TheoRhēma 8/1 (2013) 71

În concluzie, în ceea ce priveşte păcatele premeditate/

deliberate sau făcute în cunoştinţă de cauză, atitudinea păcătosului
şi circumstanţele speciale erau cele care jucau un rol semnificativ
în stabilirea gravităţii păcatului şi în ce priveşte administrarea
pedepsei. Aplicarea pedepsei cu moartea în cazuri de apostazie
sau neascultare din partea individului sau din partea unei
minorităţi se realiza doar atunci când exista un spirit general de
pocăinţă sau a unei relaţii bune cu Dumnezeu din partea
poporului, moment în care poporul consimţea şi participa la actul
pedepsirii77 (Num. 15:35).

ZIUA ISPĂŞIRII78 ŞI PROBLEMA IERTĂRII/PEDEPSEI

În vederea înţelegerii naturii păcatelor pentru care nu se realiza

ispăşire ci aduceau pedeapsa cu moartea, sunt necesare câteva
lămuriri cu privire la diverse aspecte ale ritualului ce avea loc în
această zi, respectiv cele ce vizează modul de întinare al
Sanctuarului, rolul jertfelor speciale din această zi, precum şi
natura păcatelor pentru care se făcea ispăşire.
În ce priveşte rolul jertfelor speciale din Ziua Ispăşirii, acesta
este strâns legat de natura păcatelor pentru care se făcea ispăşire.
Referitor la aceasta din urmă, s-a susţinut faptul că în Ziua Ispăşirii

77 Ibid.,167.
78 Ziua Ispăşirii cuprindea din punct de vedere ritual curăţirea Sanctuarului (Lev.
16:16-19) şi trimiterea ţapului pentru Azazel împreună cu păcatele ispăşite ale
întregului popor (Lev. 16:10,20-22) având ca rezultat işpăşirea sau curăţirea
morală a preoţilor şi a poporului (v. 30,33,34). Aceasta reprezenta cea de a doua
etapă a procesului de ispăşire, ce urma primei etape în care păcatele mărturisite
erau transferate de la păcătos asupra Sanctuarului şi care avea drept rezultat
iertarea sau curăţirea fizică. Pentru un studiu amănunţit în ce priveşte ispăşirea
în două etape, ce corespund lucrării ce avea loc în timpul anului în favoarea
păcătosului în Sfânta, respectiv lucrarea din Sfânta Sfintelor din Ziua Ispăşirii,
vezi Gane, Leviticus, Numbers, 277-91; Idem, Chemarea altarului, 106-212; Gerhard
F. Hasel, „Studies in Biblical Atonement – I – Continual Sacrifice, Defilment/
Cleansing, and Sanctuary”, „Studies in Biblical Atonement – II – The Day of
Atonement”, în The Sanctuary and the Atonement – Biblical, Theological, and
Historical Studies, 81-121. Rodriguez, Substitution in the Hebrew Cultus and in
Cultus-related Texts, 79-80.
72 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

erau îndepărtate de la Sanctuar păcatele făcute din ignoranţă79 -

lucru doar parţial adevărat prin prisma analizei de până acum
(Lev. 5:1; 6:2-7; etc.) care indică aspectul condiţional al iertării chiar
şi în cazul păcatelor deliberate, sau păcatele deliberate ale celor
care nu se pocăiau sau ale căror păcate nu puteau fi şterse în
timpul anului printr-o jertfă pentru păcat, şi care astfel ar fi trebuit
să aştepte curăţirea din Ziua Ispăşirii.80
Asemenea înţelegeri au fost puse la îndoială prin recente
studii81 cu privire la rolul jertfelor speciale din Ziua Ispăşirii şi
natura păcatelor pentru care se făcea ispăşire în această zi, analize
care nu făcut decât să reafirme sau să redescopere şi să accentueze
evidenţele biblice. Astfel, cu toate că uneori a fost considerată
drept „zi anuală de curăţire,”82 s-a observat că în Ziua Ispăşirii

