1.

ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ

În urma Asediului de la Viena din anul 1683, Turcia a fost nevoită să părăsească o serie de
teritorii. În încercarea de a pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia a introdus sistemul
numirii unor domni, de regula, din rândul grecilor fanarioți. Perioada nu trebuie înțeleasă drept
începutul prezenței elementului etnic grec în Țările Române, deoarece grecii se stabiliseră de mai
multă vreme aici. Atenția fanarioților s-a concentrat atât pe ocuparea celor mai bune posturi pe
care le putea oferi imperiul, cât și pe ocuparea tronurilor din Moldova și Muntenia, care erau încă
țări bogate și, chiar mai important, se bucurau de un statut de autonomie, în ciuda faptului că
trebuiau să plătească un tribut ca vasali ai otomanilor.
Două momente importante în evoluția acestui regim au fost: perioada 1711-1774 și de la
pacea de la Kuciuj-Kainargi până la 1821.
Schimbarea clară de politică față de cele două principate a fost determinată de faptul că,
deși autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărțuieli cu otomanii, datorată
nesupunerii principilor pământeni, legați din ce în ce mai mult de Imperiul Rus, odată cu venirea
la putere a împăratului Petru cel Mare și de prezența încurajatoare pentru rebeli a Habsburgilor
pe frontiera Munților Carpați. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai
primejdioasă pentru turci, care acum trebuiau să lupte și cu promisiunea dată de Imperiul Rus,
cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de protecția a populației românești ortodoxe. Această
promisiune a devenit evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racoviță,
care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviță a fost
înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese
primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe Ștefan Cantacuzino.
Un moment crucial în politica Imperiului Otoman față de Principatele Dunărene a fost
războiul ruso-turc din 1710-1713, în timpul căruia Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. După
înfrângerea suferită de ruși, Cantemir a fost silit să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai
permită alegerea domnilor, ci au trecut la numirea lor, la început în Moldova și la scurtă vreme și
în Muntenia. Hotărârea de a numi și în Muntenia un domnitor nepământean a fost luată după ce
domnitorul Ștefan Cantacuzino s-a aliat cu comandantul militar habsburgic Prințul Eugeniu de
Savoia la începutul Războiului Ligii Sfinte.
Prin Tratatul de la Kuciuk - Kainargi domnii câstigã în stabilitate, domnia este fixatã la 7
ani, cu posibilitatea schimbãrii domnului în caz de greseli grave. Atributiile legislative ale
domnului capãtã noi dimensiuni, pravilele fiind întãrite prin hrisov domnesc, deci prin aprobare.
Dreptul de a judeca a fost îngrãdit odatã cu organizarea instantelor într-un sistem judiciar modern
Divanul Domnesc era compus numai din dregãtorii din categoria I, asadar un număr restrâns,
pentru hãtãrâri deosebite se convoca Sfatul de Obște format de regulã din boieri și reprezentanți
ai clerului. Legislativ, divanul aproba toate actele domnești cu caracter normativ .
Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au
zdruncinat continentul european de la vest la est, la granița dintre secolele
al XVIII-lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri
comune libertate, independență și unitate națională – stimulate și promovate în toată lumea de
Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789, dar prezente și în Supplex
Libellus Valachorum. În Țările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman, impusese în 1711
în Moldova și 1716 în Țara Românească înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioților.
Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori
conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor
sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava
criză economică și politică în care se aflau Țările Române. Toate clasele și păturile sociale
românești, cu excepția unei minorități boierești, erau interesate de schimbarea, în primul rând, a
regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile
interne ale Munteniei și Moldovei.
Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu
Proclamația de la Padeș și Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23
ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al
doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui
Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor
măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să asigure accesul țării la un
statut de mai largă independență.
Pentru a avea un mijloc de luptă cu ei, dar și pentru a asigura forța militară necesară
apărării țării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naționale. Tudor a luat legătura cu
șefii mișcării antifanariote dar și cu elementele mișcării Eteria, care plănuia o amplă mișcare
împotriva Imperiului Otoman. S-a așteptat momentul potrivit pentru declanșarea mișcării
revoluționare romanești. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea
domnitorului fanariot Alexandru Șuțu (15/27 ianuarie).
După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida
națională”, în frunte cu Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat
un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru
obștescul folos”. Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor
Vladimirescu își făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naționale cu care, „numai cu
pandurii țării, făr’ de niciun ostaș străin, voi face de a nu se mișca o iarbă din pămantul țării”,
prin care el respingea practic orice pretenție viitoare a Porții de asigurare a siguranței granițelor
principatului. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu mult timp înainte de
izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuți în satele
oltenești, tot ei ocupându-se și de crearea unor depozite de arme și muniție.
Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeș, în prezența a aproximativ 100 de
plăieși și a colaboratorilor săi apropiați, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot
norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Prin această
declarație, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din țară, pentru statornicia unui nou
regim politic în țară:
 „Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și
pe cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?
[...] Veniți dar fraților cu toți, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! [...] Nu vă
leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu aveți arme,
cu furci de fier și cu lănci; să vă faceți degrabă și veniți unde veți auzi că se află Adunarea cea
orânduită pentru binele a toată țara [...] Că ne merge, fraților, atâta vreme de când lacrămile du
pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!”
Comandantul român avea deja sub arme 5.000 de panduri. A decis să plece spre
București, pentru a avea controlul asupra Capitalei. Pe drum, i s-au alăturat și trupe de arnăuți,
precum și voluntari, iar la un moment dat oastea sa ajunsese la 20.000 de oameni.
Tudor Vladimirescu a negociat cu caimacamii, adică cu boierii care asigurau regența
după moartea lui Alexandru Suțu, deoarece dorea ca acțiunea sa să fie recunoscută drept una
legală. Însă caimacamii au fugit din București, când Tudor Vladimirescu s-a apropiat de
Capitală. Totuși, Tudor Vladimirescu a fost recunoscut de Divanul boieresc, astfel că, în 21
martie 1821 a intrat în București nu ca un răsculat, ci în calitate de conducător legitim al unei
oștiri legitime. A rămas în București până în 15 mai. Situația se complicase prin faptul că două
oștiri turcești trecuseră Dunărea, pentru a lupta cu eteriștii. Tudor Vladimirescu nu a vrut să lupte
de partea nici unei părți și a decis să se retragă în Oltenia, unde dispunea de fortificații unde
putea rezista, după estimările sale, doi sau trei ani, timp în care credea că marile puteri vor lua o
decizie favorabilă românilor. Doar că a fost trădat de ai săi și răpit de eteriști în 21 mai.
În 28 mai, a fost ucis, iar trupul său aruncat într-o fântână. Lipsită de conducător, oastea
padurilor s-a destrămat. Deși Tudor Vladimirescu a fost ucis, idealurile sale au triumfat. Regimul
fanariot a fost înlăturat, iar reformele cerute de el au fost înfăptuite, însă treptat, în decurs de
câteva decenii.
2. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERIORIALĂ ȘI FISCALĂ