Căpşune în inima mea, de Hose Pablo

Nica Andreea, clasa a XII-a

Colegiul Naţional “Petru Rareş”, Suceava

Cred că pot numi, cu aceeaşi dreptate, mai puţin gingaşe ideile, care, în general, sunt cunoscute oricui
vrea să treacă drept om al unei generaţii tinere, ca şi acele despre care acest om trebuie să pomenească cu
deosebită băgare de seama, dacă nu vrea să supere atenţia societăţii unde, în chipul cel mai util şi plăcut, i se
adăposteşte persoana şi i se apără interesele.
Viaţa omului de generaţie 2000 este grea. I se impune, des şi sever, să cunoască lucruri vechi şi să
vorbească despre dânsele elegant şi sigur. Mai ales pentru tineri, obligaţia este constrângătoare; apoi, în tot
cazul, rămân ceva idei cu care omul şi-a ornat spiritul, şi acestea, prudent, pot face servicii bune până şi în anii
venerabili.
S-a spus că natura nu lucrează după tipare, ci îl toarnă pe fiecare după un calapod deosebit. Unul e sucit
într-un fel, altul în alt fel, fiecare după felul lui. Suntem aici fideli cu abuz unui volum de debut a cărui orientare,
puţin excentrică, a concurat pentru premiul de literatură al Concursului “M. Eminescu”: “Căpşune în inima mea”.
Da, pot spune pentru început: Hose Pablo e inteligent şi smintit pentru un astfel de volum.
La artiştii sentimentalişti şi la anecdotişti, ca şi la toţi diletanţii şi visătorii naivi, subiectele nu sunt bine
desprinse din complexul sentimental primitiv; impresiile nu sunt de ajuns de astâmpărate, lipseşte distanţa
estetică trebuincioasă producerii adevărat artistice. Hose Pablo vrea să obţină o aparentă obiectivitate cu
ajutorul cadrelor, însă strecoară un exces de emanaţie sentimentală. Din 23 de poezii, vreo 5, 6 sunt istorisiri
înmuiate în patos banal. Spre exemplu, în “Ileana”, autorul introduce un povestitor fictiv, cadrul e unic şi prostesc
: “Şi dacă îmi găseam un bărbat fain [adică nu tot felul de impotenţi].” Tipa nu pare ieşită din realitate. Este tipul
femeii ratate. Nimic nou.
Pablo nu încearcă să fie pe plac. Nici nu cred că şi-a plănuit debutul pentru a intra în graţiile criticilor.
Pentru mine, munca lui se distinge din sutele de poezii clasice. Se plânge de monotonia vieţii, de plăcerea
sexuală, de caracterul muribund al propriului trup. Se distinge curios dintr-un schematism. Chiar şi interesul său
pentru fotoliu ori pentru un pungă de chipsuri e sentimental. Ajungem astfel aproape de simplificarea copilăresc-
sentimentală a propriei vieţi trăite pe Internet, la spital lângă un copil operat de apendicită, la o ţigară în Disco. Însă
fiecare secundă e tendenţios aşezată lângă ideea morţii.
Este acum o perioadă în care un pahar de Cola conduce la cancer şi în care şoferii de camioane conduc
nebuneşte pe străzi.
Idila poetului cu viaţa se dezvoltă în fiecare lucru mărunt şi vulgar. Beţia, curvia, nebunia sunt fenomene
uşor descrise în aceste pagini. Mi s-a dat să descopăr cu mirare că acest volum este pentru tineri. Ori conştiinţa
mea e închinată limitării absolute. Prezenţa unei anumite persoane G. se pierde printre cuvintele murdare şi de
prost gust. Alizee din nou îmi trezeşte un gust amar de excedent al cotidianului. Am refuzat să merg până la
capăt cu analiza. Consider, fără a aduce o ofensă (repet, conştiinţa mea limitată mă îndemnă), astfel de abordări
uşoare o încălcare a limitei de bun simţ. A fi vulgar şi indecent e frumos. Însă rămâne frumos în spaţiul intim. Fie
că este vorba de minte ori de trup. Expunerea în cadrul social şi colectiv aduce după sine repercusiuni de ordin
valoric.