79 P. Schaff, „Day of Atonement,” A Religious Enciclopaedia (New York, 1891), 167.

80 Milgrom, Cult and Conscience, 118, 127-28; Idem, Sacrifices and offerings, OT,” 76,
764-68. Se cunoaşte însă faptul că această ultimă idee are la bază ipoteza conform
căreia întinarea Sanctuarului s-ar datora caracterului sau calităţii dinamice,
magnetice (cf. Milgrom, „Israel`s Sanctuary: The Priestly`Picture of Dorian
Gray,`” 393) şi chiar malefice sau demonice (cf. B. Levine, In the Presence of the
Lord [Leiden: E. J. Brill, 1974], 79) a păcatului şi întinării, ceea ce ar implica faptul
că toate păcatele deliberate sunt atrase în mod automat spre Sanctuar care ar fi
astfel întinat. În acest caz, jertfele aduse în timpul anului ar fi curăţit nu doar pe
păcătos, ci şi Sanctuarul. Referitor la rolul Zilei Ispăşirii şi natura păcatelor de
care era curăţit Sanctuarul, ideea calităţii dinamice a păcatului amintită anterior
ar duce la concluzia că în timpul anului prin intermediul jertfelor sunt iertate
toate păcatele făcute din neştiinţă sau cele deliberate, în acelaşi timp fiind curăţit
şi Sanctuarul, rămânând ca în Ziua Ispăşirii să fie iertate şi curăţite din Sfânta
Sfintelor păcatele de care poporul nu se pocăise în timpul anului sau cele comise
hm'r" dy"åB (cf. Milgrom, Sacrifices and offerings, OT,” 76, 764-68; Idem, Cult and
Conscience, 118, 127-28; Idem, The JPS Torah Commentary. Numbers (The Jewish
Publication Society, Philadelphia, 1990), Excursus 49, 445-46; B. Levine, In the
Presence of the Lord, 77-91). Una din variantele acestei concepţii este cea prin care
se susţine că toate păcatele afectau în acelaşi fel Sanctuarul, inclusiv cele hm'r" dy"åB..
81 Angel M. Rodriguez, “Sacrificial Substitution and the Old Testament Sacrifices,”
în The Sanctuary and the Atonement – Biblical, Theological, and Historical Studies
(Frank B. Holbrook; Silver Spring: Biblical Research Institute, 1989), 123-143;
Hasel, „Studies in Biblical Atonement – I,” 81-106; Idem, „Studies in Biblical
Atonement – II – The Day of Atonement”, 107-121; Gane, Chemarea altarului, 106-
215; Idem, Leviticus, Numbers, 277-283; Idem, Cult and Character, 267-302.
82 Milgrom, „Atonement, Day of,” 82.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 73

„obiectivul era curăţirea Sanctuarului, şi nu curăţirea poporului.”83

Iar această curăţire a Sanctuarului era considerată cea de a doua
fază a ispăşirii în care se făcea curăţire de păcatele iertate în timpul
anului (Lev. 16:30):
Jertfele din timpul anului transferau păcatele şi necurăţiile
asupra Sanctuarului, în timp ce jertfele din Ziua Ispăşirii
îndepărtau aceleaşi necurăţii şi păcate din Sanctuar. Fiecare
greşeală era răscumpărată prin două jertfe, în două etape de
ispăşire [...] Ceea ce intră trebuie să şi iasă!84

Ideea calităţii dinamice a păcatului amintită anterior precum şi

concepţia potrivit căreia toate păcatele afectau în acelaşi fel
Sanctuarul, inclusiv cele hm'r" dy"åB a fost serios criticată în studiile
recente. Întrucât scopul jertfelor din timpul anului ar fi fost acela
de a curăţi Sanctuarul de păcatele aflate deja acolo, nu ar mai fi
fost nevoie de Ziua Ispăşirii pentru păcatele deja curăţite, sau Ziua
Ispăşirii nu ar fi avut vreun alt rol decât cel al jertfelor din timpul
anului. În acest caz, păcatul ar fi ispăşit într-o singură etapă, lucru
de altfel imposibil tocmai datorită existenţei unei categorii de
păcate care întinau Sanctuarul dar pentru care nu se puteau aduce
jertfe pentru iertare:
Teoria de mai sus, a ispăşirii într-o singură etapă, nu poate fi
acceptată, deoarece avem dovezi că existau numai anumite
cazuri în care era comis păcatul întinării, şi în aceste ocazii nu
puteau fi aduse jertfe. Întinarea sanctuarului în acest fel
nepermis, şi ispăşirea pentru păcătosul care se făcea vinovat de
aşa ceva, reprezintă noţiuni care se excludeau reciproc. Nimeni
nu putea să aducă o jertfă care să curăţească sanctuarul de un
păcat care ajunsese acolo într-un mod nelegitim, deoarece unei
astfel de persoane îi era interzis să aducă jertfe. Dacă eşti în faţa
plutonului de execuţie, nu poţi să-ţi răscumperi crima adunând
gunoaie în folosul comunităţii.85

