sau din partea unei
minorităţi se realiza doar atunci când exista un spirit general de
pocăinţă sau a unei relaţii bune cu Dumnezeu din partea
poporului, moment în care poporul consimţea şi participa la actul
pedepsirii77 (Num. 15:35).

ZIUA ISPĂŞIRII78 ŞI PROBLEMA IERTĂRII/PEDEPSEI

În vederea înţelegerii naturii păcatelor pentru care nu se realiza

ispăşire ci aduceau pedeapsa cu moartea, sunt necesare câteva
lămuriri cu privire la diverse aspecte ale ritualului ce avea loc în
această zi, respectiv cele ce vizează modul de întinare al
Sanctuarului, rolul jertfelor speciale din această zi, precum şi
natura păcatelor pentru care se făcea ispăşire.
În ce priveşte rolul jertfelor speciale din Ziua Ispăşirii, acesta
este strâns legat de natura păcatelor pentru care se făcea ispăşire.
Referitor la aceasta din urmă, s-a susţinut faptul că în Ziua Ispăşirii

77 Ibid.,167.
78 Ziua Ispăşirii cuprindea din punct de vedere ritual curăţirea Sanctuarului (Lev.
16:16-19) şi trimiterea ţapului pentru Azazel împreună cu păcatele ispăşite ale
întregului popor (Lev. 16:10,20-22) având ca rezultat işpăşirea sau curăţirea
morală a preoţilor şi a poporului (v. 30,33,34). Aceasta reprezenta cea de a doua
etapă a procesului de ispăşire, ce urma primei etape în care păcatele mărturisite
erau transferate de la păcătos asupra Sanctuarului şi care avea drept rezultat
iertarea sau curăţirea fizică. Pentru un studiu amănunţit în ce priveşte ispăşirea
în două etape, ce corespund lucrării ce avea loc în timpul anului în favoarea
păcătosului în Sfânta, respectiv lucrarea din Sfânta Sfintelor din Ziua Ispăşirii,
vezi Gane, Leviticus, Numbers, 277-91; Idem, Chemarea altarului, 106-212; Gerhard
F. Hasel, „Studies in Biblical Atonement – I – Continual Sacrifice, Defilment/
Cleansing, and Sanctuary”, „Studies in Biblical Atonement – II – The Day of
Atonement”, în The Sanctuary and the Atonement – Biblical, Theological, and
Historical Studies, 81-121. Rodriguez, Substitution in the Hebrew Cultus and in
Cultus-related Texts, 79-80.