Nu-mi pare posibil să existe oameni cărora nu le e clar că a considera poezia artă nu are nimic a face cu
mofturosul simţ. În credinţa mea de a mă apropia de scriitor, încerc a ignora paleta de cuvinte deformate şi
cotidiene. Deşi sunt uşor iritată. Poezia sa deţine luminozitate şi o reală naturaleţe. Te îndemnă la o uşoară
cugetare în plan spiritual şi individual (“e ca şi cum din prima te-am iubit/ e ca şi cum mă trezesc dimineaţa”, “în
mintea mea muzică/ în muzică lacrimi de fericire”).
Pe la jumătatea volumului nedumerirea e tot mai mare. Hose nu e uşor abordabil, deşi se explică
abundent. Altă greutate, dar care face subiectul cu deosebire merituos. Cititorul meu trebuie să îmi ignore, cel
puţin parţial, puţinul entuziasm faţă de unele scrieri. Pentru altele, respectul e nemărginit. Poeziile lui sunt de o
realitate tulburătoare. În adevăr doare, e lipsită de rigurozitate şi ideologii. Până şi divinitatea e adusă în plan
social. Exemplul e “characteristic” pentu vremea de azi. Iubirea e şi ea învelita într-o “ băsmăluţă parfumată”.
Aşa se arată poetul nostru de azi, considerat în elementele lui cele mai energice şi mai hotărâte. În aşa
situaţie, publicul îşi dă acordul. Cei tineri, cei poate născuţi mai târziu, cei cu o minte mult mai deschisă, iubesc
a citi versuri despre cola şi ţigări, despre camioane şi băieţi burtoşi cu blugi scumpi. Poate în adevăr “viaţa e de
căcat.”
Însă Pablo Hose, prin volumul său de debut, aduce o speranţă ascunsă trimisă de un înger. Şi cărţulia sa
se desprinde din tipar. Coperta îmi induce ideea unui monitor LCD. Structural, regăsim poeziile lui Hose sub
semnul unor individualităţi ori al unor epoci. În prima parte a volumului, amicul intim al eului îşi face drum către
exteriorul vieţii sale personale, fapt ce îl trimite spiritual către agonie radicală (“căci frumosul lui chip evaporat
parcă îmi scormoneşte încheieturile prin absenţa sa”). Iubirea aceasta îmi pare a fi dusă până la erotism datorită
rarei îngrijiri artistice pentru cuvinte (“şi puterile mele vor sfârşi pentru totdeauna”). Pare a şti toate gradele şi
nuanţele vieţii. Cititorul este păcălit adesea de valenţele sale, n-ai idee de e bărbat ori femeie, dar emoţia e
totuna. A fost specialitatea eului a se considera izolat superb. Însă plecarea mult iubitului prieten este privită ca
o naştere, naştere ce nu implică plăcere. E doar un alt ingredient pitoresc. Încep prin cita câteva versuri şi a lăsa
cititorul să-şi implice imensa curiozitate: „Şi sufletul meu să-ţi mângâie carnea/ Căci dacă Dumnezeu a făcut
omul - şi eu sunt omul -/ Atunci de ce vin câinii la mine/ Şi tu nu vii”.
Banalul cotidian pare a fi trimis în plan ontologic şi religios. Pare sprijinit cu toată ambiţia în această
polemică socială. „Moartea” vine ca e prelungire tristă a realităţii. Viaţa pare un fenomen de o voluptate
copilăroasă şi tristă („viaţa mi se pare un căcat/ bine că pot să-ţi spun pe nume”). Nu e nimic frumos şi strălucitor
în viaţa eului, ocazional dispune de momente liniştitoare (“am hrănit nişte hulubi pentru că unii dintre ei/ erau
frumoşi de tot/ şi îmi aduceau aminte de tine”).