83 Levine, In the Presence of the Lord, 76.

84 Gane, Chemarea altarului, 204.
85 Ibid., 209.
74 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

Astfel, dincolo de evidenţierea desfăşurării ispăşirii în două

faze, s-a arătat că există o categorie de păcate care nu puteau primi
ispăşirea prin jertfă. Aceasta includea păcatul sfidător - hm'r" dy"åB -
văzut de Dumnezeu ca hulă (Num. 15:30-31), sau păcatele de
genul aducerii de către un israelit sau un străin care locuia
împreună cu poporul Israel a vreunuia dintre copiii lor ca jertfă
pentru Moloh (Lev. 20:30) şi care era considerat de Dumnezeu ca
unul ce întina Sanctuarul şi profana Numele Lui cel sfânt, cazul
celui care neglija sau refuza să urmeze ritualul cerut în vederea
îndepărtării unei necurăţii permise (Num. 19:13, 20), care atrăgea
după sine pedeapsa cu moartea (Lev. 15:31), sau cazul unei
necurăţii nepermise contractată în mod deliberat (Lev. 20:18) sau al
aducerii necurăţiei în contact cu ceea ce este sfânt (Lev. 7:20-21).
Cu toate că Biblia nu ne spune care era calea specifică prin care
acest tip de păcate ajungeau să întineze Sanctuarul, ci doar afirmă
că o făcea prin înfăptuirea păcatelor care sfidau pe Dumnezeu, cu
toate acestea este clar că ele „nu au ajuns în Sanctuar prin
intermediul jertfelor”, ci „au scurt-circuitat actul jertfei, care
reprezenta modalitatea legitimă de a aduce păcatele înaintea lui
Dumnezeu.” 86 Pentru o astfel de întinare nelegitimă a
Sanctuarului, Dumnezeu nu prevăzuse o jertfă pentru
îndepărtarea acestei condamnări, irosind sau risipind sângele 87
prin care putea fi primită iertarea. Astfel, în Ziua Ispăşirii, cei care
dispreţuiau serviciul de la Sanctuar făcut în favoarea lor (Lev.
16:29-30) nu mai aveau dreptul să trăiască, întrucât ei de fapt
respingeau mijlocul stabilit de Dumnezeu pentru curăţirea lor
(Lev. 15:31). Acest refuz, în mod sugestiv ilustrat prin expresia
„risipă de sânge”,88 era fatal celui în cauză, luând în considerare
următoarea observaţie:
Acest sistem [al jertfelor] indică nu doar drumul spre eliberarea
de condamnare, dar şi modul de restaurare a caracterului, care

86 Ibid., 206-7.
87 Ibid., 210.
88 Ibid., 208, 210.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 75

este definit în termenii loialităţii faţă de YHWH. Eliberarea şi

restaurarea au loc împreună în Ziua Ispăşirii, când eliberarea de
condamnare dobândită anterior este afirmată în Sanctuarul lui
YHWH pentru cei care se arată loiali Lui.89

