Cartea moare

Sârbu Adrian, clasa a XII-a

Colegiul Naţional “Petru Rareş” Piatra Neamţ

Prea puţini sunt cei interesaţi că internetul (cu “i” mic) va ucide literatura. Prea puţini îşi dau seama de ce
este, de fapt, această nemaipomenit de bună şi de frumoasă lume a internetului, când răspunsul e foarte simplu
şi la îndemâna oricui. E o lume falsă, artificială, făcută după chipul şi asemănarea cuiva, menită să-i atace pe
oameni şi să-i dezveţe de bucuria pe care ţi-o poate însămânţa un fir de iarbă sau o plimbare pe ţărmul mării.
Sigur, pe internet găseşti şi lucruri folositoare, însă tocmai ca să nu te sperie prea tare ideea de a fi conectat la
un creier artificial şi de a-i sluji lui. Dar să privim şi la simbolul farmaciei: un potir, un şarpe şi bineînţeles o cruce
pe fundal. Şi astfel de exemple găsim la tot pasul, numai că suntem prea puţin interesaţi ca să ne pese.
Internetul sau Web-ul, cum i se mai spune, nu e altceva decât exact ceea ce-l denumeşte. E o plasă de
păianjen care vrea să ne prindă pe toţi, pe absolut toţi, să nu ne mai putem mişca, să nu mai putem respira la
mai mult de cinci metri de calculator, iar partea care ar trebui să îngrozească pe toată lumea este că această
plasă nu ne vrea doar ochii, doar mintea sau doar trupul, ci şi sufletul cu totul. Sufletul omului, în formă de
fluture, va scăpa de această plasă doar dacă va fugi, căci odată prins (şi nu mă refer la omul de rând, cu o biată
căsuţă de e-mail) va pieri sfâşiat de chelicerii păianjenului.
Internetul e căpetenia demonilor. Eu îi spun Satan. De ce nu ne e frică de el? Simplu. Se înfăţişează în chip
de înger luminos, pentru că mai are şi alt nume: Lucifer. E diavolul cel mai mai deştept dintre toţi, care face totul
pe dos dumnezeirii, citeşte Liturghia invers, ne dă cancer, ne dă mândria de a fi deştepţi şi, nu în ultimul rând,
îşi creează propria sa lume. “Internetul, ce lume minunată”, cum zice o reclamă de la Clicknet. O lume colorată,
dar culorile mint. Clovnii mint. Fotografiile colorate mint. Scrisul negru pe pagini albe, însă, nu prea minte.
Zilele trecute s-a realizat transplantul de splină, singurul organ care mai rămânea imposibil de
transplantat. Vom avea inimi artificiale (sau ale altor oameni), proteze pentru mădulare, ficat de porc, intestine
sau hai să zicem maţe de plastic, oase din titaniu… ce ne mai trebuie? Fireşte, un creier artificial. Şi acesta e
internetul, e calculatorul, e o maşinărie care nici măcar nu ştie să numere până la doi.
Chiar dacă nu vreau nici în ruptul capului să accept acest deces al literaturii, nimeni n-o să întrebe de
mine. Se citesc bloguri în ziua de astăzi. Blog. Ciudat… e o anagramă a unui nume de demon. Când Iisus l-a învins
pe diavol, după patruzeci de zile de post, acesta din urmă a început să se dezbine, asta înţelegând el (cu “e” mic)
prin domnie. Şi iată ce tablou frumos al dezbinării se vede doar privind cum e alcătuit internetul.
Pe de altă parte, ne vom tâmpi de tot de la atâtea radiaţii. În mod normal, acum două sute de ani, să
zicem, o balenă din Atlantic ar fi ajuns fără probleme în Oceanul Indian, însă acum are mare şansă de a eşua pe
ţărmul din Miami. Şi se vor întreba proştii de americani (care după două sute de ani de vânat balene, mai nou,
vor să le salveze) ce-i cu balenele astea sinucigaşe? (Ca o scurtă paranteză, voi da un citat din filmul “Balanţa” al
lui Lucian Pintilie: “Ăl mai prost om din lume e americanul.”)
CD-ROM-ul. Părintele Iustin a vizionat acum ceva timp un film pe DVD. Şi după ce s-a ridicat de pe scaun
şi a plecat de lângă calculator, n-a mai nimerit chilia. Cam atât am avut de spus despre asta, cum ar zice Forrest
Gump.
Civilizaţie superioară în domeniul comunicării erau grecii. Nici vorbă să fim noi. Păi unde mai e plăcerea
de a discuta sau asigurarea celui ce vorbeşte că cel ce ascultă recepţionează mesajul adevărat în cadrul ferestrei
de “messenger”? Mă apucă râsul când văd atâta naivitate. Şi ca să fiu un pic sarcastic, trebuie să recunosc că,
fără internet, nu ştiu cum s-ar fi păstrat Dialogurile lui Platon până acum. Mă îngrozesc la gândul că pe timpul
Apostolilor n-a fost internet. Adică, oare cum s-au propovăduit Evangheliile fără internet? E de-a dreptul
imposibil, nu? Săracul Sfântul Petru, cum n-a avut el cont pe Yahoo...
Nu poţi să slujeşti Cărţii şi internetului în acelaşi timp. Că iei cafteală de la amândouă, cum îşi lua Ana de
la Ion şi de la taică-su. Cartea poate trăi în paralel cu internetul numai dacă trăieşte foarte paralel. Paralel de tot.
Adică într-o lume paralelă, în lumea celor care citesc papirusuri, nu în lumea ecranelor şi a celor care nu mai ies
din casă şi joacă Second Life cu amicii lor virtuali.
Ne vor huli şi rău vor zice împotriva noastră, pentru numele Cărţii. Dar cine va rezista până la sfârşit, acela
va fi salvat. Este totuşi o luptă imposibilă, comunitatea iubitorilor de carte se restrânge din ce în ce mai mult. Nu
avem nici o şansă. Dar tocmai asta e frumuseţea. Priviţi la fraţii noştri din Tibet sau la arabii care se aruncă cu
baioneta pe tancurile americane. Dacă aş avea şi eu măcar un bob de muştar de credinţă, mi-aş pune dinamita
pe mine şi m-aş arunca pe serverele Google. Dar nu am. Şi oricum, Google e în mii de locaţii de pe tot globul.
După mintea mea, cartea va rămâne doar un artefact. Va rămâne din ea doar povestea că odată a fost. Dar
aşa se întâmplă cu tot. Va veni vremea când de la atâta informatizare şi atâta internet, vom eşua şi noi, iubitorii de
carte, ca balenele pe cale de dispariţie. Şi lumea va crede că ne-am sinucis; şi apoi ne vor uita.
Aşadar, îmi permit să mai am un îndemn, ca să încheiem acest text din ciclul “Magdaleno, de ce minţi? Că
albina n-are dinţi”: lăsaţi internetul. Alungaţi-l din viaţa voastră. Şi ieşiţi afară şi întrebaţi un copac dacă am avut
dreptate.