Cadrul se schimbă şi orientarea cade pe un personaj feminin: „femeia mea dimineaţa asta nu este
obişnuită/ eşti oarecum bună”. Plăcerea carnală pare a bine-dispune, ţesătura poetică e strânsă extrem, un
monolog fără goluri şi o stricteţe de relief ce se alterează în lipsa unor imagini mai puţin erotice şi mai mult
sentimentale. Aici cititorul ar vrea să citească mai mult.
Maniera arătată în exemplul din urmă se exagerează în „Disco”, acolo unde autorul vrea să descrie
impactul unui club de dans. În amintirea volumul lui Savatie Baştovoi, „Între Freud şi Hristos”, am citit această
structură cu o atenţie bolnăvicioasă. Capitolul „De ce se sting luminile în discoteci” pare a fi o explicaţie lucidă a
poeziei lui Pablo („Discoteca este un lucru neadevărat/ trebuie să înţelegi/ că toamna va veni reală şi puternică/
mai puternică decât noi şi durerile noastre.”).
Pentru înţelegerea acestor accepţiuni, îmi pare că, pe lângă grabă, firească temperamentului sentimental,
oarecum incomodat de restrângerile ce i le impune situaţia de pur eu liric, e nevoie să ne gândim şi la epoca
generaţiei 2000, de care vorbeam mai devreme. În fond acest spirit se regăseşte în tot volumul. Este nevoie de
o gândire cel puţin la fel de apropiată de fenomenele actuale pentru a conştientiza emoţia. Divinitatea apare ca
o soluţie falsă pentru a scăpa din această perversitate („ou Dumnezeule/ scoate-ne din acest păcat/ Dă-ne
puterea să trecem peste dansurile astea/ peste fetele astea”). Acest model este prezent în fiecare societate;
distracţia e o duplicare a binelui şi răului, din care se naşte conştiinţa morala a individului. Însă drumul iadului e
pavat cu plăceri.
„Alizee”. Alizee e super-super, tipa de la televizor pentru care eul s-ar sinucide. Dragostea aceasta pentru o
cântăreaţă de muzică pop îmi pare veche. Versul „sor-mea se va naşte iarna”, repetat pe parcursul poeziei, aduce
o oarecare ambiguitate cronologică la următoarea citire a volumului.
Următoarele poezii se prezintă sub forma unor structuri obiective şi detaşate. Însă, cum am mai spus
înainte, e o iluzie constantă. Drama anilor '80 se desprinde din amintiri („Un copil aşteaptă sa fie operat / În timp
ce eu sunt singur”).
Totodată, regăsim şi poezii scrise pentru a fi dedicate. „Domnul Diamandi” emană respectul prezent în
fiecare individ la întâlnirea unui personaj compatibil. Spiritul din Chişinău pare a nu se fi pierdut în nici un vers.
Un anume personaj Vadim este prezent, „dar frate împinge aceeaşi roata cu toţi fraierii aia”. Nimic bun, nimic
rău.
În acest spirit am adus şi eu la vedere lucrarea lui Hose Pablo. O lucrarea ce se ridică din tiparele esteticii
majoritare şi care cuprinde înţelesul de a fi om într-o astfel de societate. Cronica aceasta îi priveşte, mai întâi,
pe cei care nu acceptă adevăruri cotidiene. Hose Pablo a fost judecat omeneşte. Dar cu totul în folosul cititorului
său, viziunea sa, ce o lipsesc de nervozităţi, zâmbeşte la sfârşitul volumului.
Prietene, dacă încă nu te-ai ascuns în biroul tău misterios şi încă mai ai curajul să priveşti lumea cu ambii
ochi, dă fuga la librărie şi cumpără volumul lui Hose Pablo.