Care era însă modalitatea prin care era curăţit Sanctuarul de

întinarea unor astfel de păcate? Cu toate că soluţia pentru păcatele
care întinau în mod nepermis Sanctuarul era moartea celui vinovat
(Lev. 15:31; 20:3-4; 21:12,23; Num. 19:13,20), „nu există însă nici o
dovadă care să certifice faptul că sanctuarul era curăţit astfel.”90
Ceea ce este cert este că păcătosul îşi purta astfel singur păcatul,
execuţia sa fiind considerată un fel de sacrificiu (Ezech. 39:17-20;
Is. 34:6; Ier. 46:10; Ţef. 1:8). Alberto Treiyer a observat că acest
lucru este evidenţiat prin valoarea teologică a terminologiei
folosite în legătură cu sentinţa de moarte91, propunând analiza a
patru termeni ebraici:
- ‫ – ִכּפֶּר‬este folosit special în legătură cu jertfa pentru păcat
(Lev.4-6, 16), şi înseamnă „a şterge”, „a curăţi”, „a ispăşi”. 92
Această noţiune este legată de ideea de „plată” sau „preţ de
răscumpărare” oferit pentru vină.93 Termenul este folosit şi pentru
a descrie curăţirea poporului sau a ţării prin omorârea celor care
comiteau un păcat ca şi act de rebeliune (Num. 16:47; 25:13; 35:33;
Deut. 17:7; 32:43; 2 Sam. 21:1,3; cf. Deut. 21:8-9; Is.22:14; 27:9;
28:18), pentru care nu se putea aduce un substitut animal ca jertfă
(1 Sam. 3:14; Is. 47:11). Sentinţa de moarte (Lev. 20) indică faptul că
atât Sanctuarul cât şi Numele lui Dumnezeu erau întinate prin
necurăţirea pământului (20:3; cf. Num. 35:34). Refuzul de a-l curăţi
de păcatele care cereau moartea aducea consecinţe nefaste asupra

89 Gane, Cult and Character, XIX.

90 Gane, Chemarea altarului, 208.
91 Treiyer, The Day of Atonement, 151-56.
92 P. Winandy, „The Meaning of Kipper in Daniel 9:24,” în 70 Weeks, Leviticus, Nature
of Prophecies (Hagerstown, Maryland: Review and Herald Publishing Association,
1986), 127, aduce o critică folosirii sensului de „a acoperi” pentru kipper.
93 Levine, In the Presence of the Lord, 61.
76 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

poporului, urmând ca ţara să-i „verse din gura ei” (Lev. 20:22-23;
18:24-30).
- ‫ – ָבּעָר‬este de regulă tradus prin verbul „a arde”94. Când este
folosit în legătură cu sentinţa de moarte el înseamnă „a
extermina”, „a distruge” sau „a îndepărta” răul (Deut. 13:5;
17:7,12; 19:19; 21:21; 22:21-22; Jud. 20:13) sau vina vărsării de sânge
nevinovat (Deut. 19:13; 21:9). Folosirea împreună a lui ‫ ָבּעָר‬şi ‫ִכפֶּר‬
indică o curăţire poporului de vina vărsării de sânge nevinovat în
cazul în cazul necunoaşterii identităţii ucigaşului (Deut. 21:8-9).
Când însă ‫ ָבּעָר‬este folosit în asociere cu ‫כּ ַָרת‬95 („a tăia” – 1 Regi
21:21) în contextul Zilei Ispăşirii indică ideea de punere deoparte
sau îndepărtare prin omorârea ( ‫ )כּ ַָרת‬celor care nu îşi smereau
inima (Lev. 23:29; cf. Ps. 109:14-15; 1 Sam. 2:33). Folosirea lui ‫ ָבּעָר‬în
legătură cu spaţiul sau locul din care era îndepărtat răul (Deut.
17:7,12; 19:13,19) poate indica o curăţire a spaţiului în mijlocul
căruia locuia Dumnezeu, Sanctuarul fiind considerat cel ce
sfinţeşte pământul (Num. 14:21; Is. 6:3). 96 Folosirea lui ‫ ָבּעָר‬în
pasaje escatologice (Is. 4:3-4) indică aceeaşi idee de bază în ce
priveşte curăţirea poporului de nelegiuirile comise prin
exterminarea celor vinovaţi (Is. 59:3; Ez. 24:6).
- ‫ – סוּר‬înseamnă „a îndepărta,” „a separa”; este folosit atât în
sens propriu (tăierea capului lui Goliat 1 Sam. 17:46), cât şi figurat
(relaţional – 2 Sam. 17:15; îndepărtarea ruşinii – 1 Sam. 17:26;
îndepărtarea nelegiuirii – Is. 6:7). Legat de pedeapsa cu moartea,
termenul devine semnificativ în cazul lui Ioab, prin a cărui moarte
este îndepărtată vina vărsării de sânge nevinovat (1 Regi 2:31, cf.
Deut. 19:12-13; 21:9). Vina este astfel îndepărtată prin aducerea la
îndeplinire a sentinţei de moarte. S-a observat că „sângele

94 Johannes Botterweck şi Helmer Ringgren, „b’r,” în Theological Dictionary of the Old

Testament (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing Company,
1980), 2:201.
95 Gerhard Hasel, „Karat,” Theologisches Handwörterbuch zum Alten Testament, vol.
IV, (1982), 382, citat de Treiyer, The Day of Atonement, 153.
96 Pentru un studiu amănunţit asupra contaminării văzută prin prisma ariilor şi
gradelor diferite de toleranţă, vezi Treiyer, The Day of Atonement, 175-78.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 77

nevinovat” nu putea face ispăşire pentru ucigaş, expresia însăşi

negând ideea de substituţie.97 Vina vărsării unui astfel de sânge
reprezenta o pedeapsă ce se întorcea asupra făptaşului, indicându-
se în acest fel atât faptul că sângele unui om nevinovat nu este
acceptat ca jertfă (Gen. 9:6), cât şi condamnarea vinovatului (Iosua
2:19; 1 Regi 2:31-33).
- ‫ נָשָׂא‬- înseamnă „a purta”. În contextul pedepsei cu moartea,
este utilizat şi împreună cu ‫( חטא‬Lev. 20:20) sau ‫( אשׁם‬Lev.
20:17,19), unde se indică faptul că aceste păcate de neiertat
trebuiau să fie purtate (‫ )נָשָׂא‬doar de cei care le înfăptuiseră. În
unele cazuri se putea ca sentinţa să fie amânată (Iona 3; Num.
14:34), cu toate că pedeapsa va cădea în cele din urmă pe cei care
refuzau în mod constant iertarea (Num. 32:23), iar consecinţele
păcatului rămâneau uneori pentru tot restul vieţii celui vinovat
(Num. 14:33), timp de trei generaţii (Deut. 23:8), sau pe termen
nelimitat, putând fi purtate chiar şi de către cei nevinovaţi (Num.
14:33; Ezech. 44:10-14).
Aceste evidenţe terminologice întăresc ideea curăţirii ţării şi
poporului, în mijlocul cărora se manifesta prezenţa lui Dumnezeu,
prin moartea celor care comiteau păcate de neiertat. Cu toate că nu
se menţionează modul prin care se întina Sanctuarul de păcatele
care-l „spurcau” (CRN) în mod nelegitim (Lev. 20:3), este aşadar
evident că cei vinovaţi de astfel de păcate şi care refuzau iertarea
prin sistemul substitutiv al jertfelor din timpul anului (Lev.
4:20,24,26), trebuiau să-şi poarte singuri vina păcatului lor (Deut.
17:7).

ALTE APLICĂRI CAZUISTICE ALE PEDEPSEI CAPITALE

Tot în terminologia legată de pedeapsa capitală intră şi ‫ ֶר ֵחם‬.

Aplicarea termenului indica distrugerea popoarelor canaanite98 şi
deci era o acţiune limitată ca timp şi geografie.99 Cu toate acestea,

97 Treiyer, The Day of Atonement, 155.

98 G. Mitchell, Together in the land: a reading of the book of Joshua (Journal for the
Study of the Old Testament Supplement Series, vol. 134, Sheffield Academic
78 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

dacă aplicăm această înţelegere a lui ‫ ֶר ֵחם‬la cucerire, se poate

afirma că decizia de anihilare a canaaniţilor îsi are originea în
Dumnezeu si nu este arbitrară. Când i-a sortit pe canaaniţi la
‫ ֶר ֵחם‬, înseamnă că doar a confirmat starea lor idolatră si
răzvrătiră. Ei au devenit atât de împotrivitori scopurilor divine,
încât, prin atitudinea lor, s-au transformat în ‫ ֶר ֵחם‬. Acelasi lucru
s-a întâmplat cu israeliţii care au ales stilul de viaţă al popoarelor
care au trăit înaintea lor în Canaan.100

Atunci când Israel a persistat în răzvrătire faţă de Dumnezeu,

soarta sa finală a fost aşadar tot ‫( ֶר ֵחם‬Is. 43:28; Mal. 4:23).
Printre cazurile de aplicare a distrugerii în Israel este cel
determinat de practicarea idolatriei în cetăţile israelite (Deut.
13:13-19). Astfel, în acest caz, cei ce determinau poporul la
apostazie precum şi cetăţile care le ofereau refugiu şi prin aceasta
îşi dădeau acceptul la faptele lor, erau destinaţi distrugerii ( ‫) ֶר ֵחם‬,
la fel ca şi canaaniţii (Num. 33:51-55) ale căror obiceiuri le-au
preluat. Astfel, „aceia care promovează şi practică închinarea la alţi
zei – inclusiv israeliţii – trebuie să se aştepte la soarta acelor zei,
adică eradicarea totală,”101.
Cum putem înţelege raţiunea unei astfel de porunci aplicate în
interiorul poporului ales? După cum aminteam în secţiunile
anterioare, contextul sau circumstanţele speciale date de prezenţa
divină semnalată în mijlocul lor şi abundenţa revelaţiei/

Press, 1993), 56; C. Sherlock, The God Who Fights: The War Tradition in Holy
Scripture (Rutherford Studies in Contemporary Theology, The Edwin Mellen
Press, Lewinston 1993), 47, citaţi de Barna Magyarosi, „Războaiele sfinte în Biblie
– Israel: de la patriarhi până la exilul babilonic” (Teză de doctorat, Universitatea
din Bucureşti, 2009), 132.
99 R. S. Hess, „War in the Hebrew Bible: An Overview”, în War in the Bible and
Terrorism in the Twenty-First Century (ed. R. S. Hess si E. A. Martens,
Eisenbrauns, Winona Lake, IN, 2008), 29, citat de Magyarosi, „Războaiele sfinte
în Biblie”, 133.
100 Magyarosi, „Războaiele sfinte în Biblie”, 135.
101 E. H. Merill, Deuteronomy (The New American Commentary Broadman &
Holman Publishers, Nashville, TN 2001), 71. Un caz similar este episodul
viţelului de aur (Ex. 32), când porunca divină era ca „fiecare să omoare ( ‫ ) ה ַָרג‬pe
fratele, pe prietenul şi pe ruda sa” (v. 27).
 TheoRhēma 8/1 (2013) 79

cunoaşterii poate oferi un indiciu atât despre faptul că, pe de o

parte, Dumnezeu nu acţionează arbitrar, iar pe de altă parte
Dumnezeu este imparţial, acţionând împotriva păcatului oriunde
s-ar afla acesta. În acest context, nu ne putem aştepta la coabitarea
a două tipuri de închinare în interiorul lui Israel, întrucât liniştea
în poporul Israel depindea de păstrarea monoteismului şi
teocraţiei. 102 Pe de altă parte, avem de a face cu „o naţiune
guvernată realmente teocratic şi care acţionează în baza revelaţiei
directe din partea lui Dumnezeu în vederea aducerii la îndeplinire
a dreptăţii retributive în folosul Său. Atunci când Dumnezeu îţi
spune să faci un anumit lucru, îl faci, chiar dacă este neobişnuit
sau neplăcut.”103
Pe de altă parte, generalizarea fenomenului idolatriei în
perioada monarhiei pre-exilice, a făcut practic imposibilă aplicarea
pedepsei cu moartea. Astfel, după cum s-a observat, chiar dacă
YHWH s-a întors împotriva lui Israel de-a lungul timpului, ‫ ֶר ֵחם‬nu
a fost niciodată aplicat în sensul deplin, întrucât scopul lui
Dumnezeu era unul pedagogic, de disciplinare în vederea
restaurării, dar şi datorită existenţei în mod constant a unei
rămăşiţe credincioase legământului.104 Pe de altă parte, aplicarea
altor pedepse colective – cum ar fi pribegirea timp de 40 de ani
prin pustie sau robia babiloniană – care au inclus suferirea
pedepsei şi de către cei nevinovaţi de aceleaşi păcate ca cele ce au
determinat respectiva pedeapsă divină (Caleb şi Iosua, respectiv
proorocul Ieremia), nu poate fi luat ca argument in favoarea
caracterului arbitrar al aplicării pedepsei în mod corporativ,
deoarece, chiar dacă legământul este colectiv, responsabilitatea

102 Hans Küng, Global Responsability: In Search of a New World Ethic (New York:
Continuum, 1993), 76, aplică acest principiu nu la pacea intra-statală, ci la cea
inter-statală.
103 Gane, Leviticus, Numbers, 775. Cazul lui Avraam căruia i se cere jertfirea lui Isaac
este elocvent în acest sens (Gen. 22).
104 D.L. Gard, „The Case for Eschatological Continuity”, în Show Them No Mercy: 4
Views on God and Canaanite Genocide (ed. S. N. Gundry, Counterpoints
Zondervan, Grand Rapids, MI 2003), 123.
80 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

este individuală – „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl

voi şterge din cartea Mea,” (Ex. 32:33).105
După cum s-a observat, „însăşi logica principiului `ochi pentru
ochi şi dinte pentru dinte` nu se poate menţine perpetuu; în ultimă
instanţă ambele părţi ar rămâne orbi şi ştirbi,”106 ori Dumnezeu a
intenţionat aplicarea pedepsei şi în special a celei capitale doar în
cazuri iremediabile sau de răzvrătire irecuperabilă (Num. 33:51-
56), dar şi ca limitare a răului şi influenţei acestuia în rândul
poporului, cu toate că păcatul însuşi face ca toţi oamenii să merite
pedeapsa (Rom. 6:23, cf. Gen. 2:17). Însă prin jertfa lui Hristos
prefigurată prin jertfele vechi-testamentare era asigurată
modalitatea de iertare a păcătosului prin păstrarea loialităţii107 faţă
de YHWH, loialitate exprimată prin atitudinea individului faţă de
mijlocul de transfer a vinei, a acceptării traseului ispăşirii păcatului
şi păstrării legământului.
În plus, dacă avem în vedere că războiul lui YHWH împotriva
idolatriei, chiar dacă practicată în Israel, „poate fi definit mai
degrabă ca deicid decât ca omucidere,” 108 precum şi faptul că
pedeapsa trebuie lăsată în seama Domnului pentru a fi
administrată conform voinţei şi înţelepciunii Sale (Deut. 32:35;
Rom 12:19; Ev. 10:30), putem vedea porunca de a iubi pe aproapele
nostru (Lev. 19:18; Mat. 22:36-40; In. 13:34-35; Rom 13:8) nu doar ca
pe singura noastră preocupare, ci şi ca neintrând în contradicţie cu
aplicarea pedepsei divine prin agentul uman, care astfel este doar
un mijloc de disciplinare109 la porunca expresă a lui YHWH, şi nu o
acţiune generată şi dirijată uman.

105 Vezi traseul ulterior al lui Caleb, cf. Jud. 1-3, unde Caleb se pare că joacă un rol
important în educarea în pustie a tinerei generaţii (cf. Gane, Leviticus, Numbers,
614). Vezi de asemenea traseul nepotului lui Caleb, cf. Jud. 1:12-13; 3:9-10.
106 Philip Yancey, Finding God in Unexpected Places (Ann Arbor: Servant
Publications, 1997), 54-5.
107 Gane, Leviticus, Numbers, 626, 629-30; Idem., Cult and Character, XIX.
108 Merill, Deuteronomy, 71.
109 Sau „instrument pentru executarea judecăţii”, cf. Magyarosi, „Războaiele sfinte
în Biblie”, 136.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 81

CONCLUZII

Din cazuistica abordată şi natura păcatelor implicate rezultă în

primul rând faptul că în aplicarea pedepsei cu moartea în Israelul
vechi-testamentar există raţiuni explicite şi implicite. Elementele ce
ţin de iertare/pedeapsă pun în evidenţă valoarea atitudinii
individului, a contextului faptei sale şi a circumstanţelor speciale
(ce includeau prezenţa specială a Lui YHWH în mijlocul poporului
şi abundenţa revelaţiei divine ce crea condiţiile unei cunoaşteri
profunde a lui Dumnezeu şi standardului Său pentru om). Cu
toate acestea pot exista şi raţiuni neinteligibile sau necunoscute
legate poate de limitele şi natura/rostul aplicării în sens pedagogic
a pedepsei110 şi care ţin de providenţa sau suveranitatea divină şi
limitele revelaţiei dar şi a înţelegerii umane limitate căreia îi poate
scăpa complexitatea raţiunilor acţiunilor divine. Prezența acestor
rațiuni ale aplicării pedepsei cu moartea înseamnă că problema
arbitrariului sau aleatoriului în aplicarea ei este exclusă.
Dintre elementele ce sugerează diferenţa de gravitate a faptelor
şi plasarea în categoria celor ce cereau pedeapsa, am amintit
diferenţierea pe grade de responsabilitate evidenţiate prin
diferenţele de ritual în funcţie de responsabilitatea socio-religioasă
din care derivau şi gradele de influenţă a actelor personale asupra
celor din jur, responsabilitatea fiind astfel proporţională cu
influenţa exercitată, atitudinea păcătosului faţă de fapta sa şi
mijloacele rânduite spre obţinerea iertării (având în vedere că
iertarea nu era legată în mod mecanic de vărsarea sângelui jertfelor
– 1 Sam. 3:14) şi condiţiile speciale amintite anterior.

110 Ca şi aplicare a judecăţii divine cu implicarea nu doar a vieţii acesteia dar şi a

mântuirii (ca şi subiect ce rămâne de cercetat ar fi dacă generaţiei căreia nu i s-a
permis să intre în Canaan şi a fost pedepsită la ceea ce am putea numi „o moarte
lentă” prin aceasta îi era refuzată şi şansa ca să dobândească prin pocăinţă
Canaanul ceresc), ca şi element coercitiv pentru martorii pedepsirii celui în
cauză avîndu-se în vedere disciplinarea şi restaurarea acestora spre a nu deveni
şi ei subiectul aceleiaşi pedepse etc., deci raportul/proporţia dintre pedeapsa
celui în cauză şi disciplinarea celor din jur, de exemplu.
82 Pedeapsa cu moartea și problematica iertării

Astfel Numeri 15:30 indică sfidarea ca fiind factorul

determinant în încadrarea păcatului în categoria celor pentru care
nu se făcea ispăşire prin jertfele de la Sanctuar. Aceasta reprezintă
refuzul de a fi loial faţă de YHWH şi o hulă împotriva Lui (v. 30);
este o împotrivire fată autoritatea Sa şi o afirmare deschisă a
ruperii legământului. Faptul că loialitatea faţă de YHWH (sau lipsa
ei – sfidarea) reprezintă criteriul sau linia de demarcaţie dincolo de
care nu mai există iertare aduce în discuţie ideea de relaţie, şi nu în
mod simplu aceea de performanţă, accentul căzând pe calitatea
acestei relaţii.
De asemenea putem spune că lipsa supunerii şi pocăinţei chiar
în cazul păcatelor ce nu aveau un caracter sfidător, arătate prin
refuzul din partea omului de a fi ispăşite, aduceau separare între
om şi Dumnezeu, şi între om şi poporul său (Lev. 15:31; Num.
19:13, 20), atrăgând după sine pedeapsa cu moartea. În acest fel,
ruperea legăturii cu Dumnezeu şi Sanctuarul era pasul iniţiat de
om, voit şi responsabil, şi reprezenta deconectarea de sursa vieţii şi
a binecuvântării, rezultatul final fiind experienţa morţii.
Aşadar jertfele operau în acest cadru conceptual, refuzul iertării
şi atitudinea de revoltă din partea omului fiind cele care atrăgeau
după sine o atitudine divină în consecinţă. Altfel spus, problema
nu este că Dumnezeu nu doreşte să ierte, ci că păcătosul nu
doreşte iertarea, iar acest fapt se arată prin refuzul uman al iertării
divine, act ce precede întotdeauna actul divin de condamnare.
Ceea ce determină încadrarea păcatului în categoria celor de
neiertat sau care se situează în afara harului salvator al lui YHWH
se pare aşadar că o reprezintă nu căderea temporară în ispită, ci
persistarea într-o atitudine de neloialitate din partea păcătosului,
de sfidare a lui YHWH demonstrată prin refuzul pocăinţei,
gravitatea acestei atitudini fiind în raport cu nivelul de cunoaştere
a lui Dumnezeu şi circumstanţele în care s-a produs păcatul.
Aşadar, stabilirea păcatelor care făceau parte din această categorie
nu era realizată arbitrar. Mai mult decât atât, prin însăşi aplicarea
pedepsei capitale în Israel se dovedeşte şi caracterul imparţial al
lui Dumnezeu în tratarea păcatului, oriunde s-ar afla acesta.
 TheoRhēma 8/1 (2013) 83

Fără o înţelegere profundă a realităţii păcatului şi fără o

apreciere adecvată a serioaselor sale implicaţii, o adevărată
cunoaştere şi apreciere a caracterului lui Dumnezeu şi a modului
în care se desfăşoară planul lui Dumnezeu cu privire la destinul
omului ar fi practic imposibilă.